Capitolul IX Domnul de Loignac

Îndată după domnul de Loignac intră pe uşă Militor, deşelat din pricina căderii şi cu obrazul stacojiu de mânie.

— Sluga dumneavoastră, domnilor? Spuse Loignac. Cum văd eu, e tămbălău mare pe aici… Aha! Pare-mi-se că jupân Militor a umblat iarăşi cu ţâfna în nas şi de aceea, pesemne şi l-a cam julit.

— Las' c-o să-mi plătească buşeala asta? Bodogăni Militor, ameninţându-l cu pumnul pe Carmainges.

— Adu la masă, jupân Fournichon? Strigă Loignac? Şi fiecare să se poarte frumos cu vecinul său, dacă se poate. Din clipa asta trebuie să ne iubim ca fraţii.

— Hm! Pufni Sainte-Maline.

— Mărinimia e lucru rar? Spuse Chalabre, despăturind şervetul peste vesta lui sură, cu mâneci bufante, pentru ca, oricât de îmbelşugate ar fi fost sosurile, să nu se întâmple vreun pocinog.

— E cam greu să iubeşti un om de care te izbeşti la tot pasul? Adăugă Ernauton. Ce-i drept însă, n-o să stăm cine ştie câtă vreme împreună.

— Treabă-i asta? Izbucni Pincorney, pe care zeflemelile lui Sainte-Maline încă-l mai râcâiau? Pe mine m-aţi dat în tărbacă pentru că am venit în capul gol şi nimeni nu-i spune nimic domnului de Montcrabeau, fiindcă şade la masă ferecat într-o platoşă de pe vremea împăratului Pertinax4, din care, pare-se, îşi trage obârşia. Ca să vezi ce înseamnă să fii pururea în defensivă!

Înţepat, Montcrabeau îşi îndreptă umerii şi, cu o voce piţigăiată:

— Dacă-i aşa, domnilor? Declară el? N-am decât s-o scot. Să ia aminte cei care preferă să mă vadă îţi ofensivă decât în defensivă.

Şi prinse a dezlega cu toată solemnitatea şireturile platoşei în care era încătuşat, făcându-i semn lacheului său, o matahală căruntă de vreo cincizeci de ani, să vină la el.

— Ei, gata, gata, faceţi pace! Îi îndemnă domnul de Loignac. Să ne-aşezăm la masă.

— Fă bine şi scapă-mă de platoşa asta? Îi spuse Pertinax lacheului.

Matahala i-o luă din mâini.

— Şi eu ce fac? Îi şopti el. N-o să capăt nimic de mâncare? Zi să-mi aducă şi mie ceva să îmbuc, Pertinax, sunt lihnit de foame.

Întrebarea aceasta, oricât era de ciudată familiaritatea pe care o dădea în vileag, nu stârni câtuşi de puţin mirarea celui căruia îi fusese adresată.

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă? Îi făgădui el? Dar, ca să fii mai sigur, caută şi tu de-ţi fă rost de ceva.

— Hm! Crâcni lacheul, îmbufnat. Asta nu-mi miroase a bine.

— Şi chiar nu ţi-a mai rămas nici o lăscaie? Întrebă Pertinax.

— Ştii doar că ultimul scud pe care-l mai aveam l-am păpat la Sens.

— Ei, fir-ar să fie! Ia de vinde ceva ca să scoţi niscai parale.

Nici nu isprăvise bine vorba şi se auzi un glas strigând pe stradă, apoi în pragul ospătăriei:

— Fiare vechi cumpărăm! Are cineva de vânzare scule sau fiare vechi?

La auzul acestei chemări, coana Fournichon se repezi la uşă, în timp ce Fournichon aducea cu ifos primele talere cu bucate la masă. Judecând după cinstea cu care fură în-tâmpinate, bucătăria lui Fournichon părea să fie neîntrecută. Neputând face faţă tuturor laudelor ce-i erau aduse, Fournichon se gândi să-i dea şi nevesti-şi prilejul să se bucure de ele. Zadarnic însă o căută din ochi jur împrejur: hangiţa parcă intrase în pământ.

O strigă.

— Oare ce-o fi făcând? Întrebă atunci pe un rândaş de la bucătărie, văzând că tot nu venea.

— Ah, jupâne, e un adevărat chilipir? Îi răspunse acesta. S-a dus să vândă toată fierăria dumneavoastră hârbuită cu bani buni bătuţi pe muchie.

— Sper că nu i s-o fi năzărit să vândă platoşa şi casca mea de război! Strigă Fournichon, dând să se repeadă la uşă.

— Nici vorbă că nu? Spuse Loignac? De vreme ce există un edict dat de rege în care se arătă lămurit că nimeni n-are voie să cumpere arme.

— N-are a face? Spuse Fournichon şi o porni întins spre uşă.

Coana Fournichon tocmai se întorcea victorioasă.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? Întrebă ea, văzând chipul înspăimântat al soţului său.

— Ce să fie? Am auzit că vrei să-mi vinzi armele.

— Ei, şi?

— Vorba-i că eu nu vreau să le vinzi, mă-nţelegi?

— Fugi încolo! De vreme ce-i linişte în ţară, două cratiţe noi fac mai multe parale decât o platoşă ruginită.

— Cred totuşi că negoţul de fiare vechi este cam pe drojdie de când cu edictul regal despre care vorbea adineauri domnul de Loignac, nu-i aşa? Spuse Chalabre.

— Dimpotrivă, domnule? Sări cu gura coana Fournichon? Nici nu ştiţi de când mă tot ispitea s-o vând negustorului ăsta. Astăzi însă, vă spun drept, n-am mai putut înfrunta ispita şi fiindcă s-a ivit iarăşi prilejul, am căutat să nu-l scap. Orice s-ar zice, domnule, zece scuzi sunt zece scuzi, iar o platoşă ruginită nu e decât o tinichea fără nici un folos.

— Cum aşa? Zece scuzi?! Se miră Chalabre. Chiar atât de bine plăteşte? Ei, drăcie!

Şi căzu pe gânduri.

— Zece scuzi! Repetă Pertinax, aruncându-i o privire plină de tâlc lacheului său. Ai auzit, domnule Samuel?

Dar Samuel îşi şi luase tălpăşiţa.

— Ia te uită! Exclamă domnul de Loignac. Bine, dar pe negustorul ăsta tare mă tem că-l paşte ştreangul!

— Vai de mine! Protestă coana Fournichon. E un om de treabă, blând ca un miel şi de înţeles.

— Dar ce-o fi făcând oare cu toată fierăria asta?

— O vinde mai departe cu toptanul.

— Cu toptanul? Întrebă Loignac. Şi zici că ţi-a dat zece scuzi? Pentru ce?

— Pentru o platoşă ruginită şi un coif ciuruit.

— Presupunând că amândouă împreună ar cântări cam vreo zece livre, înseamnă că ţi-a plătit jumătate de taler livra. Comedia dracului, cum spune un cunoscut de-al meu, trebuie să fie o taină la mijloc!

— Unde nu dă Dumnezeu să vină negustorul ăsta de ispravă la mine, la castel! Spuse Chalabre, căruia începuseră să-i licărească ochii. I-aş vinde un morman întreg de coifuri, platoşe şi mănuşi de fier în greutate de trei mii de livre.

— Cum, aţi fi în stare să vindeţi armurile strămoşilor domniei voastre? Îl întrebă Sainte-Maline, maliţios.

— Vai, domnule! Spuse Eustache de Miradoux. Ar fi păcat! Sunt moaşte sfinte.

— Aş! Dădu din umeri Chalabre. În ceasul de faţă, strămoşii mei se cheamă că sunt tot nişte moaşte şi n-au nevoie decât cel mult să fie pomeniţi la biserică.

Oaspeţii începuseră să se înfierbânte, mulţumită vinului de Bourgogne, pe care mâncărurile piperate ale jupânului Fournichon îi sileau să-l dea de duşcă pahar după pahar.

Glasurile îşi ridicaseră diapazonul, talerele zăngăneau, creierii începuseră să se împâclească de aburii vinului, prin vălul cărora fiecare gascon vedea totul scăldat într-o lumină trandafirie, în afară de Militor, care se gândea la păţania sa şi de Carmainges, care se gândea la pajul său.

— Uite ce de oameni voioşi? Îi spuse Loignac vecinului său, care din întâmplare era chiar Ernauton? Şi nici măcar nu ştiu de ce.

— Nici eu? Răspunse Carmainges. Ce-i drept însă, în ce mă priveşte, spre deosebire de ei, n-am nici un motiv să fiu voios.

— N-aveţi dreptate, domnule, vă rog să mă credeţi? Continuă Loignac? Fiindcă pentru un om ca domnia voastră Parisul este o adevărată mină de aur, un rai în care îţi sunt hărăzite toate măririle, o lume în care te-aşteaptă toate desfătările.

Ernauton clătină din cap.

— Ei, cum se poate!

— N-aş vrea să râdeţi de mine, domnule de Loignac? Spuse Ernauton? Şi cum, pe cât se pare, în mâinile domniei voastre se află înmănuncheate sforile ce-i pun în mişcare pe mai toţi cei de faţă, v-aş ruga să-mi faceţi măcar hatârul de a nu-l socoti pe vicontele Ernauton de Carmainges drept o păpuşă de lemn.

— Sunt gata să vă fac şi alte hatâruri, nu numai pe acesta, domnule viconte? Răspunse Loignac, înclinându-se ceremonios. V-am remarcat de la prima vedere dintre toţi cei de aici, atât pe domnia voastră, a cărui privire este pe cât de mândră, pe atât de blajină, ca şi pe tânărul de colo cu privirea vicleană şi mohorâtă.

— Cum se numeşte?

— Domnul de Sainte-Maline.

— Şi pentru care pricină m-aţi remarcat, domnule, dacă această întrebare nu dovedeşte totuşi o nemăsurată curiozitate din partea mea?

— Pentru că vă cunosc, atâta tot.

— Pe mine?! Se arătă mirat Ernauton. Domnia voastră mă cunoaşteţi pe mine?

— Pe dumneavoastră ca şi pe dânsul; pe dânsul ca şi pe toţi cei ce sunt aici.

— E ciudat.

— Se poate, dar e necesar.

— Şi pentru ce-ar fi necesar?

— Pentru că un căpitan trebuie să-şi cunoască ostaşii.

— Şi pentru că oamenii aceştia…

— Vor fi ostaşii mei începând de mâine.

— Dar eu credeam că domnul d'Épernon…

— Sst! Numele acesta nu trebuie rostit aici sau şi mai bine, să nu rostiţi aici nici un nume; deschideţi urechile şi pecetluiţi-vă buzele şi deoarece v-am făgăduit să vă fac toate hatârurile, primiţi sfatul acesta drept arvună.

— Vă mulţumesc, domnule! Se înclină Ernauton.

Loignac îşi netezi mustăţile şi se ridică în picioare:

— Domnilor? Spuse el? Dat fiind că întâmplarea a făcut să se întrunească aici laolaltă patruzeci şi cinci de oameni născuţi pe aceleaşi meleaguri, să gustăm vinul acesta de Spania, închinând paharul pentru prosperitatea tuturor celor de faţă.

Invitaţia lui dezlănţui un ropot de aplauze vijelioase.

— Aproape toţi s-au îmbătat turtă? Îi spuse Loignac lui Ernauton. Ar fi prilejul cel mai potrivit să-i punem pe fiecare să-şi povestească păţaniile; păcat numai că n-avem timp de aşa ceva. Pe urmă, ridicând glasul, strigă: Hei, jupâne Fournichon! Fă bine şi scoate afară femeile, copiii şi lacheii.

Lardille se sculă drăcuind; nu apucase încă să-şi mănânce desertul.

Militor însă nici nu se clinti.

— S-a auzit? Spuse Loignac, aruncându-i o privire ce nu îngăduia nici o împotrivire. Hai, hai, la bucătărie, domnule Militor!

Câteva clipe mai apoi, nu mai rămăseseră în sala hanului decât cei patruzeci şi cinci de meseni împreună cu domnul de Loignac.

— Domnilor? Spuse acesta? Fiecare dintre domniile voastre ştie, sau cel puţin bănuieşte cine l-a adus la Paris. Bine, bine, nu-i nevoie să-i rostiţi numele în gura mare, ajunge că-l ştiţi. De asemenea, după cum ştiţi, aţi venit aici spre a-i da ascultare.

Un murmur de încuviinţare se ridică în întâmpinarea cuvintelor lui din toate colţurile sălii; cum însă fiecare dintre cei de faţă cunoştea numai împrejurările ce-i hotărâseră soarta şi nimeni, în schimb, n-avea habar că vecinul său venise acolo călăuzit de aceeaşi stea, toţi oaspeţii se uitară unul la altul cu mirare.

— Aşa, va să zică? Spuse Loignac. Lăsaţi, domnilor, o să vă priviţi pe îndelete mai pe urmă. Fiţi pe pace, veţi avea tot timpul să faceţi cunoştinţă. Aţi venit deci spre a fi în slujba acestui om, recunoaşteţi?

— Da, da! Strigară cei patruzeci şi cinci. Recunoaştem.

— Aşadar, deocamdată? Continuă Loignac? Veţi părăsi pe tăcute hanul pentru a trage la locuinţa ce vi s-a pregătit.

— Toţi? Întrebă Sainte-Maline.

— Toţi.

— Toţi am fost deci chemaţi, toţi suntem aici o apă şi un pământ? Bolborosi Perducas, ale cărui picioare erau atât de şubrede, încât, ca să-şi menţină centrul de greutate, se agăţă de Chalabre, încolăcindu-i grumazul.

— Bagă de seamă? Îi spuse acesta? Vezi că-mi mototoleşti haina.

— Da, toţi o apă şi un pământ, în faţa voinţei stăpânului? Întări Loignac.

— Cum adică, domnule? Interveni Carmainges, împurpurându-se? S-avem iertare, dar nimeni nu mi-a spus până acum că domnul d'Épernon se va numi stăpânul meu.

— Ai răbdare.

— N-am înţeles aşa.

— Ai răbdare, ce dracu! N-am mai văzut aşa om sucit!

Toată lumea tăcu ciulind urechile, cei mai mulţi plini de curiozitate, iar câţiva cu nerăbdare.

— Nu v-am spus încă cine va fi stăpânul dumneavoastră, domnilor…

— Da? Zise Sainte-Maline? Dar ne-aţi spus că vom avea totuşi un stăpân.

— Toţi avem un stăpân! Strigă Loignac. Dar dacă obrazul domniei tale este prea subţire pentru a te mulţumi cu cel pe care l-ai pomenit, n-ai decât să-ţi ridici privirea mai sus: nu numai că nu te opresc, dar chiar îţi dau dezlegarea s-o faci.

— Regele! Murmură Carmainges.

— Tăcere! Strigă Loignac. Aţi venit aici spre a da ascultare, căutaţi deci să fiţi ascultători; până una alta, iată aici un ordin pe care îmi vei face plăcere, domnule Ernauton, să-l citeşti cu glas tare.

Ernauton desfăşură pe îndelete pergamentul pe care i-l încredinţase domnul de Loignac şi citi răspicat: „Ordin către domnul de Loignac de a merge să ia în primire, pentru a le fi comandant, pe cei patruzeci şi cinci de gentilomi chemaţi de mine la Paris, cu încuviinţarea maiestăţii sale.

NOGARET DE LA VALETTE duce d'Epernon'

Cu mintea aburită de băutură sau limpezi la cap, toţi oaspeţii se înclinară: cu singura deosebire că nu toţi reuşiră să-şi păstreze la fel de bine echilibrul atunci când se ridicară în picioare.

— Aşadar, ne-am înţeles? Spuse domnul de Loignac? Trebuie să veniţi cu mine chiar acum. Caii împreună cu tot tacâmul şi cu oamenii domniilor voastre vor rămâne mai departe aici, la jupân Fournichon, care le va purta de grijă, urmând ca mai târziu să trimitem după ei; deocamdată să ne pregătim de plecare. Grăbiţi-vă că ne aşteaptă bărcile.

— Bărcile? Îngânară gasconii. Dar ce, e vorba să ne îmbarcăm?

Şi schimbară între ei priviri pline de o nesăţioasă curiozitate.

— Fireşte că trebuie să vă îmbarcaţi? Răspunse Loignac. Ca să mergem la Luvru, nu trebuie sa trecem pe malul celălalt?

— La Luvru! La Luvru! Şoptiră gasconii, bucuroşi. Măi să fie al dracului! Mergem la Luvru deci?

Loignac se ridică de la masă, îi puse pe cei patruzeci şi cinci de oaspeţi să se perinde prin faţa lui, numărându-i ca pe o turmă de oi şi o porni cu ei pe străzi, călăuzindu-i spre turnul Nesle.

Acolo erau aşteptaţi de trei bărci mari care luară fiecare câte cincisprezece călători şi, fără să mai zăbovească o clipă, se desprinseră de ţărm.

— Ce naiba o să facem la Luvru? Se întrebau cei mai isteţi dintre ei, dezmeticiţi de boarea rece a fluviului, mai toţi fiind îmbrăcaţi pe sponci în straiele lor sărăcuţe.

— Măcar să fi avut platoşa pe mine! Suspină Pertinax de Montcrabeau.