Capitolul LXXFuga

Fără a mai pierde vremea s-o liniştească pe Diane, Henri ieşi cu ea în braţe afară din casă şi vru s-o aşeze în faţa lui, pe cal.

Cu un gest ce mărturisea o nestăpânită repulsie, femeia însă reuşi să scape din veriga aceasta însufleţită, lunecând în braţele lui Remy, care o aşeză în şa pe calul pregătit pentru dânsa.

— Ce faceţi, doamnă? Spuse Henri. Atât de greşit înţelegeţi simţămintele mele? Nu m-am gândit nici o clipă, vă rog să mă credeţi, la plăcerea de a vă ţine în braţe şi de a vă strânge bărbăteşte la piept, deşi pentru această fericire fără de seamăn aş fi fost gata să-mi dau şi viaţa. Trebuie însă neapărat să fugim mai repede chiar decât pasărea în zbor. Uitaţi-vă, uitaţi-vă, vedeţi că şi păsările fug?

Într-adevăr, în lumina pâcloasă a zorilor ce abia începeau să mijească, văzduhul era împânzit de o sumedenie de fluierari şi porumbei ce-şi fâlfâiau de zor aripile, înspăimântaţi şi, în noaptea cutreierată de obicei doar de zborul tăcut al liliecilor, fâlfâitul aripilor fremătătoare ce-şi croiau drum ajutate de fioroasa răbufnire a vuitului avea un sunet cobitor pentru ureche şi era o privelişte năucitoare pentru ochi.

Diane nu catadicsi să-i răspundă; şi cum se afla urcată în şa, se mulţumi doar să-şi mâne calul la drum, fără să se mai uite înapoi. Dar cum şi gonaciul ei şi acela al lui Remy băteau de două zile drumurile fără întrerupere, erau cât se poate de obosiţi.

Henri întorcea mereu capul şi, văzându-i că nu sunt în stare să se ţină după el, zise stăruitor:

— Uitaţi-vă, doamnă, calul meu e mult mai iute decât armăsarii dumneavoastră; oricât mă silesc să-l ţin în frâu, mereu o ia înainte. Vă rog din suflet, doamnă, cât mai e vreme, nu vă mai cer acum să-mi daţi voie să vă ţin în braţe, nu doresc nimic altceva decât să luaţi calul meu şi să mi-l lăsaţi mie pe-al dumneavoastră.

— Mulţumesc, domnule! Răspunse călătoarea, liniştită ca de obicei, cu un glas în care nu se simţea nici cea mai mică înfiorare.

— Dar bine, doamnă! Exclamă Henri, aruncând în urmă o privire disperată. Vine apa peste noi! I-auziţi! I-auziţi…!

Într-adevăr, o clipă mai târziu un trosnet înfricoşător răsună în văzduh: digul unui sat fusese năpădit de puhoaie; bârnele, bulumacii, terasele se surpaseră, un îndoit şir de pari se frânsese cu o bubuitură ca de tunet şi apa, prăvălindu-se mugitoare peste ruine, începea să co-tropească o pădure de stejari, ale căror coame se vedeau fremătând şi ale căror crengi se auzeau pârâind ca şi cum un stol de diavoli înaripaţi zbura prin frunzişuri.

Arborii dezrădăcinaţi ce se izbeau de părcane, bârnele caselor prăbuşite ce pluteau la suprafaţa apei, nechezatul şi ţipetele îndepărtate ale oamenilor şi ale cailor târiţi de şuvoaie se împleteau într-o îngemănare de sunete atât de ciudate şi de lugubre, încât înfrigurarea de care era cuprins Henri se strecură şi în inima nepăsătoare şi neîmblânzită a Dianei.

Călătoarea dădu pinteni calului şi dobitocul, ca şi când ar fi simţit la rându-i primejdia ce-i pândea din clipă-n clipă, îşi încordă puterile, silindu-se să scape.

Apa însă înainta necontenit, câştigând tot mai mult teren şi se vedea cât de colo că, în mai puţin de zece minute, avea să-i ajungă din urmă pe călăreţi.

Henri se oprea mereu ca să-şi aştepte tovarăşii de drum.

— Mai repede, doamnă! Striga el. Vă rog din suflet, mai repede! Vine apa, dă peste noi! Uite-o!

Noianul de ape sosea, într-adevăr, învolburat, spumegător, clocotind furios; mătură ca pe un fulg casa în care Remy îşi adăpostise stăpâna; săltă în sus ca pe un pai barca priponită de malul gârlei şi, plin de măreţie, uriaş, rostogolindu-şi vălătucii ca pe nişte şerpi încovrigaţi, ajunse, drept ca un zid, în spatele cailor ce-i purtau pe Remy şi pe Diane.

Henri scăpă un strigăt îngrozit şi se întoarse din drum ca şi cum ar fi vrut să înfrunte puhoiul.

— Dar nu vă daţi seama că viaţa dumneavoastră e în primejdie?! Urlă el disperat. Poate că mai e timp încă, doamnă, daţi-vă jos de pe cal şi veniţi cu mine, veniţi aici!

— Nu, domnule! Se împotrivi ea.

— Peste un minut va fi prea târziu! Uitaţi-vă, uitaţi-vă numai…!

Diane întoarse capul: apa se afla doar la cincizeci de paşi.

— Aşa mi-a fost scris? Spuse ea. Nu mai staţi, domnule, fugiţi, fugiţi!

Calul încălecat de Remy se poticni istovit, îngenunchind cu amândouă picioarele din faţă şi, cu toate sforţările călăreţului său, nu mai fu în stare să se ridice de jos.

— Salvaţi-o! Salvaţi-o! Chiar dacă nu vrea! Strigă Remy.

Şi în aceeaşi clipă, tocmai când încerca să-şi scoată picioarele din scări, puhoiul se prăvăli ca un zid uriaş poste capul credinciosului slujitor.

În faţa acestei privelişti, stăpâna sa sări jos de pe cal, hotărâtă să moară împreună cu Remy. Văzând ce voia să facă, Henri sărise din şa o dată cu dânsa; o cuprinse încercuindu-i mijlocul cu braţul drept şi, urcându-se din nou pe cal, porni într-o întinsoare la drum.

— Remy, Remy! Striga Diane, întinzând braţele spre el, Remy!

Un ţipăt îi răspunse. Remy ieşise la suprafaţa apei şi, însufleţit de acea neistovită speranţă, deşi lipsită de orice temei, ce stăruie până în ultima clipă în sufletul muribundului, înota, agăţat de o bârnă.

Calul său trecu pe lângă el, bătând apa cu picioarele din faţă, în timp ce valurile împresurau bidiviul stăpânei sale, iar ceva mai încolo, la o distanţă de cel mult douăzeci de paşi de iureşul apelor, Henri împreună cu tovarăşa sa alergau sau mai curând zburau pe cel de-al treilea cal, înnebunit de groază.

Remy nu mai regreta viaţa de care trebuia să se despartă, de vreme ce murea cu speranţa că singura fiinţă pe care o iubea pe lume avea să fie salvată.

— Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine! Strigă slujitorul. Mi-a fost dat să plec înainte şi am să-i spun celui care ne-aşteaptă că nu trăiţi decât pentru…

Remy nu mai apucă să sfârşească: un munte de apă se revărsă peste capul său, spărgându-se la picioarele calului încălecat de Henri.

— Remy, Remy! Răcni Diane. Remy, vreau să mor cu tine! Domnule, vreau să-l aştept, vreau să cobor. Pentru numele lui Dumnezeu, înţelege odată că vreau!

Ultimele vorbe fură rostite cu atâta hotărâre şi cu o atât de sălbatică dârzenie, încât tânărul îşi slăbi strânsoarea braţelor, lăsând-o să alunece jos.

— Prea bine, doamnă! Dacă-i aşa, o să murim aici câteşitrei. Nu pot decât să vă mulţumesc că-mi prilejuiţi această fericire la care nu m-aş fi gândit niciodată.

Şi cum, spunând aceste cuvinte, îşi strunise calul, puhoiul clocotitor se năpusti asupra lui aşa cum se năpustise mai înainte asupra lui Remy; dar în acelaşi moment, într-un suprem imbold de iubire, Henri o apucă de braţ pe tânăra femeie, care şi coborâse de pe cal.

Valurile îi încercuiră, vârtejul turbat îi târî cu el câteva clipe, laolaltă cu tot felul de hârburi.

Era, într-adevăr, un spectacol de toată frumuseţea să vezi sângele rece de care dădea dovadă omul acesta, atât de tânăr şi atât de devotat, care, cufundat în apă numai până la brâu, părea să stăpânească valurile, în timp ce o sprijinea cu o mână pe însoţitoarea lui, iar pe de altă parte, îndrumând cu ajutorul genunchilor ultimele sforţări ale calului ce sta gata să-şi dea suflarea, căuta să folosească şi cele din urmă zvârcoliri ale agoniei sale.

Timp de câteva clipe avu loc o luptă înfricoşătoare, în care Diane, sprijinită de Henri cu mâna dreaptă, rămase cu capul deasupra apei, în vreme ce, cu stânga, tânărul se silea să îndepărteze bârnele plutitoare şi leşurile care, izbindu-se de calul său, ar fi putut să-l ducă la fund ori să-i zdrobească oasele.

Unul din aceste trupuri ce pluteau la suprafaţa apei, trecând pe lângă ei, strigă sau mai bine zis suspină:

— Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine!

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă tânărul. E Remy! Stai c-am să te scap şi pe tine!

Şi fără să se gândească la pericolul pe care-l înfăţişa o greutate în plus, îl apucă de mânecă pe Remy şi-l rezemă de coapsa lui stângă, îngăduindu-i astfel să răsufle în voie.

În acelaşi timp însă calul, istovit de această întreită povară se afundă în apă, întâi până la gât, apoi până la ochi şi, în cele din urmă, când nu mai avu putere să se ţină pe picioare, îşi îndoi genunchii şi scăpătă în adânc.

— S-a sfârşit! Îngână Henri. Doamne, primeşte în mâinile tale viaţa mea pe care am păstrat-o neprihănită. Iar dumneavoastră, doamnă, vă încredinţez sufletul meu care era cu totul închinat dumneavoastră!

În momentul acela Henri simţi că slujitorul îi scăpase din mână; nu făcu însă nici o sforţare ca să-l reţină: îşi dădea seama că orice împotrivire era de prisos.

Singura lui grijă fu s-o sprijine pe Diane, ajutând-o să se menţină la suprafaţă, pentru ca ea, cel puţin, să moară la urmă, iar el să-şi poate spune în ultima clipă că făcuse tot ce-i stătea în putere pentru a o scăpa de la moarte.

Deodată însă, tocmai când se pregătea să-şi dea obştescul sfârşit, un strigăt de bucurie răsună în apropiere.

Se întoarse şi-l văzu pe Remy, care izbutise să se agaţe de o barcă.

Luntrea făcea parte din acareturile căsuţei şi fusese smulsă de la locul ei de apele revărsate; valurile o târâseră cu ele şi Remy care între timp, datorită lui Henri, se întremase, Remy, în clipa în care o văzu trecând prin dreptul său, se desprinsese de însoţitorii săi şi, gâfâind şi lovind apa cu braţele, din două mişcări ajunsese lângă ea.

Cele două vâsle erau atârnate de slaiuri, iar o cange se rostogolea la fund.

Întinse cangea spre Henri şi tânărul se agăţă de ea, trăgând-o după dânsul pe Diane, pe care apoi o ridică în braţe şi o trecu peste umerii săi, încredinţând-o lui Remy. Pe urmă, prinzându-se la rândul său de marginea bărcii, se urcă lângă ei.

Primele mijiri ale revărsatului de ziuă scoaseră la iveală câmpiile înecate şi luntrea ce se legăna ca o scamă rătăcită pe faţa oceanului acoperit de tot felul de rămăşiţe.

În stânga lor, la o distanţă de aproape două sute de paşi, se înălţa o colină scundă care, împresurată de valuri, părea o insulă în mijlocul mării.

Henri apucă lopeţile şi începu să vâslească în direcţia colinei, spre care de altfel îi mâna şi curentul apei.

Remy luă în mână cangea şi, proţăpit în picioare la prova bărcii, căuta să îndepărteze bârnele şi dulapii de care luntrea s-ar fi putut izbi.

Datorită puterii lui Henri şi îndemânării lui Remy, ieşiră la liman sau, mai bine zis, se izbiră de colină.

Remy sări pe uscat şi, apucând lanţul bărcii, o trase spre el.

Henri se apropie s-o ridice pe Diane în braţe, dar ea se mulţumi doar să-i întindă mâna şi, sculându-se singură de jos, sări la rândul ei din barcă.

Henri suspină: o clipă îi trecu prin minte să se arunce în vâltoare şi să se înece sub privirile ei, dar un simţământ mai puternic decât voinţa lui îl ţinea legat de viaţă atâta vreme cât o avea înaintea ochilor pe femeia aceasta, în preajma căreia atâta amar de timp râvnise să se afle, fără ca dorinţa lui să se fi împlinit vreodată.

Trase barca pe uscat şi se aşeză la zece paşi de Diane şi de Remy, vânăt la faţă, cu hainele leoarcă de apa ce şiroia din ele, mai întristătoare chiar decât sângele.

Scăpaseră de primejdia cea mai ameninţătoare, adică de înec; apele descătuşate, oricât de năvalnice ar fi fost, nu puteau să crească într-atât, încât să acopere colina.

Puteau deci să contemple în voie mânia năprasnică a valurilor ce clocoteau la picioarele lor, mânie aproape tot atât de cumplită ca şi mânia lui Dumnezeu. Henri privea puhoaiele ce treceau vijelioase pe lângă ei cu un vuiet asurzitor, cărând cu duiumul cadavre de ostaşi francezi, de-a valma cu caii şi cu armele lor.

Remy simţea o durere pătrunzătoare la umăr: o bârnă ce plutea la suprafaţa apei îl lovise în clipa în care bidiviul îngenunchease sub el.

Cât priveşte pe tovarăşa sa de călătorie, în afară de faptul că era rebegită de frig, nu avusese nimic de suferit; Henri o cruţase de tot ceea ce-i stătuse în putere s-o cruţe.

Tânărul conte constată cu mirare că aceste două făpturi scăpate ca prin minune de la moarte nu se gândeau să-i mulţumească decât lui şi nu observase nici cea mai mică mărturie de recunoştinţă din partea lor faţă de bunul Dumnezeu, din îndurarea căruia, în primul rând, avuse-seră parte să scape cu viaţă.

Ridicându-se cea dintâi în picioare, tânăra femeie băgă de seamă că departe de tot, în zare, înspre apus, se desluşea ceva ca nişte focuri în ceaţă.

Se înţelege de la sine că focurile ardeau pe o ridicătură pe care apele dezlănţuite nu ajunseseră s-o acopere.

După câte îşi puteau da seama la lumina dimineţii friguroase ce prinsese a miji risipind negura nopţii, focurile se aflau la o distanţă de aproape o leghe.

Remy înaintă pe spinarea colinei ce se prelungea în direcţia focurilor şi, după câtva timp, se întoarse să le spună că la vreo mie de paşi de locul unde debarcaseră începea, cel puţin asta era impresia lui, un val de pământ menit să stăvilească apele şi care mergea în linie dreaptă spre focuri. Ceea ce-l determina pe Remy să creadă c-ar putea fi vorba de o îndiguire sau poate de o şosea erau două şiruri de copaci aliniaţi de o parte şi de alta a ei şi sădiţi la distanţe egale.

Observaţiile pe care le făcu, la rândul său, Henri se potriviră întru totul cu constatările slujitorului; totuşi, în împrejurările în care se aflau, neprevăzutul juca un rol destul de însemnat.

Apele revărsate peste şesul a cărui suprafaţă avea oarecare înclinare îi azvârliseră în stânga drumului pe care-l urmau, silindu-i să facă o derivă considerabil de mare: din pricina acestei derive, la care se mai adăugase goana disperată a cailor, ei nu aveau nici o posibilitate să se orienteze.

E adevărat că începuse să se lumineze de ziuă, dar era pâclă şi cerul înnorat; să fi fost o vreme frumoasă şi senină, ar fi putut zări clopotniţa din Mannes, care se afla probabil la o depărtare de cel mult două leghe.

— Dumneavoastră, domnule conte? Întrebă Remy? Ce părere aveţi despre focurile astea?

— Să-ţi spun drept, focurile astea, care pe dumneata te fac să crezi c-ai putea afla lângă ele un adăpost primitor, mie mi se par, dimpotrivă, primejdioase şi-mi dau de gândit.

— Pentru ce?

— Remy? Spuse Henri, coborând glasul? Priveşte cadavrele astea: toate sunt de francezi, nu se vede nici un flamand printre ele; asta înseamnă că s-a întâmplat o nenorocire cumplită; digurile au fost sparte pentru ca armata franceză să fie nimicită până la ultimul om, dacă a fost cumva înfrântă; iar dacă, dimpotrivă, a învins, să nu se poată bucura de roadele biruinţei câştigate. De ce să nu ne gândim că focurile ar putea fi aprinse tot atât de bine de duşmani ca şi de prieteni, sau că e pur şi simplu vorba de un vicleşug menit să-i atragă pe fugari?

— Totuşi nu putem rămâne aici; mi-e teamă că până la urmă frigul şi foamea au s-o răpună pe stăpâna mea.

— Ai dreptate, Remy? Recunoscu contele. Rămâi dumneata aici cu doamna; eu am să încerc să ajung până la dig şi am să mă întorc după aceea să vă spun ce-am aflat.

— Nu, domnule? Interveni Diane? Nu se poate să înfruntaţi singur primejdiile. Împreună am reuşit să scăpăm cu viaţă şi tot împreună vom muri. Dă-mi braţul, Remy, sunt gata.

Fiecare din cuvintele rostite de fiinţa aceasta atât de ciudată avea un ton atât de poruncitor, încât nimănui nu i-ar fi trecut prin gând o singură clipă să i se împotrivească.

Henri se înclină şi o porni înainte.

Puhoaiele se mai potoliseră; digul, care se sfârşea în dreptul colinei, forma un mic golf unde apele dormeau în bună pace. Se urcară câteşitrei în barcă şi luntrea se desprinse de mal, împinsă din nou în mijlocul cadavrelor şi cioturilor de scânduri ce pluteau la suprafaţă. După un sfert de oră acostau lângă dig.

Priponiră lanţul bărcii de trunchiul unui arbore, coborâră pe uscat şi o porniră de-a lungul valului de pământ. După ce merseră aşa preţ de un ceas, ajunseră în dreptul unor colibe flamande în mijlocul cărora, într-o piaţă plantată cu tei, poposiseră în jurul unui foc mare o ceată de vreo două sau trei sute de ostaşi; un drapel francez flutura deasupra lor.

Santinela care stătea de pază la vreo sută de paşi de tabără aprinse fitilul muschetei, strigând:

— Stai! Cine-i?

— Franţa! Răspunse du Bouchage. Apoi, întorcându-se către Diane, zise: Sunteţi salvată, doamnă! Am recunoscut fanionul jandarmilor din Aunis, un corp de elită în care am o mulţime de prieteni.

Auzind somaţia santinelei şi răspunsul contelui, câţiva jandarmi se grăbiră să vină în întâmpinarea noilor sosiţi, care, în mijlocul prăpădului ce se abătuse asupra tuturor, fură primiţi cu o sporită bucurie, în primul rând fiindcă scăpaseră de la înec, şi-apoi pentru că erau compatrioţi de-ai lor.

Henri îşi spuse numele, având grijă să pomenească şi de fratele său. Şi cum tăbărâseră toţi cu întrebările, dornici să afle ce se întâmplase, le povesti minunea prin care scăpase de la moarte împreună cu însoţitorii săi, fără să mai adauge nici o altă lămurire.

Remy şi stăpâna sa se aşezară tăcuţi deoparte; Henri se apropie de ei, poftindu-i să vină lângă foc.

Şi unul şi celălalt erau uzi leoarcă şi apa încă mai picura din hainele lor.

— Doamnă? Spuse contele? Puteţi fi sigură că veţi fi respectată aici, ca în propria dumneavoastră casă: mi-am îngăduit să spun că sunteţi o rudă de-a mea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău.

Şi fără să le mai dea răgaz celor pe care-i scăpase de la moarte să-i mulţumească, Henri se îndepărtă pentru a se alătura ofiţerilor care-l aşteptau.

Remy şi Diane schimbară o privire, pe care, dacă Henri ar fi putut s-o vadă, s-ar fi simţit pe deplin răsplătit pentru curajul şi grija plină de gingăşie dovedite faţă de ei.

Jandarmii din Aunis, cărora fugarii noştri le ceruseră găzduire, se retrăseseră în bună rânduială după înfrângere şi după ce comandanţii dăduseră bir cu fugiţii potrivit cuvântului de ordine: Să scape cine poate.

Pretutindeni unde oamenii cu aceeaşi poziţie împărtăşesc aceleaşi sentimente şi sunt obişnuiţi să trăiască în comun, de cele mai multe ori gândul şi fapta sunt strâns legate şi toţi fiind într-un gând, pornesc cu aceeaşi însufleţire la fapte.

E tocmai ceea ce se întâmplase în noaptea aceea cu jandarmii din Aunis.

Văzând că sunt lăsaţi în voia soartei de comandanţii lor şi că celelalte regimente căutau, care cum puteau, să scape cu zile, se uitaseră unul la altul, strânseseră rândurile în loc să le rupă şi, mânându-şi caii la galop, sub comanda unuia dintre corneţii lor pe care-l îndrăgeau cu toţii pentru vitejia lui şi pe care-l respectau deopotrivă pentru obârşia sa, porniseră spre Bruxelles.

Ca toţi actorii acestei înfricoşătoare tragedii, văzuseră revărsarea puhoaielor peste câmpii şi fuseseră hăituiţi de apele dezlănţuite; spre norocul lor însă le ieşise în cale burgul despre care am vorbit mai înainte şi care constituia o poziţie întărită deopotrivă împotriva oamenilor ca şi îm-potriva stihiilor.

Socotindu-se feriţi de orice primejdie, locuitorii nu-şi părăsiseră casele, mulţumindu-se să trimită doar femeile, bătrânii şi copiii la oraş; aşa că, la sosirea lor, jandarmii din Aunis avuseseră de întâmpinat oarecare împotrivire; dar moartea mugea în spatele lor: se năpustiseră ca nişte oameni cărora le-a ajuns cuţitul la os, reuşind să înlăture toate opreliştile, pierduseră zece oameni în timp ce luau şoseaua cu asalt, însă până la urmă apucaseră să pună stăpânire pe burg, silindu-i pe flamanzi să-şi ia tălpăşiţa. După un ceas, burgul era cu totul împresurat de puhoaie, în afară de partea dinspre şoseaua pe care i-am văzut venind ceva mai înainte pe Henri împreună cu tovarăşii săi de drum. Iată ce reuşi să afle contele du Bouchage din gura jandarmilor din Aunis.

— Şi restul armatei? Întrebă Henri.

— Priviţi? Îi spuse cornetul? În fiecare clipă trec alte cadavre. Răspunsul îl aveţi sub ochii dumneavoastră!

— Dar… Dar fratele meu? Abia îndrăzni să îngâne du Bouchage, cu o voce sugrumată.

— Îmi pare rău, domnule conte, dar nu putem să vă spunem nimic precis despre domnia sa; s-a luptat ca un zmeu; de trei ori l-am scos cu de-a sila din foc. Cu siguranţă c-a scăpat teafăr din luptă, dar nu mai ştim ce s-a întâmplat după ce-au năvălit puhoaiele.

Henri lăsă capul în piept, copleşit de gânduri amare, apoi, amintindu-şi deodată, întrebă:

— Dar ducele?

Cornetul se aplecă la urechea lui şi-l spuse cu jumătate de glas:

— Domnule conte, ducele a fugit printre primii. Călărea un cal alb ca spuma laptelui, doar cu o ţintă neagră în frunte. Ei bine, adineauri am văzut calul trecând în mijlocul unui vălmăşag de hârburi; piciorul unui călăreţ era prins în scară şi plutea pe lângă şa la suprafaţa apei.

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă Henri.

— Sfinte Dumnezeule! Murmură Remy, care, la întrebarea contelui „Dar ducele?”, se ridicase de jos ca să audă ce se întâmplase şi în aceeaşi clipă îşi întoarse ochii spre însoţitoarea sa.

— Şi pe urmă? Se interesă contele.

— Da, pe urmă?… Bâigui Remy.

— Unul din oamenii mei s-a încumetat să coboare în vârtejul pe care-l formau apele la cotul digului, ca să apuce frâul ce plutea pe valuri; în sfârşit, a reuşit să pună mâna pe el şi s-a căznit să tragă pe ţărm dobitocul care murise. Am văzut atunci ieşind la iveală o cizmă albă şi unul din pintenii de aur pe care-i purta ducele. În acelaşi moment însă apele s-au învolburat, ca şi când ar fi fost supărate că vrem să le smulgem prada. Jandarmul meu s-a grăbit să dea drumul frâului din mână spre a nu fi târât de valuri şi totul s-a mistuit în adânc. Nu vom avea nici măcar mângâierea de a îngropa creştineşte pe bietul nostru prinţ.

— A murit! Şi el a murit! Ce nenorocire! Să moară până şi moştenitorul tronului!

Remy se întoarse lângă însoţitoarea sa.

— A murit, doamnă! Rosti el, cu o expresie lesne de închipuit. Aţi văzut?!

— Slavă Domnului! Fie numele Domnului lăudat că m-a scutit de o crimă! Răspunse Diane, înălţând mâinile şi ochii spre cer în semn de recunoştinţă.

— Da, dar în schimb acum nu ne mai putem răzbuna? Răspunse Remy.

— Dumnezeu are oricând dreptul să-şi amintească. Omul nu se cuvine să se răzbune decât atunci când Cel de Sus se întâmplă să uite.

Contele privea cu un fel de spaimă exaltarea de care păreau cuprinse cele două făpturi scăpate de el de la moarte: le observa de departe, încercând în zadar să tălmăcească gesturile şi expresia întipărită pe feţele lor spre a-şi da seama de dorinţele sau de temerile pe care le simţeau în momentul acela.

Vocea cornetului îl smulse din contemplare.

— Dar dumneavoastră, domnule conte? Îl întrebă acesta? Ce aveţi de gând să faceţi acum?

Contele tresări:

— Eu?

— Da, dumneavoastră.

— Am să aştept aici până ce am să văd trecând trupul fratelui meu? Răspunse tânărul, cu un glas ce mărturisea o crâncenă disperare. Şi-atunci am să caut, la rândul meu, să-l scot la liman ca să-l îngrop creştineşte, dar, te rog să mă crezi, din clipa în care am să-l ţin în braţe, n-am să-l mai părăsesc.

Cuvintele acestea dureroase ajunseră la urechea lui Remy, care se uită la tânărul cavaler cu o privire mustrătoare şi în acelaşi timp plină de duioşie.

Cât despre Diane, din momentul în care cornetul le dezvăluise moartea ducelui de Anjou nu mai auzea nimic: se ruga.