Capitolul LXIXApa

Pe măsură ce călătorii înaintau, priveliştea meleagurilor pe care le străbăteau era din ce în ce mai curioasă.

Câmpurile păreau lăsate în părăsire, la fel ca şi burgurile şi satele.

Într-adevăr, nicăieri nu se vedeau vaci păscând pe izlazuri, nicăieri vreo capră căţărându-se pe coasta muntelui sau ridicându-se în două picioare de-a lungul gardurilor vii ca să apuce cu gura mugurii proaspeţi ai mărăcinilor şi lăstarii viţei sălbatice, nicăieri vreo turmă însoţită de păstorul ei, nicăieri vreun plugar mergând în urma plugului, nici un negustor ambulant colindând satele cu bocceaua la spate, nici un căruţaş hăulind cu un glas răguşit un cântec de pe plaiurile nordice şi păşind legănat lângă căruţa lui îngreunată de povară, în mână cu un bici din care trosneşte când şi când.

Cât puteai cuprinde cu ochiul, pe câmpiile îmbelşugate, pe colinele scunde, în fineţe, sub poala pădurilor, nu se zărea nici un chip omenesc, nu se auzea nici un glas. Întreaga fire părea să fie în ajunul zilei în care omul şi vietăţile necuvântătoare fuseseră plăsmuite.

Amurgea. Cuprins de uimire şi împărtăşind simţămintele călătorilor care mergeau înaintea lui, Henri cerceta văzduhul, copacii, zările îndepărtate, ba chiar şi norii, căutând explicaţia acestui fenomen neliniştitor.

Singurele făpturi care însufleţeau această mohorâtă singurătate, profilându-se pe cerul împurpurat de soarele ce asfinţea, erau Remy şi tovarăşa sa de drum, aplecaţi în şa ca şi cum ar fi tras cu urechea, pândind un cât de mic zvon ce ar fi putut răzbate până la ei; pe urmă, în spatele lor, la vreo sută de paşi, silueta lui Henri, păstrând mereu aceeaşi distanţă şi aceeaşi ţintă.

Noaptea se lăsă neguroasă şi rece, vântul dinspre nord-est prinse a şuiera prin văzduh, împânzind pustietăţile cu vaietul său şi mai ameninţător decât tăcerea.

Remy opri calul însoţitoarei sale, apucându-l de frâu.

— Doamnă? Îi spuse el? Ştiţi foarte bine că nu cunosc frica, după cum ştiţi, de asemenea, că n-aş fi în stare să dau înapoi nici măcar cu un pas numai ca să-mi cruţ viaţa; şi totuşi nu mă dumiresc ce se întâmplă cu mine astă-seară, dar simt cum o toropeală neaşteptată îmi încătuşează toate puterile, îmi taie mâinile şi picioarele, împiedicându-mă să mai fac vreun pas. Poate că asta se cheamă spaimă, ori sfială, ori panică, spuneţi-i cum vreţi, doamnă, dar vă mărturisesc că pentru prima oară în viaţa mea… Mi-e frică…

Diane se întoarse; poate că semnele astea ameninţătoare îi scăpaseră din vedere, poate că nu observase nimic.

— Tot se mai ţine după noi? Întrebă ea.

— O, nu mai e vorba de dânsul acum? Îi răspunse Remy. Nu vă mai gândiţi la el, vă rog; e singur şi mă pot oricând măsura cu un om singur. Nu, primejdia de care mă tem sau, mai degrabă, pe care o simt, pe care o bănuiesc, mai mult din instinct decât cu ajutorul gândirii, primejdia aceasta care se apropie şi ne ameninţă, care, poate, ne împresoară acum pare să fie de alt soi; este o primejdie necunoscută, tocmai de aceea e o primejdie în ochii mei.

Diane clătină din cap.

— Ştiţi ce, doamnă? Spuse Remy? Vedeţi acolo nişte sălcii cu crengile aplecate ce înnegresc în zare?

— Da.

— Lângă copacii aceştia se zăreşte o căsuţă; vă rog din suflet să mergem acolo; dacă e cumva locuită, cu atât mai bine, fiindcă vom putea cere găzduire, iar dacă nu e, n-avem decât să intrăm înăuntru şi să punem stăpânire pe ea, doamnă. Vă rog din toată inima să nu vă împotriviţi.

Emoţia de care era cuprins Remy, glasul lui tremurător, stăruinţa convingătoare a cuvintelor sale o înduplecară pe tovarăşa sa de drum să-i facă pe plac.

Îşi îndreptă, aşadar, calul în direcţia arătată de Remy.

După câteva minute, călătorii băteau la poarta casei, umbrită într-adevăr, de un pâlc de sălcii.

Un pârâu, afluent al râului Nethe care curgea de la o depărtare de un sfert de leghe, un pârâu zic, tivit pe margini cu stufăriş şi cu malurile acoperite de iarbă deasă ca un covor, scălda, clipocind, cu undele sale rădăcinile sălciilor; în spatele casei cu ziduri de cărămidă şi acoperită cu olane se întindea o grădiniţă împrejmuită cu gard viu.

Totul era pustiu, părăsit şi trist.

Nimeni nu răspunse la bătăile înteţite ale călătorilor.

Remy nu stătu mult pe gânduri: scoase pumnalul din teacă, reteză o creangă de salcie, pe care o vârî între toc şi broasca uşii, apoi se opinti pentru a forţa încuietoarea. Uşa se deschise.

Remy intră buzna în casă. Fiecare lucru pe care-l făcea de un ceas încoace era săvârşit cu nerăbdarea unui om mistuit de friguri. Broasca destul de primitivă, meşterită în atelierul unui fierar din vecinătate, sărise din locaşul ei aproape fără nici o împotrivire.

Remy o împinse grăbit înăuntru pe însoţitoarea sa, închise uşa după el, o înţepeni cu un zăvor gros şi, simţindu-se, în sfârşit, ferecat ca într-o fortăreaţă, răsuflă adânc de parcă ar fi scăpat de la moarte.

Nu se mulţumi totuşi cu faptul că reuşise s-o pună la adăpost pe stăpâna lui, ci căută să-i facă rost de un culcuş în unica încăpere de la etaj, unde găsi pe bâjbâite un pat, un scaun şi o masă.

Pe urmă, simţindu-se ceva mai liniştit, în privinţa ei, coborî în odăile de jos şi se aşeză la pândă în dreptul unei ferestre apărate de gratii, urmărind prin oblonul întredeschis mişcările contelui, care, în clipa în care îi văzuse intrând înăuntru, se grăbise să se apropie de casă.

Henri era muncit de aceleaşi gânduri negre ca şi Remy.

„Nu mai încape nici o îndoială? Îşi spunea în sinea lui? O primejdie pe care noi nici n-o putem bănui, dar pe care locuitorii de prin părţile astea o cunosc foarte bine, pluteşte asupra acestor meleaguri; războiul bântuie ţinutul, francezii au cucerit oraşul Anvers ori sunt pe cale să-l cucerească: de aceea ţăranii, înfricoşaţi, şi-au luat lumea-n cap, căutându-şi adăpost prin oraşe.”

Deşi explicaţia era menită să-l liniştească, tânărul nu se simţi totuşi cu sufletul împăcat. De altminteri, avusese darul să-i îndrepte gândurile spre cu totul alte preocupări.

„Ce-or fi căutând prin părţile astea Remy şi stăpâna sa? Se întrebă el. Ce nevoie neînduplecată îi îndeamnă să înfrunte o primejdie atât de cumplită? Oh! De astă dată trebuie să aflu, fiindcă a sosit momentul să stau de vorbă cu femeia aceasta şi să pun capăt o dată pentru totdeauna îndoielilor ce mă frământă. Nicăieri încă nu mi-a ieşit în cale un prilej atât de fericit.”

Şi porni spre casă.

După câţiva paşi însă se opri brusc.

„Nu, nu? Îşi spuse el, pironit de una din acele neaşteptate şovăieli de care sunt adeseori cuprinse inimile îndrăgostiţilor? Nu, am să-mi port crucea până la capăt. De altfel, nu e liberă oare să facă ce pofteşte şi, la urma urmei, poate că nu ştie nimic despre bazaconiile pe care le-a scornit pe seama ei nemernicul ăsta de Remy? O, el şi numai el e capul răutăţilor, el, care căuta să mă încredinţeze că stăpâna sa nu iubeşte pe nimeni! Dar, de ce să nu fim drepţi, omul ăsta putea oare de dragul meu, adică de dragul unui necunoscut, să dea în vileag secretele stăpânei sale? Nu, nu! Orice s-ar fi întâmplat, tot nefericit aş fi fost şi lucrul cel mai groaznic în nenorocirea ce m-a lovit este că sunt singurul vinovat şi că nu pot trage la răspundere pe nimeni altcineva. Şi pentru ca nenorocirea mea să fie deplină, nu mai lipseşte decât să descopăr adevărul în întregime; nu mai lipseşte decât s-o văd pe femeia aceasta, în clipa când va ajunge în tabără, sărind de gâtul unui gentilom şi spunându-i: „Uite prin câte am trecut, acum poţi să-ţi dai seama, în sfârşit, cât de mult te iubesc!„Ei bine, am să mă ţin după dânsa pas cu pas până acolo; am să văd cu ochii mei ceea ce mă cutremur numai când mă gândesc c-am să văd şi voi muri răpus de această privelişte: în felul acesta, tunul sau muschetele voi fi scutite de o lovitură. O, Doamne sfinte? Adăugă Henri, însufleţit de unul dintr-acele imbolduri înaripate ce uneori îşi luau zborul din adâncul ini-mii sale pline de evlavie şi de iubire? Ştii bine că n-am căutat această ultimă şi covârşitoare suferinţă: mă duceam să întâmpin de bună voie, zâmbitor, o moarte liniştită şi încununată de glorie, doream să cad pe câmpul de luptă cu numele tău, Atotputernicule, pe buze şi cu un alt nume, cu numele ei, în inimă! Tu însă n-ai vrut aşa, mi-ai hărăzit un sfârşit disperat, plin de amărăciune şi de zbucium. Facă-se voia ta, fie numele tău binecuvântat!” Pe urmă, amintindu-şi de zilele de aşteptare şi de nopţile chinuite pe care le petrecuse în faţa necruţătoarei case, îşi spuse că, în definitiv, în afara îndoielilor ce-l mistuiau, soarta era mult mai puţin vitregă cu el acum decât la Paris, de vreme ce avea parte măcar s-o vadă când şi când şi să-i audă glasul pe care nu-l auzise niciodată şi, în timp ce mergea în urma ei, mireasma stăruitoare pe care o răspândeşte făptura femeii iubite venea în răstimpuri să-i dezmierde obrazul.

„Deocamdată însă? Continuă el să-şi depene gândurile, cu ochii aţintiţi asupra lăcaşului în care era ferecată? În aşteptarea sfârşitului ce mi-a fost hărăzit, în timp ce dânsa se odihneşte aici, înăuntru, mă voi aciua, la rândul meu, sub arborii aceştia. Mai am obrazul să mă plâng, când pot să-i aud glasul de câte ori se întâmplă să spună ceva, când pot să-i întrezăresc umbra pe fereastră?! O, nu, nu! N-am de ce să mă plâng. Doamne Dumnezeule, sunt mai fericit decât mi-aş fi putut închipui!”

Şi Henri sa culcă la picioarele sălciilor ce-şi desfăşurau crengile deasupra căsuţei, ascultând cu un simţământ plin de melancolie, pe care cuvintele nu-l pot zugrăvi, susurul apei ce curgea în apropiere.

Deodată tresări; bubuitul tunului ce bătea dinspre miazănoapte îi trecu pe la ureche, purtat de palele vântului.

„Ce mă fac? Se nelinişti el. Am s-ajung prea târziu; au pornit atacul asupra oraşului Anvers.”

Primul imbold al lui Henri fu să se scoale de jos, să încalece pe cal şi să alerge, călăuzit de bubuituri, pe dmpul de bătălie; în cazul acesta însă ar fi însemnat s-o părăsească pe Diane şi să moară muncit de îndoieli.

Dacă întâmplarea nu i-ar fi scos-o în cale, Henri şi-ar fi văzut de drum, fără să se mai uite înapoi, fără să suspine după trecut, fără nici o părere de rău pentru ceea ce-l aştepta: dar, din clipa în care o întâlnise, îndoiala se strecurase în sufletul său şi, o dată cu îndoiala şi nehotărârea. Rămase deci acolo unde se afla.

Timp de două ceasuri stătu aşa culcat, trăgând cu urechea la detunăturile ce se ţineau lanţ şi al căror zgomot răbufnea până la el, întrebându-se de unde puteau să vină bubuiturile acelea neregulate şi mult mai puternice care acopereau în răstimpuri clocotul tunurilor.

Nici prin gând nu i-ar fi trecut că răbufnirile acelea erau iscate de navele fratelui său care săreau în aer.

În sfârşit, pe la orele două, zarva se potoli; la două şi jumătate nu se mai auzea nimic.

Zgomotul tunurilor, pe cât se părea, nu pătrunsese înăuntrul casei ori, dacă pătrunsese, oaspeţii ei de o noapte nu se sinchisiseră câtuşi de puţin.

„În momentul acesta? Chibzuia Henri? Oraşul Anvers a căzut şi fratele meu a ieşit biruitor din luptă; după Anvers însă vine la rând Gând, iar după Gând, Bruges, aşa că voi găsi oricând prilejul de a muri ca un viteaz. Dar înainte de a muri vreau totuşi să ştiu ce caută femeia aceasta în tabăra francezilor.”

Şi cum, după toate zguduirile ce făcuseră să se cutremure văzduhul, natura îşi redobândise liniştea ei dintotdeauna, Joyeuse, înfăşurat în pelerină, puse din nou capul jos şi nu se mai clinti din loc.

Aţipise tocmai, cuprins de acea toropeală de care te simţi biruit când noaptea e pe sfârşite şi împotriva căreia voinţa omului nu are nici o putere, când bidiviul său, care păştea la câţiva paşi de el, ciuli urechea şi necheză trist.

Henri deschise ochii.

Dobitocul, stând în picioare, cu capul sucit într-o parte, adulmeca briza, care îşi schimbase direcţia înainte de revărsatul zilei, adiind dinspre sud-est.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu şoiman? Îl întrebă tânărul, ridicându-se de jos şi mângâind cu palma grumazul animalului. Ai văzut trecând vreo vidră şi te-ai speriat, ori îţi pare rău că nu eşti la adăpost, într-un grajd ca lumea?

Ca şi când ar fi înţeles întrebarea şi ar fi vrut să-i dea un răspuns, cu o mişcare sprintenă şi spontană, dobitocul se întoarse cu capul spre Lierre şi rămase locului ascultând, cu ochii aţintiţi în depărtare şi nările umflate.

— Ia te uită! Murmură Henri. Pare-mi-se că-i ceva mai serios decât credeam: nişte haite de lupi care merg pesemne pe urmele armatei spre a se ospăta cu hoiturile celor căzuţi.

Calul necheză iar, lăsând capul în jos, apoi, ţâşnind ca fulgerul din loc, o rupse la fugă spre apus. Alergând însă trecu pe lângă stăpânul său, care întinse mâna şi-l prinse în treacăt de dârlogi, silindu-l să se oprească. Fără a mai pierde vremea să apuce frâul, Henri îşi înfipse degetele în coama lui şi se săltă în şa. Şi cum era un iscusit călăreţ, de îndată ce se văzu călare, reuşi să supună animalul şi să-i strunească.

După câteva clipe însă, Henri auzi la rândul său ceea ce auzise calul puţin mai înainte şi, spre mirarea lui, omul se simţi cotropit de aceeaşi spaimă năprasnică pe care o încercase dobitocul eu instinctul lui primitiv.

Un freamăt neîntrerupt, ce aducea cu vuietul vântului, când şuierător, când profund, se ridica din diferite puncte, de-a lungul unui semicerc ce părea să îmbrăţişeze cuprinsul de la miazăzi spre miazănoapte; în răstimpuri, învăluirile unei adieri răcoroase, încărcată parcă de o burniţă fina, făceau să se audă mai clar freamătul acela ce semăna cu mugetul mării învolburate când se revarsă asupra unor ţărmuri stâncoase.

„Ce-o mai fi şi asta? Se întrebă Henri. Să fie oare vuietul vântului? Nu, de vreme ce zgomotul e adus de vânt şi sunt două sunete deosebite pe care le aud desluşit. Ori poate o armată în marş? Ba nu (şi îşi aplecă urechea spre pământ), fiindcă în cazul acesta s-ar auzi tropotul paşilor, zăngănitul armurilor, strigătele ostaşilor. Să fie atunci duduitul unui foc mistuitor? Nici asta, fiindcă nu se zăreşte nici o licărire în zare, ba chiar, dimpotrivă, cerul pare să se întunece.”

Zgomotul se înteţi auzindu-se din ce în ce mai lămurit: s-ar fi zis că e huruitul necurmat, năprasnic, clocotitor a o mie de tunuri ce se rostogoleau în depărtare pe caldarâm.

Henri fu încredinţat, în primul moment, că găsise explicaţia tărăboiului, atribuindu-i pricina arătată mai sus, pentru ca o clipă mai apoi să se răzgândească: „Nu se poate? Îşi spuse el? Nu există nici o şosea pietruită prin partea locului şi nici armata nu are o mie de tunuri.”

Vuietul se apropia tot mai mult.

Henri îşi mână calul la galop şi se urcă pe un dâmb. „Ia te uită!” se minună el, ajungând în vârful colinei.

Calul său văzu însă ceva mai devreme priveliştea ce se desfăşura sub ochii tânărului cavaler, căci nu se înduplecase să meargă în direcţia aceea decât după ce-i sângerase pântecele cu pinteni, iar când ajunse pe culme, se ridică în două picioare, mai-mai să-l răstoarne din şa pe călăreţ. Ceea ce vedeau în momentul acela atât calul cât şi călăreţul era o fâşie albicioasă, atotcuprinzătoare, nesfârşită, aidoma unei cote desenate pe o hartă, ce înainta pe întinsul câmpiei ca un cerc uriaş, îndreptându-se spre mare.

Şi fâşia aceasta se lăţea clipă de clipă sub privirea lui Henri, ca o trâmbă de pânză desfăşurată.

Tânărul privea fenomenul acela atât de ciudat fără a şti ce hotărâre să ia, când întorcând ochii spre locul pe care tocmai îl părăsise, observă că pajiştea începuse să mustească şi că pârâul se revărsase, înecând în undele sale, ce se umflau fără nici o pricină vădită, stufărişul care, cu un sfert de oră mai înainte, acoperea amândouă malurile.

Apa creştea încetul cu încetul în partea dinspre casă.

— Vai de capul tău, zevzecule! Exclamă Henri. Cum de nu ţi-ai dat seama?! E apa! Apa! Flamanzii au spart digurile!

Henri se repezi numaidecât spre casă şi începu să bată în uşă ca scos din minţi.

— Deschideţi! Deschideţi! Strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

— Deschide, Remy! Strigă tânărul, înnebunit de spaimă. Deschide, sunt eu, Henri du Bouchage, deschide odată!

— Nu era nevoie să spuneţi cine sunteţi, domnule conte? Îi răspunse Remy din casă? V-am recunoscut de mult. Luaţi seama însă: dacă îndrăzniţi cumva să spargeţi uşa, veţi da peste mine îndărătul ei, cu un pistol în fiecare mână.

— Dar nu înţelegi, nesocotitule? Răcni Henri, disperat? Vine apa, apa, apa…!

— Nu şade frumos să umblaţi cu scorneli, cu tertipuri şi vicleşuguri, care nu sunt de obrazul dumneavoastră, domnule conte! Vă spun că nu veţi intra înăuntru decât trecând peste trupul meu.

— Prea bine atunci, am să trec dacă n-am încotro? Izbucni Henri? Dar de intrat tot am să intru! În numele cerului, în numele Atotputernicului Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului tău şi al stăpânei tale, vroi să-mi deschizi?

— Nu!

Tânărul se uită împrejur şi dădu cu ochii de coşcogea pietroiul, aidoma pietrelor homerice pe care Ajax Telamon le prăvălea asupra duşmanilor săi; îl luă în braţe, îl ridică deasupra capului şi, apropiindu-se de casă, îl azvârli în uşă.

Uşa zbură în ţăndări. În aceeaşi clipă un glonţ trecu şuierând pe la urechea lui Henri, dar fără să-l atingă. Henri tăbărî, asupra lui Remy. Slujitorul scoase şi cel de-al doilea pistol, dar de astă dată nu se aprinse decât capsa.

— Nu vezi, smintitule, că nu sunt înarmat? Strigă Henri. Ce rost are să te aperi împotriva unui om care nu vrea să-ţi facă nici un rău?! Mai bine deschide ochii şi priveşte! Şi-l târî după el până în dreptul geamului, pe care-l sparse cu pumnul: Ei, vezi acum, spune, vezi?

Şi-i arătă cu degetul nesfârşita pânză de apă ce albea în zare şi care înainta făcând să duduie pământul, ca avangarda unei armate uriaşe.

— Apa! Murmură Remy.

— Da, apa! Apa! Strigă Henri. Ne cotropeşte; priveşte jos, la picioarele noastre: gârla s-a revărsat şi creşte mereu; peste cinci minute n-o să mai putem ieşi de aici.

— Doamnă! Răcni slujitorul. Doamnă!

— Fără ţipete, Remy şi fără panică. Du-te de pregăteşte caii, repede, repede!

„O iubeşte? Se gândi Remy? Cu siguranţă c-o s-o salveze.”

Slujitorul o rupse la fugă spre grajd, iar Henri urcă într-un suflet scara.

Auzind ţipătul lui Remy, Diane deschise uşa. Tânărul o luă în braţe ca pe un copil. Crezând că-i vorba de o trădare sau de o samavolnicie, Diane se zbătea din răsputeri, agăţându-se de tocul uşii.

— Spune-i, omule? Strigă Henri? Ci spune-i odată că vreau s-o salvez.

Remy, care tocmai se întorcea cu cei doi gonaci, auzi strigătul tânărului.

— Da, da! Întări el. Da, aşa e, vrea să vă salveze, doamnă, mai bine zis o să vă salveze de la înec. Veniţi aici, veniţi!