Capitolul XCI Alteţa sa monseniorul duce de Guise

Duminică 10 iunie. În jurul orelor unsprezece, toată curtea era adunată în încăperea de lângă iatacul în care, după întâlnirea sa cu Diane de Méridor, ducele de Anjou se stingea cu încetul, fără putinţă de scăpare.

Nici iscusinţa medicilor, nici disperarea mamei sale, nici rugăciunile poruncite de monarh nu reuşiseră să preîntâmpine sfârşitul fatal.

În dimineaţa zilei de 10 iunie, Miron îl înştiinţă pe rege că boala era fără leac şi că François de Anjou nu va mai apuca ziua următoare. Suveranul se arată nespus de îndurerat şi, întorcându-se către cei de faţă spuse:

— Duşmanii mei au toate motivele acum să nădăjduiască.

La care însă regina-mamă găsi cu cale să răspundă:

— Soarta noastră e în mâinile Celui de Sus, fiule.

La care, la rândul său, Chicot, stând smerit şi întristat lângă Henric al III-lea, socoti de cuviinţă să adauge în şoaptă:

— Să-i dăm o mână de ajutor Celui de Sus, sire, atunci când ne stă în putere.

Cu toate astea, pe la orele unsprezece şi jumătate, chipul şi privirea bolnavului se întunecară; gura, pe care o ţinea deschisă până atunci, se încleştă; hemoragia care, de câteva zile, înspăimântase pe toată lumea, precum odinioară sudoarea de sânge a lui Carol al IX-lea, încetă dintr-o dată, iar mâinile şi picioarele lui începură să se răcească.

Henric şedea la căpătâiul fratelui său. În partea cealaltă a patului, la perete, Caterina ţinea mâna îngheţată a muribundului.

Episcopul din Château-Tierry şi cardinalul Joyeuse rosteau rugăciunile celor ce trag să moară, rugăciuni pe care toţi câţi se aflau acolo le murmurau, îngenuncheaţi şi cu mâinile împreunate.

Spre amiază, bolnavul deschise ochii; ieşind din nori, soarele învălui patul într-un nimb auriu.

Ducele, care până atunci nu fusese în stare să mişte nici măcar un deget şi a cărui conştiinţă fusese adumbrită de pâcle ca şi soarele ce ieşise acum la iveală, ridică un braţ spre cer, ca un om înspăimântat. Se uită în jurul său, auzi rugăciunile, simţi chinurile şi slăbiciunea de care era cuprins şi îşi dădu seama de ceea ce se întâmpla cu el, poate fiindcă începuse a întrezări lumea neguroasă şi înfricoşătoare în care sunt sortite să treacă unele suflete după ce au părăsit viaţa pământească. Scoase apoi un ţipăt sfâşietor şi se lovi peste frunte atât de năprasnic, încât toată lumea se înfioră. Pe urmă, încruntând din sprâncene, ca şi cum ar fi desluşit în adâncul cugetului unul din misterele existenţei sale, bolborosi:

— Bussy! Diane!

Ultimul cuvânt, pe care muribundul îl îngăimase cu o voce istovită, nu ajunse decât la urechea Caterinei.

În momentul în care numele acesta se stinse pe buzele lui, François de Anjou îşi dădu ultima suflare.

Şi tot atunci, printr-o ciudată coincidenţă, soarele, care poleia stema Franţei şi florile de crin ţesute cu fir, se întunecă brusc, în aşa fel încât florile, atât de strălucitoare o clipă mai înainte, se posomorâră deodată, topindu-se în azurul pe care până atunci îl luminau ca o constelaţie aproape la fel de scânteietoare ca şi cele pe care ochiul unui visător le caută pe întinsurile cerului.

Caterina lăsă jos mâna fiului său.

Scuturat de un fior, Henric al III-lea se rezemă tremurând de umărul lui Chicot, care se simţea de asemenea înfiorat, dar de respectul pe care orice creştin îl datorează morţilor.

Miron apropie un potir de aur de buzele lui François şi, după ce îl cercetă o clipă, rosti:

— Monseniorul a murit.

Un geamăt prelung împânzi anticamerele, ţinând isonul psalmului pe care îl murmura cardinalul:

Cedant iniquitates meae ad vocem deprecationis meae22.

— A murit! Îngână monarhul, închinându-se, cufundat în jilţul lui. Frăţioare, frăţioare!

— Singurul moştenitor al tronului Franţei? Şopti Caterina, care, părăsind patul mortului, se grăbise să se întoarcă lângă unicul fiu ce-i mai rămăsese.

— O! Se tângui Henric. Tronul Franţei e mult prea mare pentru un monarh fără urmaşi, coroana mult prea largă pentru o frunte stingheră… Fără copii, fără moştenitori!… Cine o să-mi urmeze oare?

În momentul în care rostea aceste cuvinte, se auzi gălăgie pe treptele de la intrare şi mai apoi în încăperile pavilionului.

Nambu dădu buzna în camera mortuară pentru a da de ştire:

— Alteţa sa, monseniorul duce de Guise!

Surprins de acest răspuns neaşteptat la întrebarea pe care şi-o pusese, regele se îngălbeni şi se ridică din jilţ, uitându-se la maică-sa.

Caterina era şi mai palidă decât feciorul său. La auzul cumplitei nenorociri pe care întâmplarea o prorocea stirpei sale, regina-mamă apucă mâna suveranului şi i-o strânse ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Iată primejdia. Dar fii pe pace, sunt alături de tine!”

Fiul şi mama se uniseră, cuprinşi de aceeaşi spaimă în faţa aceleiaşi ameninţări.

Ducele intră în odaie urmat de căpitanii săi. Pătrunsese înăuntru cu fruntea sus, deşi privirile sale rătăceau puţin descumpănite, îndreptându-se când spre monarh, când spre patul de moarte al fratelui său.

În picioare, cu acea măreţie supremă pe care numai el ştia s-o descopere în anumite împrejurări în adâncul firii sale pline de o ciudată poezie, Henric al III-lea îl pironi locului pe duce, arătându-i cu un gest maiestos rămăşiţele pământeşti ale vlăstarului domnesc, pe patul răvăşit de zbuciumul agoniei.

Ducele înclină capul şi se lăsă încet în genunchi.

În jurul său, toată lumea puse capul în piept şi îndoi genunchii.

Numai Henric al III-lea rămase în picioare împreună cu mama sa şi, pentru ultima oară poate, în ochii săi scăpără o scânteiere de mândrie.

Chicot văzu licărirea din ochii lui şi murmură ca pentru sine un alt verset din psalmi:

Dejiciet pontentes de şede et exaltabit humiles (Îl va răsturna din scaun pe cel puternic, ridicându-l în locul lui pe cel smerit).

SFÂRŞIT