Capitolul XXXSainte-Maline

Ernauton nu se înşelase, călătorul cu pricina era într-adevăr Chicot.

La rândul său, Chicot avea şi el ochiul ager şi urechea ascuţită, aşa că-i văzuse şi-i auzise pe călăreţi de departe. Şi bănuind că erau în căutarea lui, se opri locului aşteptându-i. În momentul în care nu mai avu nici o îndoială în privinţa aceasta şi se dumeri că cei doi călăreţi se îndreptau spre el, puse mâna fără nici un fel de ifose pe mânerul spadei, ca şi cum ar fi vrut să ia o atitudine demnă.

Ernauton şi Sainte-Maline se uitară o clipă unul la altul, fără să spună nimic.

— Te rog, e rândul dumitale, domnule? Rosti în cele din urmă Ernauton, înclinându-se în faţa adversarului său; căci, în împrejurarea de faţă, cuvântul adversar este mai potrivit decât cel de tovarăş.

Saint-Maline simţi că i se taie suflarea; gestul acesta curtenitor era atât de neaşteptat, încât i se puse un nod în gât şi, în loc de răspuns, lăsă capul în piept.

Văzând că tăcea mâlc, Ernauton se hotărî să ia el cuvântul.

— Slugile dumneavoastră, domnule? I se adresă el lui Chicot. Vorbesc în numele meu şi al dumnealui.

Chicot îl salută cu cel mai drăgălaş zâmbet.

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, dacă nu sunt prea curios? Continuă tânărul? Care-i numele domniei voastre?

— Numele meu este Strigoiul, domnule? Îi răspunse Chicot.

— Aşteptaţi ceva, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Sunteţi atât de bun, dacă nu v-ar fi cu supărare şi ne spuneţi ce aşteptaţi?

— Aştept o scrisoare.

— Vă rugăm să iertaţi curiozitatea noastră, domnule şi că n-avem câtuşi de puţin intenţia să vă jignim.

Chicot se înclină din nou, cu un zâmbet din ce în ce mai drăgălaş.

— Şi de unde aşteptaţi scrisoarea aceasta? Continuă Ernauton.

— De la palat.

— Pecetluită cu ce fel de sigiliu?

— Cu sigiliul regal.

Ernauton vârî mâna în sân.

— Aţi putea recunoaşte, nu-i aşa, scrisoarea cu pricina? Întrebă el.

— Da, dacă aş vedea-o.

Ernauton scoase răvaşul din sân.

— Asta e? Spuse Chicot? Şi pentru mai multă siguranţă, ştiţi, cred că trebuie să vă dau ceva în schimb.

— O dovadă?

— Întocmai.

— Domnule? Luă din nou cuvântul Ernauton? Regele mi-a încredinţat această scrisoare ca să vi-o aduc, însă dumnealui este cel care are datoria să vi-o înmâneze.

Şi întinse scrisoarea lui Sainte-Maline, care o luă în primire pentru a o depune la rândul său în mâinile lui Chicot.

— Vă mulţumesc, domnilor? Spuse acesta.

— Precum vedeţi? Adăugă Ernauton? Am îndeplinit solia aşa cum ni s-a poruncit. Nu mai e nimeni altcineva pe drum, nimeni deci nu ne-a văzut stând de vorbă cu domnia voastră sau înmânându-vă scrisoarea.

— E adevărat, domnule, recunosc şi, la nevoie, chiar pot aduce mărturie că aşa a fost. Şi acum e rândul meu.

— Dovada? Rostiră într-un glas cei doi tineri.

— Căruia din dumneavoastră trebuie să i-o încredinţez?

— Regele nu ne-a spus nimic! Exclamă Sainte-Maline, uitându-se ameninţător la însoţitorul său.

— Fiţi atât de bun şi mai faceţi un duplicat, domnule? Îl rugă Ernauton? Ca să ne puteţi da fiecăruia dintre noi câte un înscris; de aici şi până la palat e o bucată bună de drum şi între timp cine ştie ce nenorocire ni se poate întâmpla, mie sau dumnealui.

În timp ce spunea aceste cuvinte, ochii lui Ernauton scânteiară la rândul lor, luminaţi de un fulger.

— Sunteţi un om înţelept, domnule? Îl lăudă Chicot.

Scoase apoi din buzunar un carnet, rupse două file şi se apucă să scrie pe fiecare dintre ele: „Am primit din mâinile domnului René de Sainte-Maline scrisoarea adusă de domnul Ernauton de Carmainges.

Strigoiul”

— Să ne vedem cu bine, domnule! Spuse Sainte-Maline, grăbindu-se să ia în stăpânire dovada sa.

— Rămâneţi cu bine, domnule şi drum bun! Adăugă Ernauton. Mai aveţi ceva de trimis la palat?

— Nu, nimic altceva, domnilor! Vă foarte mulţumesc! Răspunse Chicot.

Ernauton şi Sainte-Maline îşi îndemnară din nou caii la drum, de astă dată însă îndreptându-se spre Paris, iar Chicot se îndepărtă cu nişte paşi pentru care şi cel mai vânjos catâr ar fi putut pe bună dreptate să-l invidieze.

După ce Chicot se topi în depărtare, Ernauton, care abia apucase să facă o sută de paşi, îşi înfrână brusc bidiviul şi, întorcându-se către Sainte-Maline, spuse:

— Şi-acum, domnule, fă bine, te rog şi descalecă.

— Dar pentru ce, domnule? Se miră Sainte-Maline.

— Acum, că ne-am îndeplinit datoria, avem ceva de vorbit amândoi şi locul de faţă mi se pare cât se poate de potrivit pentru o conversaţie de felul acesta.

— Cum doreşti, domnule? Se învoi Sainte-Maline, sărind jos de pe cal, aşa cum făcuse şi tovarăşul său.

După ce descălecă, Ernauton se apropie de el şi-i spuse:

— Cred că-ţi aduci aminte, domnule, că, fără nici o provocare din partea mea şi fără nici o socoteală din partea dumitale, în sfârşit, fără nici o pricină, tot drumul n-ai făcut decât să mă jigneşti cu cele mai grele cuvinte. Mai mult încă: ai ţinut neapărat să pun mâna pe spadă într-un moment cu totul nepotrivit, iar eu am refuzat. Acum însă cred că momentul este prielnic şi sunt sluga dumitale.

Sainte-Maline îl ascultă până la capăt, încruntat şi posomorât; dar, ce curios! Sainte-Maline de astă dată nu mai era târât de puhoiul mâniei care-l făcuse să se întreacă cu gluma, Sainte-Maline nu mai avea chef să se bată în duel; cugetând mai pe îndelete, îşi recăpătase bunul simţ şi putea să-şi dea seama pe deplin de inferioritatea situaţiei sale.

— Domnule? Răspunse el după o tăcere de câteva clipe? Atunci când ţi-am aruncat cuvinte grele, dumneata, în loc să-mi răspunzi cum s-ar fi cuvenit, ai căutat să mă îndatorezi; n-aş mai fi deci în stare acum să-ţi vorbesc aşa cum ţi-am vorbit mai înainte.

Ernauton se încruntă:

— Nu, domnule, dar în sinea dumitale încă mai gândeşti lucrurile pe care le-ai rostit mai adineauri.

— De unde ştii?

— Pentru că toate cuvintele dumitale erau pornite din ură şi din invidie şi pentru că în cele două ceasuri ce-au trecut de când le-ai rostit nici ura şi nici invidia nu se puteau stinge în inima dumitale.

Sainte-Maline se înroşi, dar nu-i răspunse nimic.

Ernauton aşteptă un timp, apoi continuă:

— Dacă dintre noi doi, regele mi-a dat mie întâietate, a făcut-o numai pentru că figura mea i s-a părut mai simpatică decât a dumitale; dacă n-am ajuns să mă prăvălesc în Bievre, asta s-a întâmplat numai pentru că sunt un călăreţ mai încercat decât dumneata; dacă n-am primit provocarea dumitale în momentul în care ţi s-a năzărit să mă zgândăreşti, n-am făcut-o decât pentru că sunt mai înţelept; după cum câinele drumeţului n-a apucat să-şi înfigă colţii în mine, deoarece privirea mea este mai ageră decât a dumitale; în sfârşit, dacă îţi cer cu tot dinadinsul acum să-mi dai satisfacţie, o fac pentru că sentimentul onoarei este mai adânc înrădăcinat în sufletul meu şi, ia seama, dacă tot mai stai la îndoială, aş putea să spun şi pentru că am mai mult curaj decât dumneata.

Sainte-Maline tremura tot şi din ochii lui ţâşneau fulgere; toate metehnele pe care le dăduse în vileag Ernauton îşi puseseră rând pe rând pecetea pe chipul său vânăt de mânie; la ultimele vorbe rostite, Ernauton trase sabia din teacă, furios de parcă şi-ar fi ieşit din minţi.

Însoţitorul său însă i-o luase înainte.

— Uite ce e, domnule? Întâmpină Sainte-Maline? Te rog să-ţi retragi ultimul cuvânt pe care l-ai spus; e de prisos, oricum, nu se poate să nu-ţi dai seama tocmai dumneata, care mă cunoşti atât de bine, de vreme ce, precum ziceai adineauri, casele noastre se află la două leghe una de alta; retrage-l, te rog. Ajunge, cred, cât m-am umilit, n-are rost să mă şi înjoseşti.

— Domnule? Îi răspunse Ernauton? Dat fiind că eu nu-mi pierd cumpătul în nici o împrejurare, nu mi se întâmplă niciodată să spun altceva decât ceea ce vreau să spun; prin urmare, nu retrag nimic. Şi eu sunt tot atât de sensibil şi, fiind proaspăt venit la curte, n-aş vrea să fiu nevoit să roşesc de câte ori ne va fi dat să ne întâlnim faţă-n faţă. O singură dată măcar că încrucişăm spadele, domnule, asta-i tot ce doresc, pentru ca şi eu şi dumneata să fim cu inima împăcată.

— O, domnule, de unsprezece ori m-am bătut în duel până acum? Rosti Sainte-Maline cu un zâmbet hain? Şi din cei unsprezece adversari pe care i-am înfruntat, doi au rămas pe câmpul de bătaie. Cred că ştii şi asta, nu?

— Eu, în schimb nu m-am bătut niciodată în duel, domnule? Mărturisi Ernauton? Deoarece n-am avut prilejul până acum; găsesc deci că prilejul acesta este binevenit şi cum mi-a ieşit singur în cale, fără ca eu să-l fi provocat cumva, n-aş vrea cu nici un preţ să-l scap. Aştept, aşadar, să te hotărăşti, domnule.

— Uite ce e? Spuse Sainte-Maline, clătinând din cap? Suntem amândoi în serviciul regelui şi, pe deasupra şi compatrioţi. Hai să punem capăt gâlcevii! Te socotesc un om de ispravă şi aş fi gata chiar să-ţi întind mâna, dacă lucrul acesta nu mi-ar fi peste putinţă aproape. Vezi, dar, că mă arăt în faţa dumitale aşa cum sunt, rănit până în adâncul inimii; nu-i vina mea, sunt invidios, recunosc, ce pot să fac? Natura m-a zămislit într-o zi urgisită. Domnul de Chalabre, bunăoară, sau domnul de Montcrabeau, sau domnul de Pincorney n-ar fi reuşit să mă scoată din sărite şi dacă în sinea mea sunt încrâncenat, este numai din pricina meritelor dumitale. Fii mulţumit pentru că invidia ce mă roade nu are nici o putere asupra dumitale şi, spre adânca mea părere de rău, meritele cu care eşti înzestrat rămân neştirbite. Şi cu asta, totul s-a încheiat, nu-i aşa, domnule? Aş suferi îngrozitor. Îţi mărturisesc cinstit, dacă ai destăinui cuiva pricina pentru care ne-am certat.

— Nimeni n-o să afle vreodată că ne-am certat, domnule.

— Nimeni, într-adevăr?

— Da, domnule, de vreme ce, dacă ne vom bate în duel, unul dintre noi, eu sau dumneata, va fi răpus. Sunt oameni care nu pun nici un preţ pe viaţa lor: să ştii că eu nu mă număr printre ei, dimpotrivă ţin foarte mult să trăiesc. Am douăzeci şi trei de ani, un nume cinstit şi nici nu sunt prea sărac; cred în mine şi în viitor; fii pe pace deci, fiindcă am să mă apăr ca un leu.

— Ei bine, eu, spre deosebire de dumneata, domnule, am treizeci de ani şi sunt destul de sorbit de viaţă, căci n-am nici o încredere în mine şi nici în viitor, dar, oricât aş fi de sătul de viaţă, oricât de puţin aş crede în fericire, prefer totuşi să nu mă bat cu dumneata.

— Vrei să-mi ceri scuze, atunci? Întrebă Ernauton.

— Nu, cred că ceea ce am făcut şi am spus ajunge. Dacă totuşi nu te declari mulţumit, nu pot decât să mă bucur; în felul acesta se dovedeşte că nu eşti cu nimic mai presus decât mine.

— Îmi voi îngădui să-ţi amintesc, domnule, că o ceartă nu poate fi încheiată chiar atât de uşor; ar însemna să râdă lumea de noi, cu atât mai mult cu cât şi unul şi celălalt suntem gasconi.

— Nici nu doresc altceva? Spuse Sainte-Maline.

— Nu doreşti… Ce?

— Nu doresc decât să văd pe cineva care să îndrăznească a râde. Ah! Ar fi cel mai fericit prilej pentru mine.

— Refuzi deci să te baţi în duel?

— N-am chef să mă bat cu dumneata, bineînţeles.

— După ce m-ai provocat?

— Ai dreptate, recunosc.

— La urma urmelor, domnule, ce-ai să faci dacă am să-mi pierd răbdarea şi dacă am să tabăr asupra dumitale, învârtind sabia în mână?

Saint-Maline încleştă pumnii înfiorat.

— Cu atât mai bine? Răspunse el? Fiindcă am să arunc spada cât colo.

— Ia seama, domnule, pentru că în cazul acesta s-ar putea întâmpla să te lovesc, dar nu cu tăişul.

— Foarte bine, căci atunci o să am motiv să te urăsc şi am să te urăsc de moarte; pe urmă, într-o zi când ai să fii la ananghie, o să am grijă să ţi-o plătesc aşa cum mi-ai plătit-o dumneata acum şi într-un moment de disperare am să te ucid.

Emauton băgă sabia la loc în teacă.

— Ce om ciudat eşti dumneata? Spuse el. Zău, crede-mă că te plâng din toată inima.

— Mă plângi?

— Da, îmi închipui că groaznic te chinuieşti.

— Groaznic.

— Pesemne că n-ai iubit niciodată.

— Nu, niciodată.

— Dar cel puţin ai vreo pasiune?

— Una singură.

— Invidia, aşa cum mi-ai mărturisit.

— Da şi din pricina ei le împărtăşesc şi pe celelalte, pe toate celelalte, în chipul cel mai ruşinos şi spre marea mea nenorocire; mă îndrăgostesc ca un nebun de o femeie atunci când iubeşte pe altul; jinduiesc după galbeni atunci când îi văd în mâinile altcuiva; sunt mândru numai prin comparaţie cu ceilalţi; beau ca să stârnesc mânia ce zace în sufletul meu, adică s-o fac să devină acută atunci când este cronică, înteţind-o ca să răbufnească şi să pârjolească totul în cale ca trăsnetul. Da, da, ai avut dreptate, domnule de Carmainges, când ai spus că sunt un om nefericit.

— Şi n-ai încercat niciodată să fii bun? Îl întrebă Ernauton.

— N-am izbutit.

— Şi ce nădăjduieşti? Ce ai de gând să faci în cazul acesta?

— Ce face buruiana otrăvitoare? Înfloreşte şi ea ca orice plantă şi sunt oameni care se pricep chiar să tragă foloase de pe urma ei. Ce face ursul şi ce face pasărea de pradă? Sfâşie; există însă îmblânzitori care ştiu să-i dreseze pentru vânat; iată ceea ce sunt eu şi ceea ce, de bună seamă, voi fi şi de aci înainte în mâinile domnului d'Épernon şi ale domnului de Loignac, până în ziua când va spune cineva: „Buruiana asta e stricată, s-o smulgem; fiara asta e turbată, să-i venim de hac”.

Ernauton se mai potolise între timp.

Sainte-Maline nu mai era pentru el o pricină de mânie, ci un obiect de curiozitate; aproape că începuse să-i fie milă de omul acesta, pe care împrejurările îl îndemnaseră să-i facă nişte mărturisiri atât de neobişnuite.

— O situaţie strălucită, pe care, dat fiind marile dumitale calităţi, eşti în măsură s-o dobândeşti, va reuşi cu siguranţă să te lecuiască? Spuse el. Caută deci şi dă posibilitate înclinaţiilor dumitale să se desfăşoare, domnule de Sainte-Maline şi sunt convins că vei izbândi fie pe câmpul de luptă, fie în intrigile de curte; şi atunci, ridicându-te deasupra altora, vei urî mai puţin.

— Oricât de sus m-aş ridica şi oricât de temeinic aş prinde rădăcini, vor exista întotdeauna deasupra mea situaţii mai strălucite, făcute să-mi rănească mândria, iar la picioarele mele râsete veninoase ce-mi vor sfredeli urechile.

— Nu pot decât să te plâng? Spuse din nou Ernauton.

Şi cu asta, discuţia luă sfârşit.

Ernauton se duse să-şi dezlege calul pe care-l priponise de un copac şi se săltă în şa.

Sainte-Maline îşi ţinuse tot timpul buiestraşul de dârlogi.

Plecară apoi mai departe spre Paris, tăcuţi amândoi şi cu sufletele înnegurate, unul de ceea ce auzise, celălalt de ceea ce mărturisise.

Deodată, Ernauton îi întinse mâna pe neaşteptate lui Sainte-Maline.

— N-ai vrea să încerc eu să te lecuiesc? Îl întrebă el, ce zici?

— Nici să nu aud aşa ceva, domnule? Răspunse Sainte-Maline. Nu te-aş sfătui să încerci, fiindcă ai da greş. Dimpotrivă, urăşte-mă, numai aşa am să te pot admira.

— Încă o dată, îmi pare rău pentru dumneata? Spuse Ernauton.

Un ceas mai târziu, cei doi călăreţi intrau pe poarta palatului, îndreptându-se spre corpul de gardă al celor Patruzeci şi Cinci.

Regele era plecat, urmând să se întoarcă abia către seară.