Capitolul XIII Dormitorul.

Deşi nu era mai mult de zece, aşa cum spusese d'Épernon, o tăcere mormântală coborâse asupra Luvrului: vântul sufla atât de năprasnic, încât abia dacă se auzea pasul greoi al santinelelor şi scârţâitul punţilor mobile.

În mai puţin de cinci minute, cei doi cutreierători ai palatului ajunseră într-adevăr în aripa stângă dinspre strada Astruce, care-şi păstrase vechiul ei nume chiar după zidirea bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois.

Ducele scoase o cheie din punga atârnată la cingătoare, coborî câteva trepte, trecu printr-o curticică, deschise o poartă boltită şi troienită sub un mărăciniş de curpeni cu frunze îngălbenite, năpădită la poale de bălării.

Merseră preţ de vreo zece paşi printr-un gang întunecos şi dădură într-o curte interioară din care pornea, într-un colţ, o scară de piatră. Scara urca spre o încăpere foarte largă sau, mai bine zis, spre un imens coridor.

D'Épernon avea asupra lui şi cheia de la coridor. Ducele crăpă binişor uşa, descoperindu-i monarhului ciudata întocmeală a încăperii, ce sărea în ochi de cum se deschidea uşa.

Sala era mobilată cu patruzeci şi cinci de paturi şi în fiecare pat dormea câte un om.

Regele privi paturile înşirate, privi liota aceea de somnoroşi, apoi, întorcându-se cuprins de curiozitate şi totodată neliniştit către însoţitorul său, întrebă:

— Ei? Ce-i cu oamenii ăştia care dorm aici?

— Mai dorm încă în seara asta, pentru că de mâine încolo nu vor mai dormi decât cu schimbul.

— Şi pentru ce nu vor mai dormi?

— Pentru ca să poată dormi în tihnă maiestatea voastră.

— Vorbeşte lămurit. Oamenii aceştia sunt deci prietenii tăi?

— Aleşi de mine, sire, treieraţi ca grânele pe arie: nişte străjeri neînfricaţi ce nu se vor dezlipi o clipă de maiestatea voastră, însoţind-o ca propria sa umbră şi care, fiind cu toţii gentilomi şi având, aşadar, dreptul de a merge oriunde va avea de mers maiestatea voastră, nu vor îngădui nimănui să se apropie de suveran decât până în vârful spadei lor.

— Şi cum, tu ai născocit năzbâtia asta, d'Épernon?

— Ei, Doamne, da, eu, sire, eu, cu mintea mea.

— O să râdă lumea de noi.

— Dimpotrivă, o să ne ştie de frică.

— Chiar aşa de fioroşi sunt gentilomii tăi?

— Sire, sunt ca o haită pe care o veţi putea asmuţi după plac asupra oricărui vânat şi care, necunoscând pe nimeni şi nefiind în legătură cu nimeni în afară de maiestatea voastră, vor aştepta să primească lumina, căldura şi viaţa de la monarhul lor.

— Bine, dar asta o să m-aducă în sapă de lemn.

— Un rege poate oare să ajungă în sapă de lemn?

— Deocamdată văd că nu am cu ce plăti nici măcar gărzile mele elveţiene.

— Uitaţi-vă bine la oamenii aceştia, sire şi spuneţi-mi dacă vi se pare c-ar putea într-adevăr să vă oblige la cine ştie ce cheltuieli?

Suveranul aruncă o privire în lungul dormitorului a cărui înfăţişare era vrednică de toată atenţia, chiar şi pentru un rege familiarizat cu frumoasele împărţiri arhitectonice.

Cât era de lungă, sala fusese despărţită printr-un perete: pe una din laturile acestui perete constructorul orânduise patruzeci şi cinci de alcovuri aşezate unul lângă altul ca nişte paraclise, în aşa fel încât să comunice cu pasajul în capătul căruia regele şi d'Epernon se opriseră să privească. În fiecare alcov se afla câte o uşă ce răspundea într-o încăpere învecinată.

Datorită acestei împărţiri bine chibzuite, fiecare gentilom avea deopotrivă o viaţă publică, precum şi o viaţă particulară tăinuită între patru pereţi.

Viaţa publică şi-o petrecea în alcov.

În intimitate, stătea ascuns în chilioara lui.

La rândul lor, fiecare din aceste chilioare dădea într-un balcon ce încingea întreaga clădire.

Suveranul nu pricepu din capul locului toate subtilităţile acestei întocmiri.

— De ce ai ţinut să mi-i arăţi dormind? Întrebă el.

— M-am gândit, sire, că-n felul acesta maiestatea voastră va putea să-i cerceteze mai lesne şi cum alcovurile aflate aici poartă fiecare câte un număr, mai au de asemenea avantajul de a transmite acest număr locatarului respectiv, aşa încât, fiecare dintre cei de faţă poate fi, după nevoie, un om sau numai o cifră.

— Treaba asta este destul de ingenios ticluită? Recunoscu regele? Mai cu seamă dacă nimeni altul în afară de noi nu va cunoaşte taina acestei aritmetici. Dar nu crezi că bieţii oameni au să se înăbuşe stând toată ziua în vizuina asta?

— Dacă maiestatea voastră binevoieşte, o să facem împreună o plimbare şi o să vizităm locuinţa fiecăruia dintre ei.

— Sfinte Dumnezeule! Frumos plocon mi-ai adus, d'Épernon, o adevărată magazie de vechituri! Spuse regele, aruncând o privire asupra scaunelor încărcate cu boarfele celor culcaţi. Dacă m-aş apuca să ţin aici calabalâcul vlăjganilor ăstora, ar avea de ce să râdă Parisul.

— E adevărat, sire? Răspunse ducele? Că cei patruzeci şi cinci aduşi de mine nu sunt chiar aşa de falnic îmbrăcaţi, dar, sire, dacă ar fi fost cu toţii duci sau pairi…

— Înţeleg? Spuse regele, zâmbind? Mi-ar fi dat mai mult de cheltuială…

— Întocmai, sire.

— Ei, haide, să vedem câţi bani crezi tu c-o să mă coste oamenii ăştia? Poate că asta o să mă convingă, fiindcă, drept să-ţi spun, d'Ëpernon, n-au o mutră prea îmbietoare.

— Sire, îmi dau seama că sunt cam costelivi şi cam oacheşi, dogoriţi fiind de soarele arzător al ţinuturilor noastre din sud, dar tot aşa costeliv şi oacheş eram şi eu când am venit la Paris: cu vremea au să se îngraşe şi au să se albească la faţă la fel ca mine.

— Hm! Pufni Henric, aruncându-i o privire piezişă lui d'Épernon. Pe urmă, după ce rămase tăcut câteva clipe, regele spuse: Ei, dar ştii că gentilomii tăi sforăie ca nişte ţârcovnici!

— Sire, nu trebuie judecaţi numai după o singură ochire: oamenii s-au ospătat bine astă-seară, atâta tot.

— I-auzi, unul dintre ei vorbeşte în somn? Rosti regele, aţintindu-şi curios urechea.

— E cu putinţă?

— Da. Ce-o fi spunând oare? Ascultă.

Într-adevăr, unul dintre gentilomii care dormea cu capul şi braţele atârnate peste marginea patului şi cu gura întredeschisă murmura ceva, cu faţa luminată de un zâmbet plin de melancolie.

Monarhul se apropie de el în vârful picioarelor.

— Dacă eşti femeie? Bolborosea cel adormit? Pleacă repede, fugi!

— Ei, bravo? Zise regele? Ăsta trebuie să fie muieratic.

— Cum vă place, sire?

— Are o figură destul de simpatică.

D'Épernon apropie lumina făcliei de pat.

— Şi pe urmă are mâinile albe şi o barbă îngrijită.

— Este seniorul Ernauton de Carmainges, un băiat chipeş care, cred, c-o să ajungă departe.

— Cine ştie ce dragoste abia înfiripată o fi lăsat acasă, bietul băiat!

— Pentru ca toată dragostea lui să fie închinată suveranului, sire. O să ţinem seama de jertfa pe care a făcut-o.

— Oh! Ia uite ce năstruşnică arătare vine după seniorul ăsta al tău… Cum ziseşi că-l cheamă?

— Ernauton de Carmainges.

— A, da. Drace! Priveşte numai ce cămaşă are numărul 31! Ai zice că-i târsâna unui pocăit.

— Este domnul de Chalabre; dacă s-ar întâmpla ca maiestatea voastră să rămână din pricina lui cu vistieria secătuită, pun capul că ăsta, cel puţin, o s-ajungă cât de cât să se chivernisească.

— Dar acesta de aici cu chipul încruntat, care nu pare de loc să se legene cu visuri de dragoste?

— Ce număr, sire?

— Numărul 2.

— Spadă iscusită, inimă de bronz, om de nădejde, domnul de Sainte-Maline, sire.

— Aşa, va să zică! Dar stau şi mă gândesc: ştii că ai avut o idee fericită, La Valette?

— Cred şi eu. Închipuiţi-vă numai, sire, ce impresie au să facă aceşti noi câini de pază, care se vor ţine pas cu pas după maiestatea voastră, ca umbra după om; vajnici ca nişte zăvozi fără pereche în lume şi care nu aşteaptă decât prilejul potrivit ca să-şi dovedească destoinicia în aşa fel încât să ne putem mândri cu ei.

— Da, da, ai dreptate, bună idee. Dar ia stai puţin.

— Ce s-a întâmplat?

— Sper totuşi că n-au să se ţină ca umbra după mine în halul în care sunt? Făptura mea, oricum, cred că e destul de arătoasă şi n-aş vrea ca umbra ei sau, mai bine zis, umbrele ei s-o dea de ruşine.

— Ah! Ne întoarcem, aşadar, sire, la cifre.

— Dar ce, credeai c-o să poţi trece peste ele?

— Ba nu, dimpotrivă, de vreme ce în orice împrejurare ele sunt temeiul tuturor lucrurilor; dar, în cazul de faţă, mi-a mai venit o idee.

— D'Épernon! D'Épernon! Îl dojeni regele.

— Ce să fac, sire, dorinţa de a fi pe placul maiestăţii voastre mi-a înaripat închipuirea.

— Spune, să vedem despre ce este vorba.

— Păi, dacă ar fi după mine, sire, fiecare dintre aceşti gentilomi ar găsi mâine dimineaţă pe scăunaşul pe care şi-a lăsat boarfele, o pungă cu o mie de scuzi, adică simbria pe primul semestru.

— O mie de scuzi pentru primul semestru, adică şase mii de livre pe an! Haida-de! Ţi-ai pierdut minţile, duce! Un regiment întreg nu mi-ar irosi atâta bănet.

— Aţi uitat, sire, că oamenii aceştia sunt hărăziţi a fi umbrele maiestăţii voastre şi, precum aţi spus, umbrele maiestăţii voastre se cade să fie cuviincios îmbrăcate. Fiecare dintre ei va trebui deci să folosească o parte din cei şase mii de scuzi ca să se îmbrace şi să se înarmeze în aşa fel încât să poată face onoare maiestăţii voastre; iar când e vorba de onoare, un gascon trebuie lăsat în apele lui. Socotind o mie cinci sute de livre echipamentul, ar însemna să plătiţi fiecăruia o simbrie de patru mii cinci sute de livre în primul an şi câte trei mii de livre în cel de-al doilea şi-n următorii.

— Aşa mai merge.

— Atunci maiestatea voastră primeşte?

— Nu există decât o singură piedică, duce.

— Care anume?

— Nu sunt bani.

— Nu sunt bani?

— Ei, Doamne! Eşti în măsură doar să ştii mai bine ca oricine că este un motiv temeinic, de vreme ce tu însuţi, până în clipa de faţă, n-ai apucat încă să-ţi vezi poliţa achitată.

— Sire, am găsit un mijloc.

— Să faci rost de bani?

— Pentru paza maiestăţii voastre, da, sire.

„Cine ştie ce renghi vrea să-mi joace cărpănosul ăsta!” se gândi regele, privindu-l pieziş pe d'Épernon.

Pe urmă, cu glas tare:

— Să vedem despre ce-i vorba.

— Azi se împlinesc şase luni de când s-a întărit un edict asupra vânatului şi pescuitului.

— Se prea poate.

— Taxele strânse în primul semestru au adus un venit de şaizeci şi cinci de mii de scuzi, bani pe care vistiernicul se pregătea tocmai să-i ia în primire azi-dimineaţă, când i-am dat de ştire să nu facă nimic; aşa că, în loc să-i verse la vistierie, i-a păstrat aşteptând porunca maiestăţii voastre.

— Banii aceştia voiam să-i păstrez pentru împrejurarea când aş avea de purtat un război, duce.

— Atunci înseamnă că s-a potrivit tocmai bine, sire. Ca să poţi purta un război, trebuie înainte de toate să ai oameni; pe de altă parte, mai presus de orice un regat are interesul să apere şi să pună la adăpost viaţa monarhului; plătind leafa gărzii regale, amândouă aceste condiţii sunt împlinite.

— Judecata asta nu e chiar lipsită de noimă; dar, după socoteala ta, numai patruzeci şi cinci de mii de scuzi urmează să fie folosiţi; înseamnă deci că-mi mai rămân douăzeci de mii pentru regimentele mele.

— Să-mi fie iertat, sire, dar cu îngăduinţa maiestăţii voastre le-am şi găsit o întrebuinţare acestor douăzeci de mii de scuzi.

— Aha, le-ai şi găsit o întrebuinţare?

— Da, sire, vor fi o arvună pentru poliţa mea.

— Aş fi pus mâna în foc? Spuse regele. Mi-ai dăruit o gardă numai ca să pui mâna pe bani.

— Îmi pare rău, sire!

— Dar pentru ce tocmai patruzeci şi cinci în cap? Întrebă regele, trecând de la una la alta.

— Am să vă spun, sire. Trei este un număr sfânt, temeiul tuturor celorlalte; şi pe urmă e şi foarte lesnicios. Bunăoară, un călăreţ înzestrat cu trei cai niciodată nu va fi nevoit să meargă pe jos: dacă primul este obosit, poate să-l înlocuiască numaidecât cu cel de-al doilea: şi mai are încă unul la îndemână, gata oricând să ia locul celui de-al doilea, dacă s-ar întâmpla cumva să rămână beteag sau să se îmbolnăvească. Veţi avea, aşadar, în orice moment la îndemână de trei ori câte cincisprezece gentilomi; cincisprezece în slujbă şi treizeci care se odihnesc între timp. Fiecare schimb va fi de câte douăsprezece ore, iar în aceste douăsprezece ore, cinci vor sta de strajă la dreapta maiestăţii voastre, cinci la stânga, doi în faţă şi trei în spate. Să vedem dacă mai îndrăzneşte cineva să vă lovească, având o gardă atât de puternică!

— Să fiu al naibii dacă nu-i o socoteală iscusită, duce! Nu-mi rămâne decât să te felicit.

— Priviţi-i, sire: trebuie să recunoaşteţi că fac o impresie bună.

— Da, îmbrăcaţi ca lumea, cred că nu sunt de lepădat.

— Sunteţi convins acum că nu vorbeam în deşert când v-am pomenit despre primejdiile ce vă pândesc, sire?

— Nu zic nu.

— Aveam dreptate deci?

— Să zicem că da.

— Mă îndoiesc că domnului de Joyeuse i-ar fi trecut aşa ceva prin cap.

— D'Épernon, d'Épernon! Nu şade frumos să ponegreşti pe cei ce nu sunt de faţă.

— Comedia dracului! Maiestatea voastră nu pregetă, în schimb, a-i ponegri pe cei ce sunt de faţă, sire.

— Ah! Joyeuse nu se dezlipeşte o clipă de mine. Chiar şi azi-dimineaţă, de pildă, era alături de mine în Piaţa Greve.

— Eu, în schimb, eram aici şi maiestatea voastră poate să-şi dea seama că nu pierdeam vremea de pomană.

— Mulţumesc, La Valette.

— Dar fiindcă s-a ivit prilejul, sire? Rosti d'Épernon după o clipă de tăcere? Aveam şi eu o rugăminte la maiestatea voastră.

— M-aş fi mirat, într-adevăr, să nu-mi ceri nimic, duce.

— Maiestatea voastră este neîndurătoare astăzi, sire.

— Stai că nu m-ai înţeles bine, dragul meu? Se grăbi să spună regele, care, acum că-l luase în şfichiuri, se simţea răzbunat? Sau, mai degrabă, m-ai înţeles greşit; voiam să spun că, deoarece mi-ai făcut un serviciu, aveai tot dreptul să-mi ceri ceva. Cere-mi deci.

— Aşa se schimbă socoteala, sire. De altminteri, nu mă gândesc să cer maiestăţii voastre decât o slujbă.

— O slujbă?! Tu, comandantul pedestrimii, mai râvneşti încă o slujbă? Bine, dar o să te istovească!

— Sunt mai puternic decât Samson când e vorba să fiu de folos maiestăţii voastre; spre a fi de folos maiestăţii voastre, sunt în stare să port pe umeri şi cerul şi pământul.

— Spune-mi ce doreşti? Se înduplecă regele, oftând.

— Aş dori ca maiestatea voastră să binevoiască a-mi încredinţa comanda celor patruzeci şi cinci de gentilomi.

— Cum? Strigă regele, uluit. Vrei să mă însoţeşti pas cu pas, mergând înaintea sau în urma mea? Atât de mult ţii să mă slujeşti? Vrei, într-adevăr, să fii căpitan de străjeri?

— Nicidecum, sire, nicidecum.

— Să fii sănătos! Ce vrei atunci? Spune.

— Sunt convins că oamenii aceştia, compatrioţii mei, s-ar împăca mai bine cu mine decât cu oricare alt comandant; dar n-am de gând să merg nici înaintea, nici în urma lor, dat fiind că voi avea un locotenent.

„Trebuie să fie o chichiţă aici? Chibzui în sinea lui Henric, clătinând din cap. Dracul ăsta împieliţat nu dă nimic, decât atunci când poate să ia ceva în schimb.”

Apoi cu glas tare:

— Bine, fie cum doreşti: vei fi căpitanul lor.

— Secret?

— Da. Dar oficial cine o să fie comandantul celor Patruzeci şi Cinci?

— Tânărul Loignac.

— Aşa! Cu atât mai bine.

— Maiestatea voastră socoteşte că-i potrivit?

— Întru totul.

— A rămas deci lucru hotărât, sire?

— Da, dar…

— Dar…?

— Ce rol are pe lângă tine acest Loignac?

— Acelaşi pe care-l joacă d'Épernon pe lângă maiestatea voastră, sire.

— O să te bage la cheltuială, în cazul acesta? Murmură regele.

— Maiestatea voastră a spus ceva?

— Am spus că primesc.

— Sire, mă duc atunci să-i cer vistiernicului cele patruzeci şi cinci de pungi.

— Chiar astă-seară?

— Nu se cuvine oare ca oamenii noştri să le găsească mâine dimineaţă, când s-or trezi, pe scaunele de la căpătâiul patului?

— Ai dreptate. Du-te! Eu mă întorc la palat.

— Sunteţi mulţumit, sire?

— Îndeajuns.

— În orice caz puteţi fi sigur că sunteţi bine păzit.

— Da, de nişte oameni care dorm buştean.

— Dar care mâine vor sta de veghe, sire.

D'Épernon îl petrecu pe monarh până la uşa coridorului şi se despărţi de el, spunându-şi: „Comedia dracului, n-oi fi eu rege, în schimb am o gardă ca un adevărat cap încornorat şi unde mai pui că nu trebuie să scot nici un ban din pungă!”