Capitolul XXIIFratele Borromée

În momentul în care Chicot, după ce coborâse treptele scării largi, ţinându-l de braţ pe părintele superior, ajunse în curtea mânăstirii, priveliştea ce i se deschise în faţă era aidoma cu a unei vaste cazărmi în plină activitate.

Împărţiţi în două cete de câte o sută de oameni, călugării, cu halebarda, suliţa sau muscheta la picior, aşteptau ca nişte soldaţi sosirea comandantului.

Vreo cincizeci dintre ei, cei mai voinici şi mai sârguincioşi, îşi puseseră casca sau coiful în cap; fiecare purta, lipită de şold, câte o spadă lungă atârnată de cingătoare; nu le lipsea decât scutul în mână ca să semene cu mezii din vechime, sau o pereche de ochi codaţi ca să semene cu nişte chinezi.

Alţii se împăunau, mândri nevoie mare, cu nişte platoşe bombate, de care simţeau o plăcere să ciocnească mănuşa de fier ca să le audă zăngănind.

Alţii, în sfârşit, încătuşaţi în braţare şi pulpare, încercau să-şi dezmorţească încheieturile ce nu se mai puteau îndoi cum trebuie din pricina carapacelor în care trupul lor era în parte ferecat. Fratele Borromée luă o cască din mâinile unui novice şi şi-o puse în cap cu gestul sprinten şi precis al unui lefegiu sau al unui lăncier.

În timp ce lega baierele, Chicot nu se putu stăpâni să nu privească pe îndelete casca, iar în timp ce o privea, pe buzele lui prinse a flutura un zâmbet; şi tot zâmbind aşa, începu a se învârti în jurul lui Borromée, ca şi când ar fi vrut să-l admire din toate părţile. Mai mult chiar, se apropie de econom şi pipăi chivără care, pe alocuri, era scofâlcită.

— Ai un coif de toată frumuseţea, zău aşa, frate Borromée! Îl lăudă el. De unde l-ai cumpărat, dragă superiorule?

Gorenflot însă nu era în măsură să-i răspundă, dat fiind că în momentul acela nişte monahi tocmai se căzneau să-l încătărămeze într-o falnică platoşă, care, cu toate că era destul de încăpătoare ca să poată cuprinde chiar şi statuia lui Hercule Farnese, strivea dureros cărnurile cu prisosinţă revărsate ale cuviosului stareţ.

— Lăsaţi mai slobode chingile, ce dracu! Protesta Gorenflot. Nu strângeţi aşa, că mi se taie răsuflarea şi n-o să mai pot scoate un cuvânt… Ajunge, ajunge!

— Mi se pare că aţi întrebat pe părintele superior? Intră în vorbă fratele Borromée? De unde a cumpărat coiful meu?

— L-am întrebat pe părintele superior şi nu pe dumneata? Spuse Chicot? Socotind că şi aici în mânăstire, ca în orice alt lăcaş de felul acesta, nu se face nimic fără ştirea superiorului.

— Bineînţeles? Întări Gorenflot? Nu se face nici o mişcare aici fără ştirea mea. Ce-ai întrebat, dragă domnule Briquet?

— L-am întrebat pe fratele Borromée dacă ştie cumva de unde vine casca asta.

— Face parte din armurile pe care părintele superior le-a cumpărat ieri cu ridicata ca să înarmeze mânăstirea.

— Cine? Eu?! Se miră Gorenflot.

— Sfinţia voastră cred că-şi aminteşte c-a poruncit să se aducă o seamă de coifuri şi de platoşe la mânăstire şi noi n-am făcut decât să împlinim porunca sfinţiei voastre.

— Aşa e, ai dreptate? Se lumină Gorenflot.

„Mare drăcovenie! Îşi spuse Chicot. Ca să vezi ce mult a ţinut casca mea la stăpânu-său, dacă, după ce am dus-o eu însumi, cu mâna mea, la palatul Guise, a pornit pe urmele mele ca un câine rătăcit, ca să dea peste mine acum la mânăstirea iacobinilor”.

În aceeaşi clipă, la un semn al fratelui Borromée, călugării se grăbiră să se alinieze şi tăcerea se statornici în rândurile adunării.

Chicot se aşeză pe o bancă spre a putea privi în voie exerciţiile.

Gorenflot rămase aşa cum era, proţăpit pe picioare ca pe doi bulamaci.

— Atenţiune! Îi suflă fratele Borromée.

Dom Modeste trase din teacă o sabie uriaşă şi, învârtind-o plin aer, strigă cu o voce de stentor:

— Atenţiune!

— N-aş vrea ca sfinţia voastră să se obosească dând comenzile? Spuse îndatoritor fratele Borromée cu dulceaţă în glas. Sfinţia voastră, după câte ştiu, nu se simţea bine azi-dimineaţă; dacă doreşte să-şi cruţe nepreţuita-i sănătate, sunt gata să iau eu comanda pe ziua de azi şi să supraveghez exerciţiile.

— Cu dragă inimă? Se învoi dom Modeste. Într-adevăr, nu mi-e bine, simt că mă ia cu năduf; hai, dă-i drumul!

Borromée făcu o plecăciune şi se duse să ia comanda trupei, ca şi când ar fi fost obişnuit cu asemenea concesii.

— Ce slujitor inimos! Îl lăudă Chicot. Flăcăul ăsta e un adevărat giuvaer.

— Ce ţi-am spus eu? E bun de pus pe rană? Îi răspunse dom Modeste.

— Şi sunt convins că-n fiecare zi se întâmplă acelaşi lucru, nu-i aşa? Spuse Chicot.

— O, da! În fiecare zi. E supus ca un rob: tot timpul trebuie să-l cert fiindcă îşi dă prea mult osteneala să-mi facă pe plac. Smerenia nu înseamnă slugărnicie? Rosti sentenţios Gorenflot.

— Aşa că ţie, de fapt, nu-ţi rămâne mai nimic de făcut aici şi poţi deci să te culci pe o ureche: fratele Borromée veghează în locul tău.

— O, Doamne, da!

— Asta voiam să ştiu? Spuse Chicot, îndreptându-şi întreaga atenţie asupra lui Borromée.

Mai mare dragul să-l fi văzut pe economul mânăstirii încordându-şi grumazul ca un cal de luptă în clipa când i s-a pus frâul pe cap. Din ochii săi larg deschişi ţâşneau flăcări, iar spada, mânuită de braţul său vânjos, îndeplinea nişte mişcări atât de iscusite, încât ai fi jurat că era într-adevăr un maestru de scrimă care îşi arăta dibăcia în faţa unui pluton de soldaţi.

De câte ori Borromée făcea câte o demonstraţie, Gorenflot se mulţumea să repete cuvintele lui, adăugând:

— Borromée are dreptate. De altfel şi eu v-am spus tot aşa, dacă vă mai amintiţi lecţia noastră de ieri. Mutaţi arma dintr-o mână în cealaltă; ţineţi lancea bine, dar ţineţi-o ca lumea; fierul trebuie să fie la înălţimea ochiului; staţi drept, ce Dumnezeu! Piciorul ţeapăn; întoarcerea la stângă e acelaşi lucru ca şi întoarcerea la dreapta, atâta numai că-i de-a-ndoaselea.

— Măi, fir-ar să fie! Se minună Chicot. Dar ştii că eşti un instructor iscusit?

— Te cred? Spuse Gorenflot, mângâindu-şi guşa cu trei caturi? Mă pricep destul de bine la militărie.

— Cât despre Borromée, nici că puteai să găseşti un ucenic mai destoinic.

— Mă înţelege din ochi? Mărturisi Gorenflot. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de isteţ.

Călugării făcură apoi un marş în pas alergător, exerciţiu pe care se punea mare preţ la vremea aceea în militărie, asalturi cu spada, asalturi cu sabia, cu lancea şi trageri cu armele de foc.

— Ai să vezi acum ce face năzdrăvanul de Jacques? Îl înştiinţă părintele superior pe Chicot, în momentul când ostaşii avură de trecut şi ultima probă.

— Cine mai e şi năzdrăvanul ăsta?

— Un băiat curăţel pe care am căutat să-l ţin pe lângă mine, fiindcă e cuminte de felul lui şi are multă putere în braţ şi, pe lângă toate celelalte, e iute ca un prâsnel.

— Ce vorbeşti! Şi unde-i acum mititelul, mânca-l-ar tata?

— Ia stai, stai că ţi-l arăt acum. Uite-l colo, îl vezi? Acela care ţine o muschetă în mână şi se pregăteşte tocmai să ochească cel dintâi.

— Şi e bun ţintaş?

— Atâta pot să-ţi spun, că ştrengarul nimereşte un pitac din zbor de la o sută de paşi.

— Bravo, cred că voinicul nostru e numai potrivit ca să slujească o liturghie; dar ia stai că ţi-am dat şi ţie de rost.

— Ce s-a întâmplat?

— Ba da!… Ba nu!

— Îl cunoşti cumva pe Jacques?

— Eu? Câtuşi de puţin.

— Totuşi, în primul moment, ţi s-a părut că-l cunoşti?

— Da, am avut impresia că l-am văzut într-o biserică, undeva, într-o zi sau, mai bine zis, într-o noapte când mă ascunsesem în confesional. M-am înşelat însă, nu era el.

De astă dată trebuie să mărturisim că spusele lui Chicot nu erau chiar întru totul adevărate. Chicot se dovedise a fi un neîntrecut fizionomist şi-i era de ajuns să vadă chipul unui om o singură dată în viaţă, ca să nu-l mai uite în veci.

În timp ce, fără să ştie, privirile părintelui superior şi ale prietenului acestuia erau îndreptate asupra lui, năzdrăvanul de Jacques, cum îi spunea Gorenflot, îşi făcea de lucru cu o muschetă cât el de lungă, pe care tocmai o încărca; pe urmă, după ce muscheta fu încărcată, se proţăpi ţanţoş la o sută de paşi de ţintă şi, lăsându-se pe piciorul drept, luă arma la ochi cu îndemânarea unui militar încercat. Muscheta detună şi glonţul se împlântă drept în mijlocul ţintei, stârnind un ropot de aplauze din partea călugărilor.

— Sfinte Dumnezeule, straşnic ochitor, n-am ce zice! Îl lăudă Chicot. Şi ce flăcău chipeş, pe cuvântul meu!

— Mulţumesc, domnule? Răspunse Jacques, ai cărui obraji palizi se îmbujorară de plăcere.

— Dar ştiu că te pricepi să mânuieşti armele, fiule? Stărui Chicot.

— Da' de unde, domnule, abia acum învăţ? Spuse Jacques.

Şi cu aceste cuvinte, lăsând deoparte muscheta, după ce îşi arătase îndemânarea, luă o lance din mâinile vecinului său şi începu s-o învârtească prin aer, făcând o morişcă pe care Chicot o socoti executată fără cusur.

Chicot îi aduse din nou laude.

— Dar mai cu seamă când e vorba de spadă, nu-şi are pereche? Îl înştiinţă dom Modeste. Cei ce se pricep spun că e meşter mare. Ce-i drept, pehlivanul are picioare zdravene şi braţ de oţel şi, cât e ziulica de mare, nu lasă o clipă armele să se odihnească.

— Aşa! Ia să-l vedem? Zise Chicot.

— Doriţi să-i puneţi la încercare iscusinţa? Întrebă Borromée.

— Aş vrea să văd şi eu minunea asta cu ochii mei? Răspunse Chicot.

— Numai că, să vedeţi? Urmă economul? Din toţi câţi se află aici, nimeni, în afară de mine, poate, nu este în stare să-i ţină piept. Domnia voastră vă simţiţi destul de destoinic?

— Eu nu sunt decât un biet cetăţean paşnic? Spuse Chicot, clătinând din cap. Pe vremuri am mânuit şi eu spada ca orice om; acum însă îmi tremură picioarele, nu mai am destulă putere în braţ şi nici nu-mi mai stă capul, cinstit vorbind, la asemenea treburi.

— Totuşi vă mai îndeletniciţi cu ele încă? Stărui Borromée.

— Aşa, câte un pic? Mărturisi Chicot, aruncându-i lui Gorenflot, care zâmbea, o privire ce avu darul să aducă pe buzele părintelui superior numele lui Nicolas David.

Borromée nu desluşi însă zâmbetul lui, Borromée nu auzi numele pe care-l rostise, ci, surâzând cât se poate de liniştit, porunci să se aducă floretele şi obrăzarele de scrimă.

Fremătând de bucurie din creştet până-n tălpi sub înfăţişarea lui mohorâtă şi rece, Jacques îşi suflecă anteriul până la genunchi şi îşi propti sandala în nisip, bătând de câteva ori cu piciorul drept în pământ.

— Ca să fim înţeleşi? Spuse Chicot? Dat fiind că nu sunt nici călugăr şi nici ostaş şi că a trecut o bucată de vreme de când n-am mai pus mâna pe o armă, te rog deci pe dumneata, frate Borromée, care eşti numai muşchi şi vine, să fii atât de bun şi să-i arăţi fratelui Jacques cum trebuie mânuită floreta. Fireşte, cu încuviinţarea sfinţiei tale, dragă părinte superior? Urmă Chicot, întorcându-se către dom Modeste.

— Poruncesc! Rosti cu ifos părintele superior, ca de obicei încântat că are prilejul să-şi spună cuvântul.

Borromée îşi scoase casca şi o încredinţă lui Chicot, care se grăbi s-o ia în primire şi acum, că încăpuse din nou în mâinile fostului ei stăpân, îi îngădui încă o dată lui Chicot să se convingă că era într-adevăr a sa; în timp ce omul nostru făcea această constatare, economul mânăstirii îşi ridica rasa, trăgând-o în sus, peste cingătoare şi se pregătea de asalt.

Toţi călugării însufleţiţi de solidaritatea cinului monahal, se strânseră în jurul dascălului şi al ciracului acestuia. Gorenflot se aplecă la urechea prietenului său.

— Nu cred că-i o treabă mai grea decât să cânţi irmoasele, nu-i aşa? Întrebă el cu naivitate.

— Aşa spun cel puţin lăncierii? Îi răspunse Chicot cu aceeaşi naivitate.

Cei doi luptători se puseră în gardă; Borromée, uscăţiv şi nervos, avea avantajul de a fi mai înalt; pe deasupra, era mai stăpân pe sine şi avea şi mai multă experienţă.

Înflăcărarea de care era cuprins Jacques se mărturisea prin scăpărările ochilor săi scânteietori şi-i învăpăia umerii obrajilor dogoriţi ca de fierbinţeală.

Treptat-treptat, masca preacuvioasă se desprindea de pe chipul fratelui Borromée, care, cu floreta în mână, furat de râvna cuceritoare a luptei în care trebuia să-şi dovedească dibăcia, se preschimba într-un încercat spadasin: fiecare lovitură a sa era însoţită de un îndemn, o povaţă sau o mustrare; de multe ori însă, energia, sprinteneala şi avântul lui Jacques precumpăneau asupra însuşirilor cu care era înzestrat maestrul său şi fratele Borromée primea câte o lovitură bine ţintită în piept.

Chicot sorbea din ochi desfăşurarea luptei, numărând loviturile. Când asaltul se sfârşi sau, mai bine zis, când adversarii se opriră să-şi tragă răsuflarea, zise:

— Jacques a atins de şase ori, iar fratele Borromée, de nouă; e foarte frumos pentru un cirac, dar pentru un dascăl e cam puţin.

Un fulger pe care nimeni altul decât Chicot nu-l zări se aprinse în ochii lui Borromée, dând în vileag o nouă trăsătură de caracter a fratelui econom.

„Aha! Chibzui în sinea lui Chicot. Va să zică e orgolios.”

— S-avem iertare, domnule? Răspunse Borromée cu un glas pe care abia izbuti să-l facă mieros? Dar meşteşugul armelor este o treabă destul de anevoioasă pentru orice om şi cu atât mai mult pentru nişte bieţi călugări ca noi.

— N-are a face? Spuse Chicot, hotărât să-l urmărească pe jupân Borromée până în pânzele albe. Oricum ar fi, dascălul trebuie să aibă de două ori mai multe lovituri decât ciracul său.

— Ah, domnule Briquet? Spuse Borromée, muşcându-şi buzele, nespus de palid la faţă? Sunteţi prea exigent, mi se pare.

„Aha! E iute la mânie? Se gândi Chicot. Deci două păcate de moarte; se spune că unul singur ajunge pentru a duce la pierzare un om: soarta mi-e prielnică.

Apoi, cu glas tare:

— Şi dacă Jacques ar fi mai cumpănit? Continuă el? Sunt sigur că n-ar fi mai prejos decât domnia ta.

— N-aş crede? Spuse Borromée.

— Ei, uite, eu n-am nici o îndoială.

— Domnul Briquet, care cunoaşte meşteşugul armelor? Spuse Borromée cu amărăciune? Ar trebui să încerce singur iscusinţa lui Jacques; şi-ar putea da mai bine seama atunci.

— O, eu sunt bătrân? Se împotrivi Chicot.

— Da, dar atotştiutor? Replică Borromée.

„Aşa, mă iei la vale, care va să zică? Se gândi Chicot. Stai tu puţin, ia stai!”

— Dar? Urmă el? Mai este încă ceva, care scade întrucâtva însemnătatea cuvintelor mele.

— Ce anume?

— Faptul că fratele Borromée, ca un adevărat dascăl ce este, a căutat, sunt convins, să-i facă un hatâr ucenicului său, lăsându-l când şi când pe Jacques să-l lovească.

— Cum, cum? Spuse Jacques la rândul său, încruntându-se.

— Nici gând? Protestă Borromée, păstrându-şi cumpătul, cu toate că Chicot reuşise să-l scoată din sărite. Fireşte, mi-e drag Jacques, dar nu i-aş fi de nici un folos dacă i-aş face asemenea hatâruri.

— Mă mir? Spuse ca pentru sine Chicot? Aşa am crezut, te rog să mă ierţi.

— La urma urmei? Îl îmbie Borromée? De ce n-aţi încerca, domnule Briquet, căci de vorbit văd că vă place să vorbiţi.

— Oh, de ce vrei să mă simt prost? Spuse Chicot.

— Fiţi pe pace, domnule? Îl linişti Borromée? Vom avea toată îngăduinţa faţă de domnia voastră; cunoaştem doar canoanele bisericeşti.

— Păgânule! Murmură printre dinţi Chicot.

— Hai, domnule Briquet, numai un asalt.

— Încearcă? Îl îndemnă Gorenflot? De ce să nu încerci?

— N-am să-ţi fac nici un rău, domnule? Spuse Jacques, vrând să-i ţină hangul maestrului său şi să-i tragă şi el un ibrişin pe la nas lui Chicot. Am o mână foarte uşoară.

— Dragul de el! Şopti Chicot, aţintind asupra tânărului călugăr o privire al cărei tâlc era cu neputinţă de desluşit şi care se sfârşi într-un zâmbet mut. Bine, fie! Se înduplecă el. Fiindcă toată lumea ţine morţiş.

— Bravo! Se bucurară cei interesaţi, lacomi de izbândă.

— Numai că? Îi preveni Chicot? Vă spun din capul locului, n-am de gând să fac mai mult de trei asalturi.

— Cum doriţi, domnule? Zise Jacques.

Şi, ridicându-se agale de pe banca pe care se aşezase între timp, Chicot îşi strânse pe corp vesta cu mâneci bufante, îşi puse mănuşa şi îşi potrivi pe faţă obrăzarul cu sprinteneala broaştei ţestoase când prinde muşte.

— Dacă reuşeşte cumva să pareze loviturile tale de dreapta? Îi suflă Borromée lui Jacques? Să ştii că nu mai fac nici un asalt cu tine, auzi tu?

Jacques dădu din cap, zâmbind într-un fel care voia să spună: „Fii fără grijă, maestre!”

Cu aceeaşi încetineală şi aceeaşi băgare de seamă, Chicot se puse în gardă, desfăşurând braţele lui cât toate zilele şi picioarele de o poştă, pe care, printr-o chibzuială, cu drept cuvânt miraculoasă, le aşeză în aşa fel, încât să ascundă nebănuitele posibilităţi de care dispunea şi lungimea lor nemăsurată.