Capitolul LXXXVIIISiguranţă

Henri se strecură de-a lungul aleii de carpeni, pe partea umbroasă, având grijă să nu facă nici cel mai mic zgomot, fie că păşea pe nisip, fie că se prelingea pe sub frunzişul copacilor.

Obligat să înainteze şi, înaintând, să ia seama la fiece mişcare a sa, Henri nu-şi putea îngădui răgazul de a privi pe îndelete. Cu toate astea, judecând după înfăţişare, după îmbrăcăminte, după mers, era din ce în ce mai convins că omul cu laibăr de lână nu putea fi altul decât Remy. Cât priveşte pe însoţitorul acestuia, în mintea lui încolţeau tot felul de bănuieli, mai înfricoşătoare pentru el decât însăşi realitatea.

Aleea de carpeni se sfârşea în dreptul gardului înalt de spini şi al şirului de plopi ce se ridica întocmai ca un zid, despărţind pavilionul monseniorului duce de Anjou de restul parcului şi înconjurându-l cu o perdea de verdeaţă în mijlocul căreia, aşa cum am spus mai înainte, era pe de-a-ntregul cufundat în colţul cel mai izolat al castelului. În împrejurimile lui se aflau minunate havuzuri, desişuri umbroase străbătute de cărări şerpuitoare, copaci seculari peste cupolele cărora luna revărsa o cascadă de lumină argintie, în timp ce sub frunzişurile lor stăruia un întuneric gros, opac, de nepătruns.

Apropiindu-se de gardul de mărăcini, Henri simţi că i se taie răsuflarea.

Într-adevăr, a nesocoti cu atâta cutezanţă ordinele prinţului, a săvârşi o indiscreţie atât de grosolană era un lucru pe care nu putea să-l facă decât o nevrednică iscoadă ori un om gelos, hotărât să meargă până în pânzele albe şi nicidecum un gentilom cinstit şi leal.

Cum însă, deschizând poarta ce despărţea parcul cel mare de grădina pavilionului, omul cu laibăr făcu o mişcare ce-i descoperi chipul şi cum acest chip era într-adevăr al lui Remy, contele nu mai stătu la îndoială şi porni dârz mai departe, gata să înfrunte orice s-ar fi întâmplat.

Poarta fusese închisă la loc; Henri sări peste bârne şi continuă să-i urmărească pe cei doi oaspeţi atât de ciudaţi ai prinţului. Aceştia iuţiră pasul.

În aceeaşi clipă însă o nouă pricină de alarmă îl făcu pe Henri să se oprească brusc. Auzind zgomotul paşilor lui Remy şi ai însoţitorului său pe nisipul aleii, ducele ieşi din pavilion.

Henri se trase îndată după trunchiul celui mai gros copac şi aşteptă. Nu apucă să vadă nimic altceva decât că Remy se ploconise până la pământ şi că însoţitorul lui, în loc să se încline, aşa cum s-ar fi cuvenit din partea unui bărbat, se mulţumise să facă o reverenţă, ca o femeie şi că ducele, încântat, îi oferise braţul ca şi când ar fi fost într-adevăr o femeie. Pe urmă câteşitrei se îndreptară spre pavilion şi intrară împreună în vestibulul a cărui uşă se închise în urma lor.

„Trebuie să mă lămuresc odată? Îşi spuse Henri? Şi să-mi caut un loc de unde să pot vedea cât mai bine fiecare gest fără să prindă cineva de veste.”

Alese în cele din urmă un boschet aflat între zidul de verdeaţă şi pavilion, boschet din mijlocul căruia ţâşnea o fântână, bizuindu-se că nimeni nu va pătrunde în acest adăpost, căci, în orice caz, prinţului nu i-ar fi trecut prin minte să se aventureze printre tufişuri, dat fiind răcoarea şi umezeala pe care fântâna le răspândea în jurul ei.

Ascuns după statuia ce străjuia havuzul, urcat pe piedestalul care-i îngăduia să privească de la oarecare înălţime, Henri putu să vadă tot ce se petrece în pavilion, a cărui fereastră din mijloc stătea larg deschisă în faţa lui.

Cum nimeni nu putea sau, mai bine zis, nu avea voie să se apropie de pavilion, prinţul nu luase nici un fel de precauţie. O masă fastuoasă era aşternută cu tot dichisul şi încărcată cu vinuri alese, turnate în garafe veneţiene. În jurul mesei nu se aflau decât două jilţuri care păreau să aştepte doi convivi.

Ducele se îndreptă spre unul din ele şi, depărtându-se de însoţitorul lui Remy, căruia îi oferise braţul, îl îmbie să şadă pe celălalt jilţ, poftindu-l, pare-se, totodată să-şi scoată pelerina, care, dacă era foarte comodă pentru o plimbare nocturnă, devenea cât se poate de incomodă în momentul când scopul respectivei plimbări fusese atins şi când acest scop era întâmplător un ospăţ.

Persoana căreia îi făcuse această invitaţie îşi lepădă, în sfârşit, pelerina pe un scaun şi în aceeaşi clipă scânteierea făcliilor lumină puternic chipul palid şi plin de o maiestuoasă frumuseţe al unei femei, pe care privirile îngrozite ale lui Henri o recunoscură numaidecât.

Era doamna din casa misterioasă de pe strada Augustinilor, călătoarea întâlnită în Flandra; era, în sfârşit, Diane, ale cărei priviri aveau puterea ucigătoare a unor lovituri de pumnal.

De astă dată purta veşminte potrivite cu starea sa, fiind îmbrăcată cu o rochie de brocart; în jurul gâtului, în păr şi la încheieturile mâinilor ei scânteiau diamante.

Sub strălucirea acestor podoabe, paloarea chipului său era şi mai izbitoare şi, văzând văpaia ce stăruia în ochii săi, ai fi putut să crezi că ducele, prin cine ştie ce mijloace vrăjitoreşti, făcuse să apară mai curând fantoma unei femei decât femeia însăşi în carne şi oase.

În momentul acela, dacă nu s-ar fi ţinut de statuia în jurul căruia îşi încolăcise braţele, mai reci decât marmura sculpturii, Henri ar fi căzut pe spate în bazinul fântânii.

Ducele părea beat de bucurie; sorbea din ochi minunata făptură care şedea în faţa lui şi care abia dacă se învrednicea să atingă bunătăţile aflate pe masă în dreptul ei. Din când în când, François se întindea peste masă şi săruta una din mâinile tăcutei şi palidei sale musafire, care părea cu desăvârşire nesimţitoare la aceste sărutări, de parcă mâna ei ar fi fost dăltuită în alabastru, atât era de străvezie şi de albă.

În răstimpuri, Henri tresărea înfiorat şi ducea mâna la frunte ca să şteargă sudoarea rece ca gheaţa ce-i şiroia pe tâmple, întrebându-se: „E vie oare? Sau numai o umbră?”

Desfăşurând toate darurile sale oratorice, ducele se străduia din răsputeri să descreţească fruntea-i înnegurată.

Remy, singurul slujitor care-i servea la masă pe cei doi comeseni, căci ducele avusese grijă să nu mai fie nimeni altcineva de faţă, trecând în răstimpuri prin spatele stăpânei sale, o atingea uşor cu cotul, gest care părea s-o reînsufleţească pentru câteva clipe şi s-o trezească la viaţă sau, mai bine zis, la realitate.

Atunci o undă purpurie rumenea chipul tinerei femei, în ochii săi scăpăra un fulger şi un zâmbet flutura pe buzele sale, ca şi când un magician ar fi pus în mişcare nu ştiu ce tainic resort al unui automat iscusit, făcând să-i fulgere ochii, să i se îmbujoreze obrajii şi să i se înfiripe un zâmbet pe buze. Îndată după aceea însă, Diane încremenea din nou în jilţ.

Prinţul totuşi se apropie şi mai mult de ea, încercând, prin cuvintele sale pătimaşe, să înfierbânte inima proaspetei sale cuceriri.

Diane, care din timp în timp ridica ochii spre pendula somptuoasă atârnată pe perete, în faţa ei, deasupra scaunului pe care şedea prinţul, Diane păru atunci să-şi adune puterile şi, continuând să surâdă, căută să ia parte cu ceva mai mult interes la conversaţie.

Ocrotit de frunzişul boschetului, Henri îşi înfigea unghiile în palme şi blestema toată zidirea, începând cu femeile create de Dumnezeu şi sfârşind cu Ziditorul care-l plăsmuise pe el însuşi.

I se părea monstruos şi nedrept ca o femeie atât de neprihănită şi de neînduplecată ca Diane să se lase cucerită în chip atât de vulgar de ducele de Anjou, numai pentru că era prinţ şi să se închine în faţa dragostei lui, numai fiindcă era poleit cu aur şi sălăşluia într-un palat.

La rândul său, Remy îi stârnea o scârbă atât de cumplită, încât ar fi fost în stare în momentul acela să-i spintece măruntaiele numai ca să vadă dacă o asemenea jivină spurcată avea, într-adevăr, sânge şi inimă omenească.

Henri stătu astfel ca pe ghimpi, clocotind de furie şi încrâncenat de dispreţ, tot timpul cât ţinu ospăţul care, pentru ducele de Anjou, părea atât de încântător.

Diane sună. Înfierbântat de vin şi de cuvintele-i galante, prinţul dădu să se ridice de la masă ca s-o îmbrăţişeze.

Henri simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Îşi pipăi cu mâna şoldul său să vadă dacă îşi luase spada cu el şi pieptul să vadă dacă avea asupra lui un pumnal.

Diane, cu un zâmbet ciudat, care, de bună seamă, până atunci nu fluturase încă pe nici un chip omenesc, Diane îl opri însă pe duce în clipa în care voia să se scoale din jilţ.

— Monseniore? Rosti ea? Înainte de a mă ridica de la masă îngăduiţi-mi să împart cu alteţa voastră fructul acesta atât de îmbietor.

Spunând aceste cuvinte, întinse mâna spre fructiera de aur filigranat în care se aflau douăzeci de piersici de toată frumuseţea şi luă una din ele. Pe urmă, desprinzând de la cingătoare un cuţitaş încântător cu lama de argint şi plăselele de malahit, tăie piersica în două şi-i oferi o jumătate prinţului, care o luă şi o duse lacom la buze, ca şi cum ar fi sărutat însăşi gura Dianai. Gestul acesta pătimaş îl tulbură însă atât de tare, încât, în momentul în care îşi înfipse dinţii în carnea fructului, i se întunecă dintr-o dată vederea.

Diane îl privea cu ochii săi limpezi şi cu acelaşi zâmbet încremenit pe buze. Sprijinit de un stâlp de lemn sculptat, Remy se uita, de asemenea, la el, posomorât.

Prinţul îşi trecu mâna pe frunte, ştergând picăturile de sudoare ce-i îmbrobonau pielea şi înghiţi îmbucătura pe care o muşcase. Sudoarea ce-l năpădise era pesemne mărturia unei slăbiciuni neaşteptate, deoarece, în timp de Diane mânca jumătatea cealaltă a piersicii, prinţul lăsă să cadă în farfurie restul fructului pe care-l ţinea între degete şi, ridicându-se anevoie din jilţ, păru s-o poftească pe frumoasa lui musafiră sa iasă cu dânsul la aer în grădină.

În timp ce păşea alături de el, Diane şterse cu o batistă brodată cu fir lama cuţitului, pe care îl vârî apoi la loc în teaca de piele şagrinată.

Ajunseră astfel în apropierea boschetului în care stătea ascuns Henri. Prinţul strângea drăgăstos la piept braţul tinerei femei.

— Mă simt ceva mai bine? Spuse el? Şi totuşi, nu ştiu de ce parcă îmi apasă ceva creierul. Abia acum îmi dau seama cât de mult vă iubesc, doamnă.

Diane rupse câteva flori de iasomie, o mlădiţă de clematită şi doi trandafiri din tufişul ce îmbrăca, pe una din laturi, soclul statuii în spatele căreia Henri se ghemuise, înfricoşat.

— Ce faceţi, doamnă? Întrebă prinţul.

— Am auzit adeseori spunându-se, monseniore? Îl lămuri ea? Că parfumul florilor ar fi cel mai bun leac împotriva ameţelilor şi vreau să culeg un buchet în speranţa că, fiind dăruit de mine, buchetul acesta va avea înrâurirea binefăcătoare pe care i-o doresc.

În timp ce strângea însă florile într-un mănunchi, scăpă din mâini un trandafir, pe care prinţul, galant, se grăbi să-l culeagă de pe jos.

François se aplecase numaidecât să ridice floarea, nu îndeajuns de repede totuşi ca să nu-i dea răgaz Dianei să picure pe celălalt trandafir câţiva stropi dintr-un flaconaş de aur pe care-l scosese din sân. Pe urmă, luând trandafirul pe care prinţul îl ridicase de jos şi petrecându-l pe sub cingătoare, zise:

— Acesta-i al meu. Facem schimb.

Şi în schimbul trandafirului pe care-l primise din mâna prinţului, îi întinse buchetul cules de ea.

Ducele îl luă cu înfrigurare şi-i sorbi parfumul cu nesaţ, înlănţuind mijlocul Dianei. Voluptatea acestui gest avu însă darul să-i tulbure cu desăvârşire simţurile, căci i se muiară dintr-o dată genunchii şi fu nevoit să se aşeze pe o bancă ce se afla în apropiere.

Henri nu scăpă o clipă din ochi pe cei doi îndrăgostiţi, fără să-l piardă în acelaşi timp din vedere pe Remy, care rămăsese în casă şi aştepta sfârşitul acestei scene sau, mai bine zis, urmărea cu o lacomă curiozitate fiecare amănunt. Mai mult chiar, în clipa în care îl văzu pe prinţ împleticindu-se, ieşi în pragul pavilionului.

La rândul său, Diane, simţind că ducele nu se mai putea ţine pe picioare, se aşeză lângă el pe bancă.

De astă dată, slăbiciunea de care François fusese cuprins ţinu ceva mai mult decât prima oară. Prinţul îşi lăsase capul în piept; părea să-şi fi pierdut şirul gândurilor, ba chiar şi conştiinţa şi cu toate astea mişcarea convulsivă a degetelor ce strângeau mâna Dianei arăta că în adâncul său continua instinctiv să se legene cu iluzia unei dragoste imaginare.

În sfârşit, ridică încet capul şi, cum gura lui se afla lângă obrazul frumoasei sale musafire, încercă să-i sărute buzele; în aceeaşi clipă însă tânăra femeie se ridică în picioare, ca şi când n-ar fi observat gestul său.

— Nu vă simţiţi bine, monseniore? Întrebă ea. Poate c-ar trebui să intrăm în casă.

— O, da, să intrăm! Se grăbi să încuviinţeze prinţul în culmea fericirii. Să mergem, da, mulţumesc!

Şi se sculă, la rândul său, clătinându-se, dar de astă dată, în loc să-l ia însoţitoarea lui de braţ. Se sprijini el de braţul Dianei; simţindu-se ceva mai sigur pe picioare, păru a fi uitat ca prin farmec şi tremurul de care era stăpânit şi ameţeala, căci, înălţând capul, îşi lipi buzele pe neaşteptate de gâtul tinerei femei. Diane tresări ca şi când, în locul unui sărut, ar fi simţit arsura unui fier roşu.

— Remy, un sfeşnic! Strigă ea. Adu un sfeşnic!

Remy intră numaidecât în sufragerie şi aprinse la flacăra lumânărilor de pe masă un sfeşnic stingher pe care îl luă de pe un gheridon; îndreptându-se apoi sprinten spre uşa de la intrare cu sfeşnicul în mână, zise:

— Poftiţi, doamnă!

— Unde vrea să meargă alteţa voastră? Întrebă Diane, care, apucând făclia, întoarse repede capul.

— Oh! La mine în cameră!… La mine!… Sper că veţi fi atât de bună să-mi luminaţi drumul, nu-i aşa, doamnă? Spuse prinţul, beat de fericire.

— Cu plăcere, monseniore? Încuviinţă Diane.

Şi, ridicând sfeşnicul, o porni înaintea prinţului.

Remy se duse să deschidă undeva într-o încăpere din fund o fereastră prin care aerul răbufni cu atâta putere în casă, încât lumânarea din mâna Dianei începu să fâlfâie mânioasă, aplecându-şi flacăra şi fumul spre obrazul lui François, care se afla chiar în dreptul curentului de aer.

Cei doi amanţi, căci aşa cel puţin îi considera Henri, străbătură o galerie şi, ajungând în sfârşit la camera ducelui, se făcură nevăzuţi după draperia brodată cu flori de crin ce acoperea uşa.

Henri, care văzuse tot ce se întâmplase, se simţea podidit de o furie tot mai năprasnică; în acelaşi timp însă furia ce-l năpădise era atât de copleşitoare, încât puţin mai lipsea ca să-şi piardă cunoştinţa. S-ar fi zis că nu mai avea putere decât să-şi blesteme soarta care-l supusese la o atât de amarnică încercare.

Ieşi din ascunzătoarea lui şi, zdrobit, lăsându-şi braţele să atârne vlăguite, cu privirea pustie, mai mult mort decât viu, se pregătea tocmai să se întoarcă în apartamentul său de la castel.

Deodată însă, draperia îndărătul căreia, cu câteva clipe mai înainte, o văzuse dispărând pe Diane împreună cu prinţul se dădu la o parte şi, năpustindu-se în sufragerie, tânăra femeie îl apucă de mână pe Remy, care rămăsese locului, neclintit, ca şi când ar fi aşteptat-o să se întoarcă.

— Hai!… Spuse Diane, trăgându-l după ea. Să mergem, s-a terminat!

Şi amândoi ieşiră valvârtej în grădină ca nişte oameni beţi, zănatici sau furioşi.

Dând cu ochii de ei însă, Henri se învioră deodată şi se grăbi să le taie calea; fugarii se pomeniră fără veste cu el, pironit în mijlocul aleii, cu braţele la piept, mai înfricoşător în muţenia lui decât dacă ar fi rostit cele mai cumplite ameninţări. Într-adevăr, Henri îşi ieşise în asemenea hal din sărite, încât ar fi fost în stare să-l ucidă pe acela care ar fi încercat să susţină că femeile nu erau nişte plăsmuiri diabolice trimise de tartorul dracilor ca să spurce faţa pământului.

Apucând-o de braţ pe Diane, tânărul o sili să se oprească locului, nesocotind ţipătul de spaimă pe care-l scoase femeia şi fără să se sinchisească de pumnalul pe care slujitorul i-l pusese în piept şi al cărui vârf îi atinse pielea.

— Pesemne că nu mă mai recunoaşteţi? Rosti el, scrâşnind aprig din dinţi. Eu sunt tânărul acela naiv care vă iubea şi căruia nu v-aţi înduplecat să-i daţi nici cel mai mic semn de dragoste, deoarece dumneavoastră, pasămite, nu mai aşteptaţi nimic de la viaţă şi trăiţi doar în trecut. Ah, acum ştiu cât eşti de făţarnică, frumoaso şi tu, cât eşti de ticălos, mincinosule! Acum vă cunosc, vă cunosc şi vă blestem! Unuia nu pot decât să-i spun „Te dispreţuiesc”, celuilalt, „Mi-e scârbă de tine!”

— La o parte! Se răsti Remy, cu o voce gâtuită. La o parte, smintitule!… Altminteri…

— Foarte bine? Răspunse Henri? Dacă tot ai început un lucru, fă-l cel puţin până la capăt! Ia-mi viaţa, nemernicule, după ce mi-ai ucis sufletul!

— Taci! Şuieră Remy, mânios, apăsând mai tare lama pumnalului ce făcu să scrâşnească pieptarul tânărului gentilom.

Diane însă îi dădu peste mână lui Remy şi, luându-l de braţ pe du Bouchage, îl trase spre ea. Era nespus de palidă, aproape vânătă la faţă; minunatele-i plete fluturau ţepene pe umeri; Henri îi simţea mâna încleştată pe braţul lui, rece ca a unui cadavru.

— Domnule? Rosti ea? Nu vă încumetaţi a judeca un lucru pe care Dumnezeu l-a vrut!… Sunt Diane de Méridor, iubita domnului de Bussy, pe care ducele de Anjou l-a lăsat să piară ucis într-un chip mişelesc, deşi putea foarte bine să-l scape. Acum opt zile Remy l-a înjunghiat pe Aurilly, complicele prinţului, iar cât priveşte pe ducele de Anjou, l-am ucis eu însumi adineauri cu un fruct, un buchet şi o făclie otrăvită. La o parte, domnule, daţi-i voie să treacă Dianei de Méridor, care se duce acum să-şi sfârşească zilele la mânăstirea călugăriţelor ospitaliere.

Rostind aceste cuvinte, îi dădu drumul lui Henri şi-l luă de braţ pe Remy, care o aştepta.

Henri căzu în genunchi, apoi, răsturnat pe spate în iarbă, rămase cu ochii holbaţi, ca şi când ar fi avut o vedenie drăcească, urmărind fioroasa pereche de ucigaşi care se mistui printre copacii din parc.

Abia după un ceas, tânărul gentilom, frânt de oboseală, strivit de o spaimă cumplită şi cu capul strâns ca într-un cerc de foc, izbuti cu chiu cu vai să se târască până la apartamentul său, unde încercă de zece ori în şir să se caţăre pe fereastră până ajunse, în sfârşit, să intre în casă. Făcu apoi câţiva paşi împleticiţi prin încăpere şi se trânti pe pat.

Toată lumea dormea la castel.