Capitolul LXXXIXAşa i-a fost scris

A doua zi, pe la orele nouă, soarele strălucitor poleise cu aur aleile parcului din Château-Thierry.

Dis-de-dimineaţă, o droaie de muncitori, chemaţi din ajun, se apucaseră să dichisească parcul şi încăperile apartamentului hărăzit regelui, care urma să sosească în aceeaşi zi.

Nu se simţea încă nici o mişcare în pavilionul în care dormea de obicei ducele, deoarece alteţa sa poruncise cu o seară înainte celor doi bătrâni slujitori să nu îndrăznească să-l scoale cumva. Amândoi trebuiau să aştepte să fie chemaţi.

Pe la nouă şi jumătate, două ştafete intrară în goana cailor în oraş, ca să vestească apropiata sosire a maiestăţii sale.

Pârgarii, starostele oraşului, precum şi ostaşii din garnizoană se înşiruiră de o parte şi de alta a drumului spre a întâmpina alaiul.

La orele zece, regele se ivi la poalele colinei. Începând de la ultimul popas, îşi continuase drumul călare: era un prilej pe care avea grijă să nu-l scape niciodată şi, mai cu seamă, atunci când trebuia să-şi facă intrarea în câte un oraş, ştiind că-i şedea bine pe cal.

Regina-mamă îl urma în litieră; suita era alcătuită din cincizeci de gentilomi somptuos îmbrăcaţi, călări pe cai falnici.

O companie de gardă, sub comanda lui Crillon însuşi, o sută douăzeci de elveţieni, tot atâţia scoţieni, sub comanda lui Larchant şi tot tacâmul de care era îndeobşte însoţit regele în călătoriile lui de plăcere, catâri, cufere şi slujitori, închipuiau o adevărată armată, desfăşurată rânduri-rânduri de-a lungul şerpuiturilor drumului ce urca de pe malul râului spre vârful colinei.

În sfârşit, alaiul intră în oraş în dangătul clopotelor, în bubuitul tunurilor şi în zarva a tot felul de sunete învălmăşite. Uralele locuitorilor izbucniră pline de însufleţire: fiind scump la vedere pe vremea aceea, regele, atunci când se arăta în lume, părea să mai fi păstrat încă în ochii supuşilor săi o scânteiere de divinitate.

În timp ce străbătea mulţimea, monarhul îl căută în zadar cu privirea pe fratele său. Nu-l zări decât pe du Bouchage la poarta castelului. De îndată ce intră în curte, Henric al III-lea se adresă unui ofiţer care luase asupra lui sarcina de a întâmpina pe maiestatea sa, interesându-se de sănătatea ducelui de Anjou.

— Sire? Răspunse ofiţerul? Alteţa sa locuieşte de câteva zile în pavilionul din parc şi până la ora asta nimeni dintre noi nu l-a văzut încă. Totuşi, de vreme ce ieri se simţea bine, sperăm că şi azi se simte tot aşa.

— Pesemne că-i tare departe pavilionul acesta? Spuse Henric, nemulţumit? De vreme ce n-a auzit bubuind tunul?

— Sire? Îndrăzni să-şi dea cu părerea unul dintre bătrânii slujitori ai ducelui? Poate că alteţa sa nu se aştepta ca maiestatea voastră să sosească atât de curând.

— Zevzecule! Bombăni Henric. Nu cumva îţi închipui că un monarh dă buzna aşa peste oameni, fără să-i înştiinţeze? Domnul duce de Anjou a aflat încă de ieri de venirea mea. Pe urmă, temându-se să nu strice cheful tuturor arătându-se supărat, Henric, care ţinea să pară blajin şi plin de bunăvoinţă, spre deosebire de François, rosti voios: De vreme ce n-a ieşit să ne întâmpine, să mergem noi în întâmpinarea sa.

— Arătaţi-ne drumul? Spuse Caterina din fundul litierei.

Tot alaiul se îndreptă spre parcul cu copaci bătrâni.

În momentul în care primele gărzi pătrundeau sub bolta aleii de carpeni, un ţipăt sfâşietor şi lugubru străbătu văzduhul.

— Ce-o fi asta? Spuse regele, întorcându-se către maică-sa.

— Doamne Sfinte! Murmură Caterina, uitându-se la cei din jur ca şi cum ar fi căutat; să desluşească pe chipurile lor ce se întâmplase. Parcă se vaită cineva sau cheamă într-ajutor…

— Prinţul meu! Sărmanul meu duce! Strigă unul dintre cei doi bătrâni slujitori ai ducelui, care ieşise la fereastră, zbuciumându-se ca un om lovit de o durere covârşitoare.

Toată lumea o pomi în fugă spre pavilion, împreună cu regele, care se lăsă târât de şuvoi.

În momentul în care pătrunse înăuntru, nişte slujitori tocmai ridicau de jos trupul ducelui de Anjou, pe care camerierul său, intrând în odaia de culcare, fără a fi fost chemat, ca să-i anunţe sosirea monarhului, îl găsise zăcând pe covor.

Prinţul era rece şi ţeapăn şi nu dădea nici un semn de viaţă: doar pleoapele îi mijeau într-un chip ciudat şi avea buzele crispate de o strâmbătură.

Regele se opri în prag, silindu-i şi pe ceilalţi să se oprească.

— Semn rău! Murmură el.

— Fii bun, te rog şi pleacă, fiule! Îi spuse Caterina.

— Bietul François! Îl căină Henric, fericit că nu i se îngăduise să rămână şi că nu era obligat să asiste la agonia fratelui său.

Mulţimea se retrase, pornind în urma regelui.

— Curios! Foarte curios! Şopti Caterina, care îngenunchease la căpătâiul prinţului sau, mai bine zis, al cadavrului, fiind însoţită numai de cei doi bătrâni slujitori.

Şi în timp ce nişte oameni de la palat cutreierau oraşul, căutându-l pe medicul prinţului şi un olăcar pleca spre Paris să-i zorească pe medicii regelui, care rămăseseră la Meaux cu regina, să vină mai repede, Caterina cerceta, cu mai puţină pricepere desigur, dar nu şi cu mai puţină agerime decât Miron, simptomele bolii ciudate de care fiul său era pe cale să fie răpus.

Florentina avea, bineînţeles, oarecare experienţă, de aceea, înainte de toate, începu prin a-i întreba, cu cel mai desăvârşit sânge rece şi în aşa fel încât să nu-i pună în încurcătură, pe cei doi valeţi care îşi smulgeau părul din cap şi-şi zgâriau obrajii cu unghiile de disperare.

Amândoi îi răspunseră că prinţul se înapoiase în ajun pe înserat, după ce primise în audienţă pe domnul Henri du Bouchage, care venise din partea monarhului şi a cărui sosire păruse a-l stingheri peste măsură.

Adăugară apoi că, după ce se terminase audienţa, care avusese loc la castel, ducele poruncise un ospăţ cu cele mai alese mâncăruri, punându-le în vedere să nu intre niciunul din ei în pavilion, nechemat şi oprindu-i cu străşnicie să-l scoale din somn a doua zi dimineaţa ori să calce în casă până ce nu le va fi dat de ştire.

— Aştepta vreo femeie, probabil? Întrebă regina-mamă.

— Şi noi tot aşa credem, doamnă? Răspunseră smeriţi slujitorii? Dar discreţia ne-a împiedicat să ne încredinţăm dacă era într-adevăr aşa.

— Totuşi, când aţi strâns masa, nu se poate să nu fi observat dacă fiul meu a mâncat sau nu singur?

— N-am apucat încă să strângem masa, doamnă, deoarece monseniorul ne-a poruncit să nu intrăm în pavilion.

— Atunci? Spuse Caterina? Înseamnă că n-a pătruns nimeni aici?

— Nimeni, doamnă.

— Puteţi pleca.

De astă dată Caterina rămase singură. Drept care, lăsându-l pe prinţ culcat în pat, aşa cum îl puseseră slujitorii, se apucă să cerceteze îndeaproape toate simptomele şi toate semnele ce păreau a dovedi că bănuielile sau temerile sale erau întemeiate.

Astfel, băgase de seamă că fruntea lui François căpătase o culoare cafenie, că ochii lui erau injectaţi şi încercănaţi, iar buzele brăzdate de nişte urme asemănătoare cu cele lăsate de pucioasa fierbinte în carne vie. Acelaşi semn îl regăsi apoi în jurul nărilor şi pe aripile nasului.

„Ia să vedem”? Îşi spuse, privind în jurul prinţului.

Primul lucru asupra căruia îi căzu ochii fu sfeşnicul în care se topise cu totul lumânarea aprinsă în ajun de Remy.

„Lumânarea asta a fost multă vreme aprinsă? Chibzui ea? Ceea ce înseamnă că François a intrat de mult la el în cameră. Ah, uite şi un buchet pe covor.”

Caterina se grăbi să-l ridice de jos şi, observând că toate florile erau încă proaspete, în afară de un trandafir care se uscase şi se înnegrise, murmură:

— Ce-o mai fi şi asta?! Cu ce i-or fi stropit petalele? Dacă nu mă înşel, parc-am auzit de o licoare ce ofileşte trandafirii. Şi puse deoparte buchetul, înfiorată. Acum îmi explic semnele de pe nări şi gangrena de pe frunte. Dar buzele?

Caterina se repezi în sufragerie. Slujitorii nu minţiseră: nimic nu arăta că s-ar fi clintit cel mai mic lucru din loc de când se sfârşise ospăţul. Pe marginea mesei, într-o farfurie, o jumătate de piersică în care se mai vedeau încă urmele dinţilor ce muşcaseră din ea atrase în chip deosebit atenţia Caterinei. Carnea fructului, de obicei purpurie, se înnegrise la fel ca şi trandafirul şi era brăzdată de vinişoare vinete şi cafenii. Procesul de alterare se observa mai cu seamă de-a lungul tăieturii, acolo unde fructul venise în atingere cu lama cuţitului.

„Acum îmi explic semnele de pe buze? Îşi spuse ea. Totuşi François n-a făcut decât să muşte din piersica asta. Şi n-a putut să ţină prea mult buchetul în mână, de vreme ce florile sunt încă proaspete; înseamnă deci că otrava n-a pătruns prea adânc şi că răul mai poate fi încă lecuit… Dar dacă nu l-a atins decât uşor, de ce zace aşa înţepenit şi cum se face că trupul a şi început să se descompună? Probabil că n-am apucat să văd încă tot ce era de văzut.”

Vorbind astfei cu sine, Caterina se uită împrejur şi zări spânzurând, cu lănţişorul lui de argint, de vergeaua din lemn de trandafir pe care şedea de obicei cocoţat, papagalul cu pene roşii şi albastre la care François ţinea foarte mult. Pasărea zăcea moartă, înţepenită şi cu penele zbârlite.

Caterina îşi întoarse privirea îngrijorată spre sfeşnicul pe care îl cercetase puţin mai înainte, când avusese prilejul să se încredinţeze că prinţul intrase de mult la el în odaie, deoarece lumânarea arsese până la capăt.

„Fumul? Se gândi ea? Sigur că da, fumul! Feştila era otrăvită; înseamnă că fiul meu a murit.”

Strigă numaidecât să vină cineva. Într-o clipă, camera se umplu de slujitori şi de ofiţeri.

— Miron, chemaţi-l pe Miron? Spuneau unii.

— Aduceţi un preot? Erau de părere alţii.

Între timp, Caterina apropiase de buzele prinţului unul din flaconaşele pe care le purta pretutindeni cu sine, în punga agăţată de cingătoare, uitându-se cu luare-aminte la fiul său, ca să-şi dea seama dacă antidotul avea vreun efect. Ducele deschise din nou ochii şi gura; dar ochii săi erau lipsiţi de privire şi nici un sunet nu-i mai ieşea din gâtlej.

Încruntată, Caterina părăsi odaia, fără să rostească un singur cuvânt, făcându-le semn celor doi slujitori s-o urineze înainte de a fi apucat să stea de vorbă cu cineva.

Se duse cu ei apoi în alt pavilion şi se aşeză într-un jilţ, fără să-i scape o clipă din ochi.

— Domnul duce de Anjou? Rosti ea? A fost otrăvit aseară, la cină. Voi aţi servit masa, nu-i aşa?

La auzul acestor cuvinte, amândoi se făcură galbeni ca turta de ceară.

— Porunciţi să ne supună la cazne? Se tânguiră ei? Să ne scurteze viaţa, dar să nu fim învinuiţi pe nedrept.

— Nătărăilor, credeţi că n-aş fi făcut-o până acum, dacă aş fi avut cea mai mică bănuială în privinţa voastră? Sunt convinsă că nu l-aţi ucis voi pe stăpânul vostru. Totuşi a fost omorât şi trebuie să aflu cine sunt ucigaşii. În afară de voi, cine a mai intrat în pavilion?

— Un bătrân, îmbrăcat ca un cerşetor, cu care monseniorul s-a văzut mereu în ultimele două zile.

— Şi… Femeia?

— Nu ştim nimic… Despre care femeie vorbeşte maiestatea voastră?

— A fost aici o femeie cu un buchet de flori…

Slujitorii se uitară unul la altul atât de nedumeriţi, încât Caterina putu să-şi dea seama, după privirea lor, că erau într-adevăr nevinovaţi.

— Spuneţi să vină la mine starostele oraşului şi majordomul palatului? Porunci ea.

Cei doi valeţi se şi repeziră spre uşă.

— O clipă! Rosti Caterina, pironindu-i locului cu un singur cuvânt. Nimeni altul în afară de voi doi şi de mine nu ştie ce v-am spus adineauri; dinspre partea mea sunt convinsă că n-am să scap o vorbă, prin urmare, dacă se întâmplă să afle cineva, înseamnă că unul din voi s-a dat de gol: în ziua aceea veţi pieri amândoi. Puteţi pleca!

Caterina îi descusu mai pe ocolite atât pe starostele oraşului cât şi pe majordom. Le spuse că ducele primise de la anumite persoane o veste proastă care-l întristase din cale afară şi că de aceea se simţea acum atât de rău, că dacă ar mai putea sta iar de vorbă cu persoanele respective, ducele, de bună seamă, şi-ar veni în fire şi neliniştea lui s-ar risipi.

Starostele şi majordomul îşi puseră oamenii să scotocească în lung şi-n lat oraşul, parcul, împrejurimile, dar nimeni nu fu în măsură să spună unde dispăruseră Remy şi Diane.

Henri era singurul care cunoştea secretul, dar în ceea ce-l privea nu era nici o primejdie că l-ar fi putut da în vileag.

Toată ziua, cumplita ştire, întoarsă pe toate feţele, încornorată, ciuntită, umblă din gură în gură prin oraşul Château-Thierry şi mai departe chiar, în tot ţinutul; fiecare tălmăcea, potrivit cu felul său de a fi şi cu apucăturile sale, nenorocirea întâmplată ducelui.

Nimeni însă, în afară de Caterina şi du Bouchage, nu îndrăznea a-şi mărturisi că ducele era pierdut.

Bietul prinţ nu-şi recăpătă nici glasul, nici simţirea sau, mai bine zis, nu mai dădu nici un semn c-ar fi fost conştient de ceea ce se întâmpla cu el.

Tulburat de tot felul de gânduri negre, gânduri de care se temea îndeobşte mai presus de orice, regele cu dragă inimă ar fi plecat înapoi la Paris; regina-mamă însă se împotrivea, aşa că, vrând-nevrând, curtea trebui să rămână mai departe la castel.

Medicii sosiră cu toţii buluc. Miron fu singurul care ghici pricina bolii şi care îşi dădu seama de gravitatea ei; era însă un prea iscusit curtean ca să nu ascundă adevărul, mai ales după ce se uitase în ochii Caterinei.

Care mai de care căutau să-l iscodească şi tuturora medicul le răspundea că domnul duce de Anjou avusese probabil mari supărări care-i zdruncinaseră nervii.

Reuşi astfel să-şi păstreze prestigiul neştirbit, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e destul de greu în asemenea cazuri. Când Henric al III-lea îi ceru să răspundă da ori nu la întrebarea: „Ducele o să scape cu viaţă?”, Miron zise:

— Peste trei zile abia am să fiu în măsură să-i spun maiestăţii voastre.

— Dar mie ce-ai să-mi spui? Îl cercetă Caterina, cu voce scăzută.

— Cu domnia voastră, doamnă, e altceva; dumneavoastră am să vă răspund fără şovăială.

— Ce?

— Aştept ca maiestatea voastră să mă întrebe.

— Când crezi c-o să se sfârşească fiul meu, Miron?

— Mâine seară, doamnă.

— Atât de repede?!

— Ce vreţi, doamnă? Murmură medicul? A fost o doză mult prea puternică.

Caterina duse degetul la buze şi, privindu-l pe muribund, murmură formula sinistră pe care o rostea de obicei în astfel de împrejurări:

— Aşa i-a fost scris!