Capitolul III Trecerea în revistă

Cercetarea la care trebuiau să fie supuşi cei şase răsfăţaţi ai soartei ce ieşiseră, aşa cum am văzut, din rândurile norodului pentru a se apropia de poartă, nu era nici prea stăruitoare, nici prea complicată. Tot ce aveau de făcut era să scoată din buzunar o jumătate dintr-o fiţuică tăiată în două şi s-o înmâneze ofiţerului, care o compara cu o altă jumătate şi dacă, punându-le alături una de alta, cele două jumătăţi se îmbinau perfect întregindu-se, drepturile purtătorului erau pe deplin dovedite.

Gasconul în capul gol se apropiase primul de poartă. Drept care cercetările începură cu dânsul.

— Numele dumitale? Întrebă ofiţerul.

— Numele meu, domnule ofiţer? E scris acolo pe hârtie împreună cu alte lucruri dacă o să vă daţi osteneala să citiţi.

— N-are a face! Numele dumitale! Repetă ofiţerul, scos din răbdări. Ce, nu ştii cum te cheamă?

— Ba ştiu, cum să nu ştiu, dracu să mă ia! Iar de l-aş fi uitat, n-ar fi bai, că mi l-aţi putea aminti dumneavoastră, de vreme ce se cheamă că suntem compatrioţi, ba chiar veri buni.

— Numele dumitale, fir-ar dracu-al dracului! Crezi c-am timp de pierdut ca să-mi scotocesc amintirile?

— Fie şi aşa! Mă numesc Perducas de Pincorney.

— Perducas de Pincorney? Repetă domnul de Loignac, căci de aci încolo ofiţerul va purta numele cu care îl întâmpinase compatriotul său. Pe urmă, aruncându-şi ochii pe fiţuică: „Perducas de Pincorney, 26 octombrie1585, la douăsprezece punct”.

— Poarta Saint-Antoine? Adăugă gasconul, arătând cu degetul lui fumuriu şi osos pe hârtie.

— Foarte bine! În ordine! Intră? Îl pofti domnul de Loignac pentru a curma orice încercare a compatriotului său de a lungi vorba. Dumneata acum? Îi spuse următorului.

Omul cu platoşă se apropie.

— Biletul dumitale? Îl întrebă Loignac.

— Cum aşa, domnule de Loignac?! Se miră acesta. Nu mai recunoaşteţi pe feciorul unuia dintre prietenii dumneavoastră din copilărie pe care l-aţi ţinut de atâtea ori pe genunchi?

— Nu.

— Pertinax de Montcrabeau! Stărui tânărul, nedumerit. Chiar nu mă recunoaşteţi?

— Când sunt de serviciu, nu recunosc pe nimeni, domnule. Biletul dumitale?

Tânărul împlătoşat îi întinse dovada.

— Pertinax de Montcrabeau, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine.” Treci.

Tânărul păşi mai departe şi, puţin zăpăcit de felul în care fusese întâmpinat, se duse lângă Perducas să aştepte deschiderea porţii.

Venise rândul celui de-al treilea gascon, cel cu nevastă şi copii.

— Biletul dumitale? Întrebă Loignac.

Omul se grăbi să-şi cufunde mâna, docil, într-o mică tolbă din piele de capră pe care o purta pe şoldul drept. Degeaba însă: împovărat cum era de copilul pe care-l ţinea în braţe, nu reuşi să găsească adeverinţa cerută.

— Ce naiba faci cu plodul acela, domnule? Vezi bine doar că te-ncurcă.

— E băiatul meu, domnule de Loignac.

— Prea bine, lasă băiatul jos.

Gasconul se supuse: ţâncul începu să urle.

— Cum aşa, eşti însurat va să zică? Întrebă Loignac.

— Da, domnule ofiţer.

— La douăzeci de ani?

— Păi pe la noi oamenii se însoară de tineri, cum bine ştiţi, domnule de Loignac, că doar şi domnia voastră v-aţi însurat la optsprezece ani.

— Minunat! Îşi spuse Loignac. Încă unul care mă cunoaşte.

Între timp se apropiase şi femeia, urmată de cele două odrasle care se ţineau de fustele ei.

— Şi de ce n-ar fi însurat? Întrebă ea, înălţând pieptul şi îndepărtând nişte şuviţe de păr negru, îmbâcsite de colbul drumului, ce i se lipiseră de fruntea pârlită de soare. Sau poate că la Paris însurătoarea nu mai e la modă acum? Da, domnule, e însurat şi, cum vedeţi, mai sunt aici încă doi copii care-i spun „tăticule”.

— Aşa e, cu toate că de fapt sunt copiii nevesti-mi, domnule de Loignac, ca şi flăcăul din spatele nostru. Vino-ncoace, Militor şi salută-l pe domnul de Loignac, compatriotul nostru.

Un băietan de vreo şaisprezece sau optsprezece ani, voinic şi sprinten, care semăna cu un şoim, cu nasul lui coroiat şi ochii rotunzi, se apropie ţinându-şi mâinile petrecute pe sub cingătoarea din piele de bivol. Băiatul purta o cazacă groasă împletită din lână şi nişte pantaloni scurţi, bufanţi, din piele de capră sălbatică, ce se înfoiau deasupra picioarelor musculoase. Gura, cu buzele totodată impertinente şi senzuale, îi era adumbrită de tuleiele mustăţii ce abia începuse să mijească.

— Ăsta-i feciorul meu vitreg Militor, domnule de Loignac, băiatul mai mare al nevesti-mi, care-i născută Chavantrade, rudă cu familia Loignac, Militor de Chavantrade, sluga dumneavoastră. Hai, Militor, salută pe domnul. Apoi, aplecându-se asupra copilului care se zvârcolea orăcăind în mijlocul drumului: Taci cu tata, Scipion, taci, puiule! Adăugă el, căutându-se de zor prin buzunare, doar va descoperi, în sfârşit, dovada.

Între timp, Militor, dând, de bine de rău, ascultare poruncii părinteşti, se învrednici să se aplece puţin din şale, fără a scoate mâinile din cingătoare.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, biletul dumitale! Răbufni Loignac, pierzându-şi răbdarea.

— Vino de-mi dă o mână de ajutor, Lardille? Îi spuse gasconul nevesti-şi, înroşindu-se până în vârful urechilor.

Lardille desprinse una câte una cele două mânuţe agăţate de poalele rochiei sale şi se apucă să scotocească, la rândul ei, în tolba şi în buzunarele bărbatului său.

— Bună treabă! Bombăni ea. Se vede că l-am pierdut.

— În cazul ăsta vă arestez? Spuse Loignac.

Gasconul se îngălbeni.

— Mă numesc Eustache de Miradoux? Zise el? Puteţi să-l întrebaţi pe domnul de Sainte-Maline, că doar suntem neamuri.

— Ah, eşti rudă cu Sainte-Maline? Rosti Loignac, ceva mai îmblânzit. Cu toate că, dac-ar fi să le dai crezare, ăştia sunt rubedenii cu toată lumea! Ei, haide, căutaţi, căutaţi, dar cel puţin căutaţi cu folos.

— Ia vezi, Lardille, vezi dacă n-o fi prin boarfele copiilor tăi? Spuse Eustache, tremurând de ciudă şi de îngrijorare.

Lardille se lăsă în genunchi în faţa unei legături cu nişte bulendre amărâte pe care le răsturnă jos, bodogănind.

Tânărul Scipion ţipa ca din gură de şarpe. E adevărat că frăţiorii lui după mamă, văzând că nimeni nu-i lua în seamă, se jucau turnându-i cu nemiluita nisip în gură.

Militor nici nu se clintea măcar; s-ar fi zis că necazurile vieţii familiale treceau pe deasupra sau pe dedesubtul găliganului fără să-l atingă.

— Staţi! Zise deodată domnul de Loignac. Ce se vede acolo, prins de mâneca nătărăului ăstuia, într-un toc de piele?

— Da, da, acolo el exclamă Eustache, victorios. Asta-i isprava nevesti-mi, acum mi-aduc aminte, ea s-a gândit să coasă biletul pe mâneca lui Militor.

— Ca să ducă şi el ceva? Spuse Loignac în bătaie de joc. Pfui! Ditai viţelul! Uite la el că-i e lene să-şi ţină şi braţele ca oamenii, de teamă să nu-i împovăreze prea tare.

Buzele lui Militor se albiră de mânie, în timp ce obrazul i se acoperea de pete roşii: pe nas, pe bărbie şi în dreptul sprâncenelor.

— Viţelul n-are braţe? Bolborosi el cu o privire ucigătoare? Ci copite, aşa cum au şi unii oameni pe care-i cunosc eu.

— Gura! Spuse Eustache. Vezi doar bine, Militor, că domnul de Loignac ne face cinstea să glumească cu noi.

— Pe naiba, nu glumesc de loc? Protestă Loignac. Dimpotrivă, aş vrea ca puşlamaua asta să bage la cap ce i-am spus. Dac-ar fi feciorul meu vitreg, l-aş pune să care şi pe maică-sa şi pe frate-său şi legătura, şi, bată-l pacostea! M-aş urca şi eu deasupra, chit că i-aş lungi urechile ca să-şi dea seama că nu-i decât un măgar.

Militor îşi ieşise de tot din fire, spre îngrijorarea lui Eustache; dar, sub această îngrijorare, se simţea mocnind nu ştiu ce bucurie ascunsă prilejuită de săpuneala pe care o căpătase feciorul său vitreg.

Lardille, pentru a pune capăt zânzaniei şi vrând să-l cruţe pe băiatul mai mare de zeflemelile usturătoare cu care îi dezmierda domnul de Loignac, se grăbi să-i înmâneze ofiţerului dovada, scoasă, în sfârşit, din tocul de piele.

Domnul de Loignac o luă şi citi:

— Eustache de Miradoux, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine.” Duceţi-vă? Spuse el? Şi aveţi grijă să nu lăsaţi pe aici de izbelişte vreun plod, fie el frumos ori slut.

Eustache de Miradoux îl luă din nou în braţe pe tânărul Scipion, Lardille se agăţă ca şi mai înainte de cingătoarea lui, cei doi ţânci se aninară iar de fustele mamei şi întreaga familie, strânsă ciorchine şi urmată de tăcutul Militor, plecă să se alăture grupului celor rămaşi în aşteptare după ce trecuseră prin focurile cercetării.

— Vai de capul lor! Murmură de Loignac printre dinţi, privind cum se desfăşoară pe drum alaiul lui Eustache de Miradoux cu tot neamul său. Că mândri mai arată soldaţii domnului d'Épernon. Apoi, întorcându-se: Poftim, e rândul dumitale! Spuse el.

Invitaţia era adresată celui de-al patrulea solicitator.

Acesta era singur şi, stând locului, ţeapăn nevoie mare, îşi tot scutura vesta cenuşie cu mâneci bufante, împreunând degetul mare şi cel mijlociu pentru a alunga vreun fir de praf cu câte un bobârnac; mustăţile zbârlite ca de pisică, ochii verzi şi scânteietori, sprâncenele a căror arcadă alcătuia o streaşină semicirculară deasupra pomeţilor ieşiţi în afară, în sfârşit buzele subţiri împrumutau chipului său acea expresie caracteristică de neîncredere şi de drămuită prudenţă, după care îţi dai seama numaidecât că ai de a face cu un om deprins să-şi ascundă cu aceeaşi grijă agoniseala din pungă ca şi adâncurile inimii sale.

— Chalabre, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine.” Prea bine, poţi trece! Spuse Loignac.

— Bănuiesc că sunt ceva bani puşi deoparte pentru cheltuielile de drum? Îi atrase atenţia cu smerenie gasconul.

— Nu sunt vistiernic, domnule? I-o reteză scurt Loignac. Deocamdată nu-s decât portar, poţi trece.

Chalabre trecu mai departe.

După Chalabre se înfăţişă un tânăr călăreţ blond, care, scoţând adeverinţa din buzunar, scăpă pe jos un zar şi câteva cărţi de joc. Tânărul declară că se numeşte Saint-Capautel şi cum mărturia lui era confirmată de biletul pe care-l prezentase şi care se dovedi a fi în bună rânduială, plecă pe urmele lui Chalabre.

Mai rămăsese cel de-al şaselea care, mânat de pajul său de ocazie, descălecase pentru a-i înmâna domnului de Loignac o hârtie pe care sta scris: „Ernauton de Carmainges, 26 octombrie, la douăsprezece punct, poarta Saint-Antoine”.

În timp ce domnul de Loignac citea biletul, pajul, care descălecase la rândul său, îşi făcea de lucru cu calul pretinsului său stăpân, ca să-şi poată ascunde obrazul, căutând, chipurile, să potrivească mai bine struna zăbalei, care, de fapt, era destul de strâns legată.

— Pajul e al dumneavoastră, domnule? Întrebă de Loignac, arătând cu degetul spre băietan.

— Precum vedeţi, domnule căpitan? Spuse Ernauton, care nu voia nici să mintă, nici să-l trădeze pe băiat? Precum vedeţi, tocmai leagă frâul calului.

— Puteţi trece? Încuviinţă de Loignac, măsurându-l din ochi pe domnul de Carmainges, al cărui chip şi a cărui înfăţişare păreau să fie mai pe placul lui decât mutrele celorlalţi. Cel puţin ăsta arată mai ca lumea? Spuse el ca pentru sine.

Ernauton încălecă din nou; pajul, fără să facă prea multe nazuri, dar şi fără să tărăgăneze pasul, i-o luase înainte, amestecându-se în grupul celor ce se perindaseră până atunci.

— Deschideţi poarta? Porunci de Loignac? Şi daţi-le drumul acestor şase persoane şi celor ce le însoţesc.

— Haideţi, repede, repede, stăpâne! Spuse pajul. În şa şi s-o pornim!

Ernauton se supuse şi de astă dată autorităţii pe care o dobândise asupra lui acea făptură bizară şi cum poarta fusese între timp deschisă, dădu pinteni calului şi, lăsându-se călăuzit de îndrumările pajului, pătrunse în inima cartierului Saint-Antoine.

După plecarea celor şase aleşi ai soartei, Loignac puse să se zăvorească iarăşi poarta spre apriga nemulţumire a gloatelor, care, o dată ce această formalitate fusese îndeplinită, nădăjduiseră că vor putea să intre, la rândul lor, în oraş şi care, văzându-şi speranţele înşelate, îşi mărturiseau în chip zgomotos supărarea.

Jupân Miton, care, după ce alergase de-i sfârâiau călcâiele peste câmp, îşi venise încetul cu încetul în fire, prinzând curaj şi care, cercetând terenul pas cu pas, se înapoiase în cele din urmă la locul de unde plecase, jupân Miton se încumetă să arunce ici şi colo câte o vorbă de protest, jeluindu-se de felul samavolnic în care soldăţimea zăgăzuia legăturile cu oraşul.

Cumătrul Friard, care izbutise, în fine, să dea de urma consoartei şi care, aflându-se acum sub aripa ei ocrotitoare, părea să nu se mai teamă de nimic, cumătrul Friard îi povestea simandicoasei sale jumătăţi întâmplările de peste zi, cu adaosul unor comentarii ticluite pe calapodul dumisale.

În sfârşit, călăreţii, dintre care unul fusese numit Mayneville de către tânărul paj, ţineau sfat pentru a hotărî dacă n-ar fi cu cale să ocolească zidurile cetăţii, în speranţa pe deplin îndreptăţită că vor găsi undeva o spărtură ce le va îngădui să pătrundă în Paris, fără a mai fi nevoiţi să încerce încă cine ştie câtă vreme fie la poarta Saint-Antoine, fie la oricare altă poartă a oraşului.

Robert Briquet, ca un filosof deprins să cerceteze totul în amănunţime şi ca un veritabil savant capabil să pătrundă până în miezul lucrurilor, Robert Briquet, cum ziceam, se dumeri în cele din urmă că deznodământul scenei zugrăvite mai înainte trebuia să aibă loc în preajma porţii şi că discuţiile răzleţe înfiripate între călăreţi, între târgoveţi şi între ţărani nu erau în măsură să-i dezvăluie nimic nou.

Se apropie deci cât putu mai mult de o mică gheretă în care se afla loja portarului şi care era luminată de două ferestre, una privind spre oraş, cealaltă spre câmpie.

Abia apucase să ia în stăpânire noul său post de observaţie, că un călăreţ sosit în goana mare din interiorul oraşului sări jos de pe cal şi intră în gheretă, arătându-se o clipă mai târziu la fereastră.

— Aha! Se bucură Loignac.

— Am sosit, domnule de Loignac? Îl înştiinţă omul.

— Bine; de unde vii?

— De la poarta Saint-Victor.

— Situaţia?

— Cinci.

— Biletele?

— Sunt aici.

Loignac luă în primire dovezile, le verifică şi scrise pe o tăbliţă, ce părea să fi fost anume adusă acolo pentru treaba asta, cifra 5.

Ştafeta plecă.

Nu trecură nici cinci minute şi sosiră alţi doi curieri. Loignac îi interogă pe fiecare în parte, tot aşa prin fereastră.

Unul venea de la poarta Bourdelle ca să-i raporteze cifra 4. Celălalt de la poarta Temple ca să-i comunice cifra 6. Loignac însemnă grijuliu ambele cifre pe tăbliţă.

Cele două ştafete se făcură nevăzute aidoma primului curier, fiind rând pe rând înlocuite de alte patru ştafete care soseau:

Prima de la poarta Saint-Denis, cu rezultatul 5;

A doua de la poarta Saint-Jacques, cu rezultatul 3;

A treia de la poarta Saint-Honoré, cu rezultatul 8;

A patra de la poarta Montmartre, cu rezultatul 4;

În sfârşit, se înfăţişă şi ultimul curier, care venea de la poarta Bussy, aducând rezultatul 4.

Atunci Loignac scrise cu grijă, mic de tot, unele sub altele, numele locurilor şi cifrele următoare:

Poarta Saint-Victor…5

Poarta Bourdelle… 4

Poarta Temple… 6

Poarta Saint-Denis… 5

Poarta Saint-Jacques… 3

Poarta Saint-Honoré… 8

Poarta Montmartre… 4

Poarta Bussy… 4

În sfârşit, poarta Saint-Antoine… 6

Total: patruzeci şi cinci… 45

— Bun! Acum? Strigă Loignac în gura mare? Deschideţi porţile, poate să intre cine vrea!

Porţile fură deschise.

Într-o clipă, cai, catâri, femei, copii, căruţe năvăliră în oraş, cu riscul de a muri striviţi în sugrumătura dintre cei doi stâlpi ai podului suspendat.

Într-un sfert de ceas, tot puhoiul mulţimii ce adăsta de dimineaţă, îmbulzită în jurul acestui zăgaz temporar, se scurse pe vasta arteră a oraşului ce se numea strada Saint-Antoine.

Zarva se stinse încetul cu încetul în depărtare.

Domnul de Loignac împreună cu oamenii săi încălecară pe cai. Robert Briquet, care rămăsese ultimul, deşi fusese primul lângă poartă, îşi petrecu flegmatic piciorul peste lanţul punţii, spunându-şi:

— Toată omenirea aste ţinea neapărat să vadă ceva şi n-a văzut nimic, nici măcar pe ce lume sunt; în timp ce eu, care nu voiam să văd nimic, sunt singurul care a apucat să vadă ceva. Asta îmi dă curaj, nu ne rămâne decât să stăruim; dar la ce bun să stărui? Şi-aşa, Dumnezeule sfinte, ştiu prea mult. Mi-ar folosi oare la ceva să văd pe domnul de Salcéde hărtănit în patru? Nu, ferească Domnul! De, altminteri, am renunţat la politică. Să mergem mai bine la masă. Soarele ar fi la amiază, dacă ar fi soare afară; e timpul să mâncăm.

Spunând acestea, intră în oraş, cu acelaşi zâmbet calm şi maliţios pe buze.