Capitolul XXIIILecţia

La vremea pe care încercăm s-o înfăţişăm aici, povestind nu numai întâmplările petrecute atunci, dar zugrăvind totodată şi obiceiurile şi moravurile respective, scrima nu era câtuşi de puţin ceea ce este în zilele noastre.

Spadele fiind ascuţite pe ambele laturi, loviturile erau date în egală măsură cu tăişul ca şi cu vârful armei; pe de altă parte, mâna stângă fiind şi ea înarmată cu un pumnal, juca la rândul ei un rol în luptă, atât în apărare cât şi în atac; de aceea combatanţii se alegeau cu o mulţime de răni sau, mai bine zis, de zgârieturi, care, atunci când era vorba de o încăierare în lege, puteau fi un puternic imbold.

Quélus, bunăoară, deşi scăldat în sângele ce gâlgâia din cele optsprezece răni căpătate, se mai ţinea încă pe picioare, continuând să lupte şi poate că n-ar fi fost răpus dacă nu l-ar fi doborât cea de-a nouăsprezecea lovitură, culcându-l în patul pe care nu-l mai părăsise decât pentru a coborî în mormânt.

Importată din Italia, scrima, care era o artă încă în faţă, consta deci la vremea aceea dintr-o sumedenie de mişcări ce îi obligau pe combatanţi să schimbe clipă de clipă locul şi care, desfăşurându-se pe un câmp de bătaie ales la întâmplare, erau sortite să întâmpine tot felul de piedici din partea celui mai neînsemnat muşuroi sau scobituri a terenului.

Mai tot timpul îi vedeai pe duelişti întinzându-se cât erau de lungi sau ghemuindu-se, făcând un salt la dreapta, altul la stânga ori punând palma în pământ; supleţea şi nu numai a braţului, dar fi a picioarelor, ba chiar a întregului corp, era una dintre condiţiile de căpetenie ale acestei arte.

Chicot însă părea să fi învăţat scrima la cu totul altă şcoală; s-ar fi zis, dimpotrivă, că întrezărise arta modernă, a cărei superioritate şi a cărei eleganţă, mai cu seamă, se bizuie pe agilitatea mâinii şi pe imobilitatea aproape deplină a trupului.

Se propti, aşadar, drept ca un stâlp şi cu toată nădejdea pe amândouă picioarele; mlădie şi nervoasă, mâna i se mişca sprintenă din încheietură, iar spada lui era flexibilă ca o trestie, putându-se îndoi cu uşurinţă de la vârf şi până la jumătatea lamei, iar de la jumătate până la gardă fiind făurită din cel mai tare oţel.

La primele asalturi, trezindu-se dintr-o dată în faţa unui om turnat ca din bronz şi al cărui braţ părea singurul mădular însufleţit din toată făptura lui, fratele Jacques începu a flutura nerăbdător spada, lucru de care Chicot nu se arătă câtuşi de puţin tulburat, mulţumindu-se doar să-şi destindă braţul şi piciorul ori de câte ori prindea de veste că adversarul său era descoperit şi cum pe vremea aceea combatanţii obişnuiau să lovească atât cu tăişul cât şi cu vârful spadei, de multe ori rămâneau descoperiţi.

De fiecare dată când se întâmpla aşa ceva, braţul său şi aşa nesfârşit de lung, se mai lungea încă de trei picioare, lovind cu bumbul din vârful spadei drept în pieptul tânărului frate, atât de precis, încât ai fi jurat că mişcarea fusese îndeplinită de un mecanism şi nu de un braţ omenesc şovăielnic şi lipsit de precizie.

La fiecare lovitură de bumb, Jacques, fierbând de ciudă şi de râvna întrecerii, făcea un salt înapoi.

Timp de zece minute, băietanul folosi toate mijloacele pe care i le punea la îndemână nemaipomenita lui agilitate: se repezea ca o pisică sau ca un tigru, se încovriga ca un şarpe, se prelingea pe sub pieptul lui Chicot, sărea încolo şi încoace; cât se poate de liniştit, cu braţul său nemăsurat de lung, Chicot nu dădea nici un semn de pripeală şi, înlăturând floreta adversarului, îndrepta de fiecare dată înfricoşatul bumb spre pieptul său.

Fratele Borromée se îngălbenise la faţă, covârşit de răbufnirea tuturor patimilor ce-l învolburaseră odinioară şi pe care fusese silit să şi le înfrâneze.

În sfârşit, Jacques se năpusti pentru ultima oară asupra lui Chicot, care, băgând de seamă că nu se ţine cum trebuie pe picioare, se lăsă descoperit ca să-l facă să fandeze cât mai mult. Jacques căută să nu scape prilejul şi, în momentul acela, Chicot, parând fulgerător lovitura, îl clinti de pe linia de cumpănire cu atâta putere, încât bietul cirac îşi pierdu echilibrul şi căzu jos.

Încremenit ca o stâncă, Chicot nu se mişcase o clipă de la locul lui.

Fratele Borromée îşi rodea unghiile până la sânge.

— De ce nu ne-aţi spus, domnule, că sunteţi un edec al sălilor de arme? Îi reproşă călugărul.

— Cine, el? Exclamă Gorenflot, uluit, dar în acelaşi timp împărtăşind bucuria victoriei dintr-un simţământ de prietenie lesne de înţeles. El, care nu iese niciodată din bârlog?

— Eu, un biet cetăţean paşnic? Se miră Chicot? Eu, Robert Briquet, un edec al sălilor de arme?! Îmi pare rău, domnule econom!

— Dar bine, domnule? Izbucni fratele Borromée? Ca să mânuiască cineva spada cu atâta iscusinţă, trebuie să se fi îndeletnicit o groază de vreme cu treaba asta.

— O, Doamne! Răspunse Chicot, împăciuitor. Ai dreptate, domnule, e adevărat că am avut uneori prilejul să ţin spada în mână, dar de câte ori am ţinut-o în mână am băgat de seamă un lucru.

— Ce anume?

— Acela că, pentru cel ce mânuieşte spada, trufia este un sfetnic rău, iar mânia, un sprijin cât se poate de păcătos. Şi acum, uite ce-aş vrea să-ţi spun, frate Jacques, fătul meu? Adăugă el. Ai o mână destul de dibace, în schimb nici picioarele şi nici capul nu-ţi sunt de vreun folos; eşti sprinten, dar nu judeci de ajuns. În meşteşugul armelor sunt trei lucruri esenţiale: capul, în primul rând, pe urmă mâna şi, în sfârşit, picioarele; cu cel dintâi te poţi apăra; cu primul şi al doilea poţi convinge, dar dacă le întruneşti pe câteşitrele, întotdeauna ieşi biruitor.

— O, domnule? Spuse Jacques? De ce nu faceţi un asalt cu fratele Borromée? Ar fi, într-adevăr, minunat de privit.

Chicot se pregătea tocmai să respingă propunerea cu dispreţ, dar se gândi că în felul acesta orgoliosul econom ar putea să tragă spuza pe turta lui.

— De ce nu? Spuse el? Dacă fratele Borromée doreşte, sunt la porunca domniei sale.

— Nu, domnule? Răspunse economul? Sunt sigur că m-aţi birui; mai bine să recunosc din capul locului, decât să mă fac de râs.

— Ca să vezi ce modest e, dragul de el! Îl lăudă Gorenflot.

— Te înşeli! Îi şopti la ureche necruţătorul Chicot. E nebun de trufaş. La vârsta lui, dacă mi-ar fi ieşit în cale un asemenea prilej, aş fi cerşit în genunchi lecţia pe care Jacques a primit-o adineauri.

Spunând acestea, se gârbovi din nou, îşi crăcănă picioarele, îşi schimonosi ca de obicei faţa şi se duse de se aşeză la locul său pe bancă.

Jacques se ţinu după el; admiraţia de care era cuprins tânărul călugăr se dovedea a fi mai puternică decât ruşinea înfrângerii.

— N-aţi vrea să-mi daţi lecţii de scrimă, domnule Robert? Stăruia el. Sfinţia sa părintele superior cred că n-o să aibă nimic împotrivă; nu-i aşa, preasfinte?

— Da, fiule? Încuviinţă Gorenflot? Cu dragă inimă.

— N-aş vrea să trec peste dascălul dumitale, dragul meu? Se împotrivi Chicot. Şi se înclină în faţa lui Borromée.

Borromée socoti cu cale să răspundă.

— Jacques nu ia lecţii numai cu mine? Spuse el? Nu sunt singurul profesor de scrimă aici; nefiind, aşadar, singurul căruia îi este hărăzită această cinste, îmi daţi voie să nu fiu nici singurul răspunzător de această înfrângere.

— Dar cine este celalalt profesor? Se grăbi să întrebe Chicot, văzând roşeaţa ce acoperise obrajii lui Borromée, ca şi când călugărul s-ar fi temut să nu fi săvârşit o nesăbuinţă.

— Cine să fie?! Se miră Borromée. Nimeni.

— Ba da, ba da? Stărui Chicot? Am auzit doar cu urechile mele. Cu cine ai mai luat lecţii, Jacques?

— Da, da? Spuse la rândul său Gorenflot? Unul scurt şi gros pe care chiar dumneata mi l-ai prezentat, Borromée şi care vine din când în când pe aici, unul cu o figură simpatică şi care trage binişor la măsea.

— Nu mai ştiu cum îl cheamă? Spuse Borromée.

Cu mutra lui blajină şi cuţitul de bucătărie petrecut pe sub cingătoare, fratele Eusebiu se apropie de ei.

— Ştiu eu? Mărturisi bucătarul cu nevinovăţie.

Borromée îi făcea tot felul de semne, pe care Eusebiu nu le văzu însă.

— E jupân Bussy-Leclerc? Continuă el? Ăla care a fost maestru de scrimă la Bruxelles.

— Aha! Se lumină Chicot. Jupân Bussy-Lecierc! Straşnic spadasin, pe legea mea!

Şi rostind acestea cu toată naivitatea de care era în stare, Chicot nu scăpă din vedere privirea ucigătoare azvârlită de Borromée bietului bucătar, care ţinuse cu tot dinadinsul să fie îndatoritor.

— Ce vorbeşti! Se miră Gorenflot. N-am ştiut că se numeşte Bussy-Leclerc. Nu s-a gândit nimeni să-mi spună.

— Nu mi-am închipuit că numele lui ar putea să intereseze cumva pe sfinţia voastră? Răspunse Borremée.

— La urma mei? Interveni Chicot? N-are a face cine este maestrul de scrimă. Fie cine-o fi, numai să fie bun.

— Adevărat, n-are a face? Întări Gorenflot? Numai să fie bun.

Şi cu aceste cuvinte, o porni spre treptele ce duceau în apartamentul domniei sale, petrecut de privirile pline de admiraţie ale întregii obşti.

Instrucţia se terminase.

La picioarele scării, Jacques îşi reînnoi rugămintea pe care i-o făcuse lui Chicot, în pofida nemulţumirii ce se zugrăvea pe faţa lui Borromée.

— Nu sunt bun de dascăl, dragul meu? Îi răspunse Chicot. Eu am învăţat singur, chibzuind pe îndelete şi făcând mereu exerciţii. Fă şi dumneata ca mine! Orice lucru bun poate fi de folos unui om cu mintea sănătoasă.

Borromée comandă stânga-mprejur şi toţi călugării se îndreptară cu faţa spre mânăstire, pregătindu-se să se întoarcă la rosturile lor.

Gorenflot începu a urca treptele plin de măreţie, ţinându-se de braţul lui Chicot.

— Nădăjduiesc? Rosti el cu mândrie? Că lăcaşul nostru s-a dovedit într-adevăr credincios regelui şi că, oricum, este şi el bun la ceva, ce zici?

— Păcatele mele! Ba bine că nu? Mărturisi Chicot. Multe minunăţii poate omul să vadă, prea cuvioase, când vine la dumneata!

— Şi toate astea numai într-o lună, ba chiar nici atât.

— Toate făcute de dumneata?

— De mine, numai şi numai de mine, precum ai văzut? Spuse Gorenflot, împăunându-se.

— E mai mult decât mi-aş fi închipuit, dragul meu şi când am să mă înapoiez din solia mea…

— Adevărat, dragă prietene! Spune-mi şi mie ce-i cu solia asta a dumitale.

— Bucuros, cu atât mai mult cu cât am de trimis regelui o scrisoare sau, mai bine zis, un curier, înainte de plecare.

— Regelui, dragă prietene? Un curier? Dar ce, dumneata îi scrii direct regelui?

— Ca de la om la om.

— Şi zici că ai nevoie de un curier?

— Da, îmi trebuie un curier.

— Vrei să-ţi dau un călugăr? Ar fi o cinste pentru mânăstire dacă vreunul din fraţii noştri ar avea prilejul să-l vadă la faţă pe rege.

— Bineînţeles.

— Pot să-ţi pun la îndemână pe doi dintre ei, cei mai iuţi de picior. Dar povesteşte-mi şi mie, Chicot, cum se face că regele, care te credea mort…

— Eram doar într-o stare de letargie, aşa cum ţi-am spus… Şi la momentul potrivit m-am sculat din morţi.

— Şi i-ai recâştigat bunăvoinţa? Întrebă Gorenflot.

— Mai lesne ca oricând? Mărturisi Chicot.

— Atunci? Chibzui Goreaflot, întrerupându-se o clipă? Înseamnă c-ai să-i spui regelui tot ce facem aici spre a-i fi de folos?

— Mai încape vorbă, dragul meu, fii pe pace că n-am să uit!

— O, scumpul meu Chicot! Se bucură Gorenflot, care se şi vedea episcop.

? Dar mai înainte aş vrea să-ţi cer două lucruri.

— Care anume?

— În primul rând să-mi dai nişte bani, pe care monarhul nu va întârzia să ţi-i înapoieze.

— Bani! Exclamă Gorenflot, grăbindu-se a se ridica din jilţ. Am sipete întregi pline cu bani.

— Ce fericit eşti, zău! Spuse Chicot.

— Vrei o mie de scuzi?

— Nu chiar atât, e prea mult, dragă prietene; năzuinţele mele, precum ştii, sunt modeste, iar dorinţele, cât se poate de umile; titlul de ambasador nu-mi trezeşte nici o mândrie şi, pe cât pot, caut să-l trec sub tăcere mai degrabă, decât să mă laud cu el; o sută de scuzi îmi ajung.

— Uite-i! Şi în al doilea rând?

— Un scutier.

— Un scutier?

— Da, ca să mă însoţească; nu-mi place singurătatea.

— Ah, dragul meu, dacă aş fi liber ca odinioară?… Spuse Gorenflot, suspinând.

— Da, dar din păcate nu mai eşti.

— Mărirea mă ţine încătuşat? Şopti Gorenflot.

— Ce vrei! Spuse Chicot. Nu le poţi face pe toate deodată; aşadar, cum nu-mi e dat să am parte de cinstita dumitale societate, dragul meu părinte superior, mă voi mulţumi cu aceea a fratelui mezin Jacques.

— A fratelui Jacques?

— Da, îmi place ştrengarul ăsta.

— Şi pe bună dreptate, Chicot, e un băiat cum rar întâlneşti şi care cred c-o să ajungă departe.

— Până una alta, o să-l duc la vreo două sute cincizeci de leghe de aici, dacă-i vei da voie să vină cu mine.

— N-ai decât să-l iei, dragul meu.

Părintele superior scutură un clopoţel, la clinchetul căruia se înfăţişă numaidecât un frate.

— Spune fratelui Jacques şi fratelui pe care-l trimitem de obicei în oraş să vină aici.

După zece minute şi unul şi celălalt se iviră în prag.

— Jacques? Îl înştiinţă Gorenflot? Am de gând să-ţi încredinţez o misiune extraordinară.

— Mie, sfinţia voastră? Întrebă tânărul, nedumerit.

— Da, vei însoţi pe domnul Robert Briquet într-o lungă călătorie.

— Oh! Se bucură tânărul frate, însufleţit de imbolduri hoinare. Eu să plec într-o călătorie cu domnul Briquet, eu în lumea largă, liber, de capul meu? Ah, domnule Robert Briquet, o să încrucişăm spadele în fiecare zi, nu-i aşa?

— Da, copile.

— Şi o să pot lua şi archebuza cu mine?

— N-ai decât s-o iei.

Jacques o zbughi din loc şi ţâşni pe uşă afară, ţipând în gura mare de bucurie.

— Cât priveşte ştafeta pe care voiai s-o trimiţi? Spuse Gorenflot? Poftim de porunceşte, rogu-te, ce să facă. Vino încoace, frate Panurge.

— Panurge?! Se miră Chicot, simţind cum, la auzul acestui nume, în sufletul lui se trezesc amintiri ce nu erau lipsite de duioşie. Panurge!

— Da, sărmanul! Oftă Gorenflot. L-am ales pe fratele acesta, care se numeşte tot Panurge ca şi cel de pe vremuri, ca să facă toată alergătura ce cădea în seama celuilalt.

— Va să zică prietenul nostru de odinioară nu mai e în stare de nimic?

— A murit? Suspină Gorenflot? A murit!

— O! Rosti Chicot, plin de compătimire. Ce-i drept, bietul de el începuse să îmbătrânească.

— Avea nouăsprezece ani, dragul meu, nouăsprezece ani.

— Într-adevăr, e un caz de longevitate cu totul neobişnuit; doar prin mânăstiri mai întâlneşti asemenea minunăţii.