Capitolul XVIISerenada

De la palatul Luvru şi până la locuinţa lui, Chicot nu avea un drum prea lung de făcut.

Coborî deci pe ţărm şi porni să străbată Sena în curmeziş cu o luntre mică pe care o conducea singur şi cu care venise de pe malul celălalt, de la poalele turnului Nesle, lăsând-o apoi pironită de cheiul pustiu al palatului.

„Ce curios? Îşi spunea el în timp ce vâslea privind ferestrele palatului, dintre care una singură, cea de la iatacul regelui, rămăsese luminată, deşi era o oră târzie din noapte? Ce curios când te gândeşti că, după atâţia ani, Henric a rămas tot aşa cum îl ştiam; alţii au crescut în vremea asta, alţii s-au prăbuşit, iar alţii au murit, pe când el este aidoma cum a fost, doar cu câteva cute mai mult pe obraz şi în inimă, atâta tot; pururi aceeaşi fiinţă slabă de înger şi deosebită de restul oamenilor, bizară şi plină de poezie totodată; pururi acelaşi suflet egoist, obişnuit să ceară întotdeauna mai mult decât i se poate da: prietenie celor indiferenţi, dragoste celor ce-i sunt prieteni, credinţă celor ce-l iubesc şi cu toate astea nespus de trist, biet rege, nefericit monarh mai trist decât oricare alt om de pe cuprinsurile ocârmuite de el. Într-adevăr, sunt singurul, cred, care a cercetat mai adânc amestecul acesta atât de ciudat de dezmăţ şi de căinţă, de nelegiuire şi de superstiţie, tot aşa cum sunt singurul care cunoaşte pe de rost Luvrul, prin galeriile căruia atâţia favoriţi s-au perindat în drum spre mormânt, spre surghiun sau spre deplina uitare: după cum tot eu sunt singurul care ştie să umble şi să se joace fără a întâmpina nici o primejdie cu această coroană ce arde ca jeraticul gândurile atâtor oameni, pentru ca în cele din urmă să le ardă şi degetele.”

Chicot scoase un oftat mai mult filosofic decât trist şi porni să tragă mai vârtos la lopeţi.

„Ia te uită? Îşi aminti el deodată? Regele n-a pomenit nimic despre bani când mi-a vorbit de plecare: trebuie să mă simt măgulit că-mi arată atâta încredere; asta dovedeşte c-am rămas prieteni.”

Şi Chicot începu să râdă pe tăcute, aşa cum râdea el îndeobşte; apoi, încordându-se pentru ultima oară asupra vâslelor, împinse luntrea spre ţărmul acoperit cu nisip fin şi o trase pe uscat.

Pe urmă, după ce legă botul luntrei de un ţăruş cu un nod pe care numai el ştia să-l facă şi care, în acele vremuri nevinovate? Bineînţeles, în comparaţie cu cele de azi? Era o chezăşie destul de temeinică, se îndreptă spre locuinţa lui, care se afla, precum am spus, doar la vreo două bătăi de muschetă de malul apei.

În clipa când apucă pe strada Augustinilor însă, fu nespus de uimit şi, mai cu seamă, intrigat auzind un zvon de instrumente muzicalo şi o unduire de glasuri ce împânzeau cu sunete armonioase întreg cartierul, atât de paşnic de obicei la ora aceea târzie.

„Se vede că-i vreo nuntă prin partea locului? Se gândi el în primul moment. Ei, fir-ar să fie, când ziceam c-o să apuc şi eu să dorm barem cinci ceasuri, vrând-nevrând trebuie să stau cu ochii deschişi, deşi numai de nuntă nu-mi arde.”

Apropiindu-se de locuinţa lui, văzu pâlpâind o lumină puternică în geamurile puţinelor case risipite ici-colo de-a lungul străzii; lumina aceea învolburată era răspândită de vreo douăsprezece torţe purtate de tot atâţia paji sau feciori de casă, în timp ce un grup de douăzeci şi patru de muzicanţi dirijaţi de un italian năbădăios cântau de mama focului din viole, psalterioane, sistre, rebecuri, lăute, surle şi tobe.

Armata aceasta de scandalagii era rânduită cu tot şartul în faţa unei case pe care Chicot o recunoscu, spre marea lui nedumerire, ca fiind chiar locuinţa sa.

Generalul invizibil care conducea această manevră îi aşezase pe muzicanţi şi pe paji cu faţa către casa lui Robert Briquet şi cu ochii aţintiţi asupra ferestrelor lui, în aşa fel încât toţi cei ce se aflau acolo păreau că nu sunt însufleţiţi, nu respiră, nu trăiesc decât pentru această contemplare.

Chicot rămase locului un moment, privind, împietrit de uimire, toată acea desfăşurare şi ascultând harababura ce se iscase.

Pe urmă, plesnindu-se peste coapse cu mâinile-i ciolănoase, îşi spuse: „Nu se poate, trebuie să fie o încurcătură la mijloc; nu-mi vine să cred că oamenii ăştia fac atâta tevatură numai şi numai de dragul meu”.

Mai făcu deci câţiva paşi şi se amestecă în droaia de curioşi ce se strânseseră la faţa locului, ademeniţi de îmbierile serenadei, şi, uitându-se cu luare-aminte jur împrejur, se încredinţă că lumina torţelor se răsfrângea numai supra casei sale, după cum tot freamătul acela armonios se revărsa asupra ei; din câtă lume se afla acolo, nimeni nu părea să se sinchisească nici de casa de peste drum, nici de locuinţele învecinate.

„Într-adevăr? Se dumeri Chicot? Acum îmi dau seama că-i pentru mine: te pomeneşti că-i voi fi căzut cu tronc mai ştiu eu cărei prinţese!”

Totuşi această ipoteză, oricât l-ar fi măgulit, nu i se păru destul de convingătoare lui Chicot.

Se întoarse către casa ce se afla în faţa locuinţei sale.

Numai două dintre ferestrele ei erau neoblonite, amândouă la etajul al doilea şi scăpărau când şi când fulgerate de lumina torţelor; atâta bucurie mai avea şi ea, biata clădire, lipsită, cum părea să fie, de vedere şi văduvită de orice chip omenesc.

„Se vede că ăştia dinăuntru dorm buştean? Spuse Chicot? Bată-i să-i bată! O dăndănaie ca asta ar scula şi morţii în picioare!”

În timp ce Chicot îşi punea fel şi fel de întrebări la care tot ei răspundea, orchestra îşi continua concertul ca şi cum ar fi cântat în faţa unei adunări de regi şi de împăraţi.

— Dacă nu te superi, prietene? Îl iscodi Chicot pe unul dintre făclieri? N-ai putea să-mi spui dumneata, rogu-te, pentru cine cântă muzica asta?

— Pentru cetăţeanul care stă aici? Răspunse feciorul arătând spre casa lui Robert Briquet.

„Pentru mine? Se gândi Chicot? Va să zică tot pentru mine!”

Chicot îşi făcu loc prin mulţime, crezând că va putea citi dezlegarea acestei enigme pe mânecile sau pe pieptul pajilor, dar orice blazon fusese cu îngrijire ascuns sub un fel de pelerină cenuşie ca zidurile.

— Al cui eşti, prietene? Întrebă Chicot pe un toboşar care-şi sufla în degete ca să şi le dezmorţească, neavând nimic de făcut în momentul acela.

— Al cetăţeanului care stă aici? Îi răspunse muzicantul, arătând cu bagheta spre locuinţa lui Robert Briquet.

„Măi să fie! Se gândi Chicot. Aşadar, nu numai c-au venit aici pentru mine, dar sunt chiar ai mei. Din ce în ce mai bine! În sfârşit, vom vedea ce-o mai fi.”

Şi aşternându-şi pe faţă cea mai migăloasă schimonositură pe care fu în stare s-o ticluiască, începu să dea din coate, înghiontind în dreapta şi-n stânga paji, lachei şi muzicanţi pentru a-şi croi drum spre uşa de la intrare, străduinţă pe care cu chiu cu vai izbuti s-o ducă la bun sfârşit, iar când ajunse acolo, scăldat în lumină şi înconjurat de făclieri, scotoci în buzunar, scoase cheia, descuie uşa şi, după ce intră înăuntru, o închise la loc şi împinse zăvoarele.

Pe urmă, urcându-se sus, la etaj, scoase în balcon un jilţ de piele pe care se aşeză la largul său, cu bărbia sprijinită de balustradă şi, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de râsetele cu care fusese întâmpinată ivirea lui, glăsui:

— Domnilor, sunteţi siguri că nu v-aţi înşelat şi că trilurile, cadenţele şi ruladele domniilor voastre îmi sunt într-adevăr hărăzite mie?

— Sunteţi jupân Robert Briquet? Întrebă conducătorul orchestrei.

— În carne şi oase.

— Înseamnă deci că suntem la porunca domniei voastre, domnule? Răspunse italianul, făcând cu bagheta un semn ce dezlănţui o nouă învolburare melodioasă.

„Zău dacă mai înţeleg ceva!” se minună în sinea lui Chicot, plimbându-şi privirile iscoditoare peste capetele mulţimii şi peste casele din vecinătate.

Toată suflarea din împrejurimi ieşise la ferestre sau în pragul caselor ori se amestecase cu grupurile de cască-gură ce zăboveau în faţa uşii sale.

Jupân Fournichon, nevastă-sa, împreună cu tot alaiul celor Patruzeci şi Cinci, femei, copii şi lachei, ticseau toate ferestrele hanului La Spada Mândrului Cavaler.

Numai clădirea de peste drum era întunecată şi mută ca un mormânt.

Chicot scotocea peste tot cu privirile căutând dezlegarea acestei încâlcite cimilituri, când i se păru deodată că întrezăreşte sub streaşina de la intrare, printre rosturile pardoselii balconului, la câteva palme sub tălpile sale, un bărbat înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, cu o pălărie neagră cu pană roşie pe cap şi o spadă lungă la şold, bărbat care, socotind că nu-l poate vedea nimeni, sorbea din ochi casa de peste drum, casa aceea pustie şi tăcută în care nu se simţea nici un fior de viaţă.

Când şi când, şeful orchestrei îşi părăsea îndeletnicirile pentru a schimba cu dânsul câteva cuvinte în şoaptă.

Chicot îşi dădu numaidecât seama că tâlcul împrejurării de faţă se afla acolo şi că pălăria neagră ascundea chipul unui gentilom.

Din clipa aceea, toată atenţia lui se îndreptă asupra necunoscutului; aşa cum şedea rezemat de parmalâcul balconului, ochiul său avea o largă privelişte, putând să observe cu înlesnire tot ce se petrecea în stradă, ca şi sub streaşina de la intrare; reuşi deci să pândească fiece mişcare a personajului misterios, chibzuind că cel dintâi gest nesocotit pe care avea să-l facă îi va da în vileag trăsăturile feţei.

La un moment dat, în timp ce Chicot era numai ochi, absorbit de cercetările sale, un călăreţ însoţit de doi scutieri se ivi în colţul străzii şi începu să lovească de zor în dreapta şi-n stânga cu o nuia, alungându-i pe curioşii care stăteau pironiţi locului, căscând gura la muzicanţi.

„Domnul de Joyeuse!” murmură Chicot, recunoscându-l pe marele amiral al Franţei, în chip de călăreţ, încălţat cu cizme şi împintenat din porunca regelui.

După ce droaia de gură-cască fu împrăştiată, muzica încetă să mai cânte. Şeful de orchestră le făcuse probabil semn muzicanţilor să se oprească.

Călăreţul se apropie de gentilomul ascuns sub streaşină.

— Ei, Henri? Îl întrebă el? Ce veste-poveste?

— Nimic, frăţioare, nimic.

— Nimic?

— Da, nimic, nici măcar nu s-a arătat la faţă.

— Puşlamalele astea n-au făcut destul tărăboi?

— Ba cred c-au spart urechile tuturor vecinilor.

— N-au strigat în gura mare, aşa cum au fost muştruluiţi, c-au venit să cânte în cinstea cetăţeanului care stă aici?

— Dimpotrivă, au urlat atât de tare, încât uite-l c-a ieşit în balcon să asculte serenada.

— Şi domniţa tot nu s-a arătat?

— Nici ea, nici altcineva din casă.

— Ideea, totuşi, cred că era destul de iscusită? Rosti Joyeuse, contrariat. Putea foarte bine, fără ca nimeni să i-o ia în nume de rău, să se folosească de acest prilej, aşa cum au făcut atâţia oameni de treabă şi să asculte concertul dat în cinstea vecinului său.

Henri clătină din cap.

— Se vede că n-o cunoşti, frăţioare! Spuse el.

— Ba da, ba da, o cunosc; mai bine zis, cunosc toate femeile şi cum şi dânsa se numără printre ele, nu trebuie deci să ne pierdem curajul.

— O, Doamne, frăţioare, îmi spui asta fără nici un pic de curaj!

— Nicidecum, numai că, începând de azi, în fiecare seară cetăţeanul care şade aici va fi răsfăţat cu câte o serenadă.

— Şi dacă dânsa o să se mute?

— Păi de ce, dacă nu scoţi un cuvânt, dacă nu arăţi că-i vorba de ea, dacă rămâi mai departe ascuns? Ce-a spus cetăţeanul când a văzut că i se face atâta curte?

— A ţinut o cuvântare orchestrei. Ah, uite, frăţioare, uite că i-a venit iar chef să vorbească.

Într-adevăr, Briquet, care se hotărâse să lămurească lucrurile pe deplin, se ridicase în picioare pentru a-l descoase din nou pe şeful de orchestră.

— Dar taci odată, omule şi intră-n casă! Strigă Anne, mânios. Ţi-am cântat doar serenada, ce dracu mai vrei acum! Stai liniştit!

— De cântat mi-aţi cântat-o? Răspunse Chicot cu cea mai desăvârşită amabilitate? Aş vrea totuşi să ştiu cel puţin cui era închinată serenada pe care mi-aţi cântat-o.

— Fetei dumitale, nătărăule!

— Nu vă fie cu supărare, domnule, dar eu n-am nici o fată.

— Nevestei dumitale, atunci.

— Numai că, slavă Domnului, nu sunt însurat.

— Atunci, chiar dumitale în persoană.

— Da, da, ţie şi dacă n-ai de gând să intri în casă…

Îmbinând cuvântul cu fapta, Joyeuse îşi îndeplini ameninţarea şi îşi repezi calul asupra balconului în care şedea Chicot, dând iama prin muzicanţi.

— Păcatele mele! Strigă Chicot. Păi dacă muzica asta era pentru mine, cui, Doamne iartă-mă, i-a căşunat să-mi strivească muzicanţii?

— Zevzec bătrân! Scrâşni Joyeuse, înălţând privirile. Dacă nu-ţi vâri mai degrabă mutra aia pocită în cuibul tău de croncănitoare, muzicanţii au să-şi spargă lăutele în capul tău.

— Bietul om! Lasă-l în pace, frăţioare! Spuse du Bouchage. Îţi dai seama că trebuie să fie tare mirat, sărmanul!

— Şi de ce să fie mirat, lua-l-ar dracu?! Vezi bine doar că, dacă s-ar încinge o încăierare, poate că s-ar învrednici, în sfârşit, să iasă cineva la fereastră; prin urmare, să-l zvântăm în bătaie pe cetăţeanul nostru, să-i dăm foc casei la nevoie, numai să facem ceva, drăcia dracului, să facem ceva!

— Te rog din suflet, frăţioare? Spuse Henri? Să nu sărim peste cal numai pentru a-i smulge o privire acestei femei. Suntem învinşi, n-avem încotro, trebuie să ne lăsăm păgubaşi.

Briquet nu scăpase un singur cuvânt din tot acest dialog ce reuşise să lumineze pe deplin ideile lui atât de încâlcite; cunoscând, aşadar, năbădăile celui care voia să-l ia în tărbacă, îşi făcea în gând pregătirile de apărare.

Joyeuse însă, lăsându-se convins de argumentele lui Henri, nu mai stărui şi porunci tuturor să plece: paji, valeţi şi muzicanţi, în frunte cu iscusitul maestro.

Pe urmă, luându-l pe fratele său deoparte, îi mărturisi:

— Sunt disperat; parcă-i un făcut, totul ne stă împotrivă.

— Ce vrei să spui?

— Nu mai am timp să-ţi dau o mână de ajutor.

— Într-adevăr, eşti îmbrăcat ca de drum, acum abia bag de seamă.

— Trebuie să plec în noaptea asta la Anvers: regele mi-a încredinţat o solie.

— Când ţi-a încredinţat-o?

— Chiar astă-seară.

— O, Doamne!

— Vino cu mine, zău, vino!

Henri lăsă braţele să-i cadă.

— Îmi porunceşti, frăţioare? Întrebă el, pălind numai la gândul c-ar putea fi silit să plece.

Anne făcu un gest.

— Dacă-mi porunceşti? Adăugă Henri? Mă supun.

— Nu-i decât o rugăminte, du Bouchage, atâta tot.

— Îţi mulţumesc, frăţioare.

Joyeuse dădu din umeri.

— Aş face orice pofteşti, Joyeuse, dar, vezi tu, dacă aş fi cumva nevoit să părăsesc obiceiul de a-mi petrece nopţile pe strada asta, dacă nu mi-ar mai fi dat să privesc fereastra asta…

— Atunci?

— Aş muri!

— Eşti nebun, sărmane!

— Inima mea este acolo, mă înţelegi, frăţioare? Zise Henri, întinzând mâna spre casa din faţă. Acolo este viaţa mea; cum vrei să mai trăiesc, dacă-mi smulgi inima din piept?

Ducele îşi încrucişă braţele, mocnind în sine o mânie amestecată cu milă. Îşi muşcă mustăcioara şi, după ce rămase pe gânduri câteva clipe, rosti într-un târziu:

— Dacă tata te-ar ruga, Henri, să te laşi pe mâna lui Miron, care nu este numai medic, dar în aceeaşi măsură şi filosof…

— I-aş răspunde că nu sunt câtuşi de puţin bolnav, că mintea mi-e teafără şi că Miron nu poate lecui suferinţele dragostei.

— N-am încotro, trebuie să mă înclin în faţa părerilor tale, Henri; la urma urmei însă, de ce mi-aş face sânge rău? Femeia aceasta este totuşi femeie, iar tu, la rândul tău, eşti îndeajuns de stăruitor, aşa că nu văd pentru ce ne-am pierde speranţa, iar când am să mă întorc, sunt convins c-am să te găsesc zburdând, cu cântecul pe buze, mai voios şi mai sprinţar decât mine.

— Da, da, frăţiorul meu drag? Încuviinţă tânărul, strângând mâinile prietenului său? Da, am să mă lecuiesc, da, am să fiu fericit şi am să zburd voios; îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-o dovedeşti, îţi mulţumesc! Este tot ce am mai de preţ pe lume.

— După dragostea ta.

— Dar mai presus decât viaţa mea.

Mişcat până în adâncul sufletului, deşi părea să fie un om uşuratic, Joyeuse se grăbi să-i taie vorba fratelui său.

— Mergem? Spuse el. Torţele s-au stins, precum vezi, muzicanţii şi-au luat instrumentele la spinare, iar pajii au purces la drum.

— Du-te, frăţioare, du-te că vin şi eu îndată? Spuse du Bouchage, care se gândea cu jale că trebuie să părăsească strada.

— Înţeleg? Răspunse Joyeuse? Vrei să-ţi iei rămas bun de la fereastră, ai dreptate. Atunci ia-ţi rămas bun şi de la mine, Henri.

Henri încolăci cu braţele grumazul fratelui său, care se aplecase să-l îmbrăţişeze.

— Nu? Îi spuse el? Am să te petrec până la barieră. Aşteaptă-mă încă puţin, la o sută de paşi de aici. Poate că s-o îndura, în sfârşit, să se arate, crezând că nu mai e nimeni pe stradă.

Anne îşi mână calul spre alaiul ce-l aştepta ceva mai încolo.

— Haideţi? Îi îndemnă el? Nu mai avem nevoie de voi deocamdată; puteţi pleca.

Făcliile se pierdură în noapte, sporovăiala muzicanţilor şi râsetele pajilor se stinseră cu încetul, ca şi ultimele suspine smulse violelor şi lăutelor la atingerea degetelor ce se rătăceau din întâmplare pe strune.

Henri privi pentru ultima oară casa, înălţă o ultimă rugăminte către ferestrele ei şi, în sfârşit, se urni din loc, întorcând mereu capul înapoi şi porni agale după fratele său, înaintea căruia mergeau cei doi scutieri.

Văzând că amândoi tinerii plecaseră împreună cu alaiul lor de muzicanţi, Robert Briquet chibzui că sosise clipa când trebuia să se producă deznodământul acestei scene, dacă, bineînţeles, această scenă era sortită să aibă un deznodământ.

Drept care, socoti de cuviinţă să se retragă în chip zgomotos din balcon şi să închidă ferestrele.

Câţiva gură-cască se încăpăţânară totuşi să rămână mai departe locului, neclintiţi; după zece minute, însă şi cel mai îndărătnic dintre ei îşi luase tălpăşiţa.

Între timp, Robert Briquet se urcase pe acoperişul casei sale împodobit cu fel de fel de cioplituri în lemn, ca nişte dantele, aşa cum sunt îndeobşte acoperişurile locuinţelor flamande şi se ascunse îndărătul unuia din aceste ornamente spre a priveghea ferestrele de peste drum.

Îndată ce se stinse orice zgomot în stradă, când nu se mai auzi nici zvon de lăute, nici tropot de paşi, nici freamăt de glasuri, îndată ce totul intră pe făgaşul obişnuit, una dintre ferestrele de la etaj ale casei misterioase se deschise pe furiş şi cineva scoase capul afară cu băgare de seamă.

— Nu mai e nimeni? Spuse în şoaptă un glas de bărbat? Deci nu mai e nici un pericol. Pesemne că cineva a vrut să-i facă o farsă vecinului nostru; puteţi ieşi din ascunzătoare, doamnă şi coborî în iatacul domniei voastre.

Spunând acestea, bărbatul închise fereastra, scăpără amnarul şi, aprinzând un felinar, îl încredinţă cuiva care aştepta cu mâna întinsă să-l primească.

Chicot se uită atât de încordat, că-i ieşiseră ochii din cap.

Dar abia apucă să întrevadă chipul palid şi neasemuit de frumos al femeii care primise felinarul, abia reuşi să surprindă privirea blajină şi tristă schimbată între slujitor şi stăpână, că păli deodată la faţă şi simţi un fior îngheţat lunecându-i prin vine.

Tânăra femeie, care nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi patru de ani, începu a coborî treptele, urmată de slujitorul său.

— Ah? Murmură Chicot ca pentru sine, trecându-şi mâna peste frunte ca să-şi şteargă sudoarea şi totodată ca şi cum ar fi vrut să alunge o cumplită vedenie? Ah, conte du Bouchage, biet tânăr chipeş şi viteaz, biet îndrăgostit zănatic, geaba tragi nădejde că vei fi voios şi sprinţar şi că-ţi va mai arde vreodată să cânţi! Nu-ţi rămâne decât să încredinţezi fratelui tău deviza pe care ţi-ai ales-o, căci de azi înainte nu vei mai spune în veci: hilariter.

Coborî apoi în iatacul său, cu fruntea înnegurată, ca şi când s-ar fi afundat în cine ştie ce înfricoşată văgăună, în cine ştie ce primejdios abis şi poposi în întunericul ce domnea în odaie, covârşit, el, cel din urmă, dar şi cel mai deplin, poate, de nebănuita înrâurire a melancoliei ce se revărsa din adâncul acelei case.