Capitolul XIV Strigoiul lui Chicot.

Regele, aşa cum am arătat ceva mai înainte, nu avusese niciodată dezamăgiri din pricina prietenilor săi. Cunoştea îndeajuns de bine atât cusururile cât şi calităţile cu care erau înzestraţi fiecare şi, nefiind decât un stăpân printre alţi stăpânitori ai pământului, ştia totuşi să citească în adâncul inimii lor tot atât de limpede ca şi stăpânul ceresc.

Henric îşi dăduse seama din capul locului unde voia să ajungă d'Épernon, dar cum nu se aştepta să primească nimic în schimbul darurilor pe care le făcea şi cum, spre deosebire de ceea ce se întâmplase până atunci, de astă dată primea patruzeci şi cinci de spadasini în schimbul celor şaizeci şi cinci de mii de scuzi, ideea gasconului i se părea o descoperire cât se poate de fericită.

Pe de altă parte, era şi ceva nou pentru el, iar un biet rege al Franţei nu are totdeauna prilejul să se înfrupte îndeajuns din asemenea trufandale, atât de rare chiar şi pentru supuşii săi şi mai cu seamă regele Henric al III-lea, care, după ce luase parte la procesiunile cuvenite, după ce îşi pieptănase câinii, după ce depănase pe firul mătăniilor capetele de mort şi după ce, în sfârşit, suspinase după pofta inimii, nu mai avea nimic de făcut.

Garda înfiinţată de ducele d'Épernon avu darul să fie pe placul monarhului, în primul rând pentru că ştia c-o să se vorbească despre ea şi că, prin urmare, va avea prilejul să citească pe chipurile oamenilor şi altceva decât ceea ce-i era dat să vadă în fiecare zi de zece ani încoace, de când se înapoiase din Polonia.

Încetul cu încetul, pe măsură ce se apropia de camera lui, unde îl aştepta şambelanul, pe care plimbarea aceea nocturnă atât de neobişnuită îl pusese pe gânduri, Henric rumega în sinea lui foloasele întemeierii corpului de gardă al celor Patruzeci şi Cinci şi, ca toţi oamenii lipsiţi de vlagă sau vlăguiţi, începea să întrezărească din ce în ce mai lămurit ideile scoase în vileag de favoritul său d'Épernon în timpul convorbirii pe care o avusese împreună.

„La urma urmelor? Chibzuia regele? Oamenii aceştia s-ar putea foarte bine să fie viteji în toată puterea cuvântului, după cum, tot aşa, s-ar putea să fie nespus de credincioşi; câţiva dintre ei au nişte chipuri îmbietoare, alţii nişte mutre fioroase; sunt tot soiul, slavă Domnului, să aibă lumea de unde alege… Şi pe urmă, ce falnic trebuie să arate un alai de patruzeci şi cinci de spade, gata în orice clipă să iasă din teacă!”

Această ultimă verigă a gândurilor ce i se înlănţuiau în minte, îngemănându-se cu amintirea celorlalte spade pe care le regreta atât de amarnic în gura mare şi mai amarnic încă în sinea lui, făcu să se abată asupra lui Henric acea tristeţe adâncă de care se lăsa atât de des bântuit în perioada pe care o înfăţişează istorisirea noastră, încât se putea spune cu drept cuvânt că era starea lui de spirit obişnuită. Vremurile atât de crâncene, oamenii atât de haini, coroanele atât de nestatornice pe frunţile monarhilor treziră din nou în sufletul lui o dorinţă neistovită de a sfârşi odată cu viaţa sau de a găsi un prilej să se înveselească pentru a scăpa, fie şi pentru o clipă, de boala aceea vrăjmaşă pe care încă de pe atunci englezii? Dascălii noştri de la care am învăţat ce înseamnă melancolia? O botezaseră spleen.

Regele îl căută din ochi pe Joyeuse şi, nezărindu-l nicăieri, întrebă unde este.

— Domnul duce nu s-a întors încă? Îi răspunse şambelanul.

— Bine. Spune camerierilor mei să vină şi, după aceea, poţi să te retragi.

— Sire, camera maiestăţii voastre este pregătită şi maiestatea sa regina aşteaptă porunca regelui.

Henric se făcu că n-aude.

— Să trimitem vorbă maiestăţii sale? Îl ispiti din nou şambelanul? Să pună încă o pernă la căpătâi?

— Ba nu? Spuse Henric? Ba nu. Trebuie să-mi fac rugăciunile şi mai am şi de lucru; nici nu mă simt bine, de altfel, aşa c-o să dorm singur.

Şambelanul se înclină.

— Aşteaptă puţin? Zise Henric, amintindu-şi deodată? Du reginei bomboanele astea orientale care îmbie la somn.

Şi-i înmână şambelanului cutia lui cu zaharicale.

Regele trecu apoi în odaia sa pe care camerierii o pregătiseră pentru dormit.

Intrând înăuntru, Henric aruncă o privire asupra savantelor şi migăloaselor dichisuri de care se slujea odinioară, ferchezuindu-se cu fel şi fel de năstruşnice sulimanuri pentru a fi cel mai frumos bărbat al creştinătăţii, de vreme ce nu putea fi cel mai vestit rege al ei.

Acum însă nu mai simţea nici o tragere de inimă pentru această corvoadă, la care se supunea cândva cu atâta curaj. Tot ce era feminin odinioară în această structură hermafrodită se irosise între timp şi Henric semăna cu acele bătrâne cochete ce leapădă oglinda pentru a lua în schimb în mână cartea de rugăciuni: privea aproape cu scârbă lucrurile de care mai înainte fusese atât de legat.

Nesocoti, aşadar şi de astă dată, aşa cum făcea de o bună bucată de vreme, mănuşile parfumate şi căptuşite cu alifii, măştile de pânză fină îmbibate cu unsori, diferitele combinaţii chimice de care se folosea pentru a-şi încreţi părul, pentru a-şi căni barba, pentru a-şi rumeni urechea şi pentru a spori strălucirea ochilor.

— Patul! Spuse el, oftând.

Doi slujitori îl dezbrăcară, îi petrecură nişte pantaloni de lână fină de Frise şi, ridicându-l în braţe cu grijă, îl băgară în aşternut.

— Lectorul maiestăţii sale! Răsună un glas.

Henric, care suferea îndeobşte de lungi şi chinuitoare insomnii, reuşea uneori să adoarmă dacă-i citea cineva la căpătâi, ba încă, în ultima vreme, pentru ca minunea aceasta să se împlinească, trebuia ca lectura respectivă să fie în limba polonă, în timp ce odinioară, adică la început, îi era de ajuns şi limba franceză.

— N-am nevoie de nimeni? Spuse Henric? Să nu vină lectorul sau, mai bine, să citească la el în cameră nişte rugăciuni pentru mine. Numai dacă se întoarce domnul de Joyeuse, poftiţi-l aici.

— Dar dacă se întoarce târziu, sire?

— Din păcate, aşa e? Suspină Henric? Totdeauna e întoarce târziu; la orice oră ar veni însă, poftiţi-l aici.

Slujitorii stinseră lumânările şi aprinseră lângă cămin un opaiţ cu licori ce ardeau cu o flacără palidă albăstruie, prilej de petrecere în lumea fantasmelor, de care monarhul se arăta nespus de dornic de când începuse a fi din nou bântuit de gânduri negre, apoi ieşiră în vârful picioarelor din încăperea cufundată în tăcere.

Henric, tare de înger îndeobşte în faţa unei primejdii adevărate, păstrase totuşi în sufletul său toate spaimele şi toate slăbiciunile copiilor şi femeilor. Se temea de vedenii şi avea o groază cumplită de strigoi, dar, pe de altă parte, sentimentul acesta îl ajuta să-şi treacă vremea mai uşor. Fiindu-i teamă, se plictisea mai puţin, aidoma întemniţatului care, sătul de trândăvia unei îndelungate încarcerări, răspunsese celor veniţi să-l înştiinţeze că trebuia să fie supus la cazne: „Foarte bine, cel puţin aşa o să-mi omor urâtul o bucată de timp”.

În cele din urmă însă, tot urmărind pâlpâirile opaiţului pe pereţi, tot scormonind cu privirea ungherele cele mai întunecoase ale încăperii şi străduindu-se să desluşească cele mai slabe zgomote ce ar fi dat în vileag misterioasa prezenţă a unei stafii, ochii monarhului, obosiţi de spectacolul de peste zi, ca şi de plimbarea din seara aceea, se înceţoşară şi, în scurtă vreme, Henric adormi sau mai degrabă fu cuprins de toropeală, în liniştea şi singurătatea din odaie.

De obicei însă, suveranul nu avea parte de o odihnă prea îndelungată. Măcinat de o înfrigurare mocnită ce-l storcea pe îndelete de vlagă, fie că dormea, fie că era treaz, i se păru la un moment dat că s-ar fi auzit un zgomot şi deschise ochii.

— Tu eşti, Joyeuse? Întrebă el.

Nu primi însă nici un răspuns.

Flăcările opaiţului albastru se micşoraseră şi lumina lor răsfrântă pe tavanul din bârne de stejar sculptat abia mai făcea să mijească un rotocol palid ce aşternea ca o pojghiţă de cocleală peste aurăria casetoanelor.

— Singur, mereu singur? Şopti regele. Ah! Câtă dreptate avea profetul: „Fala ar trebui să fie pururea înlăcrimată”. Poate ar fi fost mai bine să spună: „Este pururea înlăcrimată”. Pe urmă, după ce rămase tăcut o clipă: Doamne Dumnezeule? Bolborosi el în chip de rugăciune? Dă-mi tăria să fiu singur toată viaţa, aşa cum voi fi în mormânt.

— He, he, numai că în mormânt nu ştiu dacă o să mai poţi fi singur? Răspunse o voce sfredelitoare ce zbârnâi la câţiva paşi de el, ca şi cum ar fi lovit cineva o tipsie. Ce te faci cu viermii?

Înfricoşat, regele se ridică în capul oaselor, cercetând cu o privire întrebătoare, neliniştită, fiecare mobilă din încăpere.

— Oh! Cunosc vocea asta? Murmură el.

— Bravo ţie! Se auzi din nou glasul.

Regele îşi simţi fruntea umezită de o sudoare rece.

— Parc-ar fi vocea lui Chicot? Suspină el.

— Foc, Henric, foc! Răspunse glasul.

În momentul acela, Henric, scoţând un picior din aşternut, zări la oarecare distanţă de cămin, în fotoliul pe care i-l arătase cu un ceas mai înainte lui d'Épernon, un chip omenesc pe care văpaia focului îl încondeia cu un reflex sângeriu, aidoma celor ce luminează pe fundalurile tablourilor lui Rembrandt figura unui personaj pe care, la prima vedere, abia dacă-l poţi desluşi.

Licărul văpăii cobora apoi pe braţul jilţului de care se sprijinea braţul personajului respectiv, pe urmă pe genunchiul ciolănos şi ieşit în afară şi, în sfârşit, pe glezna îndoită în unghi drept şi îmbinată cu un picior uscăţiv, nervos şi nesfârşit de lung.

— Ţine-mă, Doamne! Exclamă Henric. E strigoiul lui Chicot!

— Ah, bietul meu Henric! Suspină glasul. Tot aşa naiv ai rămas?

— Ce vrei să spui?

— Că strigoii nu vorbesc, nătărăule, de vreme ce n-au trup şi, prin urmare, nici limbă? Răspunse arătarea tolănită în fotoliu.

— Eşti într-adevăr Chicot, în carne şi oase? Strigă regele, beat de bucurie.

— În privinţa asta încă nu m-am hotărât; vom vedea mai încolo cine sunt, vom vedea.

— Va să zică nu eşti mort, sărmane Chicot?

— Asta-i acum! Ce chirăi aşa ca un hultan? Ba da, sunt mort, dimpotrivă, mort şi îngropat.

— Chicot, singurul meu prieten!

— Orice s-ar zice, într-un fel eşti mai breaz decât mine, de vreme ce poţi să spui mereu acelaşi lucru.

— Dar tu? Îl întrebă regele cu tristeţe în glas? Tu te-ai schimbat, Chicot?

— Sper că da.

— Chicot, dragul meu? Rosti monarhul, punând amândouă tălpile pe parchet? De ce m-ai părăsit? Spune.

— Pentru că am murit.

— Dar adineauri parcă ziceai că n-ai murit totuşi?

— Şi tot aşa spun şi acum.

— Ce înseamnă cimilitura asta?

— Asta înseamnă, Henric, că sunt mort pentru unii şi viu pentru alţii.

— Şi pentru mine cum eşti?

— Pentru tine sunt mort.

— Şi de ce eşti mort pentru mine?

— E foarte uşor de înţeles: deschide bine urechile.

— Da.

— Tu nu eşti stăpân la tine în palat.

— Cum aşa?

— N-ai nici o putere împotriva celor ce te slujesc.

— Jupâne Chicot!

— Nu cumva să te superi, că atunci mă supăr şi eu!

— Da, ai dreptate? Recunoscu regele, tremurând tot de teamă ca nu cumva stafia lui Chicot să se destrame. Spune, prietene, spune.

— Aşadar, am avut la un moment dat o mică socoteală de răfuit cu domnul de Mayenne, dacă-ţi mai aminteşti?

— Cum să nu.

— Am răfuit-o. Bu-u-un! I-am tras un toc de bătaie năzdrăvanului de căpitan, foarte bine! Căpitanul şi-a asmuţit oamenii, punându-i să mă caute peste tot ca să mă atârne în ştreang, iar tu, de unde mă bizuiam c-o să mă aperi de mânia acestui viteaz, m-ai părăsit; în loc să-i dai la cap, ai găsit de cuviinţă să te-mpaci cu el. Ce crezi c-am făcut atunci? Cu ajutorul prietenului meu Gorenflot am dat sfoară-n ţară că sunt mort şi îngropat; aşa că din ziua aceea domnul de Mayenne, care umbla după mine să mă spânzure, nici nu se mai gândeşte să mă caute.

— Ce curaj ai avut, Chicot, zău, e îngrozitor! Nu ţi-ai închipuit ce lovitură cumplită va fi pentru mine moartea ta? Spune.

— Curaj am avut, ce-i drept, nu zic nu, dar n-a fost de loc îngrozitor. Niciodată n-am avut parte să trăiesc atât de liniştit ca acum, când toată lumea este încredinţată că sunt dus dintre cei vii.

— Chicot, Chicot! Dragul meu? Se tângui regele? Mă înspăimânţi, simt că-mi pierd capul.

— Ei, poftim! Abia acum observi treaba asta?

— Nu ştiu ce să cred.

— Ei, Doamne! Trebuie totuşi să alegi într-un fel: hai să vedem, ce crezi?

— Ei, bine, cred c-ai murit şi că te-ai întors acum în chip de stafie.

— Atunci înseamnă că eu mint! Eşti tare politicos, ce să zic!

— În orice caz nu-mi spui adevărul întreg; dar întocmai ca spectrele din antichitate, peste câteva clipe mă aştept să dai în vileag cine ştie ce lucruri înfricoşătoare.

— Cât despre asta, nu zic ba; ţine-te bine deci, sărmane rege!

— Da, da? Stărui Henric? Mărturiseşte că nu eşti decât o stafie, căreia atotputernicul i-a dat din nou glas.

— Mărturisesc tot ce doreşti.

— Altminteri, cum ai fi ajuns aici când toate coridoarele sunt păzite? Cum te-ai afla în camera asta, aici, lângă mine? Înseamnă deci că oricine vrea poate să intre nestingherit în palat? Va să zică aşa înţeleg ei să-l păzească pe rege?

Şi lăsându-se cotropit de spaima unor înşelătoare primejdii ce i se năzăriseră din senin, Henric se trânti în pat, pregătindu-se să-şi tragă cearşaful peste cap.

— Ei, haide, haide? Căută să-l împace Chicot, cu un glas ce ascundea un dram de milă şi foarte multă duioşie? Nu-ţi face închipuiri deşarte, n-ai decât să pui mâna pe mine ca să te convingi.

— Nu eşti, aşadar, un sol al mâniei cereşti?

— Ei, bată-te să te bată! Ai văzut cumva că port coarne ca Belzebut sau că ţin o spadă de foc în mână ca arhanghelul Mihail?

— Atunci cum ai intrat?

— Iar începi?

— Fireşte.

— Dar înţelege odată că mai am încă asupra mea cheia pe care mi-ai dat-o odinioară şi pe care am atârnat-o de gât, ca să crape de ciudă cinstiţii gentilomi, camerierii tăi, care n-aveau dreptul s-o poarte decât atârnată la spate; ei bine, cu cheia asta se poate intra în palat, aşa cum vezi c-am şi făcut.

— Pe uşa secretă?

— Bineînţeles.

— Dar ce te-a îndemnat să vii tocmai astăzi şi nu ieri, bunăoară?

— Aşa e, ai dreptate, aici e buba. Ei, uite, ai să afli acum.

Henric dădu la o parte cearşaful şi, eu o naivitate copilăroasă în glas, îl imploră:

— Să nu-mi spui ceva neplăcut, Chicot, te rog frumos! De-ai şti ce plăcere îmi face să-ţi aud vocea!

— N-am să-ţi spun decât adevărul şi nimic mai mult: cu atât mai rău dacă adevărul este neplăcut.

— Glumeai, nu-i aşa, când mi-ai mărturisit că ţi-e frică de domnul de Mayenne?

— Dimpotrivă, vorbeam foarte serios. Îţi dai seama: domnul de Mayenne a poruncit să-mi măsoare cincizeci de ciomege pe spinare, drept care am ţinut să-i întorc datoria, măsurându-i la rândul meu o sută de lovituri cu teaca spadei; să zicem că două lovituri cu teaca spadei fac tocmai cât o lovitură de ciomag, înseamnă deci că şi unul şi altul avem acelaşi număr de puncte: urma alege! Să zicem însă că o lovitură cu teaca spadei face cât o lovitură de bâtă; cel puţin asta, cred, e părerea domnului de Mayenne; înseamnă atunci că mi-a rămas dator cincizeci de lovituri de bâtă sau cu teaca spadei: nimic nu mă înspăimântă mai tare decât datornicii de felul acesta şi nu m-aş fi încumetat să vin aici, oricât mi-aţi fi simţit lipsa, dacă n-aş fi ştiut că domnul de Mayenne se află la Soissons.

— Păi dacă-i aşa, Chicot, de vreme ce te-ai întors numai de dragul meu, te iau sub aripa mea şi vreau…

— Ce-oi mai fi vrând? Ia seama, băieţaş: ori de câte ori spui „vreau”, eşti gata să scapi o prostie.

— Vreau să te întorci în rândul celor vii, să ieşi la la lumina zilei.

— Ei, vezi, ce ţi-am spus?

— Am să te apăr.

— Mai e vorbă!

— Chicot, îţi dau cuvântul meu de rege.

— Zău? Lasă c-am eu altceva mai bun.

— Ce?

— Am bârlogul meu şi-mi ajunge.

— Am să te apăr, dacă-ţi spun! Strigă dârz regele, ridicându-se în picioare pe postamentul patului.

— Vezi c-o să răceşti, Henric? Îl dojeni Chicot. Urcă-te-n pat, te rog.

— Ai dreptate. Ce să fac dacă mă scoţi din sărite? Spuse regele, intrând din nou în aşternut. Cum se poate, când eu, Henric de Valois, regele Franţei, consider că am destule gărzi elveţiene, scoţiene şi franceze şi o droaie de gentilomi care să mă apere, domnul Chicot, pasămite, socoteşte că pentru dumnealui încă nu-i de ajuns şi deci nu se poate simţi în siguranţă?!

— Stai puţin, să vedem. Cum ai spus? Ai gărzile elveţiene?

— Da, sub comanda lui Tocquenot.

— Bun. Ai apoi gărzile scoţiene?

— Da, sub comanda lui Larchant.

— Foarte bine. Ai şi gărzile franceze?

— Sub comanda lui Crillon.

— Bravo! Şi pe urmă?

— Pe urmă? Nu ştiu dacă trebuie să-ţi spun.

— N-ai decât să nu spui: te-a întrebat cineva?

— Şi pe urmă, o noutate, Chicot.

— O noutate?

— Da, închipuie-ţi: patruzeci şi cinci de gentilomi viteji.

— Patruzeci şi cinci? Cum ai spus?

— Patruzeci şi cinci de gentilomi.

— Unde i-ai găsit? Cred că nu la Paris, în orice caz?

— Nu, abia azi au sosit la Paris.

— Ehehe! Se lumină Chicot, fulgerat de un gând. Ştiu acum cine sunt gentilomii ăştia ai tăi.

— Nu, zău?

— Patruzeci şi cinci de calici; atâta doar că n-au desagă-n spate.

— Nu zic ba.

— Te tăvăleşti de râs numai când le vezi mutrele.

— Chicot, sunt printre ei şi oameni falnici.

— Ce mai încolo-încoace, gasconi sadea, ca şi comandantul pedestrimii tale.

— Şi ca şi tine Chicot.

— A, nu, cu mine-i altă socoteală, Henric; eu nu mai sunt gascon încă din ziua când am părăsit Gasconia.

— Pe când ei…?

— Tocmai dimpotrivă: n-au fost gasconi atâta timp cât au trăit în Gasconia, pentru ca aici să fie mai gasconi decât toţi gasconii.

— Oricum ar fi, în momentul de faţă am la îndemână patruzeci şi cinci de vajnice spade.

— În fruntea cărora se află cea de-a patruzeci şi şasea vajnică spadă căreia i se spune d'Épernon?

— Nu tocmai.

— Dar cine atunci?

— Loignac.

— Pfui!

— Nu cumva îi vei fi găsind vreun cusur şi lui Loignac?

— Să mă ferească Dumnezeu! E vărul meu de-a douăzeci şi şaptea spiţă.

— Voi ăştia, gasconii, sunteţi toţi neamuri între voi.

— Spre deosebire de voi ăştilalţi, din familia Valois, care nu sunteţi neamuri cu nimeni.

— Ei, ai de gând să-mi răspunzi?

— În ce privinţă?

— În privinţa celor Patruzeci şi Cinci.

— Pe adunătura asta te bizui tu să te apere?

— Ei, da, drăcia dracului, da şi iar da? Se oţărî Henric, înfuriat.

Chicot sau stafia lui, căci, la fel ca şi regele, necunoscând nici noi care era de fapt adevărul, suntem nevoiţi să-i lăsăm pe cititorii noştri în cumpănă; Chicot, precum ziceam, sprijinindu-şi călcâiele de marginea jilţului, se lăsă binişor să alunece pe spătarul acestuia, până ce genunchii săi îndoiţi în unghi ascuţit ajunseră mai sus decât capul.

— Află, dar? Rosti el? Că am mai multe oşti decât tine.

— Oşti? Ai tu oşti?

— Şi de ce, mă rog, n-aş avea?

— Care oşti?

— Stai să vezi. Am mai întâi toată armata pe care domnii de Guise o pun pe picioare în Lorena.

— Ai căpiat?

— Nicidecum, o armată întreagă de vreo şase mii de oameni, pe puţin.

— Asta-i bună! Ce te-ar face pe tine, oare tremuri de frica domnului de Mayenne, să ceri tocmai ostaşilor domnului de Guise să te apere?

— De vreme ce-am murit…!

— Îţi arde iarăşi de glume?

— Domnul de Mayenne, precum ştii, avea o răfuială cu Chicot. Fiind mort, aşadar, m-am folosit de împrejurare pentru a-mi schimba făptura, numele şi starea socială.

— Va să zică nu mai eşti Chicot?

— Nu.

— Atunci cine eşti?

— Sunt Robert Briquet, fost negustor şi membru al Ligii.

— Tu, omul Ligii, Chicot?

— Până în pânzele albe. Cum vezi deci, cu condiţia să n-am de-a face mai îndeaproape cu domnul de Mayenne, eu, Briquet, ca membru al sfintei Uniuni catolice, am la îndemână, ca să mă apere, în primul rând armata lorenilor, adică şase mii de oameni; notează bine cifrele.

— Am notat.

— Pe urmă o sută de mii de parizieni sau cam aşa ceva.

— Straşnici soldaţi, ce să zic!

— Destul de straşnici ca să-ţi facă zile fripte, domnul meu. Deci o sută de mii şi cu şase mii fac o sută şase mii; mai e pe urmă magistratura, papa, sunt spaniolii, domnul cardinal de Bourbon, flamanzii, Henric de Navara, ducele de Anjou.

— Gata? Ai încheiat pomelnicul? Întrebă Henric, care începuse să-şi piardă răbdarea.

— Da' de unde! Mi-au mai rămas încă trei tagme.

— Zi.

— Cărora le stai ca un ghimpe în ochi.

— Zi odată.

— Catolicii întâi şi-ntâi.

— A, da, pentru că n-am nimicit decât trei sferturi din hughenoţi.

— În al doilea rând, hughenoţii, pentru că i-ai nimicit pe trei sferturi.

— A, da! Şi-n al treilea rând?

— Ce zici de politici, Henric?

— A, da, ăştia nu mă înghit nici pe mine, cum nu-l înghit nici pe fratele meu şi nici pe domnul de Guise.

— Dar care, în schimb, sunt gata să-l ia în braţe pe cumnatul tău, Henric de Navara.

— Numai dacă se-nduplecă să-şi lepede credinţa.

— Mare scofală! Ca şi când treaba asta ar putea fi o piedică pentru el, nu?

— Bine, dar toţi aceştia pe care i-ai pomenit…

— Ei?

— Înseamnă toată Franţa.

— Chiar aşa: iată oştile pe oare mă bizui ca membru al Ligii. Hai, fă socoteala, adună şi cumpăneşte.

— Glumeşti, nu-i aşa, Chicot? Spuse Henric, simţind nu ştiu ce fiori cutreierându-i vinele.

— Chiar c-ar fi şi momentul de glumit, când eşti singur împotriva tuturor, micul meu Henric, sărăcuţul de tine!

Henric îşi luă o înfăţişare măreaţă, vrednică de un rege.

— Sunt singur, aşa e? Rosti el? Dar în acelaşi timp sunt singurul care porunceşte. Mi-ai arătat o armată, foarte bine. Arată-mi acum şi un căpitan. Poate c-o să mi-l numeşti pe domnul de Guise; nu vezi că-l ţin la Nancy? Pe domnul de Mayenne? Tu însuţi ai spus că se află la Soissons. Pe ducele de Anjou! Ştii bine doar că este la Bruxelles. Regele Navarei? Şi el e la Pau; pe când eu sunt singur, ce-i drept, dar în largul meu aici şi pot să prind în orice clipă de veste când vrăjmaşul vine asupra mea, aşa cum vânătorul vede ieşind de sub poala pădurilor din împrejurimi vânatul, fie jivină îmblănită, fie pasăre zburătoare.

Chicot îşi scărpină nasul. Monarhul socoti că-i închisese gura.

— Ei, acum ce mai spui? Întrebă regele.

— Că eşti ca întotdeauna iscusit la vorbă, Henric! Orice ar fi, nu ţi-a pierit limba: este mai grozavă decât m-aş fi aşteptat şi nu pot decât să te felicit din toată inima; cuvântării tale îi găsesc totuşi un cusur, unul singur.

— Care anume?

— Ei, Doamne, nimica toată, un fleac, o figură de stil: comparaţia pe care ai făcut-o n-are nici un Dumnezeu.

— Cum aşa?

— Uite bine: pentru că tu îţi închipui c-ai fi vânătorul ce stă la pândă în aşteptarea vânatului, în timp ce eu aş zice mai curând că, dimpotrivă, tu eşti vânatul pe care vânătorul îl hăituieşte până în bârlogul lui.

— Chicot!

— Ia să-mi spui mie, de vreme ce zici că stai la pândă, ai văzut venind pe cineva?

— Pe dracu, n-am văzut pe nimeni!

— Şi totuşi află c-a venit cineva.

— Dintre cei pe care i-am pomenit adineauri?

— Nu tocmai, dar cam pe-aproape.

— Cine a venit?

— O femeie.

— Sora mea Margot?

— Nu, ducesa de Montpensier.

— Ea? La Paris?

— Ei, Doamne, chiar dumneaei.

— Chiar de-ar fi precum spui, nu cumva crezi c-am ajuns să mă tem şi de femei?

— Ai dreptate, nu şade frumos să te temi decât de bărbaţi. Dar stai puţin. Ducesa a venit în chip de ştafetă, mă-nţelegi? A venit să dea de ştire că soseşte fratele său.

— Adică domnul de Guise?

— Da.

— Şi ce-ţi închipui: că asta mă pune în încurcătură?

— Deh! Pe tine nimic nu te pune în încurcătură.

— Adu-mi cerneală şi hârtie.

— Ce vrei să faci? Să trimiţi poruncă scrisă domnului de Guise să rămână la Nancy?

— Chiar aşa. Înseamnă c-am avut o idee bună, de vreme ce şi ţie ţi-a trecut prin cap.

— Dimpotrivă, nici că se putea mai proastă.

— De ce?

— Pentru că, de îndată ce-o să primească porunca, o să-şi dea seama că trebuie să vină neîntârziat la Paris şi o să alerge într-un suflet.

Monarhul îşi simţi fruntea încinsă de mânie. Se uită la Chicot chiondorâş:

— Dacă te-ai întors numai ca să-mi cobeşti întruna, făceai mai bine să fi rămas acolo unde erai.

— Ce vrei, Henric, strigoii nu ştiu să linguşească.

— Recunoşti, aşadar, că eşti un strigoi?

— N-am tăgăduit niciodată.

— Chicot!

— Ei, haide, nu te supăra, căci dacă în momentul de faţă vederea ţi-e scurtă, s-ar putea întâmpla să ţi se întunece de tot. Adu-ţi aminte: nu mi-ai spus chiar tu că-l ţii sechestrat pe fratele tău în Flandra?

— Fără îndoială şi cred că-i o politică înţeleaptă, pe care am s-o continui.

— Acum ascultă aici şi cată să nu-ţi ieşi din sărite: în ce scop bănuieşti că domnul de Guise a rămas la Nancy?

— Ca să pună pe picioare o oştire.

— Bun! Ţine-ţi firea… Şi ce crezi că are de gând să facă oare cu această oştire?

— Ah, Chicot, ai început să mă oboseşti cu atâtea întrebări!

— Nu-i nimic, oboseşte-te, Henric, oboseşte-te! O să ai tot răgazul să te odihneşti după aceea, îţi promit. Aşadar, ce crezi că are de gând să facă oare cu această oştire?

— Să lupte împotriva hughenoţilor din nord.

— Sau, mai bine zis, să-i pună beţe-n roate fratelui tău, ducele de Anjou, care a făcut ce-a făcut şi s-a investit duce de Brabant, care încearcă să-şi încropească un mic regat în Flandra şi care stăruie mereu să-i trimiţi ajutoare spre a-şi împlini năzuinţa.

— Ajutoare pe care i le făgăduiesc mereu şi pe care, bineînţeles, n-am să i le trimit în vecii vecilor.

— Spre marea bucurie a domnului duce de Guise. Uite ce e, Henric, aş vrea să-ţi dau o povaţă.

— Ce povaţă?

— Ce-ar fi, să zicem, dacă i-ai trimite totuşi ajutoarele făgăduite şi dacă aceste ajutoare ar purcede, în sfârşit, spre Bruxelles, chit că s-ar poticni la jumătatea drumului?

— Aha, înţeleg? Se lumină Henric. Înseamnă că ducele de Guise nu s-ar clinti atunci de la frontieră.

— Şi că promisiunea pe care ne-a făcut-o doamna de Montpensier, nouă, adepţilor Ligii, că până-ntr-o săptămână domnul de Guise o să fie la Paris…

— O să rămână baltă.

— Tu însuţi ai spus-o, stăpâne? Rosti Chicot, răsuflând uşurat. Ei, ce zici de povaţa mea, Henric?

— Cred că-i bună… Totuşi…

— Ce mai e?

— În timp ce aceşti doi domni vor fi ocupaţi unul cu celălalt acolo sus, în nord…

— Aha, mai rămâne sudul, nu-i aşa? Ai dreptate, Henric, dintr-acolo vin toate furtunile.

— Nu crezi oare că-n vremea aceasta cea de-a treia năpastă ce stă să cadă asupra mea o să se pună în mişcare? Ştii cumva ce face Bearnezul?

— Să-mi sară ochii dacă ştiu.

— Are pretenţii, mă rog.

— Ce pretenţii?

— Vrea neapărat să-i dau oraşele de zestre ale soţiei sale.

— Ei, na-ţi-o! Ca să vezi, neruşinatul, nu-i mai ajunge cinstea de a fi înrudit cu casa regală a Franţei, mai are obrazul să ceară şi ceea ce i se cuvine!

— Cahors, de pildă, ca şi când un om politic cu capul pe umeri ar putea să lase pe mâna unui duşman o cetate ca asta.

— Nu. Într-adevăr, un om politic n-ar putea să facă aşa ceva, dar un om cinstit, bunăoară, cred c-ar face-o.

— Domnule Chicot!

— Să zicem atunci că n-am spus nimic; ştii, de altminteri, că nu-mi place să mă amestec în socotelile familiei tale.

— Dinspre partea asta însă nu-mi fac nici un fel de griji: am ticluit eu ceva.

— Foarte bine!

— Să ne întoarcem la alte lucruri mai arzătoare.

— Adică la Flandra?

— Am să trimit deci pe cineva în Flandra, la fratele meu… Dar pe cine să trimit, o, Doamne, cu o misiune atât de importantă?

— De, ştiu eu…!

— Mă tot gândesc.

— Şi eu.

— Dacă te-ai duce tu, Chicot?

— Eu, să merg în Flandra?

— Şi de ce nu?

— Un mort să plece în Flandra! Treabă-i asta?

— De vreme ce acum nu mai eşti Chicot, ci Robert Briquet…

— Cu atât mai mult! Un burghez, un membru al Ligii şi, cum s-ar zice, prieten cu domnul de Guise, făcând pe ambasadorul pe lângă domnul duce de Anjou!

— Înseamnă deci că nu primeşti?

— Să fiu al dracului!

— Că nu vrei să-mi dai ascultare?

— Eu să-ţi dau ascultare! Dar de când, mă rog, sunt dator să te-ascult?

— Cum adică, nemernicule, nu eşti dator să m-asculţi?

— Mi-ai dat vreodată un capăt de aţă, ca să-ţi fiu cumva îndatorat? Bruma de avere pe care o am mi-a rămas moştenire. Sunt un biet calic, un om din gloată. Fă-mă duce şi pair al Franţei, ridică moşioara mea de la Chicoterie la rangul de marchizat, înzestrându-mă cu vreo cinci sute de mii de scuzi şi atunci putem sta de vorbă în privinţa ambasadei.

Henric se pregătea tocmai să-i răspundă, aducându-i un argument bine întemeiat, unul din acele argumente pe care suveranii le au în orice clipă la îndemână pentru a întâmpina asemenea plângeri, când se auzi scârţâind vergeaua de metal de care era atârnată draperia grea de catifea de la uşă.

— Domnul duce de Joyeuse! Vesti glasul şambelanului.

— Ei, bată-l norocul! A picat tocmai la ţanc! Exclamă Chicot. Mă prind pe ce vrei că n-ai să găseşti nicăieri un ambasador care să te poată reprezenta mai bine decât jupân Anne!

— Adevărat! Şopti ca pentru sine Henric. Dracul ăsta împieliţat este un sfetnic mult mai înţelept decât oricare dintre miniştrii mei.

— Aha! Îmi dai dreptate deci? Spuse Chicot.

Şi făcându-se covrig, se cufundă cu totul în jilţ, în aşa fel încât ochiul celui mai iscusit marinar din regat, deprins a desluşi un punct cât de mic ivit pe dunga zării, n-ar fi observat nici o muchie şi nici un colţ mai mult, în afară de înfloriturile jilţului adânc în care Chicot se îngropase cu totul.

Privirea domnului de Joyeuse, care, precum se ştie, era mare amiral al Franţei, nu se dovedi mai ageră decât a celui mai iscusit marinar.

Monarhul îl întâmpină cu un strigăt de bucurie pe tânărul său favorit şi-i întinse mâna.

— Ia loc, Joyeuse, copilul meu drag! Îl pofti el. Doamne, ce târziu ai venit!

— Sire? Îi răspunse Joyeuse? Maiestatea voastră mă îndatorează pentru că a binevoit să observe lucrul acesta.

Şi apropiindu-se de postamentul patului, ducele se aşeză pe pernele împodobite cu stema regală ce fuseseră anume puse pe treptele alcovului.