Capitolul XIXMânăstirea Iacobinilor

Stăreţia pe care monarhul i-o hărăzise lui Gorenflot drept răsplată pentru credincioasele sale servicii şi, mai cu seamă, pentru verva lui scânteietoare se afla în afara oraşului, la vreo două bătăi de muschetă de poarta Saint-Antoine.

Cartierul din preajma porţii Saint-Antoine era un cartier cât se poate de simandicos, cercetat de obraze alese, deoarece regele obişnuia să meargă adesea la castelul Vincennes, care, la vremea aceea, încă se mai numea pădurea Vincennes.

Ici şi colo, pe drumul ce ducea spre donjon, se aflau câteva mici conace ale unor mari seniori, înconjurate de grădini încântătoare şi de falnice curţi, ce alcătuiau un fel de apanaj al castelului, găzduind nenumăratele întâlniri unde, cu toate că pe atunci orice târgoveţ de rând avea meteahna de a pune ţara la cale, ne vom îngădui a spune că discuţiile politice erau cu cea mai mare grijă ocolite.

Datorită deselor perindări încolo şi-ncoace ale curţii, drumul acesta dobândise acelaşi prestigiu de care, păstrând bineînţeles proporţiile, se bucură în zilele noastre şoseaua Champs-Elysées.

Trebuie deci să recunoaştem că era o poziţie într-adevăr strălucită pentru stăreţia ce se înălţa măreaţă în dreapta drumului spre Vincennes.

Mânăstirea era alcătuită dintr-o serie de clădiri aşezate pe câteşipatru laturile unei curţi imense, sădită cu pomi, dintr-o grădină de zarzavaturi în spatele clădirilor şi dintr-o sumedenie de acareturi ce cuprindeau cam tot atâta loc cât vatra unui sat.

Două sute de călugări sălăşluiau în chiliile din fundul curţii, pe latura paralelă cu drumul.

În faţă, patru ferestre arătoase cu un singur balcon de fier desfăşurat de-a lungul câteşipatru ferestrelor lăsau să pătrundă din plin în apartamentele stăreţiei aerul, lumina zilei şi viaţa.

Aidoma unui oraş ce ar putea fi la un moment dat încercuit, mânăstirea avea la îndemână toate cele trebuincioase pe moşiile ei din Charonne, din Montreuil şi din Saint-Mandé.

Păşunile ei hrăneau o cireadă înfloritoare de cincizeci de boi, niciunul mai mult sau mai puţin vreodată şi o turmă de nouăzeci şi nouă de oi, deoarece, fie după datină, fie după canoanele scrise, bunurile aflate în stăpânirea cinurilor călugăreşti nu trebuie să atingă cifra de o sută.

O clădire deosebită adăpostea la rândul său un număr de nouăzeci şi nouă de porci de rasă, pe care-i creştea cu dragoste şi, mai cu seamă cu mândrie, un cârnăţar ales chiar de dom Modeste în persoană.

Cinstea aceasta de care cârnăţarul avea tot dreptul să se simtă măgulit se datora cârnaţilor delicioşi, urechilor umplute şi caltaboşilor cu arpagic cu care acesta îndestula odinioară hanul La Cornul Abundenţei.

Dom Modeste, plin de recunoştinţă pentru ospeţele îmbelşugate de care avusese parte pe vremuri la jupân Bonhommet, înţelegea să plătească în felul acesta datoriile fratelui Gorenflot.

Nu mai e nevoie, cred, să vorbesc de cămări şi de pivniţe.

Livada pe spaliere a mânăstirii, aşezată către răsărit şi miazăzi, dădea nişte piersici, caise şi struguri de toată frumuseţea; pe de altă parte, din aceste fructe se făceau marmeladă şi dulceţuri, pregătite de un frate, anume Eusebiu, făuritorul acelui munte de fructe zaharisite pe care primăria Parisului îl oferise celor două regine cu prilejul ultimului banchet oficial ce avusese loc.

Cât priveşte pivniţa cu vinuri, Gorenfiot o chivernisise prin osârdia lui, secătuind, în schimb, toate pivniţele din Bourgogne, căci avea din născare o vădită preferinţă pentru vinul de pe aceste meleaguri, ca toţi băutorii încercaţi, care sunt de părere îndeobşte că vinul de Bourgogne este singurul vin adevărat.

În sânul acestei chinovii, un rai în toată puterea cuvântului pentru cei obişnuiţi să-şi ghiftuiască stomacul şi să taie frunză la câini, într-un apartament somptuos de la primul etaj, al cărui balcon dădea spre drumul mare, îl vom regăsi pe Gorenflot, înzestrat cu o guşă în plus şi cu acea venerabilă solemnitate pe care deprinderile unei vieţi de huzur şi de netulburată tihnă o împrumută chiar şi celor mai vulgare figuri.

Dacă în sutana-i albă ca neaua, cu gulerul negru ce-i încălzeşte umerii largi, Gorenflot nu se mai simte tot atât de stăpân pe gesturile sale pe cât se simţea în rasa cenuşie de călugăr, în schimb este mult mai impunător.

Mâna-i lătăreaţă ca o spadă de berbec se sprijină pe un in-cvarto9 pe care-l acoperă cu desăvârşire, picioarele butucănoase se odihnesc pe un încălzitor cu jeratic, mai-mai să-l strivească; braţele însă i-au rămas prea scurte ca să se mai poată împreuna pe pântecele voluminos.

Cu o clipă mai înainte, ornicul tocmai bătuse vestind ceasurile şapte şi jumătate dimineaţa.

Superiorul se sculase ultimul din toată mânăstirea, folosindu-se de canoanele ce îngăduie stareţului să doarmă o oră mai mult decât ceilalţi monahi; îşi continua însă somnul de noapte într-un jilţ încăpător, cu două rezemătoare de o parte şi de alta a spătarului şi moale ca o pilotă.

Mobilierul camerei în care picoteşte cuviosul abate este mai curând laic decât monahicesc: o masă cu picioare strunjite, acoperită cu un chilim bogat, icoane în care spiritul religios se îmbină cu galanteria într-un amestec destul de ciudat de dragoste lumească şi de cucernicie, amestec pe care nu-l găsim în artă decât în perioada aceasta; blidare, vase de preţ, unelte bisericeşti, altele de servit la masă; perdele mari de brocart veneţian la ferestre, mai fastuoase, cu toată vechimea lor, decât cele mai scumpe ţesături noi; iată, înfăţişate în amănunţime, bogăţiile care ajunseseră în stăpânirea lui dom Modeste Gorenflot, din mila Celui de Sus, a regelui şi, mai cu seamă, a lui Chicot.

Cum spuneam deci, superiorul picotea într-un jilţ în timp ce ziua albă venise ca de obicei să-l vadă, dezmierdând cu lumina-i argintie rumeneala şi tonurile sidefii ala obrazului cufundat în somn.

Uşa se deschise binişor şi doi monahi intrară în odaie fără să-l trezească pe superior.

Primul era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, slab, palid la faţă şi cu trupul nervos încordat ca un arc în rasa de călugăr iacobin: ţinea fruntea sus, iar privirea ţâşnită ca o săgeată din ochii săi vultureşti avea darul de a porunci înainte ca buzele lui să fi rostit un cuvânt, pentru ca, o clipă mai apoi, aceeaşi privire să se îmblânzească sub învăluirea pleoapelor prelungi şi albe care, de câte ori se închideau, scoteau în vileag cearcănele mari, cafenii din jurul ochilor. Când însă, dimpotrivă, irisul negru scânteia între sprâncenele stufoase şi chenarul acela cafeniu-roşcat al orbitei, părea că scapără un fulger din învolburarea a doi nori de aramă.

Călugărul acesta se numea fratele Borromée şi era de vreo trei săptămâni economul mânăstirii.

Celălalt era un tânăr de vreo şaptesprezece sau optsprezece ani, cu ochi negri şi ageri, cu o figură îndrăzneaţă, cu bărbia ieşită în afară, mic de stat, dar bine legat şi care îşi suflecase mânecile largi, dând la iveală cu un fel de mândrie două braţe pline de neastâmpăr ce nu puteau sta liniştite o clipă.

— Superiorul încă mai doarme, frate Borromée? Spuse cel mai tânăr dintre călugări. Ce facem, îl trezim?

— Nici să nu te gândeşti, frate Jacques? Răspunse economul.

— Zău, ce păcat că avem un stareţ căruia-i place să doarmă până târziu? Urmă tânărul frate? Altminteri am fi putut încerca armele chiar acum, dimineaţa. Ai băgat de seamă ce frumuseţe de platoşe şi ce minunate archebuze sunt printre ele?

— Taci din gură, frate, să nu te-audă.

— Ce necaz! Stărui călugărul cel mărunţel, bătând din picior în covorul gros care înăbuşi zgomotul izbiturii. Zău dacă nu-ţi vine să mori de necaz! E atât de frumos afară, ograda-i zvântată, mai mare dragul să fi făcut exerciţii, frate econom!

— Ai răbdare, fiule? Îl povăţui fratele Borromée cu o prefăcută smerenie, dezminţită de privirea lui arzătoare.

— Dar de ce nu porunceşti, până una alta, să se împartă armele? Îl întrebă cu însufleţire Jacques, suflecându-şi mânecile ce-i căzuseră.

— Eu să poruncesc?

— Da, dumneata!

— Ştii doar prea bine, frate, că nu am căderea să poruncesc? Răspunse grav Borromée. Stăpânul, uite-l, e-acolo!

— Care stăpân? Acolo, în jilţ… Adormit… Când toată lumea-i în picioare?… Spuse Jacques cu un glas mai curând burzuluit decât cuviincios.

Şi privirea lui plină de o scăpărătoare isteţime se strădui să citească în adâncul inimii fratelui Borromée.

— Să-i respectăm harul şi odihna? Rosti acesta, înaintând spre mijlocul încăperii, dar tocmai atunci, ca un făcut, dădu peste un scăunaş care se răsturnă pe parchet.

Cu toate că zgomotul taburetului se stinse în grosimea covorului la fel ca şi bătaia din picior a fratelui Jacques, auzind bufnitura, dom Modeste tresări şi deschise ochii.

— Cine-i acolo? Strigă el cu glasul repezit al unei santinele aţipite.

— Sfinţia voastră? Rosti fratele Borromée? Să ne iertaţi că ne-am îngăduit să tulburăm cucernica domniei voastre cugetare, dar am venit să aflu ce porunciţi.

— Ah, bună dimineaţa, frate Borromée? Spuse Gorenflot, dând uşor din cap. Pe urmă, după ce rămase pe gânduri un moment, răstimp în care îşi încordă, precum se vedea prea bine, toate strunele memoriei sale, întrebă clipind din ochi de câteva ori: Ce să poruncesc?

— Ce să facem cu armele şi cu armurile!

— Cu armele şi cu armurile? Se miră Gorenflot.

— Întocmai. Sfinţia voastră a cerut să aducem arme şi armuri.

— Cui i-am cerut?

— Mie.

— Dumitale?… Eu? Ţi-am cerut eu arme?

— Fără îndoială, sfinţia voastră? Întări Borromée, netulburat, ca omul care ştie ce vorbeşte.

— Eu?! Îngână dom Modeste în culmea uimirii. Eu?! Când anume?

— Acum opt zile.

— Aha! Dacă a fost acum opt zile… Dar ce să facem cu armele?

— Sfinţia voastră aţi spus şi nu fac decât să repet cuvintele domniei voastre, aţi spus, zic: „Frate Borromée, ar fi bine să facem rost de nişte arme pentru călugării şi fraţii de la noi din mânăstire: exerciţiile de gimnastică sunt menite să întărească puterea trupului, aşa cum învăţămintele cucernice sporesc puterea sufletului”.

— Am spus eu asta?! Se minună Gorenflot.

— Da, preacuvioase; iar eu, ca un frate nevrednic şi supus, m-am grăbit a face rost de arme de luptă.

— Curios! Murmură Gorenflot. Nu-mi amintesc nimic, dar nimic.

— Ba chiar aţi adăugat, preacuvioase, acest citat latin: Militat spiritu, militat gladio10.

— Ce vorbeşti?! Exclamă dom Modeste, căscând nişte ochi cât cepele. Am adăugat eu citatul ăsta?

— Memoria nu mă înşală, preacuvioase? Răspunse Borromée, plecându-şi pleoapele cu modestie.

— Din moment ce am spus aşa? Urmă Gorenflot, dând agale din cap? Înseamnă că am avut motive temeinice, frate Borromée. De fapt, am fost întotdeauna de părere că trupul se cuvine să fie oţelit; şi pe vremea când eram doar un călugăr de rinei, am luptat necontenit atât cu vorba cât şi cu spada: Militat… Spiritu… Prea bine, frate Borromée! Atotputernicul m-a luminat.

— Mă duc atunci să împlinesc până la capăt porunca sfinţiei voastre? Spuse Borromée, ieşind împreună cu fratele Jacques, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi-l tot trăgea de poalele anteriului.

— Du-te! Rosti cu măreţie Gorenflot.

— Ah! Preacuvioase? Spuse fratele Borromée, întorcându-se după câteva clipe? Eram să uit…

— Ce?

— Jos, în vorbitor, aşteaptă un prieten al înălţimii voastre, care doreşte să vă vadă.

— Cum îl cheamă?

— Jupân Robert Briquet.

— Jupân Robert Briquet? Îl lămuri Gorenflot? Nu este nicidecum prietenul meu, frate Berromée, ci doar o cunoştinţă oarecare.

— Înseamnă deci că sfinţia voastră nu-l primeşte?

— Ba da, ba da? Rosti într-o doară Gorenflot? Omul acesta are darul să-mi descreţească fruntea. Spune-i să vină sus.

Fratele Borromée se înclină din nou şi ieşi pe uşă. Cât priveşte pe fratele Jacques, dintr-un singur salt coborâse din apartamentul stareţului în odaia în care erau păstrate armele.

După cinci minute, uşa se deschise din nou şi prietenul superiorului se ivi în prag.