Capitolul XXXIIIFratele Borromée

Era aproape ora zece seara; domnii deputaţi se întorceau destui de paraponisiţi şi, pe măsură ce se apropiau de casele lor, la fiecare colţ de stradă, rând pe rând, se desprindeau din grup după un schimb de politeţuri.

Nicolas Poulain, care locuia mai departe decât toţi ceilalţi, rămase singur în cele din urmă şi-şi văzu mai departe de drum, cugetând adânc la situaţia critică ce-l făcuse să scape un oftat, aşa cum am văzut în ultimul paragraf al capitolului precedent.

Într-adevăr, ziua aceea fusese pentru toată lumea şi mai cu seamă pentru dânsul bogată în peripeţii.

Se întorcea deci acasă, înfiorat până în fundul inimii de tot ceea ce-i auziseră urechile şi chibzuind în sinea lui că, de vreme ce Strigoiul socotise cu cale să-l îndemne a da în vileag uneltirea urzită la Vincennes, Robert Briquet nu-l va ierta în vecii vecilor pentru că n-a dezvăluit planul de bătaie înfăţişat cu atâta naivitate de Lachapelle-Marteau domnului de Mayenne.

Cum mergea aşa, copleşit de gânduri, pe la mijlocul străzii Pierre-au-Réal, un fel de gang, larg abia de vreo patru picioare, care răspundea în strada Neuve-Saint-Méry, Nicolas Poulain văzu alergând în direcţie opusă celei în care se ducea el o rasă de călugăr iacobin, suflecată până la genunchi.

Trebuia să se lipească de perete, căci uliţa era atât de îngustă, încât doi creştini nu aveau loc să meargă unul lângă altul de-a lungul ei.

Nicolas Poulain nădăjduia că smerenia sorocită cinului monahal va socoti de cuvinţă să-l lase pe el să treacă primul, fiind militar. Ţi-ai găsit! Călugărul o rupse la fugă ca un cerb hăituit; atât de năprasnic îşi luase vânt, încât ar fi fost în stare să culce la pământ un zid, iar Nicolas Poulain se trase deoparte, boscorodindu-l, de teamă să nu-l dea peste cap.

În momentul acela se iscă între ei, pe ulicioara înghesuită între case, o bălăbăneală sâcâitoare, aşa cum se întâmplă îndeobşte atunci când doi oameni nehotărâţi vor să treacă unul pe lângă altul fără să se ia în braţe, din care pricină mereu se lovesc piept în piept.

Poulain trase o înjurătură, călugărul blestemă de cele sfinte şi, până la urmă, omul în sutană, mai iute din fire decât militarul, îl înşfăcă de mijloc şi-l lipi de perete. În toiul acestei hărţuieli, tocmai când erau gata să se încaiere, îşi dădură seama amândoi deodată că se cunosc.

— Fratele Borromée! Se miră Poulain.

— Jupân Nicolas Poulain! Exclamă călugărul.

— Ce mai faci? Întrebă Poulain cu acea fermecătoare seninătate şi acea nedezminţită îngăduinţă pe care numai la cetăţeanul parizian le poţi găsi.

— Prost de tot? Îi răspunse monahul, care nu reuşea să-şi domolească supărarea chiar atât de uşor ca mireanul? Fiindcă eram foarte grăbit şi uite că din pricina dumitale am întârziat.

— Amarnică sămânţă de om eşti dumneata! Îi întoarse vorba Poulain. Mereu bătăios ca un roman! Unde dracu fugi aşa, mâncând pământul, la ora asta? Că doar n-o fi luat foc mânăstirea?!

— Da' de unde! Am fost la doamna ducesă; aveam ceva de vorbit cu Mayneville.

— La care ducesă?

— Nu există decât o singură ducesă, pare-mi-se, în casa căreia se poate sta de vorbă cu Mayneville? Ripostă Borromée, care, în primul moment, se gândise c-ar fi mai bine să-i răspundă răspicat, deoarece locotenentul de poliţie putea foarte uşor să pună pe cineva să-l urmărească, dar care, văzându-l atât de curios pe locotenent, nu voia totuşi să-şi dea prea mult drumul la gură.

— Şi pentru ce ziceai că te-ai dus la doamna de Montpensier? Stărui Nicolas Poulain.

— Ei, Doamne, pentru un fleac de nimic? Spuse Borromée, căutând să-i dea un răspuns cât mai bine ticluit. Doamna ducesă l-a rugat pe preacucernicul nostru stareţ să se învrednicească a fi duhovnicul domniei sale: sfinţia sa, în primul moment, s-a grăbit să primească, dar între timp va fi avut cine ştie ce îndoieli, pentru că s-a răzgândit. Întrevederea urma să aibă loc mâine dimineaţă; trebuie deci să-i spun ducesei din partea lui dom Modeste Gorenflot că nu se mai poate bizui pe dânsul.

— Foarte bine, dar dacă nu mă înşel, scumpe şi iubite frăţioare, drumul dumitale nu duce spre palatul Guise; ba chiar aş putea spune că în clipa de faţă domnia ta îi întorci pur şi simplu spatele.

— Sigur că da? O schimbă repede fratele Borromée? De vreme ce vin dintr-acolo.

— Şi atunci unde te duci?

— Mi s-a spus la palat că doamna ducesă se află în vizită la domnul de Mayenne, care a sosit astă-seară la oraş şi a tras la palatul Saint-Denis.

— Şi asta-i adevărat? Recunoscu Poulain. Ducele se află, aşa cum ai spus, la palatul Saint-Denis, iar ducesa, în momentul de faţă, este alături de dânsul; dar zău, cumetre, ce rost are, rogu-te, să umbli cu vicleşuguri faţă de mine? După câte ştiu eu, nu prea se obişnuieşte ca economul mânăstirii să fie purtat pe drumuri cu ştafete.

— De ce nu, când e vorba de o prinţesă?

— Tocmai dumneata, omul de încredere al lui Mayneville, crezi în mărturisirile doamnei ducese de Montpensier?

— Şi de ce n-aş crede?

— Ce dracu! Doar cunoşti foarte bine. Scumpule, distanţa de la chinovie până în mijlocul şoselei, de vreme ce chiar dumneata m-ai pus s-o măsor: ia seama! Eşti atât de zgârcit la vorbă cu mine, încât aş putea să-mi închipui cine ştie ce.

— Şi ai greşi, dragă domnule Poulain, te rog să mă crezi, fiindcă nu ştiu nimic mai mult. Iar acum, fii atât de bun şi lasă-mă să plec, căci s-ar putea să n-o mai găsesc pe doamna ducesă.

— Ai s-o găseşti, oricum, acasă la dânsa, unde trebuie să se întoarcă până la urmă şi unde ai fi putut foarte bine s-o aştepţi.

— Ei, Doamne! Exclamă Borromée. La drept vorbind, nu mi-ar părea rău să dau ochi un moment şi cu domnul duce.

— Nu mai spune!

— Căci îi cunoşti doar şi dumneata obiceiul: dacă se întâmplă să plece între timp la amanta lui, nu mai e chip să pui mâna pe dânsul.

— Aşa mai vii de-acasă. Şi acum că ştiu cu cine ai treabă, nu-mi rămâne decât să te părăsesc. Mergi sănătos şi să fie într-un ceas bun!

Văzând că nu-l mai ţine nimic în loc, Borromée se mulţumi să-i spună la repezeală bună seara. În schimbul urărilor pe care i le făcuse Nicolas Poulain şi ţâşni ca din praştie pe drumul ce i se deschidea slobod în faţă.

„De, de? Îşi spuse în sinea lui Nicolas Poulain, petrecând din ochi rasa călugărului iacobin ce se topea încetul cu încetul în negura nopţii? Se vede că s-a mai întâmplat ceva; dar, să fiu al dracului, ce zor am eu să ştiu ce se petrece? Nu cumva oi fi prins gust de meseria pe care sunt osândit s-o fac? Ptiu!”

Şi se duse liniştit la culcare, dar nu cu seninătatea unui om cu conştiinţa împăcată, ci cu încrederea celui care, în orice situaţie s-ar afla pe lumea aceasta şi oricât ar fi de falsă această situaţie, ştie că se poate bizui pe sprijinul unuia mai puternic decât el.

În vremea asta, Borromée alerga din răsputeri, silindu-se să depene cât mai repede din picioare, în nădejdea că va reuşi să câştige timpul pierdut.

Cunoştea, într-adevăr, tabieturile domnului de Mayenne şi avea, fără îndoială, motive temeinice spre a fi bine informat, motive pe care nu se socotise dator să i le împărtăşească în amănunţime jupânului Nicolas Poulain.

Fapt este că sosi scăldat în sudoare şi cu sufletul la gură la palatul Samt-Denis tocmai în momentul în care ducele şi ducesa terminaseră de pus la cale treburile mai însemnate, iar domnul de Mayenne se pregătea să-i spună surorii sale c-ar fi vremea să se retragă ca să poată pleca după aceea să-i facă o vizită unei anumite doamne care locuia în inima Parisului şi despre care ştim că Joyeuse avea temeiuri să se plângă.

După ce schimbaseră unele păreri asupra felului în care ducele fusese primit de monarh şi asupra planului înfăţişat de cei zece, ajunseseră la următoarele concluzii.

Regele nu avea nici cea mai mică bănuială şi, pe zi ce trecea, putea fi mai uşor atacat.

Trebuia neapărat să pună pe picioare Liga în provinciile de nord, dat fiind că regele îl părăsise pe fratele său şi îl dăduse uitării pe Henric de Navara.

Dintre ultimii doi duşmani, ducele de Anjou, în sufletul căruia mocnea râvna măririi, era singurul de temut; cât priveşte pe Henric de Navara, după cum se aflase prin mijlocirea unor iscoade atotştiutoare, nu avea nimic altceva de făcut decât să se giugiulească tot timpul cu cele trei sau patru amante ale sale.

„Parisul e pregătit”? Spunea cu glas tare Mayenne. Numai că, din păcate, datorită legăturilor pe care le aveau cu familia regală, atât politicii cât şi regaliştii devotaţi erau foarte puternici; nu le rămânea decât să aştepte până ce legăturile acestea aveau să se destrame: cunoscând firea nestatornică a lui Henric, ruptura trebuia să se producă fără multă zăbavă. „Aşadar, cum n-avem nici un motiv să ne grăbim? Spunea în continuare Mayenne? Lucrul cel mai cuminte este să aşteptăm.”

În timp ce se desfăşura acest dialog, unul dintre interlocutori vorbea cu glas tare, iar celălalt doar pentru sine, Mayneville intră pe neaşteptate pentru a-i înştiinţa că Borromée doreşte să-i vorbească domnului duce.

— Borromée?! Rosti ducele, nedumerit. Cine mai e şi ăsta?

— E tânărul pe care mi l-aţi trimis de la Nancy, monseniore? Îl lămuri Mayneville? Atunci când i-am spus alteţei voastre că aş avea nevoie de doi oameni: unul energic şi altul inteligent.

— Mi-aduc aminte; ţi-am răspuns că-i aveam pe amândoi îngemănaţi într-un singur ins şi ţi l-am trimis atunci pe căpitanul Borroville. Şi-a schimbat cumva numele şi îşi spune acum Borromée?

— Da, monseniore! Şi numele şi uniforma: acum îl cheamă Borromée şi e călugăr iacobin.

— Borroville, iacobin!

— Da, monseniore.

— Şi pentru ce s-a călugărit? Cred că diavolul se tăvăleşte de râs dacă l-a recunoscut sub straiele lui monahale.

— Pentru ce s-a călugărit…?

Ducesa îi făcu un semn lui Mayneville.

— Veţi afla mai târziu? Continuă acesta. E secretul nostru, monseniore; deocamdată să-l ascultăm pe căpitanul Borroville sau pe fratele Borromée, cum vreţi să-l numiţi.

— Da, cu atât mai mult cu cât venirea lui mă nelinişteşte? Spuse doamna de Montpensier.

— Şi pe mine, trebuie să mărturisesc? Adăugă Mayneville.

— Atunci nu mai sta şi adu-l aici cât mai repede? Îl îndemnă ducesa.

Cât despre duce, stătea în cumpănă, cu sufletul împărţit între dorinţa de a afla ce anume voia să le spună ştafeta şi teama de a nu pierde cumva întâlnirea cu amanta sa. Se uita când spre uşă, când la ornic.

Uşa se deschise, în sfârşit, iar ornicul bătu ceasurile unsprezece.

— Ia te uită! Borroville! Se minună ducele, neputându-şi stăpâni râsul, cu toate că nu prea era în toane bune. Frumos te-ai mai dichisit, dragul meu!

— Monseniore? Răspunse căpitanul? Zău, nici nu ştiţi ce prost mă simt cu fustele astea pe mine; dar, ce să fac, dacă trebuie, cum zicea domnul de Guise, părintele domniei voastre.

— În orice caz nu te-am pus eu să porţi fustele astea, Borroville! Întâmpină ducele. Aşa că te rog să nu fii supărat pe mine.

— Nu, monseniore, doamna ducesă m-a pus să mă îmbrac aşa, însă nu pot să i-o iau în nume de rău, deoarece am făcut-o spre a-i fi de folos.

— Prea bine, mulţumesc, căpitane! Şi acum s-auzim ce voiai să ne spui la ora asta târzie?

— Un lucru pe care, din păcate, n-am putut să vi-l împărtăşesc mai curând, fiindcă trebuie să duc în spinare toată mânăstirea.

— Nu-i nimic, ai să mi-i spui acum.

— Domnule duce? Începu Boroville? Regele trimite ajutoare domnului duce de Anjou.

— Vorba vine! Rosti Mayenne. Cunoaştem povestea asta; de trei ani încoace o tot auzim.

— Da, numai că de astă dată, monseniore, pot să pun mâna-n foc că-i adevărat.

— Hm! Pufni Mayenne, făcând o mişcare din cap ca un armăsar gata să se ridice în două picioare. Poţi să pui mâna-n foc?

— Astăzi chiar, adică noaptea trecută, la orele două, domnul de Joyeuse a plecat la Rouen. Urmează să se îmbarce apoi la Dieppe împreună cu trei mii de oameni pe care-i duce la Anvers.

— Ei, nu! Se miră ducele. Şi cine ţi-a spus asta, Borroville?

— Cineva care trebuie să plece, la rândul său, în Navara, monseniore.

— În Navara! La Henric?

— Da, monseniore.

— Şi din partea cui se duce la Henric?

— Din partea regelui: da, monseniore, din partea regelui, cu o scrisoare scrisă de mâna regelui.

— Cine este omul acesta?

— Se numeşte Robert Briquet.

— Şi?

— Este bun prieten cu dom Gorenflot.

— Bun prieten cu dom Gorenflot?

— Se tutuiesc.

— Şi zici că e solul regelui?

— Ştiu sigur asta: când a venit la noi la mânăstire, a trimis pe cineva la palat după o scrisoare de acreditare; chiar unul din călugării noştri s-a dus s-o ia.

— Şi călugărul ăsta?

— E soldăţelul nostru, Jacques Clément, cel pe care l-aţi remarcat şi domnia voastră, doamnă ducesă.

— Şi nu ţi-a arătat scrisoarea? Întrebă Mayenne. Nătângul!

— Regele s-a ferit să i-o încredinţeze, monseniore; a trimis-o curierului prin oamenii săi.

— Drăcia dracului! Trebuie să punem mâna pe scrisoare.

— Sigur că da! Trebuie să încapă în mâinile noastre? Întări ducesa.

— Cum de nu te-ai gândit la asta? Îl mustră Mayneville.

— Ba m-am gândit, cum de nu, dovadă că am încercat să-i vâr pe gât solului pe unul din oamenii mei, un adevărat Hercule, chipurile ca să-l însoţească: dar Robert Briquet n-a avut încredere în el şi l-a trimis înapoi.

— Trebuia să te fi dus chiar dumneata.

— Cu neputinţă.

— De ce?

— Pentru că mă cunoaşte.

— În chip de călugăr, dar sper că nu şi de căpitan.

— Zău dacă ştiu: afurisitul ăsta de Robert Briquet are nişte ochi care te băga-n răcori.

— Cum arăta? Întrebă Mayenne.

— E unul lung şi uscăţiv, numai nervi, numai muşchi şi numai oase, iscusit, zeflemitor şi scump la vorbă.

— Aşa, aşa! Şi se pricepe să mânuiască spada?

— Mai bine chiar decât cel care a născocit-o, monseniore.

— Cu o faţă prelungă?

— Monseniore, are o mie de feţe.

— Prieten cu stareţul?

— Încă de pe vremea când nu era decât un biet călugăr.

— Oh! Mi-a încolţit o bănuială în minte? Spuse Mayenne, încruntându-se. Trebuie să mă lămuresc.

— Grăbiţi-vă, monseniore, pentru că pezevenghiul ăsta, cu picioarele lui de-o poştă, aleargă de mănâncă pământul.

— Borroville? Rosti Mayenne? Vei pleca la Soissons unde se află fratele meu.

— Şi cum rămâne cu mânăstirea, monseniore?

— Parc-ar fi cine ştie ce filosofie să ticluieşti o minciună pentru dom Modeste! Întâmpină Mayneville. Nu crede toate gogoşile pe care i le torni dumneata?

— Îi vei spune domnului de Guise? Continuă Mayenne? Tot ce ştii în legătură cu misiunea domnului de Joyeuse.

— Da, monseniore.

— Dar Navara? Ai uitat-o, Mayenne? Se amestecă ducesa.

— Ba n-am uitat-o de loc, dimpotrivă, asta va fi misiunea mea? Răspunse Mayenne. Porunceşte să pună şaua pe un cal odihnit, Mayneville, Apoi adăugă în şoaptă: Să nu fi murit oare? O, da, cu siguranţă că n-a murit!