Capitolul XLIIScrisoarea domnului de Mayenne

Ducesa îi smulse scrisoarea din mână, o deschise şi o citi cu nesaţ, fără a căuta măcar să ascundă impresiile ce se perindau pe chipul ei, ca norii pe fundalul unui cer învolburat de furtună.

După ce o citi până la capăt, îi întinse lui Mayneville, care părea tot atât de neliniştit ca şi dânsa, misiva adusă de Emauton şi care era ticluită în chipul următor: „Surioară, am vrut să îndeplinesc cu mâna mea un lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă mai curând un căpitan sau un maestru de scrimă şi am fost pedepsit.

Am primit o lovitură straşnică de spadă din partea secăturii pe care o ştii şi cu care am mai de mult o răfuială. Cea mai mare nenorocire este însă c-a răpus cinci dintre oamenii mei, printre care Boularon şi Desnoises, adică doi dintre cei mai de ispravă; pe urmă a dat bir cu fugiţii.

Trebuie să spun că a fost foarte mult ajutat să câştige această biruinţă de către aducătorul scrisorii de faţă, un tânăr încântător, după cum vei putea să-ţi dai singură seama: ţi-l recomand, este discreţia întruchipată.

Meritul său, pe care cred că-l vei preţui cum se cuvine, scumpa mea surioară, este de a-l fi împiedicat pe învingătorul meu să-mi reteze capul, lucru pe care sus-numitul învingător l-ar fi înfăptuit cu draga inimă, dat fiind că mi-a smuls masca de pe obraz în timp ce zăceam fără cunoştinţă şi şi-a dat seama cu cine are de-a face.

Ţi-aş fi îndatorat, surioară, dacă ai căuta să afli care este numele acestui cavaler atât de discret şi cu ce se îndeletniceşte; deşi mi-e simpatic, trebuie să recunosc totuşi că-mi dă de bănuit. Am încercat să-i fiu cumva de folos, dar la toate îmbierile mele s-a mulţumit să-mi răspundă că stăpânul pe care-l slujeşte are grijă să nu ducă lipsă de nimic.

N-aş putea să-ţi spun mai mult decât atât despre el, deoarece ţi-am împărtăşit tot ce ştiu; chipurile, zice că nu mă cunoaşte. Vezi dacă-i adevărat.

Mi-e foarte rău, dar nu cred că viaţa mea poate fi în primejdie. Trimite-mi cât mai repede felcerul meu; zac pe un aşternut de paie ca un cal. Aducătorul îţi va spune unde anume.

Fratele dumitale care te iubeşte, MAYENNE”

Isprăvind de citit, scrisoarea, ducesa şi Mayneville se uitară unul la altul, la fel de miraţi. Ducesa se grăbi să rupă tăcerea, pe care Ernauton ar fi putut până la urmă s-o înţeleagă greşit.

— Vreţi să ne spuneţi, domnule? Întrebă ducesa? Cui datorăm binele nepreţuit pe care aţi avut bunătatea să ni-l faceţi?

— Unui om care, ori de câte ori are prilejul, doamnă, caută să vină în ajutorul celui mai slab împotriva celui mai tare.

— Sunteţi bun să-mi daţi câteva desluşiri, domnule? Stărui doamna de Montpensier.

Ernauton povesti tot ce ştia şi arătă unde se afla adăpostul ducelui. Doamna de Montpensier şi Mayneville îl ascultară cu un interes cât se poate de firesc.

Pe urmă, când sfârşi tot ce avea de spus, ducesa îl întrebă:

— Aş putea nădăjdui, domnule, că veţi împlini mai departe lucrul pe care l-aţi început atât de frumos şi că veţi rămâne credincios casei noastre?

Cuvintele acestea, rostite cu dulceaţa pe care ducesa se pricepea atât de bine s-o pună în glas, aveau un înţeles cât se poate de măgulitor, după mărturisirea pe care Ernauton o făcuse doamnei de onoare a ducesei; lăsând însă amorul-propriu deoparte, tânărul gentilom îşi dădu seama că erau pornite dintr-o simplă curiozitate. De altfel, ştia prea bine că, destăinuindu-şi numele şi rosturile sale, ar fi însemnat să deschidă ochii ducesei asupra urmărilor pe care le-ar fi putut avea această întâmplare; de asemenea bănuia că, atunci când îi pusese condiţia de a-i dezvălui unde se afla reşedinţa ducesei, regele avusese în vedere cu totul altceva decât să culeagă o simplă informaţie.

Două năzuinţe deosebite se înfruntau, aşadar, în sufletul său: ca îndrăgostit, ar fi putut jertfi una din ele; ca om de onoare, nu se îndura să renunţe la cealaltă. Ispita era cu atât mai puternică, cu cât, descoperindu-i situaţia pe care o avea în preajma regelui, s-ar fi ridicat paste măsură de mult în ochii ducesei şi pentru un tânăr abia sosit din fundul Gasooniei nu era chiar o bagatelă faptul de a câştiga oarecare prestigiu în faţa unei ducese de Montpensier.

Sainte-Maline n-ar fi stat nici o clipă în cumpănă.

Toate aceste gânduri ce se învolburau în mintea lui Carmainges nu reuşiră decât să-i sporească mândria, adică să-l facă şi mai dârz ca înainte.

Era lucru mare să ştie că înseamnă ceva în momentul acela, un lucru cu atât mai măgulitor pentru ei, cu cât până atunci fusese, de bună seamă, privit ca un om de nimic.

Ducesa aştepta deci un răspuns la întrebarea pe care i-o pusese: „N-aţi vrea cumva să rămâneţi credincios casei noastre?”

— Doamnă? Îi mărturisi Ernauton? Am avut mai înainte cinstea să-i spun domnului de Mayenne că stăpânul meu este atât de bun şi se poartă în aşa fel cu mine, încât îmi scuteşte osteneala de a căuta un altul mai bun decât dânsul.

— După cum îmi arată fratele meu în scrisoare, domnule, s-ar părea că nu l-aţi recunoscut. Cum se face atunci că, deşi acolo nu l-aţi recunoscut, v-aţi folosit de numele său pentru a pătrunde până la mine?

— Mi s-a părut că domnul de Mayenne dorea să rămână necunoscut, doamnă, aşa că m-am socotit dator să nu arăt că ştiu cine este şi, pe bună dreptate, deoarece n-ar fi fost înţelept ca ţăranii care l-au adăpostit acolo să afle ce nume strălucit poartă rănitul pe care-l găzduiesc. Aici însă nu mai exista acest neajuns; dimpotrivă, numele demnului de Mayenne era în măsură să-mi deschidă uşile ca să ajung până la dumneavoastră, aşa că n-am mai pregetat să-l folosesc. Şi într-un caz şi în celălalt, cred că m-am purtat ca un om binecrescut.

Mayneville îi aruncă o privire ducesei ca şi cum ar fi vrut să-i spună: E un băiat dezgheţat, doamnă”.

Ducesa îi ghici gândul.

— Nimeni n-ar fi ştiut să răspundă cu atâta iscusinţă la o întrebare neplăcută? Zise ea, privindu-l surâzătoare pe Ernauton? Şi trebuie să recunosc că sunteţi un om deosebit de inteligent.

— Nu văd nici un fel de inteligenţă în cuvintele pe care am avut cinstea să vi le spun, doamnă? Răspunse Ernauton.

— În sfârşit, domnule? Replică ducesa, puţin impacientată? Tot ce am putut înţelege mai lămurit deocamdată este că nu vreţi să spuneţi nimic. Poate că nu vă daţi seama îndeajuns ce grea povară este recunoştinţa pentru cineva care poartă un nume ca al meu: nu vă gândiţi că sunt o femeie, că de două ori până acum mi-aţi fost de folos şi că, dacă aş vrea cu tot dinadinsul să aflu numele dumneavoastră sau, mai curând, cine sunteţi…

— Prea bine, doamnă, sunt convins că veţi putea afla cu uşurinţă toate astea, dar veţi afla de la altcineva şi nu de la mine; aşa ştiu cel puţin că eu nu v-am spus nimic.

„Totdeauna are dreptate!” constată ducesa, învăluindu-l pe Ernauton cu o privire care, dacă tânărul gentilom s-ar fi priceput să desluşească tot ceea ce oglindea, ar fi trebuit să-i facă mai multă plăcere decât orice altă privire întâlnită până atunci.

De aceea se declară mulţumit cu atât şi, întocmai ca un om cu gusturi fine, care se ridică de la masă în momentul când s-a convins c-a băut vinul cel mai de soi din câte s-au servit la ospăţ, Ernauton se înclină şi ceru voie ducesei să se retragă, bucuros de această mărturie de bunăvoinţă.

— Va să zică, domnule, asta-i tot ce aveţi să-mi spuneţi? Îl întrebă ducesa.

— Mi-am îndeplinit misiunea? Rosti tânărul. Nu-mi mai rămâne decât să aştern umilele mele omagii la picioarele alteţei voastre.

Ducesa îl petrecu doar cu privirea, fără să-i răspundă la salut, apoi, când uşa se închise după el, porunci bătând din picior:

— Mayneville, pune pe cineva să-l urmărească pe băiatul ăsta!

— Cu neputinţă, doamnă? Răspunse Mayneville? Toţi oamenii noştri sunt gata să pornească; eu însumi aştept nerăbdător clipa cea mare; nu este o zi nimerită să facem altceva decât ceea ce am pus la cale.

— Ai dreptate, Mayneville, într-adevăr, mi-am pierdut minţile; dar mai târziu…

— O, mai târziu, se schimbă socoteala; va fi aşa cum doriţi, doamnă.

— Da, fiindcă şi mie ca şi fratelui meu mi se pare suspect.

— Suspect sau nu? Răspunse Mayneville? E un băiat de treabă şi oamenii de treabă nu se găsesc chiar pe toate drumurile. Trebuie să recunoaştem totuşi că am avut noroc; gândiţi-vă numai cât bine ne-a făcut şi cine? Un străin, un necunoscut picat din cer!

— N-are a face, n-are a face, Mayneville; dacă suntem siliţi să-l lăsăm în pace deocamdată, cel puţin mai târziu ai grijă şi nu-l scăpa din ochi.

— O, doamnă, mai târziu sper că nu va mai fi nevoie să urmărim pe nimeni? Spuse Mayneville.

— Hotărât lucru, astă-seară nu mai îmi dau seama ce vorbesc. Ai dreptate, Mayneville, mi-am pierdut capul.

— Un general ca domnia voastră, doamnă, are tot dreptul să fie frământat în preajma unei bătălii hotărâtoare. Valois se înapoiază de la Vincennes pe înnoptat.

— Într-adevăr, s-a întunecat afară, Mayneville şi Valois se înapoiază de la Vincennes pe înnoptat.

— O, avem timp berechet; nu este încă ora opt, doamnă, şi, de altminteri, n-au sosit nici oamenii noştri.

— Cunosc cu toţii ordinul, nu-i aşa?

— Toţi până la unul.

— Sunt oameni de încredere?

— Încercaţi, doamnă.

— Şi cum vin încoace?

— Răzleţi, ca şi când s-ar plimba.

— Cam câţi crezi că vor fi?

— Cincizeci în cap; mai mulţi decât avem nevoie; gândiţi-vă că, afară de aceşti cincizeci de oameni, mai avem încă două sute de călugări, care, la drept vorbind, fac cel puţin cât tot atâţia soldaţi, dacă nu şi mai bine.

— De îndată ce oamenii noştri vor fi sosit, pune-i pe călugării dumitale să străjuiască şoseaua.

— Le-am şi trimis vorbă, doamnă! Monahii vor sta îngrămădiţi de-a curmezişul drumului, ai noştri vor mâna trăsura spre ei, porţile mănăstirii vor fi larg deschise şi se vor închide numai după ce caleaşca va fi intrat în curte.

— Să mergem atunci la masă, Mayneville, ca să ne mai treacă timpul. Sunt atât de nerăbdătoare, încât îmi vine să împing acul pendulei.

— O să vină şi ceasul aşteptat, fiţi fără grijă.

— Dar oamenii noştri, ce-i cu oamenii noştri?

— Vor sosi la timp: de-abia a bătut de opt, n-am pierdut nici un moment.

— Mayneville, Mayneville! Fratele meu, sărmanul, îmi cere să-i trimit felcerul; cel mai iscusit felcer, cel mai bun balsam pentru rana lui Mayenne ar fi o şuviţă din părul lui Valois, după ce-i voi fi tuns scăfârlia şi cel ce va pleca să-i ducă ploconul acesta poate fi convins că va fi primit cu braţele deschise.

— Peste două ceasuri, doamnă, omul acesta va pleca să-l caute pe scumpul nostru duce în tainiţa sa; şi după ce alteţa sa a ieşit pe furiş din Paris deunăzi ca un fugar, acum o să se înapoieze ca un învingător.

— Încă ceva, Mayneville? Spuse ducesa, oprindu-se în uşă.

— Ce anume, doamnă?

— Prietenii noştri au fost înştiinţaţi?

— Care prieteni?

— Partizanii noştri din Ligă.

— Ferească Sfântul, doamnă! Să încredinţezi o taină unui burghez, e ca şi când ai trage clopotul mare de la Notre-Dame. Gândiţi-vă că, după ce lovitura va fi reuşit, înainte ca să prindă de veste cineva, avem la îndemână cincizeci de ştafete pe care le putem trimite care încotro: în momentul acela, ostaticul va fi zăvorât în mânăstire şi vom fi în măsură să ţinem piept unei întregi oştiri. La nevoie, cum n-o să mai avem a ne teme de nimic, putem da sfoară în ţară de pe acoperişul mânăstirii: „Preacinstitul Valois este în mâinile noastre!”

— Văd eu că eşti un om destoinic şi chibzuit, Mayneville! Pe bună dreptate Bearnezul te-a poreclit Meneligue12. Şi eu mă gândeam să procedez cam tot aşa cum ai spus dumneata, numai că nu mi se lămuriseră încă îndeajuns lucrurile. Îţi dai seama ce răspundere apasă pe umerii mei, Mayneville şi că niciodată, de când e lumea lume, o femeie nu s-a încumetat să pună la cale şi să ducă la bun sfârşit o lovitură ca asta pe care am visat-o eu?

— Cum să nu-mi dau seama, doamnă! De aceea stau cu inima pierită, deşi sunt sfetnicul dumneavoastră.

— Aşadar, să recapitulăm? Rosti ducesa, poruncitoare. Călugării înarmaţi sub anteriile lor?

— Sunt.

— Ostaşii înşiraţi de-a lungul drumului?

— Trebuie să fie la ora asta.

— Burghezii înştiinţaţi după lovitură?

— N-avem nevoie decât de trei ştafete: în zece minute Lachapelle-Marteau. Brigard şi Bussy-Leclerc vor afla ce s-a întâmplat şi, la rândul lor, le vor da de ştire celorlalţi.

— Pune în primul rând să-i omoare pe cei doi nătărăi care păzeau portierele când a trecut pe aici caleaşca: în felul acesta vom putea înfăţişa lucrurile cum vom socoti noi că ne-ar prinde mai bine să arătăm că s-au petrecut.

— Bieţii băieţi! De ce să-i ucidem! Protestă Mayneville. Credeţi, într-adevăr, că trebuie neapărat să-i ucidem, doamnă?

— Cine, Loignac? Atâta pagubă!

— Este un ostaş viteaz.

— Un neisprăvit care s-a ajuns, ca şi găliganul celălalt care călărea în stânga trăsurii, acela oacheş la faţă şi cu ochii ca nişte cărbuni aprinşi.

— De acela nu mi-e chiar aşa milă, fiindcă nici nu-l cunosc; de altfel, împărtăşesc părerea dumneavoastră, doamnă: are o mutră destul de urâcioasă.

— Îl laşi va să zică pe mâna mea? Spuse ducesa, râzând.

— Cu dragă inimă, doamnă.

— Într-adevăr, am şi pentru ce să-ţi mulţumesc.

— Ei, Doamne, vă rog să mă credeţi că nu vreau câtuşi de puţin să vă contrazic; tot ce vă spun e numai spre binele domniei voastre, având în vedere numele pe care-l purtaţi şi cinstea partidului pe care-l reprezentăm.

— Bine, bine, Mayneville, toată lumea ştie că eşti un om virtuos şi, dacă e nevoie, îţi putem da şi o adeverinţă. Dumneata n-o să ai nici un amestec în toată povestea asta: amândoi au apărat, pasămite, casa de Valois şi au apărat-o cu preţul vieţii lor. Singurul de care îţi cer să ai grijă este tânărul acesta.

— Care tânăr?

— Cel care a ieşit de aici adineauri. Vezi dacă a plecat într-adevăr şi dacă nu este cumva vreo iscoadă trimisă de duşmanii noştri.

— Doamnă? Rosti Mayneville? Porunca dumneavoastră va fi împlinită.

Se duse apoi la fereastra balconului, o întredeschise şi scoase afară capul încercând să vadă ceva.

— O, ce noapte întunecoasă! Exclamă el.

— Sfântă, binecuvântată noapte! Spuse ducesa. Cu atât mai binecuvântată, cu cât este mai întunecoasă. Curaj, deci, căpitane!

— Da, numai că n-o să putem vedea nimic, doamnă şi dumneavoastră trebuie să vedeţi neapărat ce se întâmplă.

— Dumnezeu, a cărui lege o apărăm, priveghează pentru noi, Mayneville.

Mayneville, care, cel puţin aşa se părea, nu punea chiar atâta temei ca doamna de Montpensier pe amestecul Celui de Sus în tărăşeniile de felul acesta, Mayneville, zic, se aşeză din nou la fereastră şi nu se mai clinti de acolo, străduindu-se pe cât putea să sfredelească bezna nopţii cu privirea.

— Se vede trecând cineva? Întrebă ducesa, stingând din prudenţă luminile.

— Nu, dar se aude un tropot de cai.

— Bravo, bravo, ei sunt, Mayneville! Totul merge strună.

Şi ducesa se uită dacă mai avea la cingătoare faimoasa pereche de foarfeci sortită să joace un rol atât de important în istorie.