Capitolul XOmul cu platoşe.

Pertinax avea tot dreptul să ofteze după platoşa lui, deoarece, chiar în momentul acela, prin mijlocirea năstruşnicului lacheu pe care l-am văzut vorbind atât de familiar cu stăpânul său, fusese pe veci văduvit de ea.

Într-adevăr, la auzul cuvintelor magice rostite de coana Fournichon „Zece scuzi!”, valetul lui Pertinax o rupsese la fugă după negustor.

Cum între timp se înnoptase şi cum, de bună seamă, omul era grăbit, negustorul de fiare vechi apucase să facă vreo treizeci de paşi în clipa în care Samuel ieşi pe uşa hanului.

Valetul se văzu deci nevoit să-l strige în gura mare. Negustorul se opri înfricoşat şi aruncă o privire pătrunzătoare străinului care se îndrepta spre el; văzându-l însă împovărat cu calabalâcuri se opri locului.

— Ce pofteşti, prietene? Îl întrebă el.

— Ce să poftesc? Pe dracu-n tigaie! Spuse lacheul, şmecher. Poftesc să facem un târg împreună.

— Zi odată ce vrei.

— Eşti grăbit?

— Da.

— Ei, lasă-mă barem să răsuflu puţin, ce dracu!

— Te las, dar răsuflă mai repede, că sunt aşteptat.

Se vedea cât de colo că negustorul mai păstra încă o umbră de neîncredere faţă de lacheu.

— Când ai să vezi ce ţi-am adus? Spuse acesta? Cum pare-mi-se că umbli după aşa ceva, n-o să mai fii atât de zorit.

— Şi ce mi-ai adus?

— O piesă de toată frumuseţea, un adevărat giuvaer care… Dar văd că nici nu m-asculţi?

— Nu, mă uit.

— Unde?

— Păi dumneata nu ştii, nenişorule? Zise omul cu platoşe? Că negoţul armelor este oprit din porunca regelui?

Şi spunând acestea, arunca încolo şi încoace priviri îngrijorate.

Lacheul socoti de cuviinţă să facă pe niznaiul.

— Habar n-am? Răspunse el? Abia acum am picat de la Mont-de-Marsan.

— Aşa! Atunci se schimbă socoteala? Spuse omul cu platoşe, pe care răspunsul acesta păru să-l mai liniştească puţin. Dar, deşi ai picat chiar acum de la Mont-de-Marsan, ştii totuşi că umblu să cumpăr arme?

— Da, ştiu.

— Cin' ţi-a spus?

— Ei, bată-te să te bată! Ce nevoie aveam să-mi spună cineva, când chiar dumneata ai strigat adineauri în gura mare!

— Unde anume?

— În pragul hanului la Spada Mândrului Cavaler.

— Erai înăuntru va să zică?

— Da.

— Cu cine?

— Cu o droaie de prieteni.

— Cu o droaie de prieteni? De obicei nu intră ţipenie de om în hanul ăsta.

— Pesemne că nu ţi-a venit să crezi când i-ai văzut?

— Chiar aşa. Dar de unde vin toţi prietenii ăştia?

— Din Gasconia, ca şi mine.

— Sunteţi cumva în slujba regelui Navarei?

— Haida-de! Suntem francezi get-beget.

— Da, dar hughenoţi?

— Catolici, ca preasfântul nostru părinte papa, mulţumesc lui Dumnezeu? Spuse Samuel, scoţându-şi tichia? Dar acum nu-i vorba de asta, ci de platoşa pe care o vezi aci.

— Să ne tragem mai lângă perete, dacă nu ţi-e cu supărare; prea suntem în văzul tuturor, aici, în mijlocul străzii.

Şi se întoarseră din drum câţiva paşi, până în dreptul unei case cu înfăţişare burgheză, prin vitraliile căreia nu se zărea nici o lumină.

Uşa casei era străjuită de un balcon ce o adăpostea ca o streaşină. O laviţă de piatră era singurul adaos ce-i împodobea faţada.

Adaosul acesta era pe cât de plăcut, pe atât de folositor, întrucât trecătorii se puteau sluji de el ca de o treaptă pentru a încăleca pe catâri sau pe cai.

— Ia să vedem platoşa aceea? Spuse negustorul când ajunseră sub streaşină de la intrare.

— Uite-o.

— Stai puţin; parcă se aud nişte paşi înăuntru.

— Peste drum, nu aici.

Negustorul se întoarse.

Într-adevăr, pe partea cealaltă a străzii se afla o casă cu două etaje; când şi când, la ferestrele celui de-al doilea cat pâlpâia pe furiş o lumină.

— Hai, repede? Spuse negustorul, pipăind platoşa.

— Ei, ce zici, ia uite ce grea el o lăudă Samuel.

— Veche, butucănoasă şi demodată.

— Un lucru de artă.

— Şase scuzi: eşti mulţumit?

— Cum, şase scuzi?! Bine, dar adineauri ai dat zece pentru un pieptar ciuruit, o vechitură.

— Şase scuzi, dacă-ţi place? Repetă negustorul.

— Uită-te numai ce lucrătură…

— Ce mă interesează lucrătura, când eu vând marfa cu toptanul?

— Ei, vezi acum te tocmeşti? Îl judecă Samuel? Iar adineauri ai dat atâta cât ţi s-a cerut.

— Mai treacă de la mine un scud? Spuse omul, scos din răbdări.

— Numai poleiala face paisprezece scuzi!

— Ei, haide odată? Se stropşi negustorul spune: da ori ba?

— Aferim! Halal negustor, ce să zic! Îl înfruntă Samuel. Te-ascunzi ca să-ţi faci mişmaşurile dumitale, nu te sfieşti să calci legea în picioare şi, după toate astea, mai stai la tocmeală cu bieţii oameni de treabă?

— Ho, ho, nu striga aşa!

— Păi ce crezi că mi-e frică?! Spuse Samuel, ridicând glasul. Eu nu fac negoţ pe sub mână şi n-am de ce să m-ascund.

— Haide, haide, ia zece scuzi şi taci din gură.

— Zece scuzi? Dacă-ţi spun că numai poleiala face atâta. Ce, vrei să speli putina?

— Da' de unde! Ce om îndrăcit!

— Să ştii că dacă te-mpinge păcatul s-o ştergi, strig straja!

Ultimele cuvinte fuseseră trâmbiţate cu un glas atât de puternic, încât Samuel ar fi putut tot atât de bine să-şi aducă la îndeplinire ameninţarea.

Gălăgia stârnită de el făcu să se deschidă o ferestruică la balconul casei în dreptul căreia se desfăşura tocmeala; auzind scârţâitul canaturilor, în clipa în care se deschisese fereastra, negustorul îngheţă de spaimă.

— Bine, bine? Se grăbi el să spună? Văd eu că trebuie să-ţi fac pe plac. Na cincisprezece scuzi şi lasă-mă-n pace.

— Să fii sănătos! Spuse Samuel, băgând banii în buzunar.

— Să nu te plângi de noroc.

— Numai că, vezi dumneata, ăşti cincisprezece scuzi sunt pentru stăpânul meu? Stărui Samuel? Trebuie să-mi rămână şi mie ceva.

Negustorul se uită în toate părţile şi trase pe jumătate pumnalul afară din teacă. Pe cât se părea, avea de gând să cresteze puţin pielea lui Samuel, cruţându-i pe veci osteneala de a cumpăra o altă platoşă în locul celei pe care o vânduse, dar Samuel avea ochiul ager, ca vrabia când ciuguleşte strugurii din vie şi se dădu înapoi, spunând:

— Da, da, negustoriile, crezi că nu văd c-ai scos pumnalul? Dar mai văd încă ceva: văd o mogâldeaţă în balcon care se uită la dumneata.

Galben de frică, negustorul se uită în direcţia arătată de Samuel şi zări o arătare şuie şi năstruşnică, înfăşurată într-un halat din blană de pisică; acest Argus urmărise toată scena fără să scape nici o frântură de vorbă şi nici un gest.

— N-am încotro, sunt la cheremul dumitale? Spuse negustorul, rânjind întocmai ca un şacal când îşi arată colţii? Poftim încă un scud. Lua-te-ar toţi dracii! Adăugă el în şoaptă.

— Mulţumesc? Spuse Samuel? Vânzare bună!

Şi făcând o plecăciune în faţa omului cu platoşe, plecă pe aci încolo, râzând batjocoritor.

Negustorul, care rămăsese singur pe stradă, se aplecă să ia de jos platoşa lui Pertinax, căznindu-se s-o vâre în pieptarul cumpărat de la Fournichon.

Cetăţeanul continua să-l privească şi văzându-l cum se luptă cu povara, spuse:

— Pare-mi-se, domnule, că domnia ta cumperi armuri?

— Nicidecum, domnule? Îi răspunse bietul neguţător? Doar aşa, din întâmplare şi numai pentru că s-a ivit un prilej.

— Atunci înseamnă c-am picat tocmai la ţanc.

— Cum adică, domnule? Întrebă negustorul.

— Închipuieşte-ţi că am chiar aici lângă mine o grămadă de fier vechi care încurcă locul de pomană.

— Nu zic nu, dar, deocamdată, precum vedeţi, am atâtea că de-abia pot să le car.

— Vreau totuşi să ţi le-arăt.

— Degeaba, fiindcă nu mai am nici un ban.

— Nu-i nimic, ţi le dau pe veresie: chipul domniei tale te-arată a fi un om cinstit.

— Mulţumesc, dar sunt aşteptat.

— Curios: am impresia că te cunosc de undeva? Îi mărturisi cetăţeanul.

— Pe mine?! Se miră negustorul, încercând în zadar să-şi stăpânească o tresărire.

— Uită-te numai un pic la coiful ăsta? Îl îmbie muşteriul, trăgând spre sine cu piciorul său lung de-o poştă obiectul pomenit, căci nu se îndura să plece de la fereastră, de teamă ca nu cumva negustorul să se cărăbănească între timp.

Şi scoţând afară pe fereastră sus-numitul coif, îl depuse în mâinile negustorului.

— Ziceţi că mă cunoaşteţi? Întrebă acesta. Adică, la drept vorbind, vi se pare că mă cunoaşteţi?

— La drept vorbind, chiar te cunosc. Nu eşti dumneata… Cetăţeanul părea că se străduieşte să-şi aducă aminte; negustorul aştepta cu sufletul la gură. Nu eşti dumneata Nicolas?

Omul se schimbă deodată la faţă; se vedea cum îi tremură casca în mână.

— Nicolas? Îngână el.

— Nicolas Truchou, negustor de fiare vechi pe strada Cossonnerie?

— Nu, nu? Se grăbi să răspundă negustorul, răsuflând peste măsură de fericit.

— N-are a face, în orice caz ai o figură simpatică: aşadar vreau să vând, cum ţi-am spus, o armură întreagă, cu platoşa, braţare şi spadă, cu tot.

— Băgaţi de seamă, domnule, că negoţul cu astfel de lucruri e oprit.

— Ştiu, de vreme ce muşteriul dumitale a spus-o în gura mare adineauri.

— Aţi auzit?

— Cât se poate de lămurit, ba chiar am văzut că nu te-ai scumpit de loc când a fost vorba să-i plăteşti; asta m-a îndemnat să intru în legătură cu domnia ta; fii pe pace însă că eu n-am să te jecmănesc; ştiu ce-nseamnă negustoria; doar am fost şi eu cândva negustor.

— Aşa! Şi ce vindeaţi, dacă nu vă e cu supărare?

— Ce vindeam?

— Da.

— Favoruri.

— Straşnic negoţ, domnule.

— Aşa am ajuns să mă pricopsesc şi, precum vezi, m-am căpătuit.

— Felicitările mele!

— De-aia îmi place acum să trăiesc la largul meu şi m-am gândit să mă descotorosesc de toate vechiturile, fiindcă îmi stau în drum.

— Vă-nţeleg.

— Mai am aici şi nişte pulpare… Ah şi mănuşile!

— Dar n-am ce face cu atâtea buclucuri.

— Nici eu.

— N-am să iau decât platoşa.

— Aşadar, nu cumperi decât platoşe?

— Da.

— Curios, fiindcă, oricum, fiarele astea le cumperi ca să le vinzi după aceea mai departe cu toptanul; aşa cel puţin ai spus şi fierul, oricum ar fi el lucrat, tot fier se cheamă că este.

— Aşa-i, dar, vedeţi, prefer să…

— Faci cum vrei: cumpără numai platoşa sau, ştiu eu, poate că ai dreptate, mai bine nu mai cumpăra nimic.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că în vremurile astea pe care le trăim orice om trebuie să fie înarmat.

— De ce? Doar e pace în ţară.

— Dragul meu, dacă ar fi pace, să fie-al dracului, nu s-ar face pe scară aşa întinsă negoţ cu armuri. Nu-mi spune mie moşi pe groşi.

— Domnule!

— Şi mai ales pe sub mână.

Negustorul dădu să plece.

— Într-adevăr, cu cât mă uit mai bine la dumneata? Spuse cetăţeanul? Cu atât mai mult am impresia că te cunosc. Nu, nu eşti Nicolas Truchou şi totuşi îmi dau seama că te cunosc de undeva.

— Încetaţi, vă rog!

— Şi dacă umbli să cumperi platoşe…

— Atunci?

— Atunci înseamnă că vrei să faci o faptă plăcută Celui de Sus!

— Dar încetaţi odată!

— Nici nu ştii ce simpatic îmi eşti? Spuse cetăţeanul, întinzând pe fereastră o mână lungă cât o zi de post, care se împreună cu mâna negustorului de parcă ar fi fost înnădite amândouă.

— Dar cine dracu eşti dumneata? Întrebă acesta, simţindu-şi mâna strânsă ca într-o menghină.

— Sunt Robert Briquet, poreclit urgia schismei, prieten al Ligii şi catolic înfocat. A, acum ştiu precis cine eşti.

Negustorul se îngălbeni.

— Eşti Nicolas… Grimbelot, tăbăcar la Vaca fără Oase.

— Ba nu, n-ai nimerit-o nici de astă dată. Rămâi sănătos, jupân Robert Briquet! Îmi pare bine de cunoştinţă!

Şi negustorul făcu stânga-mprejur.

— Ce, vrei să pleci?

— Precum vezi.

— Fără să iei armura?

— Ţi-am spus doar că n-am bani la mine.

— Valetul meu o să meargă cu dumneata.

— Nu se poate.

— Ce facem atunci?

— Ce să facem? Ne vedem fiecare de treabă.

— Să fie al dracului, nici nu-mi trece prin gând! De-ai şti cât doresc să păstrez legăturile cu dumneata.

— Iar eu să mă păzesc de domnia ta? Îi întoarse vorba negustorul, care se hotărî, în sfârşit, să lase baltă platoşele, preferând să rămână păgubaş decât să fie cumva recunoscut, şi-şi luă picioarele la spinare, rupând-o la fugă. Însă Robert Briquet nu era omul care să se dea bătut cu una cu două; încălecă pervazul ferestrei şi coborî jos, în stradă, aproape fără să aibă nevoie să sară şi din câţiva paşi îl prinse din urmă pe negustor.

— Ai căpiat, nenişorule? Spuse el, lăsându-şi mâna lătăreaţă pe umărul bietului om. Dacă ţi-aş fi duşman şi aş vrea să te bag în puşcărie, ar fi destul să strig: la ceasul ăsta straja trece pe strada Augustinilor; nu-ţi vreau decât binele, zău, să-mi sară ochii dacă te mint! Şi, ca să-ţi dau o dovadă, uite, acum mi-am adus aminte, în sfârşit, cum te cheamă.

De astă dată negustorul pufni în râs.

Robert Briquet se proţăpi în faţa lui.

— Te cheamă Nicolas Poulain? Spuse el? Şi eşti locotenent la prefectura Parisului; ţineam eu minte că e ceva cu Nicolas.

— M-am dus pe copcă! Bolborosi negustorul.

— Dimpotrivă, ai scăpat cu faţa curată. Drăcia dracului! Mă prind că n-ai să fii niciodată în stare să faci pentru cauza sfântă ceea ce mă bizui eu să înfăptuiesc.

Nicolas Poulain scoase un geamăt.

— Ei, haide, haide, fii tare! Îl îmbărbătă Robert Briquet. Ţine platoşa asta, eu am să le iau pe celelalte două; başca brăţarele, pulparele şi mănuşile pe care ţi le dăruiesc; şi acum s-o pornim, trăiască Liga!

— Vii cu mine?

— Îţi ajut să cari armele astea menite să-i zdrobească pe filistini; ia-o înainte, ca să-mi arăţi drumul.

În sufletul bietului locotenent al prefecturii fulgeră o bănuială pe deplin îndreptăţită, dar care nu licări decât o singură clipă pentru a se stinge numaidecât. „Dacă ar fi vrut să-mi întindă o capcană? Îşi zise în sinea lui? Mi-ar fi spus oare că mă cunoaşte?”

Apoi cu glas tare:

— Fie? Se învoi el? Dacă ţii neapărat, n-ai decât să mergi cu mine.

— Până în pânzele albe! Strigă Robert Briquet, strângând cu o mână mâna aliatului său în timp ce cu cealaltă ridica victorios în aer fiarele vechi cu care se împovărase.

Plecară deci împreună.

După vreo douăzeci de minute de mers, Nicolas Poulain ajunse în cartierul Marais; era lac de sudoare, atât din pricină că întinseseră amândoi pasul voiniceşte, cât şi datorită discuţiei politice înfierbântate pe care o purtaseră între timp.

— Straşnic adept am câştigat? Murmură Nicolas Poulain, oprindu-se la oarecare distanţă de palatul ducelui de Guise.

„Puteam să jur că platoşa mea era sortită să ajungă aici”? Se gândi Briquet.

— Prietene? Spuse Nicolas Poulain, întorcându-se cu un gest teatral către Briquet, care părea nevinovat ca un prunc? Înainte de a pătrunde în viziuina leului, îţi mai dau răgaz un minut să chibzueşti; mai ai încă vreme să faci calea-ntoarsă dacă nu te simţi tare de înger.

— Aş! Răspunse Briquet. Am trecut doar prin atâtea în viaţă: Et non intremuit medulla mea5? Adăugă el pe un ton declamator. Ah, te rog să mă ierţi, poate că nu ştii latineşte?

— Păi ce, dumneata ştii?

— Precum vezi.

„Învăţat, curajos, voinic, om cu stare, o adevărată comoară! Socoti în sinea lui Poulain. Să intrăm deci.”

Şi-l conduse pe Briquet în faţa porţii monumentale a palatului Guise, care se deschise la cea de-a treia bătaie a ciocanului de bronz.

Curtea era împănată cu străji şi cu oameni înfăşuraţi în mantii, care lunecau încolo şi încoace ca nişte fantome.

În tot palatul nu se zărea licărind nici o lumină.

Opt bidivii înşeuaţi şi cu frâiele pe cap aşteptau într-un colţ.

În momentul când se auzi bubuind ciocanul în poartă, majoritatea celor ce se aflau în curte întoarseră capetele şi se grăbiră să se înşiruie unul lângă altul, formând un fel de gard viu spre a-i întâmpina pe noii veniţi.

Nicolas Poulain se apleca atunci la urechea unui fel de portar care aştepta în dreptul ferestruicii întredeschise şi-şi spuse numele.

— Am adus cu mine şi un cirac de nădejde? Adăugă el.

— Intraţi, domnilor? Îi pofti înăuntru portarul.

— Du astea la magazie? Spuse Poulain, încredinţând unei străji cele trei platoşe împreună cu toată fierăria adusă de Robert Briquet.

„Aha! Va să zică există şi o magazie? Se gândi acesta. Din ce în ce mai bine.”

— Măi să fie! Straşnic te mai pricepi să le chiverniseşti pe toate, jupâne prefect!

— Da, da, mai sunt şi oameni cu scaun la cap? Zâmbi Poulain, împăunându-se. Vino să te prezint.

— Trebuie să-ţi atrag atenţia? Îl înştiinţă cetăţeanul? Că de felul meu sunt îngrozitor de timid. Nu vreau nimic altceva decât să fiu îngăduit şi eu într-un colţ; după ce-mi voi fi dovedit destoinicia, faptele mele, cum spune grecul, vor avea grijă să vorbească pentru mine.

— Cum doreşti? Îi răspunse locotenentul de poliţie. Atunci aşteaptă-mă aici.

Şi se duse să strângă mâna mai tuturor celor ce se foiau încolo şi încoace prin curte.

— Ce mai aşteptăm acum? Întrebă un glas.

— Să vină stăpânul? Răspunse cineva.

În momentul acela tocmai intrase pe poartă un bărbat cu o statură impunătoare.

— Domnilor? Spuse el, prinzând ultimele cuvinte schimbate între indivizii misterioşi care se plimbau prin curte? Vin în numele său.

— Ah! Domnul de Mayneville! Exclamă Poulain.

„Ei, cum văd eu, am o mulţime de cunoscuţi pe aici”? Îşi spuse în sinea lui Briquet, încercând să-şi întipărească pe obraz o strâmbătură menită să-i schimbe înfăţişarea.

— Domnilor, ne-am adunat cu toţii acum; putem începe discuţiile? Rosti glasul ce se făcuse auzit la început.

„Minunat! Se bucură Briquet. Încă unul: ăsta-i procurorul meu, jupân Marteau.”

Şi-şi ticlui pe loc o altă mutră cu o uşurinţă care arăta că se îndeletnicise îndelung cu studiul fizionomiei.

— Să mergem sus, domnilor! Spuse Poulain.

Domnul de Mayneville o luă înainte, urmat de Nicolas Poulain, după care veneau oamenii înfăşuraţi în pelerine, şi, în sfârşit, după oamenii cu pelerine, Robert Briquet.

Porniră cu toţii să urce scara exterioară ce ducea spre o galerie boltită. Robert Briquet urca treptele o dată cu ceilalţi, murmurând:

— Dar pajul, unde o fi oare împieliţatul acela de paj?