Capitolul VI Cei doi fraţi Joyeuse

Precum am văzut, domnii de Joyeuse, în timp ce se desfăşura scena de mai sus, se strecuraseră prin spatele palatului primăriei şi, lăsându-şi lacheii să-i aştepte cu caii de călărie în alaiul regelui, o porniră împreună pe străzile cartierului, de obicei împânzite de lume, dar care în ziua aceea rămăseseră pustii, atât de nesăţioasă fusese Piaţa Greve să înghită cât mai mulţi spectatori.

După ce ieşiră din palat, merseră o bucată de vreme braţ la braţ, fără să schimbe nici un cuvânt. Henri, odinioară atât de şăgalnic, era gânditor şi aproape posac. Anne părea îngrijorat şi cam stingherit de muţenia fratelui său.

Într-un târziu se hotărî să rupă tăcerea.

— Vrei să-mi spui, Henri? Întrebă el? Unde mă duci?

— Nu te duc nicăieri, frăţioare, merg şi eu aşa, la întâmplare? Răspunse Henri, tresărind ca şi când s-ar fi trezit din somn. Ai cumva vreo ţintă, frăţioare?

— Dar tu?

Henri zâmbi cu tristeţe.

— Oh, cât despre mine? Spuse el? Oriunde m-aş duce, e acelaşi lucru.

— Nu se poate totuşi, să nu ai o ţintă când pleci seara de acasă? Stărui Anne? Căci, după câte ştiu, în fiecare seară ieşi la aceeaşi oră în oraş, de unde te întorci noaptea târziu sau câteodată chiar de loc.

— Mă iscodeşti, frăţioare? Întrebă Henri cu o blândeţe învăluitoare în care se simţea respectul cuvenit unui frate mai mare.

— Eu să te iscodesc?! Se miră Anne. Mă ferească sfântul! Fiecare om are secretul lui pe care ţine să şi-l păstreze.

— Chiar dacă ai vrea, frăţioare? Răspunse Henri? N-o să am niciodată secrete faţă de domnia ta; doar ştii prea bine.

— N-o să ai niciodată secrete faţă de mine, Henri?

— Niciodată, frăţioare; nu eşti oare domnul şi prietenul meu?

— Ia te uită! Credeam totuşi că mai ascunzi câte ceva faţă de mine, care nu sunt decât un nevrednic mirean: mă gândeam că-l ai pe luminatul nostru frate, acest stâlp al teologiei, această făclie a dreptei credinţe, acest preaiscusit arhitect al cazurilor de conştiinţă de la curte, care-i sortit să ajungă într-o bună zi cardinal, că i te mărturiseşti lui, că, fără doar şi poate, el este în măsură să te spovedească, să te dezlege de păcate şi, cine ştie?… Să te şi sfătuiască; pentru că, la noi, în familie? Adăugă Anne, râzând? Precum bine ştii, ne pricepem la toate; dovadă, preaiubitul nostru părinte.

Henri du Bouchage luă mâna fratelui său şi i-o strânse cu duioşie.

— Domnia ta eşti pentru mine mai mult decât un îndrumător, mai mult decât un duhovnic, mai mult chiar decât un părinte, dragă Anne? Îi mărturisi el? Eşti prietenul meu, aşa cum ţi-am spus.

— Atunci, prietene dragă, pentru ce, din vesel cum erai mai înainte, de la un timp încoace te văd tot mai trist şi pentru ce, în loc să umbli la lumina zilei, acum nu mai ieşi din casă decât în toiul nopţii?

— Nu sunt trist, frăţioare? Răspunse Henri, surâzând.

— Atunci cum eşti?

— Sunt îndrăgostit.

— Aşa! De ce atunci eşti îngândurat?

— Fiindcă mă gândesc necontenit la dragostea mea.

— Şi asta mi-o spui oftând?

— Da.

— Cum? Tu să oftezi, Henri, tu conte du Bouchage, tu, fratele lui Joyeuse, tu despre care gurile rele spun că ai fi cel de-al treilea rege al Franţei… Domnul de Guise fiind, precum ştii, al doilea, dacă nu cumva chiar primul… Tu atât de bogat şi de chipeş, tu care vei fi în curând pair al Franţei ca şi mine şi duce, tot ca mine, îndată ce se va ivi un prilej; eşti îndrăgostit, umbli dus pe gânduri şi oftezi, tocmai tu care ţi-ai ales deviza: Hilariter, cu râsul pe buze!

— Dragă Anne, toate aceste daruri cu care am fost copleşit în trecut şi toate făgăduielile viitorului nu le-am socotit niciodată în rândul lucrurilor menite să mă fericească. Eu n-am asemenea ambiţii.

— Mai bine zis nu le mai ai.

— Sau cel puţin nu râvnesc lucrurile despre care ai pomenit.

— În momentul de faţă, poate, dar ai să le râvneşti din nou mai târziu.

— Niciodată, frăţioare. Nu doresc nimic. Nu-mi trebuie nimic.

— N-ai dreptate, frăţioare. Când te numeşti Joyeuse, când porţi, adică, unul dintre cele mai strălucite nume din Franţa, când ai un frate care este favoritul regelui, doreşti de toate, vrei de toate şi ai de toate.

Henri îşi plecă fruntea melancolic şi-şi clătină capul blond.

— Uite? Spuse Anne? Suntem singuri-singurei acum, departe de lume. Ei, drăcia dracului, nici n-am băgat de seamă când am trecut peste apă şi am ajuns pe podul La Tournelle. N-aş crede că pe ţărmul ăsta pustiu, pe un vânt ce-ţi îngheaţă şi oasele, lângă undele astea verzi, ar putea veni cineva să asculte ce vorbim. Ai ceva serios să-mi spui, Henri?

— Nimic altceva decât că sunt îndrăgostit, lucru pe care-l ştii, frăţioare, de vreme ce ţi l-am mărturisit adineauri.

— Pe naiba! Asta nu-i ceva serios? Spuse Anne, bătând din picior. Şi eu sunt îndrăgostit, zău! Uite, asta mi-e crucea!

— Nu ca mine, frăţioare.

— Şi eu mă gândesc uneori la iubita mea.

— Da, dar nu tot timpul.

— Şi eu am unele nemulţumiri, ba chiar şi necazuri.

— Da, dar totodată ai şi bucurii, fiindcă eşti iubit.

— Oh, în schimb am atâtea greutăţi de înfruntat; mi se cere să păstrez cea mai desăvârşită taină.

— Mi se cere„? Ai spus: „Mi se cere”, frăţioare? Dacă poate să-ţi ceară aşa ceva, înseamnă că este într-adevăr iubita domniei tale.

— Fireşte că-i a mea, adică a mea şi a domnului de Mayenne; căci, trebuie să-ţi fac la rândul meu o mărturisire, Henri: femeia cu care trăiesc este iubita secăturii aceleia de Mayenne; e nebună după mine şi ar fi în stare să-l părăsească pe Mayenne chiar în clipa asta, pe loc, dacă nu i-ar fi frică să n-o omoare; ştii doar că Mayenne nu pregetă să ucidă o femeie. Şi pe urmă, nu pot să-i sufăr pe domnii ăştia din familia Guise şi tare am chef… Să-mi fac cheful pe socoteala unuia dintre ei. Aşadar, îţi spun şi o repet, am şi eu parte adesea de sâcâieli şi de certuri, dar asta nu înseamnă că trebuie să umblu mohorât ca un călugăr şi nici cu ochii înlăcrimaţi. Îmi place să râd ca şi până acum, dacă nu chiar tot timpul, măcar din când în când. Haide, spune-mi pe cine iubeşti, Henri. Iubita ta cel puţin e frumoasă?

— Din păcate, frăţioare, nu e iubita mea.

— E frumoasă?

— Prea frumoasă chiar.

— Cum o cheamă?

— Nu ştiu.

— Fugi de-aici!

— Pe cinstea mea.

— Dragul meu, îmi vine să cred că lucrurile stau mult mai prost decât mi-aş fi închipuit. Asta nu mai e tristeţe, să mă bată Dumnezeu, ci nebunie curată!

— Nu mi-a vorbit decât o singură dată sau, mai bine zis, n-a vorbit decât o singură dată de faţă cu mine şi de atunci nici măcar glasul nu i l-am mai auzit.

— Şi n-ai căutat să întrebi şi tu pe cineva?

— Pe cine să întreb?

— Cum, pe cine? Pe vecini.

— Locuieşte singură în toată casa şi nimeni n-o cunoaşte.

— Ei, asta e, doar n-o fi o umbră?

— E o femeie înaltă şi frumoasă ca o nimfă, serioasă şi mândră ca arhanghelul Gabriel.

— Cum ai cunoscut-o? Unde te-ai întâlnit cu ea?

— Într-o zi urmăream o fată pe care o zărisem la răspântia Gypecienne şi am intrat după ea în grădiniţa de lângă biserică; e acolo o bancă sub copaci. Ai fost vreodată în grădina asta, frăţioare?

— Niciodată; n-are a face, spune mai departe. O bancă sub copaci va să zică şi pe urmă?

— Începuse să se însereze; la un moment dat am pierdut-o din vedere pe fată şi, tot căutând-o, am ajuns în dreptul băncii.

— Spune, spune te-ascult.

— Mi s-a părut că văd mijind o îmbrăcăminte femeiască în partea aceea şi am întins mâinile. „Nu vă supăraţi, domnule”, am auzit deodată lângă mine glasul unui bărbat pe care nu-l observasem până atunci, „nu vă supăraţi”. Şi m-a dat la o parte binişor, dar cu hotărâre.

— Cum, a îndrăznit să te-atingă, Joyeuse?

— Stai să-ţi spun: omul avea obrazul ascuns sub o glugă, încât la început am crezut că-i un călugăr; pe urmă a reuşit să-mi trezească respectul prin felul politicos şi plin de bunăvoinţă cu care mi-a atras atenţia, căci în timp ce rostea aceste cuvinte îmi arăta cu degetul femeia a cărei rochie albă îmi purtase paşii într-acolo şi care şedea îngenuncheată la vreo zece paşi în faţa băncii de piatră, ca şi când ar fi fost un altar. M-am oprit locului, frăţioare. Asta se întâmpla cam pe la începutul lui septembrie: aerul era călduţ, violetele şi trandafirii sădiţi de credincioşi pe mormintele din jurul bisericii făceau să adie spre mine miresmele lor suave; luna destrămase un nor ce albea în spatele clopotniţei şi vitraliile păreau suflate cu argint spre culme, în timp ce la poale erau aurite de licăririle lumânărilor aprinse. Dragul meu, fie din pricina măreţiei locului, fie datorită atmosferei solemne ce o învăluia, femeia aceea îngenuncheată, aşa cum o vedeam eu, strălucea în întunericul nopţii ca o statuie de marmură, ca şi când ar fi fost într-adevăr sculptată în marmură. Privind-o, m-am simţit pătruns de un respect ce mi-a îngheţat inima.

O sorbeam din ochi cu nesaţ.

Femeia s-a aplecat peste bancă, a cuprins-o în braţe, şi-a lipit buzele de ea şi, o clipă mai apoi, i-am văzut umerii zbuciumându-se frământaţi de suspine şi hohote de plâns. Niciodată, cred, nu ţi-a fost dat să auzi, frăţioare, un glas atât de răscolitor; niciodată, cred, tăişul unui pumnal nu s-a răsucit atât de dureros într-o inimă omenească!

Plângând, săruta piatra cu o patimă atât de mistuitoare, încât mi-a pecetluit pe veci soarta; lacrimile ei m-au înduioşat, iar sărutările ei m-au făcut să-mi pierd minţile.

— Să mă bată Dumnezeu, dar mai curând aş zice că ea îşi pierduse minţile? Interveni Joyeuse. Un om cu mintea zdravănă poate oare să sărute o piatră goală şi să plângă aşa, fără rost?

— Oh! Plângea fiindcă avea inima răvăşită de o durere copleşitoare şi săruta piatra sub imboldul unei dragoste adânci. Pe cine iubea însă? Şi pentru cine lăcrima? Asta nu mai ştiu.

— Dar bine, de ce nu l-ai întrebat pe omul acela?

— L-am întrebat.

— Şi ce ţi-a răspuns?

— Că-şi pierduse soţul.

— Unde-ai văzut tu o femeie care să-şi plângă soţul în felul acesta?! Se miră Joyeuse. Ce să zic, frumos răspuns, pe legea mea! Şi te-ai mulţumit cu atât?

— N-am avut încotro, de vreme ce n-a binevoit să-mi spună mai mult.

— Şi omul acela cine este?

— Un fel de servitor care locuieşte cu dânsa.

— Cum îl cheamă?

— N-a vrut să-mi spună.

— Tânăr?… Bătrân?

— Să tot aibă vreo douăzeci şi opt sau cel mult treizeci de ani…

— Ei şi pe urmă?… Presupun că n-a plâns şi nici nu s-a rugat toată noaptea, nu-i aşa?

— Nu, după ce s-a istovit plângând, adică după ce n-a mai putut smulge nici o lacrimă din ochi şi după ce şi-a sângerat buzele sărutând banca, s-a îndurat, în sfârşit, să se ridice. Frăţioare, frăţioare, era atâta tristeţe şi atâta mister în fiinţa aceasta, încât n-am îndrăznit să mă apropii de dânsa, aşa cum aş fi făcut de-ar fi fost oricare altă femeie în locul ei, ci m-am tras înapoi; ea a fost aceea care s-a apropiat de mine sau, mai bine zis, s-a îndreptat în direcţia mea, căci pe mine nici măcar nu mă vedea. În momentul acela, o rază de lună i-a căzut pe obraz şi chipul său mi s-a înfăţişat scăldat în lumină şi în toată frumuseţea lui: era din nou mohorât şi îngheţat; nici un fior, nici o încordare, nici un suspin; numai dârele umede lăsate de lacrimi pe faţă; doar ochii îi mai scânteiau încă; gura-i era uşor întredeschisă ca pentru a sorbi viaţa, care, o clipă mai înainte, părea gata s-o părăsească; a făcut câţiva paşi cu o lâncedă încetineală, ca un om adormit care ar fi mers cu ochii închişi; însoţitorul ei a alergat după dânsa s-o călăuzească, deoarece părea să fi uitat că umblă pe pământ. Oh, frăţioare, ce cutremurătoare frumuseţe, ce putere supraomenească! De când sunt pe lume, n-am văzut aşa ceva; doar uneori în vis, când cerurile se deschideau şi pogorau spre mine amăgitoare vedenii aidoma acestei fiinţe însufleţite.

— Şi pe urmă, Henri şi pe urmă? Întrebă Anne, simţind cum, fără să vrea, i se trezise interesul pe măsură ce se desfăşura povestirea de care la început voia să-şi bată joc.

— Din păcate nu mai am multe de spus, frăţioare. Servitorul i-a şoptit ceva şi atunci şi-a coborât vălul peste obraz. Îi dăduse de ştire pesemne că eram şi eu acolo de faţă, dar ea nici măcar nu s-a obosit să se uite spre mine; s-a mulţumit doar să-şi acopere chipul şi n-am mai văzut nimic, frăţioare. În clipa aceea mi s-a părut că cerul s-a întunecat deodată şi că femeia care luneca tăcută prin iarba înaltă, înaintea mea, nu era o făptură vie, ci o umbră ce părăsise vreunul din mormintele aflate în preajmă. A ieşit apoi din grădină; m-am ţinut pas cu pas după ea.

Din când în când însoţitorul ei întorcea capul şi, cum nu căutam de loc să mă feresc, buimăcit cum eram, putea să mă vadă foarte bine. Ce vrei? Purtam în sânge vechile metehne păcătoase şi în inima mea încă mai stăruiau simţămintele vulgare de până atunci.

— Ce vrei să spui, Henri? Întrebă Anne. Nu te înţeleg.

Mezinul zâmbi.

— Vreau să spun, frăţioare? Continuă el? Că am avut o tinereţe zvăpăiată, că mi-am închipuit adeseori că iubesc şi toate femeile pentru mine, până în momentul acela, au fost nişte femei cărora le puteam face ochi dulci.

— Ei, nu, că eşti nostim! Şi asta ce fel de femeie crezi că este? Spuse Joyeuse, încercând să-şi redobândească veselia pe care, fără voia lui, destăinuirile fratelui său i-o adumbriseră întrucâtva. Ia seama, Henri, vezi c-ai început să baţi câmpii, nu e şi ea făcută din carne şi oase ca oricare?

— Frăţioare? Spuse mezinul, strângând înfrigurat mâna lui Joyeuse? Frăţioare? Murmură el, atât de încet, încât suflarea lui abia adia la urechea fratelui mai mare? Dumnezeu mi-e martor, dar zău nu ştiu dacă este o făptură pământească.

— Pe crucea mea! Răspunse celălalt. Simt că mă trec fiori, dacă un Joyeuse ar şti ce înseamnă frica. Apoi, silindu-se să se arate voios ca de obicei, adăugă: Oricum ar fi, fapt e că umblă ca toată lumea, că plânge şi că ştie foarte bine să sărute; tu însuţi mi-ai spus şi, după umila mea părere, dragul meu, toate lucrurile astea sunt de bun augur. Dar n-ai apucat să termini; şi pe urmă, zi, ce s-a mai întâmplat?

— Pe urmă nu s-a întâmplat mai nimic. M-am luat după ea şi am observat că nu căuta să fugă de mine, nici să se întoarcă din drum, nici s-o apuce pe străzi lăturalnice: părea că nici nu-i trece prin gând aşa ceva.

— Prin urmare, ştii unde locuieşte?

— Pe strada Lesdiguieres, în apropiere de Bastilia; în momentul când au ajuns acasă, însoţitorul ei a întors capul şi m-a văzut.

— Şi nu i-ai făcut vreun semn ca să-i dai de-nţeles că ai vrea să-i vorbeşti?

— N-am îndrăznit; mi-e ruşine să-ţi mărturisesc, dar servitorul mă intimida tot atât cât şi stăpâna.

— Bine, bine, dar, până la urmă, ai intrat totuşi în casă?

— Nu, frăţioare.

— Ba nu zău, Henri, îmi vine să cred că nu eşti frate cu mine: parcă n-ai fi sămânţă de Joyeuse; dar cel puţin ai mai trecut pe-acolo a doua zi?

— Da, însă de prisos; de prisos am fost şi în grădina Gypecienne şi tot de prisos şi pe strada Lesdiguieres.

— Dispăruse?

— Ca o umbră ce s-ar fi destrămat în văzduh.

— Nu te-ai gândit şi tu să-ntrebi pe cineva?

— Pe strada aceea stă prea puţină lume şi nimeni n-a fost în stare să mă lămurească; m-am pus la pândă, aşteptând să iasă omul acela ca să-l descos, dar nici el şi nici femeia nu s-au mai arătat din ziua aceea; singura mea mângâiere era o lumină pe care o vedeam mijind printre jaluzele, unica mărturie ce-mi dovedea că se află într-adevăr înăuntru. Am încercat în fel şi chip să pătrund în casă: scrisori, ştafete, flori, daruri, totul a fost în zadar. Într-o seară, lumina din fereastră s-a stins ca să nu se mai aprindă niciodată: plictisită, pesemne, de stăruinţele mele, doamna părăsise locuinţa de pe strada Lesdiguieres şi nimeni n-a ştiut să-mi spună unde se mutase.

— Sper c-ai dat totuşi de urma acestei frumoase sălbăticiuni?

— Da, printr-o întâmplare; dar sunt nedrept, frăţioare, de ce n-aş recunoaşte c-a fost la mijloc mâna providenţei, care nu vrea ca omul să tânjească, irosindu-şi viaţa în zadar. Ascultă: e într-adevăr curios. Acum vreo două săptămâni, pe la miezul nopţii, treceam pe strada Bussy. Precum ştii, frăţioare, poruncile date de stăpânire pentru a preîntâmpina incendiile sunt păzite cu cea mai mare străşnicie; ei bine, trecând pe-acolo, am văzut la ferestrele unei case nu o licărire de foc, ci o vâlvătaie în toată puterea cuvântului ce izbucnise la cel de-al doilea etaj al locuinţei. Am început să bat cu pumnii în uşă şi o clipă mai apoi un bărbat a scos capul pe fereastră.

„Arde la dumneavoastră!” i-am strigat. „Nu strigaţi, vă rog!” mi-a spus el. „Nu strigaţi, tocmai mă străduiam să sting focul.” „Nu vreţi să chem straja?” „Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu chemaţi pe nimeni!” „Aş putea totuşi să vă dau o mână de ajutor?” „Vreţi, într-adevăr? Atunci veniţi încoace: mi-aţi face un mare bine pentru care am să vă fiu recunoscător toată viaţa.” „Dar cum să vin?” „Poftiţi cheia de la uşă”. Şi mi-a aruncat cheia pe fereastră. Am urcat repede scările şi am intrat în odaia cuprinsă de flăcări. Ardeau podelele: mă aflam în laboratorul unui chimist. În timp ce făcea nu ştiu ce experienţă, se răspândise pe jos un lichid care se aprinde foarte uşor şi într-o clipă se iscase focul. În momentul în care am intrat înăuntru, reuşise aproape să-l stingă, aşa că am avut răgazul să-l privesc: era un om între douăzeci şi opt-treizeci de ani: aşa cel puţin mi s-a părut mie. O cicatrice înfiorătoare îi sluţea jumătate din obraz, o alta îi brazda scăfârlia, încolo, toată faţa îi era ascunsă de o barbă stufoasă. „Vă mulţumesc, domnule, dar precum vedeţi totul s-a sfârşit; dacă, într-adevăr, sunteţi un om de lume, aşa cum vă arată chipul, aveţi bunătatea, rogu-vă, să plecaţi, fiindcă stăpâna mea s-ar putea să vină din moment în moment şi s-ar supăra văzând la ora asta un străin la mine, adică la dânsa în casă.” Auzindu-i glasul, am încremenit deodată locului ca trăsnit, aş zice chiar înspăimântat. Am deschis gura să strig: „Dumneata eşti omul din grădina Gypecienne, omul din strada Lesdiguieres, însoţitorul domniţei necunoscute!” Căci, dacă-ţi aminteşti, frăţioare, în seara aceea avea o glugă pe cap, aşa că nu i-am putut vedea faţa; nu i-am auzit decât glasul. Mă pregăteam tocmai să-i spun toate astea, să-l întreb, să-l rog fierbinte, când s-a deschis deodată o uşă şi o femeie a intrat în odaie. „Ce s-a întâmplat, Remy? A întrebat ea, oprindu-se măreaţă în prag. Ce înseamnă gălăgia asta?” Oh, frăţioare, era ea şi mai frumoasă la lumina pâlpâitoare a focului ce stătea să se stingă decât mi se arătase atunci sub razele lunii! Ea era, ea, femeia a cărei amintire îmi sângera zi şi noapte inima. Mi-a scăpat un strigăt şi atunci servitorul m-a privit, la rândul său, mai cu luare-aminte. „Vă mulţumesc, domnule, vă foarte mulţumesc, dar, cum vedeţi, focul s-a stins. Plecaţi, vă rog din suflet să plecaţi.” „Dragul meu, l-am mustrat eu, de ce te porţi atât de rău cu mine şi vrei să m-alungi?” „Doamnă, a spus atunci servitorul, dânsul e.” „Dânsul, adică cine?” a întrebat ea. „Tânărul cavaler cu care ne-am întâlnit în grădina Gypecienne şi care ne-a urmărit după aceea până în strada Lesdiguieres.” Femeia s-a uitat atunci la mine şi, după felul cum m-a privit, mi-am dat seama că mă vedea pentru prima oară. „Domnule, am auzit-o spunându-mi, fiţi atât de bun şi plecaţi.” Şovăiam, aş fi vrut să-i vorbesc, s-o rog, dar nu-mi venea nici un cuvânt pe buze; stăteam locului înlemnit, cu gura încleştată, mulţumindu-mă doar s-o privesc. „Luaţi seama, domnule, mi-a atras atenţia servitorul cu o voce mai curând tristă decât mustrătoare, luaţi seama, în felul acesta o veţi obliga pe doamna să-şi părăsească pentru a doua oară locuinţa.” „O, nu, ferească sfântul! Am răspuns eu, înclinându-mă. Totuşi, doamnă, mi se pare că nu v-am jignit în nici un fel.” Nu mi-a răspuns nimic. Cu aceeaşi faţă împietrită, mută şi rece ca un sloi de gheaţă, s-a răsucit pe călcâie, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit şi am văzut-o apoi topindu-se încetul cu încetul în întuneric, în timp ce cobora treptele unei scări, cu un pas atât de uşor, încât nu se auzea nici cel mai mic zgomot, de parcă ar fi fost nălucă.

— Asta-i tot? Întrebă Joyeuse.

— Asta-i tot. Pe urmă servitorul m-a condus până la uşă, spunându-mi: „Nu mai stăruiţi, domnule, vă rog din suflet. În numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria, nu mai stăruiţi!” Am fugit ca un zănatic, năucit, buimac, fără să mai ştiu de mine, strângându-mi capul în palme şi întrebându-mă dacă nu cumva îmi ieşisem din minţi. De atunci, în fiecare seară mă duc pe strada aceea; aşa se face că, ieşind de la primărie, în virtutea obişnuinţei, paşii mei s-au îndreptat într-acolo. Cum îţi spuneam deci, în fiecare seară mă duc pe strada aceea şi mă aşez la pândă după colţul casei din faţă, sub un balconaş a cărui umbră mă acoperă în întregime; măcar la zece seri o dată mi se întâmplă să văd mijind o lumină în iatacul ei: acolo este viaţa şi fericirea mea.

— Grozavă fericire, ce să-ţi spun! Exclamă Joyeuse.

— Vai, din păcate ar însemna s-o pierd dacă aş dori mai mult.

— Şi dacă resemnarea asta te duce în schimb pe tine la pierzare?

— Frăţioare? Spuse Henri cu un zâmbet trist? Ce să-i faci dacă eu mă simt fericit aşa!

— Nu se poate!

— Ce vrei, fericirea e relativă: o ştiu că-i acolo în casă, că trăieşte şi respiră în odaia aceea; o văd prin ziduri sau, mai bine zis, mi se pare c-o văd; dacă s-ar întâmpla cumva să-şi schimbe iar locuinţa, dacă mi-ar fi dat să mai trec prin ce-am trecut în cele două săptămâni când îi pierdusem urma, frăţioare, mi-aş ieşi din minţi sau aş fi în stare să mă călugăresc.

— Asta ar mai lipsi, drăcia dracului! Avem şi-aşa un nebun şi un călugăr în familia noastră; cred că-i de ajuns, dragul meu.

— Nu căuta să mă ţii din scurt, Anne şi nici să mă iei peste picior; mustrările ar fi de prisos, iar zeflemelile n-ar ajuta la nimic.

— Dar cine vrea să te mustre sau să te ia peste picior?

— Cu atât mai bine atunci. Dar…

— Dă-mi voie totuşi să-ţi spun ceva.

— Ce anume?

— Că te-ai purtat ca un ţânc.

— Nu mi-am făcut nici o socoteală şi n-am chibzuit nimic, nu m-am purtat în nici un fel, m-am lăsat mânat de ceva ce simţeam că-i mai presus de puterile mele. Când te fură şuvoiul, e mai bine să te laşi dus de el decât să încerci să-l înfrunţi.

— Şi dacă te azvârle într-o prăpastie?

— Te scufunzi o dată cu el în adânc, frăţioare.

— Asta-i părerea ta?

— Da.

— Eu sunt de altă părere, şi-n locul tău…

— Ce-ai fi făcut, Anne?

— În orice caz n-aş fi stat cu mâinile încrucişate; aş fi căutat să aflu cum o cheamă şi ce vârstă are. În locul tău…

— Anne, n-o cunoşti, Anne.

— Nu, dar te cunosc pe tine. Cum se poate, Henri, aveai doar la îndemână cincizeci de mii de scuzi, adică jumătate din suta de mii pe care mi-a dăruit-o regele de ziua lui…

— Sunt şi acum la mine în sipet, Anne: nu lipseşte niciunul.

— Cu atât mai rău, dracu să-i ia; dacă nu i-ai fi păstrat în sipet, femeia ar fi fost acum în patul tău.

— Oh, frăţioare!

— Nici un „oh frăţioare”; un servitor de rând îşi vinde credinţa pentru zece scuzi, unul mai vrednic pentru o sută, unul de soi pentru o mie, iar unul ales pe sprânceană pentru trei mii. Ei, şi-acum să zicem c-am avea de-a face cu cel mai credincios dintre servitori, alesul aleşilor, un adevărat zeu al fidelităţii: ajunge să-i numeri douăzeci de mii de scuzi în palmă şi să mă bată Dumnezeu dacă nu-i al tău cu trup şi suflet. Îţi mai rămâneau deci o sută treizeci de mii de livre ca să plăteşti pe aleasa aleselor dintre femei, vândută de alesul aleşilor dintre servitori. Henri, dragul meu, eşti un zevzec!

— Anne? Spuse Henri, suspinând? Să ştii că există şi oameni care nu sunt de vânzare; sunt inimi pe care nici chiar un rege, fie el cât ar fi de bogat, nu este în măsură să le cumpere.

Joyeuse se îmblânzi:

— Bine, să zicem c-ar fi aşa; dar nu există niciuna care să nu se dăruiască.

— De acord.

— Ei, bine, spune-mi atunci ce-ai făcut tu ca să câştigi inima acestei zâne cu chipul de piatră?

— Sunt convins, Anne, c-am făcut tot ce mi-a stat în putere.

— Haida-de, conte du Bouchage, zău dacă nu eşti nebun! Vezi o femeie tristă, care trăieşte ca o pustnică şi se istoveşte plângând şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să fii şi mai trist şi mai singuratic şi mai îndurerat, să fii adică şi mai plicticos decât ea! Vorbeai adineauri de tertipurile vulgare ale îndrăgostiţilor şi, ca să fim drepţi, eşti mai lipsit de fantezie decât un căpitan de străji. E singură, caută să-i ţii de urât; e tristă, caută să fii vesel; suspină de dorul cuiva, caută s-o mângâi şi să iei locul celui după care tânjeşte.

— Cu neputinţă, frăţioare.

— Ai încercat?

— La ce bun?

— Ei, asta-i acum! Măcar aşa, ca să încerci. Zici c-o iubeşti?

— N-am cuvinte să-ţi spun cât de mult o iubesc.

— Ei, bine, peste două săptămâni va fi a ta.

— Frăţioare!

— Pe cuvântul meu de Joyeuse. Cred că nu ţi-ai pierdut speranţa?

— Nu, de vreme ce n-am sperat niciodată.

— La ce oră o vezi?

— La ce oră o văd?

— Întocmai.

— Ţi-am spus doar că n-am mai avut prilejul s-o văd, frăţioare.

— Niciodată?

— Niciodată.

— Nici chiar la fereastră?

— Nici chiar umbra ei. Dacă-ţi spun!

— Aşa nu mai merge. Nu cumva are vreun iubit?

— În afară de Remy, despre care ţi-am vorbit, n-am văzut nici un bărbat intrând în casă.

— Cum arată casa?

— Două etaje, o uşă nu prea mare, cu un prag în faţă, o terasă deasupra celei de-a doua ferestre.

— Dar nu s-ar putea pătrunde înăuntru pe terasă?

— Nu e nici o casă lipită de ea.

— Dar peste drum?

— O altă casă clădită cam pe acelaşi calapod, doar ceva mai elegantă, mi se pare.

— Şi cine locuieşte acolo?

— Un târgoveţ oarecare.

— Ce fel de om: vesel sau cusurgiu?

— Vesel, fiindcă îl aud câteodată râzând singur.

— Cumpără-i casa.

— Dar cine ţi-a spus că-i de vânzare?

— Oferă-i de două ori mai mult decât preţuieşte.

— Şi dacă mă vede cumva domniţa?

— Ei, şi?

— Ar fi în stare să plece din nou cine ştie unde, în timp ce, ferindu-mă de ochii ei, sper că într-o bună zi o să am parte s-o văd iar.

— O s-o vezi chiar astă-seară.

— Eu?

— Înfiinţează-te sub balconul ei la orele opt.

— Am să fiu acolo ca în fiecare seară, dar fără să sper mai mult ca altă dată.

— Să nu uit: care-i adresa exactă?

— Între poarta Bussy şi palatul Saint-Denis, foarte aproape de colţul străzii Augustin, la vreo douăzeci de paşi de un han destul de arătos pe firma căruia scrie La Spada Mândrului Cavaler.

— Foarte bine, atunci diseară, la opt.

— Dar ce-ai de gând să faci?

— Ai să vezi cu ochii tăi şi-ai să auzi cu urechile tale. Până una alta, du-te acasă, îmbracă-te cu cele mai frumoase haine pe care le ai, pune-ţi cele mai scumpe giuvaericale, stropeşte-ţi pletele cu cele mai alese parfumuri; astă-seară vei cuceri cetatea.

— Să te-audă Dumnezeu, frăţioare!

— Henri, chiar dacă s-ar întâmpla ca Dumnezeu să nu audă, diavolul stă cu urechea ciulită. Şi acum trebuie să te părăsesc, mă aşteaptă ibovnica mea, adică vreau să spun ibovnica domnului de Mayenne. Pe legea mea! Femeia asta cel puţin nu este o mironosiţă.

— Frăţioare!

— Să-mi fie cu iertăciune, frumosule scutier al iubirii; departe de mine gândul de a le asemui cumva pe aceste două doamne, te rog să mă crezi, deşi, după toate câte mi le-ai spus, o prefer pe a mea sau, mai bine zis, pe a noastră. Dar sunt aşteptat şi nu vreau s-o fac să m-aştepte. Rămâi cu bine, Henri, ne vedem diseară.

— Da, Anne, diseară.

Cei doi fraţi îşi strânseră mâna şi se despărţiră.

Unul dintre ei, după ce merse preţ de vreo două sute de paşi, ridică voiniceşte ciocanul de la uşa unei măreţe clădiri gotice din piaţa bisericii Notre-Dame, lăsându-l apoi să cadă cu zgomot la loc.

Celălalt se strecură tăcut pe una din străzile întortocheate ce duc spre palat.