Capitolul XXIXDoi prieteni

Şi acum, dacă cititorii noştri sunt de acord, îi vom însoţi pe cei doi tineri pe care monarhul, fericit că avea şi el unele mici taine, îi trimisese din partea sa solului său Chicot.

După ce încălecară pe cai, când să iasă pe poartă, de teamă ca nu cumva unul dintre ei s-o ia înaintea celuilalt, Ernauton şi Sainte-Maline erau cât pe ce să se strivească unul pe altul. Într-adevăr, mergând grumaz lângă grumaz, caii făcură să se frece unul de altul genunchii călăreţilor, mai-mai să-i zdrobească. Sainte-Maline se împurpura la faţă, iar Ernauton se îngălbeni.

— M-ai lovit, domnule! Strigă cel dintâi după ce ieşiră pe poartă. Ce, vrei să mă schilodeşti?

— Şi dumneata m-ai lovit? Răspunse Ernauton. Numai că eu nu mă plâng.

— Nu cumva vrei să-mi dai lecţii?

— Nu vreau să-ţi dau nimic.

— Aşa! Se zbirii Sainte-Maline, mânând calul ca să poată vorbi mai de aproape cu tovarăşul său de drum. Mai spune o dată ce-ai spus.

— Pentru ce?

— Pentru că n-am înţeles.

— Cum văd eu, îmi cauţi pricină, nu-i aşa? Rosti flegmatic Ernauton. Cu atât mai rău pentru dumneata!

— De ce ţi-aş căuta pricină? Nici măcar nu te cunosc! Rosti dispreţuitor Sainte-Maline.

— Ba mă cunoşti foarte bine, domnule? Spuse Ernauton. Întâi şi-ntâi pentru că pe meleagurile de unde ne tragem amândoi casa mea se află la două leghe de a dumitale şi pentru că prin partea locului toată lumea mă cunoaşte, fiind dintr-o familie de viţă veche; pe urmă, fiindcă mori de ciudă că m-ai întâlnit la Paris, unde îţi închipuiai că numai dumneata ai fost chemat; şi, în sfârşit, pentru că regele mi-a încredinţat mie scrisoarea.

— Ei bine, fie! Se burzului Sainte-Maline, alb ca varul de mânie. Să zicem c-ar fi aşa cum spui. Urmează de aici un lucru…

— Ce anume?

— Că-mi stai ca un ghimpe în ochi.

— N-ai decât să pleci dacă pofteşti. Ei, drăcia dracului! Ce, te ţin eu?

— Te faci că nu înţelegi.

— Dimpotrivă, domnule, te-nţeleg foarte bine. Grozav ai mai dori să-mi iei scrisoarea ca s-o duci dumneata: numai că, din păcate, ar trebui să mă ucizi mai întâi.

— Şi de unde ştii că n-aş vrea s-o fac?

— Să vrei şi să faci sunt două lucruri deosebite.

— Coboară numai o clipă cu mine pe malul apei şi ai să vezi atunci că a vrea şi a face, pentru domnia mea, sunt unul şi acelaşi lucru.

— Dragă domnule, când regele îmi dă să duc o scrisoare…

— Ei bine?

— Ei bine, nu-mi rămâne decât s-o duc.

— Am să ţi-o smulg cu de-a sila, înfumuratule!

— Sper că n-ai să mă obligi să-ţi crăp capul ca unui câine turbat?

— Dumneata?

— Nici vorbă, am asupra mea un pistol, în timp ce dumneata n-ai nimic.

— Aşa! Ei, lasă că mi-o plăteşti tu! Îl ameninţă Sainte-Maline, silindu-şi calul să facă un salt în lături.

— Nici nu doresc altceva, dar după ce-mi voi fi împlinit solia.

— Bine, bine!

— Deocamdată, caută şi stăpâneşte-te, domnule de Sainte-Maline, te rog din suflet; căci avem cinstea de a fi oamenii regelui şi-ţi poţi închipui ce proastă părere şi-ar face lumea despre casa regală dacă am strânge gloata în jurul nostru ca la bâlci. Şi pe urmă, gândeşte-te cum s-ar mai umfla în pene duşmanii maiestăţii sale, văzând că domneşte zâzania printre apărătorii tronului.

Sainte-Maline îşi muşca mănuşile şi atât de aprig îşi înfipsese dinţii în carne, încât îi dăduse sângele.

— Stai, stai, domnule? Spuse Ernauton? Cruţă-ţi mâinile ca să te poţi sluji de spadă când o fi să ne batem.

— Oh! Îmi vine să plesnesc! Răcni Sainte-Maline.

— Înseamnă că mă scuteşti de osteneală în cazul acesta? Răspunse Ernauton.

Cine ştie ce-ar fi fost în stare să facă mânia din ce în ce mai înverşunată a lui Sainte-Maline, când deodată, în timp ce străbăteau strada Saint-Antoine, în apropiere de Saint-Paul, Ernauton scăpă un strigăt de mirare văzând o litieră şi se opri locului ca să se uite la femeia ce se afla înăuntru şi al cărei obraz era pe jumătate acoperit de un văl.

— Pajul meu de ieri! Şopti el.

Doamna însă nu păru a-l recunoaşte şi trecu mai departe fără să clipească, având grijă totuşi să se ascundă în fundul trăsurii.

— Să fie-al dracului! Protestă Sainte-Maline. Cum văd eu, mă faci să te-aştept. Şi pentru ce? Ca să te uiţi după fuste.

— Te rog să mă ierţi, domnule? Se scuză Ernauton, pornind mai departe.

Din momentul acela, tinerii îşi văzură de drum, mânând caii la trap pe strada principală a cartierului Saint-Marceau, fără să deschidă gura nici măcar ca să se sfădească.

Judecând după înfăţişare, Sainte-Maline părea să se fi liniştit; în realitate însă tremura carnea pe el de mânie. Pe de altă parte, băgase de seamă? Şi descoperirea aceasta, cum e lesne de înţeles, nu avu câtuşi de puţin darul să-l îmblânzească? Pe de altă parte, ziceam, băgase de seamă că, deşi era un iscusit călăreţ, n-ar putea, la o adică, să se ţină după Ernauton, deoarece bidiviul său se dovedea mult mai prejos decât cel pe care călărea însoţitorul lui şi era scăldat în sudoare, cu toate că nu-l alergase încă.

Treaba aceasta îl punea pe gânduri; de aceea, ca să se poată dumeri pe deplin la ce se putea aştepta din partea armăsarului său, îl tot zădăra când cu nuiaua, când cu pintenii. Stăruinţele lui stârniră vrajbă între cal şi călăreţ. Asta se întâmpla în preajma râului Bievre. Dobitocul nu se osteni să-şi încerce elocinţa aşa cum făcuse Ernauton, ci, amintindu-şi de obârşia sa (era de fel din Normandia), îi deschise lui Sainte-Maline un proces, pe care acesta îl pierdu.

Începu prin a sălta în dezghinuri, apoi se ridică în două picioare, pe urmă, sărind berbeceşte, îşi luă vânt îndreptându-se spre Bievre şi acolo se descotorosi de călăreţ, rosto-golindu-se cu el până în mijlocul râului, unde se despărţiră definitiv.

Înjurăturile lui Sainte-Maline s-ar fi auzit probabil de la o poştă, deşi erau pe jumătate sugrumate de apă. Când reuşi, în sfârşit, să se pună pe picioare, avea ochii ieşiţi din cap şi câteva picături de sânge ce i se prelingeau de pe fruntea zdrelită îi brăzdau obrazul.

Sainte-Maline se uită roată împrejur: calul se urcase pe mal şi nu i se mai vedea decât crupa, ceea ce dovedea că era cu capul întors către palat.

Burduşit cum era şi terfelit de sus şi până jos cu noroi, ud până la piele, plin de sânge şi de vânătăi, Sainte-Maline îşi dădea prea bine seama că nu era în stare să alerge după bidiviu să-l prindă; a încerca măcar aşa ceva ar fi însemnat să se facă de râs.

În momentul acela îi veniră în minte cuvintele pe care i le spusese lui Ernauton: de vreme ce nu catadicsise să-l aştepte pe tovarăşul său nici o singură clipă pe strada Saint-Antoine, pentru ce Ernauton s-ar fi învrednicit să-l aştepte acum un ceas, poate chiar două, în mijlocul drumului?

De unde până atunci clocotea de mânie, în urma acestor cugetări, Sainte-Maline fu copleşit de cea mai crâncenă disperare, mai ales când îl văzu, din fundul văgăunii în are să prăbuşise, pe tăcutul Ernauton dând pinteni calului şi apucând-o pe un drum lăturalnic, pe care pesemne îl socotea mai scurt.

Punctul culminant al mâniei la oamenii abraşi din fire este o dezlănţuire de nebunie. Unii dintre ei ajung cel mult să aiureze. Alţii se prăbuşesc într-un fel de toropeală ca şi când trupul şi mintea lor ar fi sleite de vlagă.

Sainte-Maline trase din teacă pumnalul aproape fără să-şi dea seama; o clipă îi dădu prin gând să şi-l împlânte în piept până în plăsele. Nimeni n-ar putea să zugrăvească, nici el însuşi chiar, suferinţele prin care trecu în momentul acela. O asemenea încercare sau îţi curmă viaţa sau, dacă izbuteşti s-o înfrunţi, te îmbătrâneşte cu zece ani.

Sainte-Maline se caţără pe malul apei, mergând în patru labe până ce ajunse pe muchie; ieşind, în sfârşit, la liman, se uită cu o privire rătăcită în lungul drumului: era cu desăvârşire pustiu.

Ernauton dispăruse în dreapta, urmându-şi calea drept înainte, iar telegarul său se făcuse şi el nevăzut, topindu-se departe în zare.

În timp ce Sainte-Maline frământa în minte mii de gânduri vrăjmaşe îndreptate atât împotriva celorlalţi, cât şi împotriva lui însuşi, tropotul unui bidiviu îi ajunse la ureche şi, în aceeaşi clipă, văzu venind pe drumul din dreapta pe care apucase Ernauton un cal şi un călăreţ.

Călăreţul ţinea de căpăstru un al doilea cal.

Era rezultatul raitei pe care o dăduse domnul de Carmainges; acesta o luase la dreapta, ştiind prea bine că a fugări un cal înseamnă a-l speria, silindu-l să scapere mai vârtos din copite. Se gândise deci să facă un ocol şi tăiase drumul calului normand, aşteptându-l pe o ulicioară îngustă.

În faţa acestei privelişti, Sainte-Maline simţi că-i creşte inima de bucurie şi un val de căldură şi de recunoştinţă fu gata să se reverse din sufletul său, oglindindu-se în expresia plină de gingăşie a privirii sale; apoi se întunecă brusc la faţă; îşi dăduse seama dintr-o dată de superioritatea lui Ernauton asupra sa, căci trebuia să recunoască fără doar şi poate că, dacă ar fi fost în locul tovarăşului său de drum, nici prin gând nu i-ar fi trecut să facă ceea ce făcuse acesta.

Nobleţea faptei sale era strivitoare; şi cu atât simţea mai adânc lucrul acesta, cu atât suferea mai cumplit. Îngână totuşi o mulţumire, pe care Ernauton nici n-o luă în seamă, apucă apoi furios calul de frâu şi, cu toate că era chinuit de dureri, se săltă din nou în şa. Fără să spună nimic, Ernauton o luase înainte la pas, dezmierdând grumazul şoimanului.

Sainte-Maline, aşa cum am spus, era un neîntrecut călăreţ; accidentul pe care-l suferise era o întâmplare cu totul neaşteptată; după o luptă de câteva clipe, din care de astă dată ieşi biruitor, izbuti să-şi stăpâncască în cele din urmă calul şi să-l urnească din loc, mânându-l la trap.

— Îţi mulţumesc, domnule? Îi spuse pentru a doua oară lui Ernauton când ajunse în dreptul său, după ce mai întâi se întrebase de o sută de ori dacă mândria sa şi eticheta îi îngăduie să facă lucrul acesta.

Ernauton se mulţumi să se încline, întorcându-se spre el şi ducând mâna la pălărie.

Sainte-Maline avea impresia că drumul nu se mai sfârşeşte.

Pe la ceasurile două şi jumătate zăriră un călător care mergea înaintea lor, însoţit de un dulău: omul era înalt şi purta o spadă la şold; nu era, de bună seamă, Chicot, deşi avea nişte braţe şi nişte picioare pe măsura lui.

Sainte-Maline, care era într-un hal fără hal, murdar de noroi din cap până-n picioare, nu-şi putu stăpâni nerăbdarea; observase că Ernauton trecuse pe lângă drumeţ fără a-l învrednici măcar cu o privire. Ideea de a-i dovedi tovarăşului său că greşise fulgeră ca o săgeată otrăvită prin mintea gasconului; se apropie, aşadar, de călător şi încercă să intre în vorbă cu el.

— Aştepţi ceva, drumeţe? Îl iscodi el.

Omul se uită la Sainte-Maline, a cărui înfăţişare în momentul acela, cinstit vorbind, nu era câtuşi de puţin atrăgătoare. Figura răvăşită de mânia ce-l învolburase puţin mai înainte, hainele pline de noroiul ce nu apucase încă să se zvânte, dârele de sânge neînchegat încă de pe obraji, sprâncenele groase şi încruntate, braţul întins cu înfrigurare spre el, într-un gest mai degrabă plin de ameninţare decât întrebător, toate acestea laolaltă închipuiau o privelişte cu drept cuvânt fioroasă în ochii călătorului.

— Dacă aş aştepta ceva? Îi răspunse el? Înseamnă că n-aş aştepta pe cineva, iar dacă ar fi să aştept pe cineva, în orice caz nu te-aş aştepta pe dumneata.

— Eşti necuviincios, jupâne! Se burzului Sainte-Maline, fericit că găsise, în sfârşit, prilejul să-şi descarce mânia şi totodată furios, deoarece se înşelase şi astfel îi dăduse iarăşi adversarului său ocazia să se fălească.

Spunând aceste cuvinte, ridică mâna în care ţinea nuiaua, ca să-l plesnească pe călător; acesta însă ridică la rândul său toiagul şi-l izbi din răsputeri peste umăr pe Sainte-Maline; pe urmă fluieră câinele, care se repezi să muşte piciorul calului şi să-şi înfigă colţii în coapsa călăreţului, smulgând dintr-o parte o fâşie de carne, iar din cealaltă o bucată de stofă.

Stârnit de durere, calul îşi luă iarăşi vânt, rupând-o la fugă, de astă dată drept înainte, fără să mai poată fi strunit de Sainte-Maline, care totuşi se strădui din răsputeri să-l ţină în frâu, izbutind să rămână mai departe în şa. Trecu astfel ca o furtună prin faţa lui Ernauton, care nu avu nici măcar o părere de zâmbet văzând păţania lui.

Când reuşi, în fine, să-şi domolească bidiviul şi domnul de Carmainges îl ajunse din urmă, mândria lui, în loc să se smerească, dimpotrivă, căută să scape cu faţa curată.

— De, ce să-i faci! Spuse el, silindu-se să surâdă. Cum văd eu, azi este o zi buclucaşă pentru mine, n-am noroc şi pace. Omul ăsta totuşi era leit cel pe care trebuia să-l întâlnim, aşa cum ni l-a zugrăvit maiestatea sa.

Ernauton însă nu catadicsi să deschidă gura.

— Cu dumneata vorbesc, domnule! Se răţoi Sainte-Maline, scos din sărite de sângele lui rece, pe care-l socotea şi cu drept cuvânt, o mărturie de dispreţ şi dorind din toată inima să pună capăt odată acestei situaţii printr-o răfuială hotărâtoare, chiar cu preţul vieţii. Cu dumneata vorbesc, n-ai auzit ce ţi-am spus?

— Omul pe care ni l-a descris maiestatea sa? Îi răspunse Ernauton? Nu avea toiag şi nici câine.

— Adevărat? Recunoscu Sainte-Maline? Şi dacă m-aş fi gândit puţin mai înainte, aş avea acum o vânătaie mai puţin la umăr şi o julitură mai puţin la picior; acum îmi dau seama că e bine să fii cuminte şi să-ţi păstrezi cumpătul.

De astă dată Ernauton nu-i mai răspunse, ci, ridicându-se în scări şi punând mâna streaşină la ochi, zise:

— Uite-l colo pe omul căutat de noi şi care ne-aşteaptă.

— Să fiu al naibii! Bombăni pe înfundate Sainte-Maline, înciudat că şi de data aceasta tovarăşul său îl întrecuse. Ce ochi ageri ai, domnule, zău aşa! Eu nu desluşesc decât un punct negru şi cu mare greutate, încă.

Ernauton îşi urmă drumul fără să-i mai răspundă; în curând Sainte-Maline reuşi să vadă la rândul său şi să recunoască persoana despre care le vorbise monarhul. Din nou zgândărit de un imbold răutăcios, dădu pinteni calului, pregătindu-se s-o ia înainte ca să ajungă cel dintâi la ţintă.

Ernauton, care se aştepta la lucrul acesta, se mulţumi să-l privească fără ca în ochii lui să se poată citi nici măcar o umbră de ameninţare, dar nici vreun alt gând desluşit; privirea lui îl făcu pe Sainte-Maline să-şi vină în fire şi să-şi strunească bidiviul, mânându-l la pas.