Capitolul XVIÎn ce fel şi din ce pricină răposase Chicot

Chicot în carne şi oase? Să ne ierte deci cititorii noştri dacă din întâmplare ar fi amatori de întâmplări miraculoase şi dacă-şi vor fi închipuit la un moment dat că ne-am luat îngăduinţa să introducem un strigoi printre eroii istorisirii noastre? Chicot ieşi deci din palat, după ce-i spusese monarhului, în zeflemea, potrivit obiceiului său, toate adevărurile pe care ţinea să i le împărtăşească.

Iată ce se întâmplase:

După moartea prietenilor apropiaţi ai monarhului, moarte pricinuită de zâzaniile şi de uneltirile urzite de către ducii de Guise, Chicot căzuse pe gânduri.

Viteaz, precum îl ştim şi nepăsător, preţuia totuşi nespus de mult viaţa, care, pentru el, ca de altminteri pentru toţi oamenii de elită, era un veşnic prilej de desfătare.

La drept vorbind, singurii inşi în stare să se plictisească pe lumea aceasta şi care se călătoresc în lumea de apoi cu speranţa că vor avea parte de mai multe distracţii sunt zevzecii.

Ca urmare a plăcerilor pe care, aşa cum am arătat, i le prilejuia viaţa, Chicot ajunse să se teamă de răzbunarea domnului de Mayenne, cu atât mai mult cu cât ocrotirea regelui nu se dovedea a-i fi de vreun ajutor; şi îşi spunea, cu acea filosofie practică atât de caracteristică pentru gândirea sa, că un lucru odată făcut este bun făcut şi nimic nu-l mai poate desface pe lumea aceasta; şi că, prin urmare, toate halebardele şi toate tribunalele regelui Franţei n-ar fi fost în măsură să cârpească, chiar dacă nu s-ar fi băgat de seamă, o tăietură pe care pumnalul domnului de Mayenne ar fi făcut-o la vesta cu mâneci bufante a lui Chicot.

Se hotărâse deci să aleagă altă cale, dat fiind că rolul de măscărici, pe care cu dragă inimă l-ar fi schimbat oricând cu un rol serios, începuse să-l obosească, la fel ca şi răsfăţurile regale care, la vremea aceea, erau sortite să-l ducă, fără doar şi poate, la pierzare.

Pentru început se gândise, aşadar, să aştearnă o distanţă cât mai mare cu putinţă între spada domnului de Mayenne şi pielea lui Chicot.

În consecinţă, se grăbise să plece la Beaune, cu întreitul scop de a părăsi Parisul, de a-l îmbrăţişa pe amicul său Gorenflot şi de a-şi stropi măseaua cu vestitul vinaţ din 1550, cu atâta osârdie lăudat în faimoasa scrisoare cu care se încheie povestirea noastră Doamna de Monsoreau.

Trebuie să spunem că această mângâiere avu darul să-i priască? După două luni, Chicot îşi dădu seama că se îngraşă văzând cu ochii şi că lucrul acesta îl slujea de minune, ajutându-l să-şi schimbe înfăţişarea; dar în acelaşi timp observă că, pe măsură ce se îngrăşa, începea să semene cu Gorenflot, mai mult chiar decât îi şedea bine unui om de spirit.

Spiritul se dovedi până la urmă mai puternic decât materia. După ce deşertă câteva sute de sticle din vestitul vinaţ de la 1550 şi după ce citi şi răsciti cele douăzeci şi două de volume din care era alcătuită mica bibliotecă a stăreţiei şi în care egumenul descoperise această axiomă latinească: Bonum vinum laetificat cor hominis7, Chicot simţi, aşadar, o mare greutate la stomac şi un gol imens în creier.

„Aş putea foarte bine să mă călugăresc? Se gândi el? Numai că la mânăstirea lui Gorenfiot prea ar fi toate după pofta inimii mele, în timp ce într-o altă mânăstire n-ar fi îndeajuns; fireşte, rasa călugărească mi-ar oferi cea mai iscusită deghizare, ce m-ar feri pururea de privirile domnului de Mayenne; ei, fir-ar dracu al dracului, trebuie să mai existe şi alte mijloace decât tertipuri vulgare: să căutăm. Am citit undeva, într-o carte, care, ce-i drept, nu se află în biblioteca lui Gorenfiot: Quaere et inventies8.”

Chicot se apucă deci să caute şi iată ce găsi.

Pentru vremea aceea, era un lucru încă inedit.

I se destăinui lui Gorenfiot, rugându-l să-i scrie regelui ceea ce-i va dicta el.

Gorenfiot se înduplecă anevoie, ce-i drept, dar se înduplecă totuşi în cele din urmă şi-i scrise monarhului că Chicot se retrăsese la stăreţie, că amărăciunea pricinuită de faptul că se văzuse nevoit să se despartă de stăpânul său, atunci când acesta se împăcase cu domnul de Mayenne, îi vătămase sănătatea, dar că, oricât încercase să se împotrivească, alungându-şi gândurile negre, durerea fusese mai tare decât voinţa lui, curmându-i zilele.

La rândul său, Chicot îi scrisese şi el o epistolă regelui.

Epistola, datată din 1580, era alcătuită din cinci paragrafe.

Fiecare din aceste paragrafe părea să fi fost aşternut pe hârtie la intervale de câte o zi, pe măsură ce boala înainta.

Primul era scris şi semnat de o mână încă sigură pe mişcările sale.

Scrisul celui de-al doilea era şovăielnic, iar iscălitura, deşi destul de citeaţă încă, era tremurată.

La sfârşitul celui de-al treilea nu apucase să semneze decât Chic…

Ch… la sfârşitul celui de-al patrulea.

În fine, cel de-al cincilea se încheia cu un C… lângă care se întindea o pată de cerneală.

Pata aceea lăsată de mâna unui muribund copleşise de durere inima monarhului.

Aşa se explică de ce se arătase atât de convins că Chicot nu putea fi decât o nălucire sau un strigoi.

Am fi dorit să putem transcrie în întregime scrisoarea lui Chicot, dar cum Chicot era, ca să folosim un termen din zilele noastre, un om foarte excentric şi cum stilul este oglinda omului, se cuvine să spunem că stilul său epistolar, îndeosebi, era atât de excentric, încât nu ne încumetăm să reproducem această misivă, oricât de puternic ar fi efectul pe care-l putem sconta. O veţi putea citi însă în memoriile lui L'Étoile. Este datată din 1580, aşa cum am arătat, „anul marilor încornoraţi”, ca să folosim cuvintele lui Chicot.

În josul paginii erau câteva rânduri pe care Gorenflot le adăugase pentru „a bate fierul cât e cald”, mărturisindu-i regelui că, de când prietenul său se stinsese din viaţă, începuse a urî stăreţia din Beaune şi c-ar fi vrut mai degrabă să vină la Paris.

Mai cu seamă acest post-scriptum îi dăduse multă bătaie de cap lui Chicot, care, cu chiu cu vai, reuşise în cele din urmă să-l smulgă din vârful degetelor lui Gorenflot.

Spre deosebire de el, Gorenflot se simţea minunat de bine la Beaune, întocmai ca şi Panurge.

Egumenul îi argumenta lui Chicot cu o voce tânguitoare că, de obicei, vinurile sunt cu prisosinţă botezate când nu le iei de la obârşia lor ca să le poţi alege pe sprânceană.

Chicot însă căută să-l împace, făgăduind cucernicului stareţ că va veni el însuşi în fiecare an pentru a-i face rost de o provizie îndestulătoare de vinuri de Bourgogne de Volnay şi de Chambertin şi cum în această privinţa ca în atâtea altele încă, Gorenflot recunoştea priceperea deosebită a lui Chicot, se lăsă în cele din urmă înduplecat de stăruinţele prietenului său.

La rândul său, răspunzând la scrisoarea trimisă de Gorenflot şi la cuvintele de rămas bun pe care i le adresase Chicot în pragul morţii, regele scrisese cu propria lui mână: „Preasfinţia ta veţi avea grijă a hărăzi o creştinească şi poetică îngropăciune sărmanului Chicot, pe care îl regret din toată inima, căci era nu numai un prieten credincios, dar şi un vrednic gentilom, cu toate că n-a reuşit niciodată să descurce spiţa neamului său decât până la străbunici.

Îl veţi împodobi cu flori şi-i veţi căuta un loc de veşnică odihnă în bătaia soarelui, pe care-l iubea cu atâta râvnă, fiind de felul său din partea de miazăzi a Franţei. Cât priveşte pe domnia voastră, a cărui mâhnire înţeleg a o cinsti precum se cuvine, cu atât mai mult cu cât şi eu o împărtăşesc, veţi părăsi, potrivit dorinţei pe care mi-aţi mărturisit-o, stăreţia domniei voastre din Beaune. Am prea mare trebuinţă de oameni credincioşi şi de slujitori de ispravă pentru a vă îngădui să rămâneţi departe de mine. Drept care vă numesc superior la mânăstirea iacobinilor, lăcaşul domniei voastre aflându-se în apropiere de poarta Saint-Antoine, cartier pe care răposatul nostru prieten îl îndrăgea cu osebire.

Preaîndatoratul sfinţiei voastre, Henric, care doreşte să nu-l uitaţi în cucernicele voastre rugăciuni.”

Vă puteţi închipui ce ochi mari făcu egumenul în faţa acestei scrisori scrise în întregime de mâna unui monarh, cât de tare se minună de geniala iscusinţă a lui Chicot şi cât de grabnic se pregăti să-şi ia zborul spre onorurile ce-l aşteptau. Căci, dacă vă mai amintiţi, râvna măririlor făcuse încă mai de mult să încolţească îndărătnicii săi lăstari în inima lui Gorenflot, al cărui prenume, de altfel, Modeste şi care, de când fusese numit superior la Beaune, se chema dom Modeste Gorenflot.

Totul se petrecuse după dorinţa suveranului, ca de altminteri şi după dorinţa lui Chicot.

Un mănunchi de scaieţi menit a înfăţişa, fizic şi alegoric totodată, rămăşiţele pământeşti ale lui Chicot, fusese înmormântat la soare, printre flori, sub un butuc de viţă de toată frumuseţea; pe urmă, după ce trecuse pe lumea cealaltă şi fusese îngropat în chip simbolic, Chicot îl ajutase pe Gorenflot să-şi strângă calabalâcul şi să se mute.

Dom Modeste fusese înscăunat cu mare fală la mânăstirea iacobinilor.

Chicot aşteptase apoi să coboare noaptea pentru a intra pe furiş în Paris.

Cumpărase în preajma porţii Bussy o căsuţă cu trei sute de scuzi şi când îi venea chef să-l vadă pe Gorenflot, avea la îndemână trei drumuri între care putea să aleagă: unul mai scurt, care trecea prin oraş, un altul pe malul apei şi, în sfârşit, cel de-al treilea, care era şi cel mai sigur, pe sub zidurile Parisului.

Chicot, care avea o fire visătoare, îl alegea de obicei pe cel de pe malul Senei; şi cum pe atunci fluviul nu ajunsese încă să fie ferecat între pereţi de piatră, undele, precum spune poetul, lingeau ţărmurile-i largi, de-a lungul cărora, în nopţile senine cu lună plină, locuitorii cetăţii aveau deseori prilejul să vadă profilându-se umbra şuie a lui Chicot.

După ce se statornici la el acasă şi-şi schimbă numele, Chicot, se îngriji să-şi schimbe şi înfăţişarea: se numea, aşadar, Robert Briquet, după cum ştim şi se obişnuise să umble puţin cocârjat; pe urmă, din pricina frământărilor şi necazurilor ce se ţinuseră lanţ vreo cinci-şase ani, începuse să pleşuvească, aşa că părul său creţ şi negru de odinioară se retrăsese încetul cu încetul, întocmai ca marea în timpul refluxului, de pe frunte spre ceafă.

Pe de altă parte, aşa cum am spus, Chicot se îndeletnicise îndeaproape cu arta îndrăgită cu atâta râvnă de mimii din vechime, artă ce tinde să modifice, cu ajutorul unor grimase savant ticluite, mişcările fireşti ale muşchilor feţei şi jocul obişnuit al fizionomiei.

Datorită acestei sârguincioase ucenicii, privit la lumina zilei, Chicot reuşea să fie, atunci când îşi dădea osteneala, un Robert Briquet sadea, adică un om a cărui gură era lăbărţată până la urechi, a cărui bărbie se încârliga cu nasul şi ai cărui ochi priveau atât de cruciş, că ţi se făcea părul măciucă; toate astea fără nici un fel de schimonoseli, spre încântarea celor ce gustau asemenea prefaceri, căci din prelungă, colţuroasă şi vicleană, figura lui devenise lătăreaţă, râzătoare, nătângă şi smerită. În schimb, Chicot nu avusese cum să scurteze braţele sale lungi cât o zi de post şi picioarele lui de-o poştă; dar cum era grozav de iscusit, îşi încovoiase spinarea, aşa cum am arătat, încât braţele sale păreau acum tot atât de lungi ca şi picioarele.

Îndeletnicindu-se cu aceste exerciţii fizionomice, Chicot avu grijă totuşi să nu aibă legături cu nimeni.

Într-adevăr, oricât de mlădii ar fi fost mădularele lui, nu putea totuşi să rămână o veşnicie în această poziţie.

Cum şi-ar fi îngăduit, bunăoară, să umble cocârjat la amiază, când fusese drept ca bradul la orele zece şi ce motiv ar fi putut scorni spre a se justifica în ochii unui prieten care l-ar fi văzut schimbându-şi într-o clipă înfăţişarea dacă, plimbându-se cu el, ar fi întâlnit întâmplător o mutră suspectă?

Robert Briquet se hotărî deci să ducă o viaţă singuratică, viaţă care, de altfel, era pe placul său, singura lui distracţie fiind să se abată uneori pe la Gorenflot pentru a deşerta până la ultima cupă faimosul vinaţ din 1550 pe care cuviosul egumen se ferise, bineînţeles, să-l lase de izbelişte în beciurile mânăstirii din Beaune.

Din păcate însă, sufletele de rând sunt supuse prefacerilor la fel ca şi sufletele alese: de la o vreme, Gorenflot se schimbă şi el, dar nu ca înfăţişare. Cel ce ţinuse cândva în mâini soarta sa se afla acum în puterea şi la cheremul său. Faptul că Chicot venea să cineze la stăreţie i se păru un fel de servitute din partea lui Chicot şi, din momentul acela, Gorenflot ajunse să aibă o părere mult prea bună despre sine şi nu îndeajuns de bună despre Chicot.

Văzând schimbarea petrecută cu prietenul său, Chicot nu se simţi câtuşi de puţin jignit: cele pe care le întâmpinase în preajma regelui Henric îl căliseră îndeajuns pentru a-şi însuşi această filosofie. Se strădui doar să fie mai cumpătat ca înainte şi atâta tot. În loc să se ducă din două în două zile la stăreţie, se învrednici să meargă doar o dată pe săptămână, apoi din două în două săptămâni şi, în sfârşit, numai o singură dată pe lună.

Gorenflot era însă atât de plin de sine, încât nici măcar nu băgă de seamă.

Chicot era prea filosof ca să mai poată fi susceptibil; se mulţumi deci să râdă pe sub mustaţă de nerecunoştinţa lui Gorenflot şi să-şi scarpine nasul şi bărbia, după bunul său obicei.

„Apa şi timpul? Îşi spuse el? Sunt cele mai puternice maluri pe care le cunosc: unul sfărâmă stâncile, iar celălalt amorul-propriu. Să avem răbdare.”

Şi îşi struni răbdarea, aşteptând.

Era tocmai în aşteptare când se întâmplau evenimentele istorisite mai înainte şi în ţesătura cărora i se păru a întrevedea unele elemente neprevăzute ce prevestesc de obicei marile cataclisme politice.

Aşadar, Chicot, simţind că monarhul său, la care ţinea la fel de mult ca şi până atunci, deşi plecat din lumea celor vii, era pândit, în vârtejul evenimentelor ce urmau să se petreacă, de anumite primejdii aidoma celor de care îl ferise odinioară, se gândise să i se arate în chip de strigoi şi, ca atare, să-i prorocească viitorul.

Am văzut însă că vestea apropiatei sosiri a domnului de Mayenne, veste cuprinsă ca într-un răvaş în istorisirea lui Joyeuse şi pe care Chicot, cu isteţimea lui de maimuţă, o scosese în vileag, îl convinsese pe Chicot să treacă din ipostaza de strigoi în cea de fiinţă însufleţită şi să schimbe rolul de profet cu cel de ambasador.

Şi acum când, ceea ce putea să pară neguros în povestirea noastră a fost pe deplin limpezit, cu îngăduinţa cititorilor vom căuta să-l întâlnim din nou pe Chicot la ieşirea lui din palat şi să-l însoţim până la el acasă, în Piaţa Bussy.