Capitolul XI Din nou Liga.

În timp ce suia scara în urma tuturor, silindu-se să-şi ticluiască o mutră cât mai cuviincioasă de conspirator, Robert Briquet băgă de seamă la un moment dat că, după ce vorbise cu câţiva dintre misterioşii săi tovarăşi, Nicolas Poulain se oprise la uşă, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.

„Pe mine m-aşteaptă pesemne”? Îşi zise Briquet.

Într-adevăr, în clipa când se pregătea să treacă înfricoşătorul prag, locotenentul de poliţie aţinu calea noului său amic.

— Să nu te superi pe mine? Îi spuse el? Dar cum mai toţi prietenii noştri nu te cunosc de fel, vor să ia unele informaţii asupra domniei tale mai înainte de a te primi în sânul adunării noastre.

— Au toată dreptatea? Răspunse Briquet? Şi, în modestia mea, m-am gândit de la bun început, precum bine ştii, că voi avea de întâmpinat această împotrivire.

— Trebuie să recunosc? Mărturisi Poulain? Că eşti un om şi jumătate.

— Nu-mi rămâne, aşadar, decât să mă retrag? Continuă Briquet, care în sinea lui era cât se poate de mulţumit că avusese parte să vadă într-o singură seară atâţia vajnici apărători ai Uniunii Catolice.

— Vrei să te conduc? În întrebă Poulain.

— Nu, mulţumesc, nu-i nevoie.

— Mi-e teamă să n-ai vreo încurcătură la poartă, pe de altă parte sunt aşteptat înăuntru.

— Nu există cumva o parolă ca să pot ieşi pe poartă? M-aş mira din partea domniei tale, jupân Nicolas, să nu te fi gândit la atare lucru; ar fi o nesăbuinţă.

— Ba există.

— Spune-mi-o atunci.

— La urma urmei, de vreme ce ai intrat…

— Şi suntem prieteni…

— Fie! Ajunge să spui doar atât: Parma şi Lorena.

— Şi portarul o să-mi deschidă?

— Numaidecât.

— Prea bine, mulţumesc. Du-te de-ţi vezi de treabă; mă întorc şi eu la rosturile mele.

Nicolas Poulain se despărţi de însoţitorul său şi se grăbi să se înapoieze în mijlocul confraţilor.

Briquet făcu câţiva paşi, ca şi cum ar fi vrut să coboare în curte, dar când ajunse în capul scării, se opri pentru a cerceta împrejurimile.

În urma investigaţiilor făcute, putu să-şi dea seama că galeria boltită se întindea paralel cu peretele exterior, ocrotit de o streaşină largă. Nu încăpea nici o îndoială că galeria răspundea într-o sală de la parter, potrivită pentru o întrunire atât de misterioasă cum era aceea la care Briquet nu avusese cinstea să fie îngăduit.

Această bănuială, care se preschimbă curând în certitudine, fu întărită de faptul că, la un moment dat, văzu luminându-se fereastra cu gratii croită în peretele respectiv şi prevăzută cu un oblon de lemn în chip de pâlnie, aidoma celor cu care sunt acoperite în zilele noastre ferestrele închisorilor şi mânăstirilor pentru a împiedica privirea să răzbată afară, lăsându-se doar o deschizătură prin care să pătrundă aerul şi albastrul cerului.

Briquet îşi făcu socoteala că fereastra cu pricina nu putea fi decât a sălii în care se ţineau întrunirile şi că, dacă ar reuşi să ajungă până acolo, s-ar putea aciua într-un loc prielnic pentru a pândi ce se petrecea înăuntru, întrucât din postul acela de observaţie ochiul era în măsură a suplini cu prisosinţă menirea celorlalte simţuri.

Toată greutatea pentru el era numai să ajungă la postul acela de observaţie şi să se aşeze acolo în aşa fel, ca să poată privi înăuntru fără a fi văzut.

Briquet se uită jur împrejur.

În curte nu erau decât pajii care păzeau bidiviii, soldaţii cu halebardele lor şi portarul cu legătura lui de chei, toţi oameni sprinteni şi cu ochiul ager.

Din fericire însă curtea era foarte întinsă şi noaptea foarte întunecoasă.

De altminteri, soldaţii ca şi pajii, după ce-i văzură pe conspiratori afundându-se sub bolţile galeriei, nu se mai sinchisiră de nimic, iar portarul, la rândul său, ştiind că porţile erau bine ferecate şi că nimeni n-ar fi putut să iasă afară dacă nu cunoştea parola, nu mai avea altă grijă acum decât să-şi facă patul ca să se culce şi să ia seama la ulcica îmbietoare cu vin dres cu mirodenii ce se încălzea pe foc. Curiozitatea este îndeobşte aţâţată de imbolduri tot atât de puternice ca şi cele ce dezlănţuie orice altă patimă înfocată. Râvna de a şti este atât de mistuitoare, încât a prefăcut în scrum viaţa multor curioşi.

Briquet aflase prea multe lucruri până atunci pentru a nu dori să-şi întregească pe deplin cunoştinţele. Îşi mai roti o dată privirea în jur şi, fascinat de lumina pe care fereastra o revărsa asupra zăbrelelor de fier, i se păru a desluşi în această sclipire un fel de chemare, iar în vergelele scăldate în lumină o provocare pentru palmele lui vânjoase.

În consecinţă, hotărât să ajungă cu orice preţ la gârliciul oblonului, Briquet se strecură de-a lungul cornişei, ce părea să continue peronul ca un ornament, până în dreptul ferestrei şi se prelinse pe lângă perete ca o pisică sau ca o maimuţă ridicată în două labe, ţinându-se cu mâinile şi sprijinindu-şi picioarele de înfloriturile săpate în grosimea zidului.

Dacă pajii şi ostaşii ar fi putut întrezări prin pâclele nopţii arătarea aceea năstruşnică lunecând pe perete ca şi când ar fi plutit prin aer, ar fi început de bună seamă să strige că-i un lucru necurat la mijloc şi chiar şi cei mai neînfricaţi dintre ei ar fi simţit cum li se zbârleşte părul în cap. Robert Briquet însă nu le lăsă răgazul să descopere vrăjitoriile lui.

Din patru paşi, reuşi să apuce cu mâna zăbrelele şi, înşfăcându-le cu nădejde, se pitulă între gratiile de fier şi scândurile oblonului, în aşa fel încât să nu poată fi zărit de afară şi, datorită grilajului, să fie mai mult sau mai puţin ferit de privirile celor dinăuntru.

Briquet nu se înşelase şi străduinţele ca şi cutezanţa lui fură cu prisosinţă răsplătite în momentul în care ajunse acolo.

Într-adevăr, privirea lui îmbrăţişa o sală largă luminată de un candelabru de fier cu patru braţe şi ticsită cu fel de fel de armuri printre care, dacă ar fi cercetat cu atenţie, ar fi descoperit cu siguranţă şi grumăjerul şi brăţarele lui.

Era atâta puzderie de suliţe, săbii, halebarde şi muschete aşezate în stive sau în piramide, încât, cu ceea ce se afla acolo, s-ar fi putut înarma patru regimente întregi.

Briquet însă nu se sinchisi chiar atât de minunata chibzuială cu care fuseseră rostuite armele, cât luă aminte la adunarea hărăzită să le dea o întrebuinţare sau să le împartă. Privirea lui scăpărătoare se căznea să răzbată prin geamul gros, năclăit de fum şi de praf, pentru a desluşi chipurile cunoscute, ascunse sub viziere şi glugi.

— Oho! Şopti el. Uite-l pe jupân Crucé, revoluţionarul nostru; uite-l şi pe prichindelul de Brigard, băcanul din colţul străzii Lombarzilor; uite-l şi pe meşterul Leclerc, care acum se numeşte, chipurile, Bussy şi care n-ar fi îndrăznit, de bună seamă, a săvârşi un asemenea sacrilegiu pe vremea când mai trăia încă adevăratul Bussy. Trebuie să-l întreb odată dacă nu cunoaşte cumva, dat fiind că a fost pe vremuri maestru de scrimă, lovitura secretă de spadă din pricina căreia a murit la Lyon un oarecare David, o cunoştinţă de-a mea. Măi, fir-ar să fie, cum văd eu, toată burghezia e-n păr, în schimb nobilimea… Ia te uită drăcie, domnul de Mayneville? Să mă ierte Dumnezeu?! Dă mâna cu Nicolas Poulain: oamenii se înfrăţesc, zău dacă nu-mi vine să plâng de emoţie! Dar ce-o mai fi asta: domnul de Mayneville. Cum s-ar zice, e orator? Se pregăteşte, pare-mi-se, să rostească o cuvântare; a făcut un gest plin de făgăduieli şi se uită în jur cu o privire stăruitoare.

Într-adevăr, domnul de Mayneville tocmai începuse un discurs.

Robert Briquet dădea din cap la fiecare cuvânt al domnului de Mayneville, nu pentru că ar fi putut să audă măcar o frântură din polologhia lui, ci mulţumindu-se doar să tălmăcească în felul său gesturile oratorului şi ale celor ce-l ascultau.

„Precum se vede, nu are darul de a-şi convinge ascultătorii. Crucé strâmbă din nas, Lachapelle-Marteau i-a întors spatele, iar Bussy-Leclerc ridică din umeri. Hai, domnule de Mayneville, nu te lăsa, vorbeşte, asudă, gâfâie, arată-ţi iscusinţa, ce dracu! Ei, bravo, uite că cinstita adunare a început să se însufleţească. He, he, toţi s-au strâns buluc în jurul lui, îi strâng mâna, îşi aruncă tichiile în aer, mare drăcovenie!”

Briquet, precum am spus, vedea fără să poată auzi nimic; noi însă, care asistăm în gând la dezbaterile acestei furtunoase întruniri, suntem în măsură a împărtăşi cititorului ceea ce se petrecea acolo.

Mai întâi, Crucé, Marteau şi Bussy se plânseseră domnului de Mayneville de faptul că ducele de Guise nu se hotăra să facă nici o mişcare.

Marteau, în calitatea sa de procuror, luase cuvântul:

— Domnule de Mayneville? Spusese el? Aţi venit, aşadar, din partea ducelui Henri de Guise? Vă mulţumim. Şi suntem bucuroşi să primim în mijlocul nostru pe solul domniei sale; ar fi fost totuşi necesar ca ducele în persoană să se afle printre noi. După moartea gloriosului său părinte, la vârsta de optsprezece ani, ducele i-a convins pe toţi bunii francezi să-şi însuşească ideea întemeierii unei Ligi, sub al cărei stindard ne-a înregimentat pe toţi. Potrivit legământului nostru, ne-am pus în joc viaţa şi ne-am jertfit averile pentru biruinţa acestei cauze sfinte; şi iată că, în pofida jertfelor noastre, nu se face nici un pas înainte şi nu se ia nici o hotărâre. Băgaţi de seamă, domnule de Mayneville, mă tem că până la urmă parizienilor o să li se facă lehamite; şi în momentul când Parisul n-o să mai aibă nici o râvnă, care va fi soarta Franţei? Domnul duce ar trebui să se gândească la asta.

Această precuvântare se dovedi a fi pe placul tuturor membrilor Ligii şi, dintre toţi, Nicolas Poulain o aplaudă cu cea mai mare însufleţire.

Domnul de Mayneville se mulţumi să răspundă cu modestie:

— Domnilor, nu s-a luat nici o hotărâre până acum pentru că n-a sosit încă momentul prielnic. Cercetaţi cu luare-aminte situaţia, vă rog. Domnul duce de Guise, împreună cu fratele său, domnul cardinal, se află din clipa de faţă la Nancy, unde veghează amândoi: unul se străduieşte să pună pe picioare o armată menită să ţină piept hughenoţilor din Flandra, pe care domnul duce de Anjou vrea să-i asmută asupra noastră ca să ne ocupe; celălalt trimite ştafete după ştafete preoţilor din Franţa şi papei pentru a-i îndupleca să îmbrăţişeze cauza Ligii. Domnul duce de Guise ştie un lucru pe care domniile voastre nu-l cunoaşteţi şi anume că alianţa de odinioară dintre ducele de Anjou şi Henric de Navara, destrămată numai pe jumătate, este pe cale de a se înjgheba la loc. Ţelul lor ar fi să ocupe Spania în partea dinspre Navara, împiedicând-o să ne trimită arme şi bani. Iar domnul duce de Guise, mai înainte de a face vreun pas şi, mai cu seamă, de a veni la Paris, ar vrea să fie în măsură a lupta împotriva ereziei şi a oricărei încercări de uzurpare. Dar, în lipsa domnului de Guise, îl avem aici pe domnul de Mayenne, care are o îndoită misiune de îndeplinit, fiind totodată comandant al armatei şi sfetnicul nostru şi pe care-l aştept să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Va să zică? Îl întrerupse Bussy şi, rostind aceste cuvinte, ridică din umeri? Va să zică înălţimile lor se află oriunde nu suntem noi şi niciodată unde am avea nevoie să fie. Ce face, bunăoară, doamna de Montpensier?

— Doamna de Montpensier, dacă vrei să ştii, domnule, a intrat azi-dimineaţă în Paris.

— Şi n-a văzut-o nimeni?

— Ba da, domnule.

— Şi cine, mă rog, este această persoană?

— Salcede.

— Ooo! Fremătă întreaga adunare.

— Nu cumva? Întrebă Crucé? A reuşit să se facă nevăzută?

— Nu chiar de tot, dar nădăjduiesc măcar atâta cât trebuia ca să nu poată fi prinsă.

— Şi de unde se ştie că se află aici? Întrebă la rândul său Nicolas Poulain. Cred că nu v-a înştiinţat Salcede.

— Ştiu că se află aici? Răspunse Mayneville? Pentru că am însoţit-o până la poarta Saint-Antoine.

— Am auzit că s-ar fi închis porţile? Îl întrerupse Marteau, care abia aştepta prilejul să ia din nou cuvântul.

— Da, domnule? Răspunse Mayneville cu nestrămutata lui politeţe, la care nici o sâcâială nu-l putea face să renunţe.

— Şi atunci cum a reuşit să pătrundă în oraş?

— Aşa cum s-a priceput.

— Înseamnă deci că are atâta putere, încât porţile Parisului se deschid oricând pentru dânsa?! Se minunară conspiratorii, bănuitori şi invidioşi, cum sunt îndeobşte oamenii mărunţi când intră în cârdăşie cu mărimile.

— Domnilor? Spuse Mayneville? Azi-dimineaţă la porţile Parisului s-a petrecut un lucru pe care domniile voastre, pe cât se pare, nu l-aţi aflat sau îl cunoaşteţi doar pe departe. S-a dat poruncă la barieră să nu fie lăsaţi să pătrundă în oraş decât cei ce aveau asupra lor un bilet de liberă trecere: de cine trebuia să fie semnat biletul acesta? Habar n-am. Aşadar, în faţa noastră, la poarta Saint-Antoine, se aflau cinci sau şase oameni, dintre care patru arătau ca vai de ei şi erau îmbrăcaţi cu nişte straie ponosite; cum vă spun, se aflau şase oameni care au venit înarmaţi cu zapisele astea, fără de care nimeni nu putea fi primit înăuntru şi care au intrat pe poartă sub nasul nostru. Câţiva dintre ei făceau tot felul de caraghioslâcuri şi îşi dădeau nişte ifose de parcă toată lumea trebuia să li se plece la picioare. Cine sunt oamenii aceştia? De unde erau biletele acelea? Nu cumva ne-aţi putea lămuri dumneavoastră, domnilor, care locuiţi aici în Paris şi care aveţi îndatorirea de a nu scăpa din vedere nimic din ce se petrece în oraşul domniilor voastre?

Aşadar, Mayneville, din acuzat, devenise acuzator, cu acea miraculoasă iscusinţă pe care numai măiestria cuvântului o poate dărui.

— Bilete de liberă trecere, nişte caraghioşi cu ifose, oameni primiţi pe alese la porţile Parisului! Ei, ei! Ce-o mai fi şi asta? Întrebă Nicolas Poulain, îngândurat.

— Dacă domniile voastre, care staţi aici tot timpul, nu ştiţi lucrurile astea, de unde vreţi să le ştim noi, care trăim în Lorena şi suntem mereu pe drumuri, alergând de colo până colo pentru a împreuna capetele acestui cerc care se numeşte Liga?

— Dar, în sfârşit, cum au venit amărâţii ăştia?

— Unii pe jos, alţii călare; unii singuri, alţii însoţiţi de lachei.

— Să fie cumva oamenii regelui?

— Vreo trei-patru dintre ei arătau ca nişte calici.

— Poate c-or fi ostaşi?

— N-aveau decât două spade la şase oameni.

— Nu cumva or fi venetici?

— Pare-mi-se că erau gasconi.

— Oh! Exclamară câţiva, mărturisindu-şi dispreţul.

— N-are a face? Spuse Bussy? Fie ei şi turci, tot trebuie să luăm aminte şi să fim cu ochii în patru. O să vedem ce-i cu ei. Ăsta-i rostul domniei tale, domnule Poulain. Toate bune, dar până în clipa de faţă n-am reuşit încă să aflăm ce se întâmplă cu Liga.

— S-a întocmit un nou plan de bătaie? Răspunse domnul de Mayneville. Mâine veţi auzi că Salcede, care ne-a trădat la proces şi care se pregătea să mai dea şi alte lucruri în vileag, nu numai că n-a scos un cuvânt pe eşafod, dar a retractat şi mărturisirile pe care le făcuse până atunci; şi toate astea numai datorită ducesei, care, după ce a izbutit să pătrundă în oraş, strecurându-se pe lângă unul dintre cei ce veniseră înarmaţi cu zapise, s-a încumetat să răzbească până în faţa eşafodului, cu riscul de a fi călcată în picioare la fiecare pas şi să se arate osânditului, deşi s-ar fi putut foarte bine s-o recunoască cineva. În momentul acela Salcede, care tocmai se pregătea să facă depline mărturisiri, a amuţit; o clipă mai apoi, vrednicul nostru gealat, la rândul său, i-a închis gura pe veci împiedicându-l să se căiască. Aşa că, domnilor, puteţi fi liniştiţi, uneltirile noastre din Flandra n-au ieşit la iveală. Această cumplită taină a coborât în mormânt o dată cu el.

La auzul acestor cuvinte, membrii Ligii se strânseră cu toţii în jurul domnului de Mayneville.

Briquet ghicea din gesturile lor bucuria de care erau însufleţiţi. Bucuria aceasta avu însă darul să-l neliniştească peste măsură pe onorabilul cetăţean, care părea să fi luat pe loc o hotărâre neaşteptată. Se lăsă deci să alunece de sus, de pe muchia oblonului, pe pavelele curţii şi se îndreptă spre poartă, unde, după ce rosti formula cuvenită; Parma şi Lorena, portarul îi dădu drumul să iasă.

Când se văzu, în sfârşit, afară în stradă, jupân Robert Briquet răsuflă atât de zgomotos, încât nu era greu să-ţi dai seama că de o bună bucată de vreme îşi ţinea răsuflarea.

Consfătuirea încă nu se sfârşise; istoria ne spune ce s-a petrecut mai departe.

Domnul de Mayneville aducea viitorilor răzvrătiţi din Paris, din partea ducilor de Guise, planul răzmeriţei puse la cale.

Răsculaţii nu aveau nimic altceva de făcut decât să măcelărească toate persoanele de vază din oraş despre care se ştia că-l sprijină pe rege şi să cutreiere străzile strigând în gura mare: Trăiască sfânta liturghie! Moarte politicilor! Aprinzând astfel rugul unui nou Sfânt Bartolomeu din rămăşiţele nemistuite de foc ale celui de odinioară: numai că de astă dată nu se făcea nici o deosebire între catolicii neconformişti şi hughenoţi.

În felul acesta, rebelii înţelegeau să slujească doi dumnezei: pe cel ce domneşte în slăvile cerului şi pe cel ce urma să domnească în Franţa: pe Atotputernicul şi pe domnul de Guise.