Capitolul XLIIICum a ajuns dom Modeste Gorenflot să-l binecuvânteze pe rege cu prilejul trecerii sale prin faţa mânăstirii iacobinilor

Ernauton părăsi conacul cu inima copleşită de toate cele întâmplate, dar în acelaşi timp cu conştiinţa împăcată; avusese nemaipomenita fericire de a-şi mărturisi dragostea unei principese şi de a reuşi apoi, în urma discuţiei foarte serioase ce avusese loc după aceea, să facă în aşa fel ca mărturisirea lui să fie uitată, dar numai atât cât trebuia pentru ca să nu-i pricinuiască nici un neajuns în momentul de faţă şi să dea roade mai târziu.

Mai mult încă, avusese norocul să nu-l trădeze nici pe monarh, nici pe domnul de Mayenne şi să nu se trădeze nici pe sine.

Prin urmare, putea fi mulţumit, deşi mai avea încă atâtea dorinţe pe care ar fi vrut să şi le împlinească şi printre aceste dorinţe şi aceea de a se întoarce cât mai repede la Vincennes spre a-i împărtăşi regelui tot ce aflase.

În sfârşit, după ce-l va fi încunoştiinţat pe rege, nu mai dorea decât să se culce şi să viseze.

Să viseze este suprema fericire a oamenilor de acţiune, singura odihnă pe care şi-o pot îngădui.

De aceea, cum ieşi pe poarta conacului Bel-Esbat, Ernauton dădu pinteni calului, pornind la galop, dar abia făcu o sută de paşi, purtat în goană de tovarăşul său credincios, supus la atâtea încercări în ultimele zile, că se văzu dintr-o dată silit să se oprească în loc din pricina unui obstacol pe care ochii săi orbiţi de lumina de la Bel-Esbat şi încă nedeprinşi îndeajuns cu întunecimea de afară nu apucaseră să-l zărească şi deci nu puteau nici să-l măsoare.

Era vorba de un pâlc de călăreţi care îl învăluiseră dintr-o parte şi alta a şoselei şi-i tăiaseră calea, punându-i în piept o jumătate de duzină de spade şi tot atâtea pistoale şi pumnale.

Oricum, erau prea multe pentru un singur om.

— Ce-i asta?! Se miră Ernauton. Au început să iasă tâlharii la drumul mare doar la o leghe de Paris? Naiba s-o ia de ţară! Înseamnă că prefectul regelui nu face nici două parale! L-aş sfătui să pună altul în locul lui!

— Linişte, vă rog! Porunci un glas care i se păru cunoscut lui Ernauton. Spada şi armele dumneavoastră şi fără multă vorbă!

Unul din oameni apucă bidiviul de dârlogi, alţi doi îl jefuiră pe Ernauton de arme.

„Ai dracului! Ce îndemânatici sunt!” şopti printre dinţi Ernauton. Pe urmă, întorcându-se către cei ce se pregăteau să-l aresteze, zise:

— Domnilor, sunteţi atât de buni să-mi spuneţi măcar…

— Bine, dar e domnul de Carmainges! Exclamă căpetenia tâlharilor, ţinând încă în mână spada tânărului gentilom pe care o înhăţase o clipă mai înainte.

— Domnul de Pincornay! Se minună Ernauton. Pfui! Urâtă meserie ţi-ai găsit.

— Tăcere am spus! Repetă la câţiva paşi de ei glasul poruncitor. Duceţi-l la închisoare.

— Păi să vezi, domnule de Sainte-Maline? Spuse Perducas de Pincornay? Omul pe care l-am arestat…

— Ce-i cu el?

— E camaradul nostru, domnul Ernauton de Carmainges.

— Cine, Ernauton? Exclamă Sainte-Maline, îngălbenindu-se de ciudă. Ce caută aici?

— Bună seara, domnilor! Îi întâmpină liniştit Carmainges. Drept să spun, nu mi-aş fi închipuit c-o să am parte de o societate atât de agreabilă.

Sainte-Maline nu scoase un cuvânt.

— Am impresia că vreţi să mă arestaţi? Continuă Ernauton? Căci nu-mi vine să cred că aveţi de gând să mă prădaţi.

— Ei, drăcia dracului! Bombăni Sainte-Maline. Numai la asta nu m-aş fi aşteptat.

— Nici eu, pe legea mea! Mărturisi Carmainges, râzând.

— Ce încurcătură! Ia spune, ce făceai pe şosea?

— Dacă ţi-aş pune aceeaşi întrebare, domnule de Sainte-Maline, ai binevoi să-mi răspunzi?

— Nu.

— Atunci n-ai să te superi dacă am să procedez la fel ca dumneata.

— Nu vrei să spui, aşadar, ce făceai pe şosea?

Ernauton se mulţumi să zâmbească, fără să răspundă nimic.

— Nici unde te duceai?

Aceeaşi tăcere.

— În cazul acesta, domnule? Spuse Sainte-Maline? De vreme ce nu vrei să-mi dai nici un fel de lămuriri, mă văd silit să te tratez ca pe oricare cetăţean.

— Treaba dumitale! Ţin totuşi să-ţi atrag atenţia că vei da socoteală pentru faptele dumitale.

— Cui să-i dau socoteală? Domnului de Loignac?

— Cuiva mai mare.

— Domnului d'Épernon?

— Altcuiva şi mai mare.

— Fie orice-o fi! Aşa am primit ordin, trebuie să te trimit la Vincennes.

— La Vincennes? Minunat! Chiar acolo mă şi duceam, domnule.

— Sunt încântat, domnule? Spuse Sainte-Maline? Că această scurtă călătorie se potriveşte atât de bine cu dorinţele dumitale.

Doi oameni cu pistolul în mână luară numaidecât în primire ostaticul, pe care-l escortară o bucată de drum, până în dreptul altor doi ostaşi ce vegheau la o distanţă de cinci sute de paşi de primii. La rândul lor, ultimii doi făcură acelaşi lucru, aşa încât Ernauton avu parte să fie petrecut tot timpul până în curtea donjonului de camarazii săi.

În curte, Carmainges zări în mijlocul unei cete de o sută cincizeci de soldaţi din cavaleria uşoară veniţi de la Nogent şi de la Brie cincizeci de călăreţi dezarmaţi, care, palizi la faţă şi cu nişte mutre plouate, îşi deplângeau soarta vitregă, convinşi că isprava începută în împrejurări atât de fericite era sortită să aibă un deznodământ destul de ticălos.

Toţi aceşti oameni fuseseră prinşi, care prin vicleşug, care cu anasâna, de către cei Patruzeci şi Cinci, care îndepliniseră astfel prima lor misiune de când intraseră în slujbă, fie tăbărând câte zece asupra a doi-trei dintre ei, fie aţinând calea în chipul cel mai politicos celor pe care-i socoteau mai primejdioşi şi punându-le pe nepusă masă pistolul sub nas, tocmai când adversarii erau încredinţaţi că se întâlniseră cu nişte camarazi şi că era vorba de un schimb de amabilităţi.

În consecinţă, nu avusese loc nici o încăierare şi nu se auzise nici cel mai mic strigăt, iar cu prilejul unei asemenea întâlniri în care partizanii Ligii fuseseră opt contra douăzeci, în momentul când unul dintre şefii lor pusese mâna pe pumnal ca să se apere şi deschisese gura să ţipe, fusese înşfăcat de cei Patruzeci şi Cinci, care-i puseseră căluşul în gură, mai-mai să-l înăbuşe, şi-l făcuseră să dispară cu uşurinţa cu care echipajul unei corăbii deapănă o parâmă petrecând-o prin mâinile unui şir întreg de oameni.

Cu siguranţă că lui Ernauton i-ar fi crescut inima de bucurie să fi ştiut lucrul acesta, dar tânărul gentilom privea fără să înţeleagă nimic deocamdată, ceea ce îi întunecă un pic sufletul timp de zece minute. Totuşi, când îşi dădu seama din cine era alcătuit grupul de prizonieri din care urma să facă şi el parte, îi spuse lui Sainte-Maline:

— Precum se vede, domnule, ai aflat că aveam o misiune importantă de îndeplinit şi, ca un bun şi îndatoritor camarad, temându-te să nu am de întâmpinat vreo neplăcere pe drum, ai avut grijă să-mi dai o escortă care să mă însoţească; acum însă pot să-ţi mărturisesc, în sfârşit, că ideea dumitale a fost cât se poate de binevenită: regele mă aşteaptă şi am, într-adevăr, să-i aduc la cunoştinţă unele lucruri cât se poate de importante. Vreau să-ţi mai spun de asemenea că, dacă n-ai fi fost dumneata, poate că n-aş fi reuşit să ajung aici şi că voi avea cinstea să-i arăt monarhului tot ce-ai făcut pentru a-i fi de folos.

Sainte-Maline se împurpură la faţă, aşa cum mai înainte se îngălbenise de mânie; dar, ca un om inteligent ce era atunci când patima nu-i întuneca vederea, se dumeri numaidecât că Ernauton spunea adevărul şi că era aşteptat. Ştia, de asemenea, că nu era de glumit nici cu domnul de Loignac şi nici cu domnul d'Épernon, aşa că se mulţumi să răspundă:

— Eşti liber, domnule Ernauton. Îmi pare bine ca am putut să-ţi fiu de ajutor.

Ernauton se desprinse din grup şi începu să urce treptele ce duceau spre camera regelui.

Sainte-Maline, care-l urmărise cu privirea, îl văzu pe Loignac întâmpinându-l pe domnul de Carmainges la jumătatea scării şi făcându-i semn să-şi continue drumul. La rândul său, Loignac coborî în curte pentru a număra prizonierii.

Se dovedi, potrivit constatărilor lui Loignac, că, în urma arestării celor cincizeci de oameni, drumul era slobod, în sfârşit şi avea să rămână slobod până a doua zi dimineaţă, deoarece trecuse ora la care aceşti cincizeci de oameni trebuiau să se întrunească la Bel-Esbat.

Regele putea deci să se întoarcă fără nici o grijă la Paris.

Loignac îşi făcuse însă socoteala, fără să ţină seama nici de mânăstirea iacobinilor, nici de artileria şi de muschetele cuvioşilor părinţi.

D'Épernon, în schimb, cunoştea de-a fir-a-păr toată situaţia, din gura lui Nicolas Poulain. Aşa că, atunci când Loignac veni să-i dea de ştire comandantului său: „Domnule, toate drumurile sunt deschise”, d'Épernon îi răspunse:

— Bine. Regele a poruncit să se alcătuiască trei plutoane din garda celor Patruzeci şi Cinci, unul înainte şi celelalte două de-a dreapta şi de-a stânga portierelor; şi câteşitrele să înconjoare strâns caleaşca pentru ca nu cumva să fie în bătaia gloanţelor, dacă s-ar întâmpla să tragă asupra noastră.

— Am înţeles? Spuse Loignac cu sângele rece al unui adevărat militar. Cât priveşte gloanţele, cum nu văd de unde ar putea să iasă muschetele, nu văd nici cine ar putea să tragă asupra noastră.

— În dreptul iacobinilor, domnule, veţi strânge rândurile! Zise d'Épernon.

Convorbirea fu întreruptă de forfota ce se iscase pe scară.

Regele cobora treptele, pregătindu-se de plecare: în urma lui veneau câţiva gentilomi, printre care, cu o strângere de inimă lesne de înţeles, Sainte-Maline îl recunoscu şi pe Ernauton.

— Domnilor? Întrebă suveranul? Cei Patruzeci şi Cinci de viteji ai mei s-au adunat?

— Da, sire? Răspunse Ernauton, arătându-i o ceată de călăreţi ce se întrezărea sub bolţi.

— Ordinele au fost date?

— Da, sire şi vor fi întocmai respectate.

— Să mergem, atunci! Porunci maiestatea sa.

Loignac ordonă să sune înşeuarea.

Se făcu apelul cu voce scăzută şi se constată că cei Patruzeci şi Cinci erau toţi în păr: niciunul nu fusese dat lipsă.

Oamenii lui Mayneville şi ai ducesei fură lăsaţi în seama ostaşilor din cavaleria uşoară, care trebuiau să-i încarcereze; nimeni însă nu avea voie, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să schimbe un singur cuvânt cu ei. În sfârşit, regele se urcă în trăsură, având grijă să pună lângă el spada scoasă din teacă.

Domnul d'Épernon bombăni „Comedia dracului!” şi încercă, la rândul său, curtenitor spada, să vadă dacă poate fi trasă cu uşurinţă din teacă.

Ornicul donjonului bătu orele nouă: alaiul porni.

Trecuse un ceas de la plecarea lui Ernauton şi domnul de Mayneville încă mai şedea la fereastra de la care, precum ştim, se străduise în zadar să-l urmărească pe tânărul gentilom ce se mistuise în noapte; atâta doar că era mult mai puţin liniştit acum, după un ceas de aşteptare, şi, mai cu seamă, ceva mai mult îndemnat a-şi pune nădejdea în ajutorul Celui de Sus, căci începuse să creadă că nu se mai poate bizui pe ajutorul oamenilor.

Nici picior de soldat nu se arătase până în momentul acela; doar uneori, în răstimpuri îndepărtate, drumul tăcut şi învăluit în zăbranicul nopţii răsuna de ropotul unor cai mânaţi în goana mare spre Vincennes.

Auzind zgomot, domnul de Mayneville şi ducesa căutau să-şi afunde privirea în beznă, cu speranţa că vor recunoaşte pe oamenii lor, că vor desluşi cumva ce se petrece sau că vor afla pentru ce întârziaseră.

Îndată însă ce zgomotul se stingea, tăcerea se aşternea din nou peste tot cuprinsul.

Toată această necurmată frământare, sortită să se irosească în van, ajunsese să-l neliniştească pe Mayneville în asemenea măsură, încât poruncise unuia dintre slujitorii ducesei să încalece pe cal şi să se ducă să afle ce se întâmplă de la primul pâlc de călăreţi ce-i va ieşi în cale.

Ştafeta însă nu se mai înapoiase.

Ducesa, care stătea ca pe ghimpi, trimisese atunci o a doua ştafetă, care, de asemenea, nu se mai întorsese acasă.

— Probabil că ofiţerul nostru? Îşi dădu cu părerea ducesa, care obişnuia să vadă totul în roz? Probabil că ofiţerul nostru s-o fi temut că n-are destui ostaşi şi a păstrat de rezervă oamenii pe care i-am trimis; e un lucru înţelept, dar cam neliniştitor pentru noi.

— Neliniştitor, într-adevăr, cât se poate de neliniştitor? Răspunse Mayneville cu privirea aţintită în adâncul zărilor întunecoase.

— Oare ce s-o fi întâmplat, Mayneville?

— Am să dau chiar eu o raită călare şi, până la urmă, trebuie să aflăm, doamnă.

Şi Mayneville se pregăti să plece.

— Nu-ţi dau voie! Strigă ducesa, oprindu-l. Cine rămâne atunci cu mine, Mayneville? De unde vrei să-i cunosc eu pe toţi ofiţerii şi prietenii noştri, când va sosi momentul? Nu se poate, Mayneville! Stai aici! E firesc să ţi se năzare tot felul de gânduri când e vorba de o taină atât de înfricoşătoare; în tot cazul însă, planul era prea admirabil întocmit ca să nu reuşească, cu atât mai mult cu cât ştii bine că secretul a fost păstrat cu cea mai mare străşnicie.

— Ora nouă? Murmură Mayneville, ca şi când ar fi răspuns mai curând inimii sale stăpânite de îngrijorare decât cuvintelor ducesei. Ah, uite că iacobinii au început să iasă din mânăstire şi să se înşiruie pe lângă ziduri; poate că vor fi primit ei vreo înştiinţare.

— Ia taci! Strigă ducesa, întinzând mâna ca şi cum i-ar fi arătat ceva în zare.

— Ce e?

— Taci! N-auzi nimic?

În depărtare începuse să se audă un bubuit ca de tunet.

— Vin călăreţii! Izbucni ducesa. Ni-l aduc plocon, ni-l aduc aici!

Şi, cu firea ei pătimaşă, trecând cu înlesnire de la teamă la cea mai zănatică bucurie, începu să bată din palme strigând:

— E în mâna mea acum! E în mâna mea!

Mayneville trase din nou cu urechea.

— Da? Spuse el? Într-adevăr, se aude duruind o caretă şi nişte cai alergând. Şi porunci, răcnind din fundul plămânilor: Afară, sfinţiile voastre, afară din mânăstire!

Îndată poarta cea mare din zăbrele de fier a chinoviei se deschise, lăsând să iasă afară, într-o ordine desăvârşită, cei o sută de călugări înarmaţi în frunte cu Borromée.

Monahii ocupară drumul, aşezându-se în curmezişul lui.

În momentul acela se auzi glasul lui Gorenflot, care striga:

— Staţi puţin! Aşteptaţi-mă şi pe mine! Trebuie să fiu în fruntea soborului, să primim cum se cuvine pe maiestatea sa.

— În balcon, preacuvioase, în balcon! Strigă Borromée. Ştiţi doar că trebuie să fiţi mai presus decât noi. Nu spune oare Sfânta Scriptură: „Te vei ridica mai presus decât ei, precum cedrul se ridică deasupra isopului”?

— Aşa e? Încuviinţă Gorenflot? Ai dreptate! Uitasem că mi-am ales singur locul; noroc că te am pe dumneata, frate Borromée, ca să-mi aduci aminte, mare noroc!

Borromée dădu un ordin în şoaptă şi patru fraţi se grăbiră să se urce în balcon, aşezându-se de-a dreapta şi de-a stânga cucernicului stareţ, chipurile, spre a-i spori cinstea şi slava.

Puţin mai apoi, drumul care făcea o cotitură la oarecare distanţă de mânăstire fu luminat de o mulţime de facle, în bătaia cărora ducesa şi Mayneville văzură scânteind nişte platoşe şi sclipind tăişurile unor spade.

— Du-te repede, Mayneville? Porunci ducesa, neputându-se stăpâni? Şi adu-mi-l aici legat fedeleş, între străji!

— Bine, bine, doamnă? Spuse gentilomul cu gândul aiurea. Totuşi e ceva care mă nelinişteşte.

— Ce anume?

— N-am auzit semnalul, aşa cum ne-am înţeles.

— Ce rost mai are semnalul, când a încăput în mâinile noastre?

— Dar după câte ştiu trebuia să fie arestat aici, în dreptul mânăstirii.

— Vor fi găsit o ocazie mai prielnică poate ceva mai încolo.

— Nu văd unde e ofiţerul nostru.

— Las' că l-am văzut eu.

— Unde-i?

— Uite, panaşul acela roşu!

— Păcatele mele, doamnă!

— Ce e?

— Panaşul roşu…

— Zi odată!

— E domnul d'Épernon, domnul d'Épernon cu spada în mână.

— Cum, i-au lăsat spada?

— Să mă bată Dumnezeu! Văd că dă ordine.

— Cui, oamenilor noştri? Nu cumva ne-au trădat?

— Vai, doamnă, nu sunt oamenii noştri.

— Ţi-ai pierdut minţile, Mayneville.

În momentul acela, Loignac, care avea comanda primului pluton din garda celor Patruzeci şi Cinci, învârtind prin aer vajnica-i spadă, strigă:

— Trăiască regele!

— Trăiască regele! Repetară cu puternicul lor accent gascon, făcând să clocotească văzduhul, cei Patruzeci şi Cinci, plini de înflăcărare.

Ducesa păli, prăbuşindu-se peste marginea ferestrei, gata-gata să-şi piardă cunoştinţa.

Întunecat la faţă şi cu un aer hotărât, Mayneville apucă spada. Nu putea şti dacă, în trecere, oamenii aceştia nu aveau cumva de gând să năvălească în casă.

Alaiul înainta mereu ca un vârtej năprasnic de zgomot şi de lumină. Ajunsese în dreptul conacului Bel-Esbat şi peste puţin avea să ajungă în dreptul mânăstirii.

Borromée făcu trei paşi înainte. Loignac îşi mână calul drept spre călugărul care, aşa îmbrăcat cum era cu rasa lui de şiac, părea c-ar fi vrut să-l provoace la luptă. Borromée însă, care era un om cu capul pe umeri, îşi dădu seama că totul este pierdut şi hotărî numaidecât ce să facă.

— La o parte! La o parte! Strigă cu străşnicie Loignac. Faceţi loc regelui!

Borromée, care apucase să tragă sabia pe sub rasa călugărească, o vârî înapoi în teacă.

Însufleţit de urale şi de zăngănitul armelor şi orbit de pâlpâirea strălucitoare a faclelor, Gorenflot ridică dreapta lui viguroasă şi, cu degetul arătător şi cel mijlociu întinse, îl binecuvântă pe rege de sus, din balcon.

Henric, care se uita pe ferestruica portierei, îl văzu şi-l salută surâzând.

Zâmbetul monarhului, care era cea mai netăgăduită dovadă că preacucernicul stareţ al iacobinilor era privit cu ochi buni la curte, făcu să se încingă deodată inima lui Gorenflot, care strigă la rândul său „Trăiască regele!” cu un glas atât de puternic, încât ar fi fost în stare să spargă bolţile unei catedrale.

Ceilalţi călugări însă rămaseră cu gurile încleştate. Într-adevăr, se aşteptau la cu totul alt deznodământ după două luni de exerciţii militare şi după răscoala armată care urmase.

Borromée însă, ca un adevărat mercenar ce era, socotise dintr-o aruncătură de ochi numărul apărătorilor monarhului şi văzuse că aveau într-adevăr o ţinută războinică. Lipsa partizanilor ducesei mărturisea faptul că lovitura dăduse greş: a pregeta să se supună în aceste împrejurări, ar fi însemnat să-şi taie craca de sub picioare.

Nu mai stătu deci la îndoială şi, în clipa când calul lui Loignac era gata să-l ia în piept, strigă „Trăiască regele!” cu o voce aproape tot atât de răsunătoare ca şi a lui Gorenflot.

Toată mânăstirea răcni atunci într-un glas „Trăiască regele! „, fluturând armele.

— Mulţumesc, sfinţiile voastre, mulţumesc! Strigă cu o voce pătrunzătoare Henric al III-lea.

Şi trecu prin faţa mânăstirii, între zidurile căreia ar fi trebuit să se încheie călătoria sa, ca un vârtej de foc, de vuiet şi de slavă, lăsând în urmă Bel-Esbat cufundat în noapte.

De sus, din balconul casei, ascunsă de stema de fier poleit îndărătul căreia căzuse în genunchi, ducesa privea, iscodea, sorbea din ochi fiecare chip scăldat în lumina învăpăiată a faclelor.

— Ah! Dădu ea un ţipăt la un moment dat, arătând cu mâna spre unul dintre călăreţii ce escortau caleaşca. Ia uite, ia uite, Mayneville!

— Tânărul de adineauri, mesagerul domnului duce de Mayenne, e omul regelui! Exclamă gentilomul.

— Suntem pierduţi! Murmură ducesa.

— Trebuie să fugim şi cât mai repede, doamnă? Îşi dădu cu părerea Mayneville? Căci mâine Valois va căuta să profite de biruinţa pe care a câştigat-o azi.

— Am fost trădaţi! Se tângui ducesa. Băiatul ăsta ne-a trădat! Ştia tot!

Regele însă era departe; se făcuse nevăzut, mistuindu-se împreună cu toată suita lui sub bolta porţii Saint-Antoine, care se deschise în faţa sa, pentru a se închide la loc în urma caleştii.

Sfârşitul volumului I

* * *

ALEXANDRE DUMAS sau Les Quarante-Cinq.