Capitolul XXCei doi prieteni

Dom Modeste nu găsi de cuviinţă să se clintească din jilţul în care stătea răsturnat cu atâta desfătare.

Chicot trebui să străbată încăperea ca să se apropie de el.

Superiorul catadicsi totuşi să moţăie din cap ca să-i dea de ştire noului sosit că-l zărise.

Chicot nu se arătă câtuşi de puţin mirat de nepăsarea stareţului; păşi mai departe spre el şi când se află la o distanţă respectuoasă de dânsul, făcu o plecăciune.

— Bună dimineaţa, domnule superior? Spuse el.

— Ah, lume nouă! Îl întâmpină Gorenflot. Ai înviat din morţi, după cum se pare?

— Chiar ai crezut c-am murit, domnule superior?

— Ei, Doamne! Nu te-am mai văzut deloc în ultimul timp.

— Am avut treabă.

— Aşa!

Chicot ştia că, afară de cazul când ar fi fost înfierbântat de vreo două-trei sticle cu vin vechi de Bourgogne, Gorenflot era îndeobşte scump la vorbă. Şi cum, pe cât se părea, dat fiind ora timpurie, Gorenflot nu apucase încă să pună nici un strop pe limbă, luă un jilţ încăpător şi se aşeză, fără să scoată un cuvânt, în dreptul căminului, întinzându-şi picioarele pe garnitura acestuia şi afundându-şi şalele în spătarul capitonat.

— Rămâi să mănânci cu mine, domnule Briquet? Îl întrebă dom Modeste.

— Poate că da, domnule superior.

— Nu trebuie să te superi, domnule Briquet, dacă s-ar întâmpla cumva să-mi fie cu neputinţă să-ţi hărăzesc tot timpul pe care aş dori să-l petrecem împreună.

— Ei, asta-i, dar cine naiba ţi-a cerut aşa ceva, domnule superior? Drăcia dracului! Nu ţi-am cerut nici măcar de mâncare, dumneata m-ai poftit.

— Bineînţeles, domnule Briquet? Se grăbi să-l împace dom Modeste, cu drept cuvânt neliniştit de glasul atât de hotărât al lui Chicot. Nici vorbă că eu te-am poftit, dar…

— Dar ţi-ai închipuit că n-am să primesc, nu-i aşa?

— Da' de unde! Mă ştii oare pe mine că aş avea obiceiul să umblu cu asemenea marafeturi, domnule Briquet?

— O persoană simandicoasă ca dumneata, domnule superior, îşi poate îngădui să aibă orice fel de obiceiuri doreşte? Răspunse Chicot, zâmbind aşa cum numai el ştia să zâmbească.

Dom Modeste îl privi clipind din ochi. Nu putea deloc să se dumirească dacă Chicot îl lua peste picior sau dacă vorbea serios.

Chicot tocmai se sculase în picioare.

— De ce te-ai ridicat, domnule Briquet? Întrebă Gorenflot.

— Pentru că vreau să plec.

— De ce să pleci, când mi-ai făgăduit adineauri că mănânci cu mine?

— Mai întâi, nu ţi-am făgăduit c-o să mănânc cu dumneata.

— Îmi pare rău, doar te-am poftit.

— Şi ţi-am răspuns: „Poate”; poate nu este totuna cu „da.”

— Nu cumva te-ai supărat?

Chicot prinse a râde.

— Eu, să mă supăr! Se miră el. Şi de ce, mă rog, m-aş fi supărat? Pentru că eşti fără obraz, incult şi necioplit? O, dragă domnule superior, ne cunoaştem de multă vreme pentru ca micile dumitale cusururi să mă mai poată cumva supăra.

Gorenflot rămase cu gura căscată şi cu braţele întinse, ca trăsnit de ieşirea neaşteptată a oaspetelui său.

— S-auzim de bine, domnule superior! Adăugă Chicot.

— Mai stai, zău…

— Călătoria mea nu suferă nici o amânare.

— Cum aşa, pleci într-o călătorie?

— Am o solie de îndeplinit.

— Din partea cui?

— Din partea regelui.

Gorenflot era năucit de parcă i-ar fi căzut cerul în cap.

— O solie! Se minună el. O solie din partea regelui! Va să zică ai dat iar ochii cu el?

— Fireşte.

— Şi cum te-a primit?

— Cu braţele deschise: ca să vezi că el, ditamai regele, are ţinere de minte.

— O solie din partea regelui! Bolborosi Gorenflot. Şi eu, ca un om fără obraz, ca un necioplit şi incult ce sunt…

Inima lui se dezumfla treptat-treptat, ca un balon înţepat cu acul şi din care a început să iasă aerul.

— S-auzim de bine! Spuse din nou Chicot.

Gorenflot se ridică din jilţ şi, întinzând mâna-i lătăreaţă, aţinu calea fugarului, care, trebuie să recunoaştem, se supuse acestei samavolnicii fără să se împotrivească.

— Stai, omule, să ne lămurim! Stărui superiorul.

— Ce să lămurim? Întrebă Chicot.

— Vreau să ştiu de ce eşti atât de ţâfnos azi?

— Nu văd de ce-aş fi mai altfel azi decât în celelalte zile.

— Ba eşti.

— Sunt, ca de obicei, oglinda celor ce se află de faţă.

— Ba nu.

— Râzi, mă umflă şi pe mine râsul; te bosumfli, încep şi eu să fac mutre.

— Ba nu, ba nu, ba nu!

— Ba da, ba da, ba da!

— Uite ce e, ca să-ţi spun cinstit, eram îngândurat.

— Ce vorbeşti!

— De ce nu vrei să fii îngăduitor cu un om care are atâtea buclucuri pe cap? Doamne Dumnezeule, crezi că mai ştiu eu unde mi-e capul? Stăreţia asta nu-i tot atât de istovitoare ca şi ocârmuirea unei provincii întregi? Gândeşte-te numai că am sub oblăduirea mea două sute de oameni, că sunt totodată econom, arhitect şi intendent; fără să mai pun la socoteală îndatoririle mele duhovniceşti.

— Într-adevăr, este prea mult pentru puterile unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu.

— Oh! Văd eu că mă iei peste picior? Spuse Gorenflot. Unde este milostenia dumitale creştinească, domnule Briquet?

— Crezi c-am avut-o vreodată?

— Mi-e teamă că-i vorba şi de un pic de invidie din partea dumitale: ia seama, invidia este un păcat de moarte.

— Invidie din partea mea? Şi pentru ce aş putea fi invidios, dacă nu ţi-e cu supărare?

— Hm! Îţi spui în sinea dumitale, bunăoară: „Superiorului dom Modeste Gorenflot îi merge din ce în ce mai bine, este în plină ascensiune…”

— În timp ce eu cobor tot mai jos, nu-i aşa? Răspunse Chicot, ironic.

— Asta numai din pricina situaţiei dumitale îndoielnice, domnule Briquet.

— Aminteşte-ţi de cuvintele Evangheliei, domnule superior!

— Ce cuvinte?

— Cel ce se înalţă în slavă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi ridicat în slăvi.

— Vorbă să fie!

— Ia te uită, ereticul! Ia în deşert Sfânta Scriptură! Se cutremură Chicot, împreu-nându-şi mâinile.

— Eretic?! Protestă Gorenflot. Eretici sunt hughenoţii.

— Schismatic, atunci!

— Stai, stai, ce vrei să spui, domnule Briquet? Zău dacă mai ştiu ce să cred!

— Nimic altceva decât că trebuie să plec într-o călătorie şi c-am venit să-mi iau rămas bun. Aşadar, s-auzim de bine, cinstite dom Modeste!

— Doar n-o să mă părăseşti aşa?

— Pe dracu, ba bine că nu!

— Dumneata?

— Da, eu.

— Un prieten ca mine?

— Când te-ai ajuns, nu mai ştii de prieteni.

— Dumneata, Chicot?

— Nu mai sunt Chicot, aşa cum dumneata însuţi spuneai adineauri, când mi-ai dat peste nas.

— Eu? Când anume?

— Atunci când ai pomenit de situaţia mea îndoielnică.

— Ţi-am dat peste nas?! Zău, cum îmi vorbeşti azi!

Şi superiorul lăsă în jos capul cât o baniţă, strivindu-şi cu grumazul de taur guşa lui cu trei caturi care se preschimbă într-un singur colac de grăsime.

Chicot, care îl pândea cu coada ochiului, îl văzu pălind uşor la faţă:

— Să ne vedem cu bine şi să nu-mi porţi pică pentru că am socotit de cuviinţă să-ţi spun adevărul adevărat.

Şi dădu să plece.

— Spune-mi tot ce pofteşti, domnule Chicot? Încuviinţă dom Modeste. Numai nu te mai uita aşa la mine!

— Ehei, e cam târziu acum.

— Niciodată nu-i prea târziu! Nu se poate, cum o să pleci aşa, fără să pui nimic în gură, ce dracu! Nu-i sănătos, chiar dumneata mi-ai spus-o de atâtea ori! Hai să ne-aşezăm la masă.

Chicot însă era hotărât să-şi redobândească dintr-o singură lovitură toate privilegiile.

— Nici nu mă gândesc! Se împotrivi el. Aici, la dumneata, se mănâncă prost de tot.

Până atunci, Gorenflot îndurase toate palmele cu destul curaj; cea din urmă însă îl culcă la pământ.

— Se mănâncă prost la mine? Bolborosi el, disperat.

— Asta cel puţin e părerea mea.

— Poţi să te plângi cumva de masa pe care ţi-am dat-o ultima oară?

— Îi mai simt încă şi acum gustul fioros în gură: ptiu!

— Cum, ai scuipat?! Strigă Gorenflot, ridicând mâinile la cer.

— Da? Rosti dârz Chicot? Am scuipat!

— Şi de ce, mă rog? Spune.

— Cotletele de porc erau arse într-un hal fără hal.

— O!

— Urechile umplute nu trosneau în dinţi.

— O!

— Claponul cu orez era zeamă goală.

— Sfinte Dumnezeule!

— Ciorba de raci nu era degresată.

— Ţine-mă, Doamne!

— Pireul înota în ulei: şi acum îl mai simt clătinându-se în stomac.

— Chicot, Chicot! Suspină dom Modeste, cu tonul cu care Cezar, înainte de a-şi da sufletul, îi spusese ucigaşului său: „Brutus, Brutus!'„…

— Şi pe urmă, dumneata nu ai timp de pierdut cu mine.

— Eu?

— Mi-ai spus că ai treabă: mi-ai spus, da sau nu? Atât ar mai lipsi să mai fii şi mincinos.

— Ei, bine, treaba asta poate să mai zăbovească. E vorba de o cucoană care-mi cerea s-o primesc, atâta tot.

— N-ai decât s-o primeşti.

— Nici nu-mi trece prin gând, scumpe domn Chicot! Deşi mi-a trimis plocon o sută de sticle cu vin de Sicilia.

— O sută de sticle cu vin de Sicilia!

— N-am s-o primesc, deşi trebuie să fie o cucoană foarte simandicoasă; nu, n-am s-o primesc; nu vreau să te primesc decât pe domnia ta, dragă domnule Chicot. Ţinea neapărat s-o spovedesc, cucoana asta de neam mare, care obişnuieşte să trimită plocon cu duiumul sticle cu vin de Sicilia. Ei, uite, dacă asta ţi-e dorinţa, cu nici un preţ n-am să fiu îndrumătorul ei duhovnicesc; am să-i trimit vorbă să-şi caute alt duhovnic.

— Ai să faci dumneata asta?

— Ca să pot prânzi cu domnia ta, dragă domnule Chicot! Ca să răscumpăr păcatele pe care le-am săvârşit faţă de domnia ta.

— Păcate care îşi au obârşia în amarnica dumitale trufie, dom Modeste.

— Am să mă smeresc, prietene.

— În lenea şi tembelismul dumilale.

— Chicot, Chicot! Cu începere de mâine am să mă pedepsesc, punându-i pe călugării mei să facă exerciţii în fiecare zi.

— Instrucţie? Pe călugării dumitale?! Se miră Chicot, holbând ochii. Şi ce fel de exerciţii: cu furculiţa?

— Nu, cu armele.

— Exerciţii cu armele?

— Da. Îţi dai totuşi seama ce obositor e să faci instrucţie cu oamenii.

— Dumneata? Să faci instrucţie cu iacobinii?

— În orice caz, o să-i pun pe alţii să facă.

— Începând de mâine?

— Începând chiar de azi, dacă pofteşti.

— Şi cui i-o fi trăsnit prin cap să pună nişte prăpădiţi de călugări să facă instrucţie?

— Mie, pe cât se pare.

— Dumitale? Nu se poate.

— Ba da, eu i-am poruncit fratelui Borromée…

— Cine mai e şi fratele ăsta Borromée?

— Ah! Aşa e, am uitat că nu-l cunoşti.

— Ce-i cu el?

— Este economul mânăstirii.

— Cum se poate să ai un econom pe care eu să nu-l cunosc, secătură?

— A venit aici de curând şi e o bucată de vreme de când n-ai mai fost la noi.

— Şi cum de te-ai căptuşit cu economul ăsta?

— Mi l-a recomandat domnul cardinal de Guise.

— Chiar dumnealui cu gura dumisale?

— Printr-o scrisoare, dragă domnule Chicot, printr-o scrisoare.

— Nu cumva e cel pe care l-am văzut jos? Unul cu o mutră de uliu?

— Întocmai.

— Şi care te-a înştiinţat c-am sosit?

— Da.

— Măi, să fie! Spuse fără să vrea Chicot. Şi ce merit are economul ăsta pe care domnul cardinal de Guise îl sprijină cu atâta căldură?

— E tot atât de iscusit la socoteli ca Pitagora însuşi.

— Nu cumva cu el ai pus la cale exerciţiile astea militare?

— Da, dragul meu.

— Va să zică el te-a îndemnat să-i înarmezi pe călugări, nu-i aşa?

— Nu, scumpe domn Chicot, ideea a fost a mea. Numai a mea.

— Şi pentru ce?

— Aşa, ca să fie înarmaţi.

— Lasă trufia, păcătos înrăit, nu ştii că trufia e un păcat de moarte? Ideea asta n-a fost a dumitale.

— A mea sau a lui, nu mai ţin minte cui i-a venit mai întâi ideea asta: lui sau mie? Ba nu, ba nu, acum mi-aduc aminte, mie mi-a venit; se pare chiar că aş fi citat cu acest prilej un dicton latinesc foarte iscusit şi cu mult schepsis.

Chicot se apropie de superior.

— Un dicton latinesc, dumneata, dragul meu superior?! Spuse el. Şi-ţi mai aminteşti cumva cum sună acest dicton latinesc?

— Militat spiritu…

— Militat spiritu, militat gladio?

— Da, da, aşa, chiar aşa! Strigă dom Modeste cu însufleţire.

— Bine, bine? Spuse Chicot? Trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să văd un om care să-şi ceară iertare atât de frumos ca dumneata, dom Modeste. Să ştii că te-am iertat.

— O! Suspină înduioşat Gorenflot.

— Ai rămas acelaşi prieten credincios ca şi până acum, singurul meu prieten adevărat.

Gorenflot îşi şterse o lacrimă.

— Hai să ne-aşezăm la masă; de astă dată o să privesc cu mai multă îngăduinţă bucatele.

— Ştii ce? Spuse Gorenflot, plin de osârdie. Am să-i trimit vorbă fratelui bucătar că, dacă nu ne pregăteşte o masă într-adevăr împărătească, o să-l bag la carceră.

— Fă cum vrei? Încuviinţă Chicot? Dumneata porunceşti aici, dragul meu superior.

— Iar noi o să destupăm câteva sticle din cele trimise plocon de cucoana cea cuvioasă.

— Am să te-ajut şi eu atâta cât mă pricep, dragă prietene.

— Vino să te strâng în braţe, Chicot!

— Ia seama să nu mă înăbuşi. Şi acum, hai să stăm de vorbă.