Capitolul VII Cum a izbutit „Spada Mândrului Cavaler” să dobândească biruinţa asupra „Trandafirului Dragostei”

În timpul convorbirii pe care am înfăţişat-o mai înainte se lăsase noaptea, înfăşurând în mantia-i umedă de neguri cetatea atât de zgomotoasă cu două ceasuri mai devreme.

De altminteri, după se Salcede îşi dăduse ultima suflare, spectatorii se înduraseră, în sfârşit, să se întoarcă fiecare în bârlogul său şi, în locul neistovitului puhoi de curioşi ce împânziseră peste zi oraşul, îndreptându-se cu toţii de-a valma spre acelaşi punct, nu se mai zăreau acum decât pâlcuri răzleţe risipite pe străzi.

În cartierele cele mai îndepărtate de Piaţa Greve mai stăruiau totuşi unele freamăte întârziate, aşa cum era şi firesc după forfota ce stăpânise atâta vreme inima oraşului.

Bunăoară, în apropiere de poarta Bussy, unde va trebui să ne strămutăm în momentul acesta pentru a urmări peripeţiile unora dintre personajele pe care le-am văzut intrând în scenă la începutul povestirii de faţă şi pentru a face cunoştinţă cu altele noi, la marginea aceasta a oraşului, cum ziceam, se auzea zumzănind, ca un stup la scăpătatul soarelui, o anumită casă vopsită într-o culoare trandafirie şi înfrumuseţată cu chenare albastre şi albe, casă care, judecând după numele său, era oblăduită de Spada Mândrului Cavaler şi care totuşi nu era decât o simplă ospătărie, de proporţii într-adevăr monumentale, proaspăt întemeiată într-unul din cartierele noi ale Parisului.

Pe vremea aceea, în tot oraşul n-ai fi găsit o singură ospătărie vrednică de numele acesta care să nu fi fost înzestrată cu o firmă fastuoasă. Spada Mândrului Cavaler era unul dintre aceste măreţe blazoane menite să mulţumească toate gusturile, să întrunească toate simpatiile.

Pe antablamentul ce încununa faţada clădirii se afla pictată lupta unui arhanghel sau a unui sfânt împotriva unui dragon care, întocmai ca balaurul lui Hipolit, scotea puhoaie de flăcări şi de fum. Însufleţit pesemne de un simţământ eroic şi pios totodată, pictorul socotise cu cale să pună în mâinile mândrului cavaler, înarmat până în dinţi, nu o spadă, ci o imensă cruce cu care tăia în două, mai abitir decât cu cea mai ascuţită sabie, năpăstuitul dragon ale cărui buturi zăceau pe jos, scăldate în sânge.

Pe fundalul firmei sau, mai bine zis, al tabloului, deoarece era pe deplin îndreptăţit să se numească aşa, se vedeau o mulţime de privitori cu braţele ridicate, în timp ce, din tării, îngerii încununau coiful mândrului cavaler cu lauri şi frunze de palmier.

În sfârşit, în primul plan, artistul, dornic să arate că se pricepe să picteze în orice gen, înfăţişase câte şi mai câte, bostani, struguri, scarabei, şopârle, un melc cocoţat pe un trandafir, în fine doi iepuri de casă, unul alb, altul cenuşiu, care, în pofida deosebirii de culoare, ceea ce ar fi putut fi mărturia unei deosebiri de opinii, îşi scărpinau deopotrivă nasul, bucurându-se probabil de memorabila biruinţă dobândită de mândrul cavaler asupra dragonului alegoric, care era însuşi Satana.

Fireşte că proprietarul firmei, dacă nu era din cale afară de cusurgiu, nu putea fi decât mulţumit de sârguinţa iconarului. Într-adevăr, artistul nu lăsase nefolosit nici un crâmpei din spaţiul pe care-l avea la dispoziţie, şi, dacă ar fi trebuit să mai adauge o lămâie pentru a întregi tabloul, n-ar fi găsit nicăieri un locşor unde s-o pună.

Şi acum, trebuie să mărturisim un lucru pe care conştiinţa noastră de cronicar se socoteşte datoare să-l dea în vileag, oricât i-ar veni de greu: cu toată strălucirea firmei sale, hanul nu reuşea să fie niciodată atât de ticsit pe cât era firma de afară, nici chiar în zilele cu dever mare; dimpotrivă, pentru anumite motive pe care le vom înfăţişa îndată şi pe care nădăjduim că cititorii le vor înţelege, erau? Am minţi să spunem doar uneori, de vreme ce treaba asta se întâmpla mai în fiecare zi? Goluri destul de simţitoare în localul ospătăriei Mândrului Cavaler.

Totuşi, cum s-ar spune în zilele noastre, casa era încăpătoare şi confortabilă; de formă pătrată, vârtos ancorată în pământ cu temeliile ei groase, îşi înălţa trufaşă în văzduh cele patru foişoare puse de strajă deasupra firmei şi cuprinzând fiecare câte o cameră octogonală; ce-i drept pereţii erau încheiaţi din bârne, dar, cu toate astea, clădirea era cochetă şi misterioasă, cum se cuvinte să arate o casă care năzuieşte să fie pe placul bărbaţilor şi, mai cu seamă, al femeilor; dar aici era buba.

Fiindcă nu există lucru care să poată fi chiar pe gustul tuturor.

Coana Foumichon, hangiţa de la Mândrul Cavaler, avea însă cu totul altă părere. În virtutea acestei păreri, se ţinuse de capul soţului ei să părăsească baia publică din strada Saint-Honoré, unde mucezeau amândoi, pentru a învârti frigarea şi a da cep la butoaie spre desfătarea îndrăgostiţilor din cartierul Bussy, precum şi din alte cartiere ale Parisului. Din nefericire pentru ambiţiile coanei Fournichon, ospătăria se afla aşezată în imediata apropiere a aşa-numitului Pré-aux-Clercs, drept care, ademenite fie de vecinătatea hanului, fie de firma lui, veneau atâtea perechi de duelgii gata să se încaiere la Spada Mândrului Cavaler, încât celelalte perechi mai puţin combative, de teama scandalului şi a loviturilor de spadă, ocoleau biata ospătărie de parcă ar fi fost bântuită de ciumă. Îndrăgostiţii sunt îndeobşte oameni paşnici, cărora nu le place să fie stingheriţi, aşa că zveltele foişoare menite să îmbie la dragoste erau silite să găzduiască numai răcani, iar amoraşii pictaţi înăuntru pe pereţii de lemn de către zugravul firmei erau toţi zmângăliţi cu cărbune de muşteriii hanului, care găsiseră de cuviinţă a-i împodobi cu mustăţi şi cu alte adaosuri mai mult sau mai puţin cuviincioase.

De aceea coana Fournichon pretindea? Şi pe bună dreptate, trebuie s-o recunoaştem, cel puţin până la momentul acela? Că firma fusese o adevărată piază rea pentru ospătărie şi susţinea că dacă priceperea ei ar fi avut mai multă trecere, deoarece dânsa cunoaşte mai bine lumea şi dacă în locul mândrului cavaler şi al fiorosului balaur ce băga pe toată lumea în sperieţi, firma ar fi înfăţişat o imagine galantă, bunăoară Trandafirul Dragostei, cu inimioare înflăcărate în chip de flori, toate sufletele simţitoare ar fi tras la hanul dumisale.

Din păcate, jupân Fournichon, nefiind în stare a mărturisi că se căia de ideea domniei sale, ca şi de înrâurirea pe care această idee o avusese asupra firmei hanului, nu catadicsea să ia în seamă observaţiile consoartei sale, căreia se mulţumea să-i răspundă înălţând din umeri că dumnealui, ca fost arcaş al domnului Danville, era dator, fireşte, să-şi recruteze muşteriii din rândurile soldăţimii; spunea, de asemenea, că un ostaş cu simbrie, care n-are altă treabă decât să tragă la măsea, bea cât şase îndrăgostiţi şi că de-ar fi să nu plătească decât pe jumătate socoteala, tot era în câştig deoarece nici cei mai risipitori îndrăgostiţi nu cheltuiesc bănetul pe care-l vântură trei simbriaşi.

De altminteri, spunea el în încheiere, băutura este o îndeletnicire mai morală decât dragostea.

La auzul acestor cuvinte, coana Fournichon ridica la rândul său din umeri, nişte umeri prea durdulii pentru ca părerile sale în privinţa moralităţii să nu fie răstălmăcite în chip răuvoitor.

Aşadar, în familia Fournichon se produsese o schismă şi cei doi soţi tăiau toată ziua frunză la câini pe strada Bussy, aşa cum făcuseră şi mai înainte pe strada Saint-Honoré, când o împrejurare cu totul neprevăzută avu darul să schimbe deodată starea aceasta de lucruri, făcând să izbândească pe deplin opiniile jupânului Fournichon, spre cea mai înaltă slavă a iscusitei firme în care fiece regn al naturii avea cel puţin câte un reprezentant.

Cu o lună înaintea execuţiei lui Salcede, după nişte exerciţii militare ce avuseseră loc în Pre-aux-Clercs, coana Fournichon şi soţul dumisale şedeau ca de obicei fiecare la fereastra unuia din foişoarele în opt colţuri ale localului lor, lâncezind, gânditori şi posaci, deoarece toate mesele şi toate camerele hanului oblăduit de Mândrul Cavaler erau cu desăvârşire pustii.

În ziua aceea Trandafirul Dragostei nu înflorise.

În ziua aceea Spada Mândrului Cavaler lovise în gol.

Cei doi soţi priveau cu jale câmpia părăsită de soldaţii care se îmbarcau pe bacul de lângă turnul Nesle pentru a se înapoia la Luvru, după ce făcuseră până atunci instrucţie sub comanda unui căpitan şi cum se uitau aşa după ei, deplângând despotismul cazon care-i silea pe ostaşi să se întoarcă zor-nevoie la corpul de gardă, deşi probabil bieţii oameni aveau gura friptă de sete, îl zăriră pe căpitanul cu pricina pornindu-şi calul la trap şi îndreptându-se, însoţit numai de o ordonanţă, spre poarta Bussy.

Împăunat şi ţanţoş pe calul său bălan, ofiţerul, a cărui sabie cu teaca aurită îi ţinea suflecată la spate mantia elegantă din stofă de Flandra, ajunse în zece minute în dreptul ospătăriei.

Dar cum ţinta spre care pornise nu era ospătăria, căpitanul, dus pe gânduri şi încruntat, cum părea să fie, ar fi trecut mai departe, fără să fi admirat măcar firma, dacă în momentul acesta jupân Fournichon, care simţea ca o sfârşeală în piept numai când îşi amintea că nu făcuse nici o saftea toată ziua, n-ar fi scos capul pe fereastra foişorului ca să-i spună consoartei sale:

— Ia te uite, nevastă, ce frumuseţe de cal!

La care coana Fournichon, prinzând vorba din zbor, ca o hanghiţă îndatoritoare ce se afla, se grăbi să adauge:

— Şi ce călăreţ chipeş, să nu-i fie de deochi!

Căpitanul, pe care laudele, din partea oricui ar fi venit, nu păreau să-l lase rece, înălţă capul ca şi cum s-ar fi trezit brusc din somn. Îl văzu pe hangiu, o văzu pe hangiţă, văzu apoi ospătăria, îşi struni calul şi-şi chemă ordonanţa.

Pe urmă, fără să se dea jos din şa, cercetă cu luare-aminte casa şi împrejurimile.

Fournichon coborâse între timp valvârtej treptele foişorului şi ieşise în prag, cu scufia făcută sul în mâini.

Căpitanul, după ce stătu câteva clipe în cumpănă, se hotărî să descalece.

— N-aveţi nici un muşteriu? Întrebă el.

— Deocamdată nu, domnule? Răspunse hangiul, umilit. Şi se pregătea tocmai să adauge: Deşi asta se întâmplă rareori pe la noi.

Dar coana Fournichon, ca mai toate femeile, era mai ageră decât soţul ei: drept care se grăbi să i-o ia înainte, strigând de sus, de la fereastră:

— Dacă domnului îi place singurătatea, atunci se va simţi în largul său la noi.

Călăreţul înălţă capul şi, văzându-i chipul îmbietor, după ce auzise răspunsul tot atât de îmbietor, spuse:

— Pentru moment, da; e tocmai ce căutam, jupâniţo.

Coana Fournichon se repezi înaintea călătorului, chibzuind în sinea ei: „De astă dată, Trandafirul Dragostei o să facă safteaua, nicidecum Spada Mândrului Cavaler”.

Căpitanul, spre care în momentul acela era îndreptată atenţia celor doi soţi şi care, pe bună dreptate, s-ar cuveni să atragă şi atenţia cititorilor, era un bărbat între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, atât de fercheş însă, încât nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi opt. Înalt, bine făcut cu o figură expresivă şi fină; poate că, cercetându-l mai pe îndelete, ai fi descoperit oarecare ifos în mersul său măreţ; cu ifose sau fără, avea în orice caz o înfăţişare măreaţă.

Azvârlind în mâinile însoţitorului său căpăstrul unui falnic ducipal ce bătea cu copita în pământ, îi spuse:

— Du-te de plimbă caii şi aşteaptă-mă aici. Ordonanţa luă în primire căpăstrul şi făcu aşa cum i se poruncise. Ofiţerul intră apoi în sala cea mare a ospătăriei şi, oprindu-se locului, privi încântat jur împrejur. Oh! Se miră el. O sală atât de încăpătoare şi nici un chefliu! Minunat!

Jupân Fournichon se uita la el nedumerit în timp ce coana Fournichon îi zâmbea cu înţeles.

— Dar urmă căpitanul? Trebuie să fie ceva în felul dumneavoastră de a vă purta sau poate că hanul are vreo meteahnă care-i face pe muşterii să-l ocolească?

— Niciuna, nici alta, domnule, slavă cerului! Răspunse coana Fournichon. Numai că stăm într-un cartier nou, iar cât priveşte muşteriii, nu primim chiar pe fitecine.

— Aşa! Cu atât mai bine? Încuviinţă căpitanul.

Între timp, jupân Fournichon binevoia când şi când să întărească spusele nevestei sale, dând din cap.

— Bunăoară? Adaugă ea, făcându-i cu ochiul într-un fel ce arăta lămurit de la cine anume pornise ideea cu Trandafirul Dragostei? Bunăoară, pentru un oaspete ca înălţimea voastră, am lăsa cu dragă inimă să plece o duzină întreagă.

— E drăguţ din partea dumitale, frumoasă hangiţă, îţi mulţumesc.

— Domnul doreşte să încerce vinul? Întrebă Fournichon cu un glas ce se căznea să fie mai puţin răguşit.

— Domnul doreşte să vadă odăile? Întrebă coana Fournichon cu o nespusă dulceaţă în glas.

— Şi una şi cealaltă, dacă nu vă este cu supărare? Răspunse căpitanul.

Fournichon coborî în pivniţă în timp ce nevastă-sa, grăbită să-şi conducă oaspetele, o apucase înainte pe scara ce urca la etaj, cu poalele juponului elegant suflecate, făcând să scârţâie la fiecare treaptă un veritabil pantofior de pariziană.

— Câte persoane puteţi găzdui aici? Întrebă căpitanul când ajunseră în capul scării.

— Treizeci de persoane, dintre care zece stăpâni.

— Prea puţin, frumoasă hangiţă? Răspunse căpitanul.

— De ce, domnule?

— Mă gândeam la ceva, dar acum nu mai are rost.

— Ah, domnule, puteţi fi sigur că n-o să găsiţi un han mai bun ca Trandafirul Dragostei…

— Cum adică Trandafirul Dragostei?

— Mândrul Cavaler am vrut să zic… Doar dacă aţi fi avut la îndemână Luvrul, cu acareturi, cu tot.

Străinul se uită lung la ea, într-un fel ciudat.

— Ai dreptate? Spuse el? Doar să fi avut Luvrul… Apoi ca pentru sine: Şi de ce nu, ar fi mai comod şi mai ieftin… Ziceai deci, dragă doamnă? Continuă el cu glas tare? Că aţi putea găzdui aici pentru mai multă vreme treizeci de persoane?

— Întocmai.

— Dar pentru o singură zi?

— Oh, pentru o zi, patruzeci, ba chiar şi patruzeci şi cinci.

— Patruzeci şi cinci? Comedia dracului! E tocmai ce căutam.

— Adevărat? Ca să vedeţi ce bine s-a potrivit.

— Şi fără să se facă vâlvă în împrejurimi?

— Uneori, duminica, se întâmplă să avem câte optzeci de soldaţi.

— Şi nu se adună lumea ca la bâlci în faţa casei, n-aveţi nici un vecin căruia îi place să iscodească?

— Oh, slavă Domnului, nu; singurii noştri vecini sunt un cetăţean cumsecade, care nu obişnuieşte să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala şi o cucoană care trăieşte atât de retrasă, încât de trei săptămâni de când s-a mutat la noi, în cartier, nici n-am văzut-o la faţă; încolo nu sunt decât oameni de rând.

— Asta îmi convine de minune.

— Cu atât mai bine? Se bucură coana Fournichon.

— Aşadar, de azi într-o lună? Continuă căpitanul? Te rog să iei aminte, doamnă, de azi într-o lună…

— Adică la 26 octombrie?

— Exact, la 26 octombrie.

— Atunci?

— Atunci, pe ziua de 26 octombrie să ştii că hanul dumneavoastră e închiriat de mine.

— Cu totul?

— Cu totul. Mă gândeam să le fac o surpriză unor compatrioţi de-ai mei, mai toţi ofiţeri sau, în orice caz, oameni care ştiu să mânuiască spada şi care vor să vină la Paris să-şi încerce norocul; până atunci voi avea grijă să le dau cumva de ştire să tragă aici la han.

— Cum adică să le daţi de ştire? Parcă ziceaţi să vreţi să le faceţi o surpriză?! Se miră coana Fournichon, pe care o luase gura pe dinainte.

— Ei, comedia dracului! Pufni căpitanul, pe care, precum se vede, întrebarea hangiţei îl nemulţumise. Dacă-i vorba să fii curioasă sau să nu-ţi păzeşti gura…

— Nu, domnule, fiţi pe pace? Se grăbi să-l liniştească hangiţa, înspăimântată.

Fournichon auzise însă tot şi, în momentul când oaspetele spusese că hanul vă găzdui ofiţeri şi oameni care ştiu să mânuiască spada, îi săltase inima de bucurie.

Alergă deci într-un suflet.

— Domnule? Rosti el cu înfrigurare? Porunciţi ca la dumneavoastră acasă, sunteţi singurul stăpân aici, iar în ce ne priveşte, ne ferească sfântul să punem vreo întrebare! Prietenii domniei voastre vor fi primiţi cu braţele deschise.

— N-am spus prietenii mei, omul lui Dumnezeu? Răspunse căpitanul cu semeţie? Am spus compatrioţii mei.

— Da, da, compatrioţii înălţimii sale, n-am înţeles eu bine.

Coana Fournichon le întoarse spatele îmbufnată: trandafirii dragostei se preschimbaseră dintr-o dată în tufişuri de halebarde.

— Veţi avea grijă să le daţi de mâncare.

— Prea bine.

— Şi la nevoie să le aşterneţi patul, dacă nu le voi fi făcut rost până atunci de locuinţe.

— Minunat!

— Într-un cuvânt, veţi fi cu totul la dispoziţia lor şi să nu încercaţi cumva să-i trageţi de limbă.

— Asta-i sfânt.

— Poftim şi arvuna: treizeci de livre.

— S-a făcut, monseniore: prietenii domniei voastre vor fi ospătaţi ca nişte regi şi, ca să vă încredinţaţi, aveţi bunătatea, rogu-vă, să gustaţi vinul…

— Mulţumesc, dar nu obişnuiesc să beau.

Căpitanul se duse la fereastră şi-l strigă pe ostaşul care rămăsese afară cu caii.

Între timp, jupân Fournichon avusese răgazul să chibzuiască.

— Monseniore? Se trezi el deodată? (de când primise cei trei pistoli, plătiţi cu atâta dărnicie dinainte, jupân Fournichon socotea de cuviinţă să-i spună străinului monseniore)? Cum am să ştiu că domnii aceştia vin din partea înălţimii voastre, monseniore?

— Adevărat. Comedia dracului, era să uit! Dă-mi nişte ceară, un petic de hârtie şi o lumânare.

Coana Fournichon îi aduse tot ce dorea.

Căpitanul întipări în ceara fierbinte piatra inelului pe care-l purta la mâna stângă.

— Uite? Spuse el? Vezi acest chip?

— Frumosă femeie, zău aşa!

— Da, e o Cleopatră; aşadar, fiecare din compatrioţii mei o să aibă asupra lui câte o pecete ca asta; vei găzdui deci pe oricine îţi va arăta semnul ăsta; ne-am înţeles, nu-i aşa?

— Şi pentru câtă vreme?

— Nu ştiu încă, deocamdată. Vei primi poruncile mele la timpul potrivit.

— Le aşteptăm cu nerăbdare.

Chipeşul căpitan coborî treptele, se săltă în şa şi porni la trap.

Până una alta, soţii Fournichon băgară în tejghea arvuna de treizeci le livre, spre încântarea hangiului, care, vesel nevoie mare, o ţinea una şi bună:

— Oameni care ştiu să mânuiască spada! Ca să vezi că firma n-are nici un cusur şi că, până la urmă, tot spada, săraca, o să ne poarte noroc.

Şi se apucă să lustruiască lună toată văsăria, aşteptând să sosească luminata zi de 26 octombrie.