Capitolul XXXIVChicot latinist

Dacă vă mai amintiţi, după plecarea celor doi tineri. Chicot o pornise mai departe, întinzând pasul voiniceşte.

De îndată însă ce călăreţii se afundară în vâlceaua în care drumul prinde a coborî în dreptul podului de la Juvisy-sur-l'Orge, Chicot, care, aidoma lui Argus, părea să aibă darul de a vedea ce se petrece îndărăt şi care în momentul acela nu-l mai zărea nici pe Ernauton şi nici pe Sainte-Maline, Chicot, aşadar, se opri la capătul urcuşului şi, din vârful colinei, privi în zare, cercetând şanţurile, câmpia, tufişurile, malurile râului, totul, în sfârşit, chiar şi norii suri-alburii ce lunecau pieziş pe după coamele ulmilor bătrâni, înşiraţi de-a lungul drumului; şi, convingându-se că nu era nimeni care să-l stingherească sau care să tragă cu ochiul, se aşeză jos după dâmbul şanţului, cu spatele rezemat de un copac şi începu, precum zicea el, să-şi scruteze conştiinţa.

Avea asupra lui două pungi cu bani, căci băgase de seamă că săculeţul pe care i-l înmânase Sainte-Maline, pe lângă, scrisoarea monarhului, mai cuprindea nişte obiecte rotunde şi lunecoase ce semănau foarte bine cu nişte gologani de aur sau de argint.

Săculeţul era, pe drept cuvânt, o pungă domnească, purtând în chip de monogramă câte un H brodat pe o parte şi pe alta.

„Frumos, ce să zic! Se minună Chicot, cântărind din ochi punga. Nici că se putea un gest mai înduioşător din partea monarhului! Numele său şi stema regală! E tot ce poate fi mai generos şi mai stupid în acelaşi timp! Ba nu, zău, niciodată, n-am să-l pot da pe brazdă. Pe cinstea mea! Continuă Chicot. Mă miră totuşi faptul că bunul şi prealuminatul nostru monarh n-a pus să se brodeze pe pungă, cu ocazia asta, scrisoarea pe care m-a trimis s-o duc fratelui său, precum şi dovada că am înmânat-o. De ce să ne sfiim? În ziua de azi, toată lumea face politică ziua nămiaza mare: deci să facem şi noi politică ca toată lumea! De ce nu? Şi ce dară nepricopsitul ăsta de Chicot ar fi niţeluş asasinat, aşa e, am a păţit-o odinioară domnul de Joyeuse, curierul pe care tot Henric îl trimisese la Roma? Ar fi un duşman mai puţin, atâta tot, fiindcă prieteni găseşti pe toate drumurile în vremurile de faţă, atât de mulţi chiar, încât poţi fără nici o grijă să-i iroseşti. Prost mai nimereşte Dumnezeu când îşi alege unşii! Şi acum să vedem mai întâi câţi bani sunt în pungă, pe urmă vom cerceta şi scrisoarea: o sută de scuzi! Adică tocmai suma pe care am împrumutat-o de la Gorenflot, nici o lăscaie mai mult. A, ba nu, să-mi fie cu iertăciune, să nu hulim fără rost: uite şi un pacheţel… Galbeni spanioli, cinci cvadrupli. N-am ce zice, zău! E o atenţie delicată! Mânca-l-ar tata pe Henric, dragul de el! Într-adevăr, să nu fi fost monograma şi florile de crin, care mi se par de prisos, din toată inima i-aş trimite o bezea. Până una alta, punga asta mă cam stinghereşte; am impresia că păsările, zburând pe deasupra capului meu, mă iau drept emisarul regelui şi abia se ţin să nu pufnească în râs, sau, mai ştii, păcatele mele, ar fi chiar în stare să mă dea de gol faţă de trecători!”

Chicot deşertă punga în palmă, scoase apoi din buzunar săcoteiul de pânză pe care i-l dăduse Gorenflot şi vârî înăuntru gologanii de argint şi de aur.

— Puiuţi sta liniştiţi împreună, feţii mei? Le spuse scuzilor? Căci şi unii şi alţii veniţi din aceeaşi ţară.

Pe urmă scoase şi scrisoarea din săculeţ, băgând în locul ei o piatră pe care o culese din ţărână, strânse băierile pungii îngreunate de piatră şi o azvârli, ca şi cum ar fi tras cu praştia, în undele râului Orge, ce şerpuia pe sub pod.

Apa ţâşni în sus, făcând să se prefire pe faţa ei lină câteva cercuri care, pe măsură ce creşteau, se spărgeau de maluri.

„Cu mine am terminat? Îşi spuse Chicot. Acum să vedem ce putem face pentru Henric.”

Şi luă în mână scrisoarea, pe care o pusese jos ca să poată arunca mai uşor punga în apă.

Tocmai atunci însă văzu venind pe şleau un măgar cu o sarcină de lemne în spinare. Dobitocul, care păşea mândru nevoie mare de parcă ar fi purtat în spate nişte moaşte sfinte în locul vreascurilor, era mânat de două femei. Chicot se grăbi să acopere răvaşul cu mâna lui uriaşă proptită în pământ, aşteptându-le să treacă.

Când rămase, în sfârşit, singur, ridică de jos scrisoarea, rupse plicul şi sfărâmă pecetea cu cea mai deplină seninătate, ca şi când ar fi fost o procură obişnuită.

Luă apoi din nou plicul, pe care-l mototoli în palmă, pe urmă pecetea, pe care o zdrobi între două pietre şi aruncă totul în apă, aşa cum făcuse şi cu săculeţul.

— Şi acum? Spuse el? Să vedem cum e ticluită.

Drept care desfăcu scrisoarea şi începu să citească: „Prea iubitul nostru frate, dragostea neţărmurită pe care o avea pentru domnia voastră scumpul nostru frate şi rege Carol al IX-lea, fie-i ţărâna uşoară, sălăşluieşte încă sub bolţile palatului Luvru, adânc înrădăcinată în inima mea.”

Chicot făcu o plecăciune.

„De aceea mă doare sufletul că trebuie să vă vorbesc despre unele triste împrejurări menite să vă amărască: dar domnia voastră ştiţi a întâmpina cu dârzenie vitregiile soartei; aşa încât nu preget a vă împărtăşi nişte lucruri pe care, îndeobşte, nu le spui decât unor prieteni încercaţi şi cu inima vitează.”

Chicot se întrerupse pentru a face o nouă plecăciune.

„De altfel? Citi el în continuare? Interesul ce mă îndeamnă să vă deschid ochii este însuşi interesul coroanei: cinstea numelui nostru şi al domniei voastre, scumpul nostru frate.

Vieţile noastre se aseamănă într-o privinţă, dat fiind cu amândoi suntem deopotrivă împresuraţi de duşmani: Chicot vă va lămuri mai bine.”

— Chicotus explicabit? Spuse Chicot? Sau, mai degrabă, evolvet: sună mult mai distins.

„Slujitorul vostru, domnul viconte de Turenne, pare a fi un necurmat prilej de scandal la curtea domniei voastre. Nu vreau să mă amestec în treburile voastre, Doamne fereşte, decât spre binele şi pentru onoarea voastră! Dar soţia domniei voastre, pe care, cu adâncă părere de rău, trebuie s-o numesc sora mea, s-ar fi cuvenit să poarte grija acestor lucruri pentru obrazul vostru, în locul meu şi cu mai multă îndreptăţire decât mine… Ceea ce văd că nu binevoieşte să facă.”

— Oho! Exclamă Chicot, urmând a tălmăci scrisoarea în latineşte: Quaeque omittit facere. E un cuvânt cam tare.

„Vă povăţuiesc, aşadar, scumpul nostru frate, să luaţi seama ca învoielile reginei Margot cu vicontele de Turenne, care, printr-o întâmplare destul de ciudată, are legături cu prietenii noştri comuni, să nu acopere de ruşine şi să nu pricinuiască vreun neajuns casei de Bourbon. Îngrijiţi-vă deci a da un exemplu grăitor îndată ce veţi fi ajuns să vă convingeţi de lucrul acesta şi căutaţi să vă convingeţi cât mai grabnic, după ce-l veţi fi ascultat pe Chicot, care vă va desluşi scrisoarea noastră.”

— Statim atque audiveris Chicotum litteres explicantem. Mai departe! Spuse Chicot.

„Ar fi destul de neplăcut să plutească fie şi cea mai uşoară bănuială asupra obârşiei legitime a moştenitorilor voştri, dragul nostru frate, dar nepreţuit la care Cel de Sus nu-mi îngăduie să năzuiesc: căci, din păcate, sunt dinainte osândit să nu trăiesc mai departe prin urmaşii mei.

Cei doi complici pe care am socotit de cuviinţă, ca frate şi ca monarh, să vi-i dau în vileag, se întâlnesc de cele mai multe ori într-un mic castel care se numeşte Loignac, sub cuvânt că se duc la vânătoare; castelul cu pricina este totodată un cuib de urzeli de care domnii de Guise pare-se că nu sunt străini; căci, dacă nu mă înşel, cred că aveţi cunoştinţă despre dragostea deşucheată cu care sora mea l-a urmărit pe Henri de Guise, ca şi pe propriul meu frate, domnul de Anjou, pe vremea când purtam eu însumi numele acesta, iar el era duce de Alençon.”

— Quo et quam irregulari amore sit prosecuta et Henricum Guisium et germanum meum etc…

„Vă îmbrăţişăm şi vă rugăm să ţineţi seama de sfaturile noastre, fiind gata să vă dăm tot ajutorul pe care ni-l veţi cere, în orice împrejurare. Deocamdată, vă puteţi călăuzi după sfaturile lui Chicot, trimisul nostru.”

— Age, auctore Chicoto! Bravo! Iată-mă-s acum şi sfetnicul regatului!

„Preaiubitul vostru etc. Etc.”

Sfârşind de citit, Chicot îşi prinse capul în palme: „O, Doamne? Suspină el? Precum se vede, sarcina ce mi s-a încredinţat e destul de ticăloasă; asta dovedeşte că atunci când vrei să scapi de un bucluc, mai întotdeauna se întâmplă să nimereşti, vorba lui Horatius Flaccus, din lac în puţ. Ce-i drept, preferam să am de-a face cu Mayenne. Şi totuşi, lăsând deoparte afurisita de monogramă brodată pe pungă, lucru pe care nu pot să i-l trec cu vederea, scrisoarea e ticluită de un om iscusit. Într-adevăr, presupunând că Henric, dragul de el, e plămădit din acelaşi aluat ca oricare alt soţ, scrisoarea de faţă va avea darul să bage dihonia între el şi nevastă-sa, stricându-l totodată cu Turenne, cu Anjou, cu Guise, ba chiar şi cu Spania. Şi ca să fie atât de bine informat la Luvru de tot ce se petrece în palatul lui Henric de Navara, la Pau, Henric de Valois trebuie să aibă neapărat vreo iscoadă prin partea locului, iar iscoada asta o să-i dea multă bătaie de cap tizului său, sărăcuţul de el! Pe de altă parte, o să am de tras destule ponoase de pe urma acestei scrisori dacă s-ar întâmplă cumva să-mi iasă în cale vreun spaniol, vreun loren, vreun bearnez sau vreun flamand, destul de curios din fire pentru a fi dornic să afle ce caut eu în Béarn şi în ce scop am fost trimis acolo. Ar însemna deci să fiu pe drept cuvânt nesăbuit, dacă nu m-aş aştepta să mă întâlnesc la un moment dat cu asemenea curioşi. Jupân Borromée, mai cu seamă, dacă nu mă înşel, sunt convins că mi-a pregătit o surpriză.

Punctul doi.

Ce anume a urmărit Chicot atunci când a cerut să i se încredinţeze o misiune pe lângă regele Henric? Nu dorea, bietul om, decât să fie liniştit. Şi iată că Chicot e trimis să semene vrajbă între regele Navarei şi nevastă-sa. Asta nu-i o treabă pentru Chicot, dat fiind că Chicot, învrăjbind între ele asemenea persoane simandicoase, va ajunge să-şi facă nişte duşmani atât de înverşunaţi, încât n-o să mai poată atinge fericita vârstă de optzeci de ani. Ei şi, pagubă-n ciuperci, ba nu zău, nici nu merită să trăieşti decât doar cât eşti tânăr! Păi dacă-i aşa, era mai bine să fi rămas locului şi să aştept până ce domnul de Mayenne s-ar fi învrednicit să mă înjunghie. Nu, pentru că nici o faptă nu trebuie să rămână fără răsplată: asta-i deviza lui Chicot. De aceea Chicot va călători mai departe. Numai că Chicot este băiat isteţ şi va căuta să-şi ia toate măsurile cuvenite. Prin urmare, nu va păstra asupra lui decât banii, pentru ca, în cazul când Chicot ar fi omorât, să nu aibă nimeni altul de suferit afară de el. Chicot va duce, aşadar, la bun sfârşit ceea ce a început, adică va tălmăci în latineşte, de la primul până la ultimul rând, această epistolă scrisă atât de meşteşugit şi va căuta să şi-o întipărească adânc în minte, cu atât mai mult cu cât a şi învăţat pe dinafară mai bine de jumătate din ea; apoi va cumpăra un cal, pentru că de la Juvisy şi până la Pau trebuie să pui de prea multe ori piciorul drept înaintea celui stâng. Dar, mai întâi şi mai întâi, Chicot va rupe scrisoarea prietenului său Henric de Valois în nenumărate bucăţele mici, mici de tot şi va avea grijă, mai cu seamă, ca aceste bucăţele de mărimea unor atomi să se risipească unele în apele râului Orge, altele în văzduh, iar restul să fie date în păstrare gliei, mama noastră a tuturor, căci până la urmă totul se întoarce în ţărână, chiar şi prostiile regilor. Şi după ce Chicot va fi dus la bun sfârşit ceea ce a început…”

Zicând acestea, Chicot făcu o pauză pentru a aduce la îndeplinire planul său nimicitor. O treime din scrisoare plecă deci în lume pe calea apelor, o altă treime pe calea aerului, iar ultima fu îngropată într-o gaură scobită anume cu o unealtă care nu era nici spadă, nici pumnal, dar care, la nevoie, putea să le înlocuiască pe amândouă şi pe care Chicot o purta le brâu.

Isprăvind şi cu această lucrare, îşi continuă monologul: „Chicot va pleca mai departe cu cea mai mare băgare de seamă, luându-şi toate măsurile cuvenite şi va cina în minunatul oraş ce se cheamă Corbeil, ca un om cu stomacul sănătos. Până una alta? Adăugă Chicot? Să ne îndeletnicim cu tălmăcirea latinească pe care ne-am propus s-o facem; cred c-o să iasă o compunere de toată frumuseţea.”

Chicot se întrerupse brusc: îşi dăduse seama deodată că nu va fi în măsură să traducă în latineşte cuvântul Luvru şi asta îl necăjea peste măsură.

Şi tot aşa se vedea silit să schimonosească, pentru a-i da chipurile, o formă latină, numele reginei Margot preschimbându-l în Margota, la fel cum făcuse mai înainte cu Chicot, care devenise Chicotus, deoarece, pentru ca să se exprime corect, ar fi trebuit să schimbe Chicot în Chiot şi Margot, în Morgt, ceea ce nu mai era latineşte, ci greceşte sadea.

Cât priveşte cea de-a treia formă, Margarita, nici prin gând nu-i trecea s-o folosească; în cazul acesta, după părerea sa, traducerea n-ar fi fost exactă.

Preocupat de tălmăcirea lui latinească, făcută cu străduinţa de a respecta puritatea limbii şi fraza ciceroniană, Chicot ajunse la Corbeil, un orăşel primitor, unde vajnicul sol prea puţin se sinchisi de minunăţiile bisericii Saint-Spire, dând în schimb mult mai multă atenţie celor de la hanul-ospătărie, ale cărui frigări îmbălsămau cu aburii lor îmbietori împrejurimile catedralei.

Nu vom descrie îmbelşugatul ospăţ de care avu parte şi nici nu vom încerca să zugrăvim bidiviul pe care-l cumpără din grajdul hangiului; ar însemna să ne supunem la o corvoadă mult prea obositoare; ne vom mulţumi deci să arătăm că masa se prelungi un timp destul de îndelungat şi că bidiviul avea destule metehne pentru a ne oferi, în cazul când conştiinţa noastră ar fi fost mai puţin exigentă, material suficient pentru un volum.