Capitolul LXVIICălătorii

În timp ce se desfăşura această tragedie, premergătoare a unei tragedii şi mai mari, doi călători călări pe nişte cai voinici din Perche ieşeau pe poarta oraşului Bruxelles, într-o noapte răcoroasă, îndreptându-se spre Malines.

Mergeau alături, cu mantiile făcute sul şi atârnate de ciochină, fără să poarte nici o armă asupra lor, cel puţin la vedere, afară numai de un pumnal flamand cu lama lată, al cărui mâner de aramă strălucea la cingătoarea unuia dintre ei.

Călătorii îşi urmau drumul unul lângă altul, depănând fiecare gândurile sale sau poate chiar aceleaşi gânduri, fără să schimbe un singur cuvânt.

Judecând după port şi după înfăţişare, păreau a fi nişte negustori ambulanţi din Picardia, care întreţineau pe atunci un comerţ sârguincios, făcând schimb de mărfuri între regatul francez şi ţările flamande, un fel de comis-voiajori, precursori naivi ai celor de azi şi care, pe vremea aceea, îndeplineau atribuţiile funcţionarilor comerciali din zilele noastre, fără să aibă habar că îndeletnicirea lor avea o înrudire atât de strânsă cu branşa propagandei comerciale în stil mare.

Oricine i-ar fi văzut călărind atât de paşnic pe drumul luminat de lună ar fi zis că erau nişte oameni cumsecade care se grăbeau să se întindă în pat, după ce-şi mântuiseră în chip mulţumitor treburile din ziua aceea.

Ar fi fost însă de ajuns să audă cineva câteva fraze răzleţe smulse de vânt din convorbirile lor, atunci când se înfiripa vreo convorbire, pentru ca părerea greşită pe care şi-o făcuse despre dânşii la prima vedere să se spulbere numaidecât.

De la bun început chiar, cel mai ciudat dintre cuvintele schimbate între ei fu primul cuvânt rostit în momentul când ajunseră la o distanţă de aproape o jumătate de leghe de Bruxelles.

— Doamnă? Spuse cel mai spătos dintre cei doi tovarăşi de drum, adresându-se celui mai zvelt? Aţi avut într-adevăr dreptate când v-aţi hotărât să plecaţi în noaptea asta; pornind la drum acum, câştigăm şapte leghe şi sosim la Malines în momentul în care, probabil, se va afla cum s-a încheiat atacul împotriva oraşului Anvers. Vom ajunge acolo în plină beţie a triumfului. Peste două zile, mergând tacticos, fiindcă aveţi nevoie să faceţi cât mai dese popasuri ca să vă odihniţi, peste două zile, deci, mergând tacticos, vom intra în oraşul Anvers; numai bine până atunci prinţul va fi apucat să se dezmeticească, după o bucurie atât de mare şi se va învrednici să privească în jos, după ce în aste două zile va fi plutit într-al şaptelea cer.

Tovarăşul de drum căruia îi spusese „doamnă” şi care nu părea de fel indignat că-l numise aşa, cu toate că purta haine bărbăteşti, răspunse cu o voce molcomă, gravă şi blajină totodată:

— Dragul meu, ascultă-mă pe mine, până la urmă Dumnezeu nu va mai răbda mişeliile acestui prinţ şi, luându-şi mâna de pe el, îl va pedepsi fără cruţare; să ne grăbim deci a îndeplini ceea ce am pus împreună la cale, căci eu nu sunt dintre cei care cred în ursită, dimpotrivă, sunt convinsă că toţi oamenii sunt pe deplin stăpâni pe voinţa şi pe faptele lor. Dacă am sta cu mâinile în sân, lăsând în seama Celui de Sus să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi, n-avea nici un rost să trăim o viaţă atât de zbuciumată până în ziua de azi.

În momentul acela o pală îngheţată de vânt trecu şuierând dinspre nord-vest.

— V-a luat cu frig, doamnă? Spuse cel mai vârstnic dintre călători. Puneţi-vă pelerina pe umeri.

— Nu, Remy, mulţumesc; ştii doar că nu mai sunt în stare să simt nimic: nici suferinţele trupeşti, nici chinurile sufleteşti nu mai au nici o putere asupra mea.

Remy ridică ochii la cer şi se cufundă într-o tăcere posomorâtă.

Când şi când însă îşi strunea calul şi, ridicându-se în scări, întorcea capul să se uite înapoi, în timp ce tovarăşa sa îşi continua drumul, tăcută ca o statuie ecvestră.

După unul din aceste popasuri, în momentul când tovarăşul său de drum o ajunse din urmă, ea întrebă:

— Nu se mai vede nimeni în spatele nostru?

— Nu, doamnă, nimeni.

— Nici călăreţul acela cu care ne-am întâlnit într-o noapte la Valenciennes şi care, după ce ne-a măsurat îndelung cu privirea, mirat, a căutat să afle ce-i cu noi?

— L-am pierdut din vedere.

— Mi se pare totuşi că l-am zărit înainte de a intra în Mons.

— Şi eu am impresia că l-am zărit, doamnă, înainte de a intra în Bruxelles.

— În Bruxelles, zici?

— Da, dar probabil c-a rămas în oraş.

— Remy? Spuse doamna, apropiindu-se de însoţitorul său, ca şi când s-ar fi temut c-ar putea s-o audă cineva, deşi nu era ţipenie de om pe drum? Remy, nu ţi s-a părut că seamănă…?

— Cu cine, doamnă?

— Ca statură, cel puţin, fiindcă n-am apucat să-i văd chipul, cu tânărul acela nefericit?

— O, nu, doamnă, nu? Se grăbi să tăgăduiască Remy? Nici pe departe; de altminteri, de unde putea să ştie c-am părăsit Parisul şi încotro am plecat?

— Aşa cum ştia unde ne-am mutat, Remy, ori de câte ori am schimbat locuinţa la Paris.

— Nu, nu, doamnă? Stărui Remy? Sunt convins că nu s-a ţinut după noi şi nici n-a pus pe cineva să ne urmărească. Aşa cum v-am mai spus atunci, acasă, am toate motivele să cred c-a luat o hotărâre disperată, dar care-l priveşte numai pe dânsul.

— O, Doamne! Remy, fiecare îşi poartă crucea în lumea asta. Fie ca bunul Dumnezeu să uşureze suferinţele bietului băiat!

Remy se mulţumi să ofteze drept răspuns la oftatul stăpânei sale şi amândoi îşi urmară drumul în tăcere, singurul zgomot care se mai auzea fiind tropotul cailor pe pământul bătătorit ce răsuna sub copitele lor.

Trecură astfel două ceasuri.

În momentul în care călătorii noştri se pregăteau să intre în Vilvorde, Remy întoarse iarăşi capul. Auzise un cal alergând în galop la cotitura drumului. Se opri locului, trase cu urechea, dar nu zări nimic. Privirea lui încerca în zadar să răzbată în adâncurile neguroase; cum însă nici un zvon nu tulbura tăcerea solemnă a nopţii, se hotărî să intre în oraş împreună cu însoţitoarea sa.

— Doamnă? O povăţui el? Curând o să se lumineze de ziuă şi, dacă vreţi să mă ascultaţi, ar fi mai bine, cred, să poposim aici; caii sunt obosiţi şi ar trebui să vă odihniţi şi dumneavoastră.

— Degeaba vrei să te-ascunzi de mine, Remy? Spuse doamna. Te simt că eşti îngrijorat, Remy.

— Da, doamnă, de sănătatea dumneavoastră; vă rog să mă credeţi, o femeie nu poate suporta un drum atât de obositor şi vă spun drept că şi eu abia dacă…

— Fă cum crezi dumneata, Remy? Răspunse Diane.

— Prea bine, atunci luaţi-o pe ulicioara asta, la capătul căreia se zăreşte pâlpâind un felinar gata să se stingă; înseamnă că acolo se află un han; dar, vă rog, grăbiţi-vă.

— Ai auzit ceva?

— Da, mi s-a părut că aud tropotul unui cal. La drept vorbind, nu sunt sigur dacă nu cumva m-am înşelat; în orice caz am să rămân câteva clipe în urmă ca să-mi dau seama dacă bănuielile mele sunt sau nu îndreptăţite.

Fără să-i răspundă nimic şi fără să încerce a strămuta hotărârea lui Remy, Diane dădu pinteni calului, care o apucă pe o ulicioară lungă şi întortocheată.

Remy o lăsă să treacă înainte, apoi descălecă şi dădu frâu slobod gonaciului, care porni de la sine după calul însoţitoarei sale. Cât despre el, se ascunse îndărătul unei borne uriaşe şi rămase în aşteptare.

Diane se opri în pragul hanului şi bătu în uşa îndărătul căreia, după datina ţărilor flamande, binecunoscute prin ospitalitatea lor, veghea sau, mai bine zis, dormea o slujnică spătoasă şi cu braţe vânjoase.

Fata auzise un ţăcănit de copite pe pavelele ulicioarei şi, trezindu-se din somn, fără să se arate câtuşi de puţin îmbufnată, se grăbi să descuie uşa şi să întâmpine cu braţele deschise pe călător sau, mai degrabă, pe călătoare. Pe urmă se duse să dea drumul celor doi cai ce se repeziră pe poarta largă, boltită, simţind că înăuntru se află un grajd.

— Îngăduie-mi să stau lângă foc? Spuse Diane? Aştept pe tovarăşul meu de drum; nu vreau să mă culc până nu vine şi dânsul.

Slujnica azvârli un braţ de paie gonacilor, închise poarta grajdului, se înapoie în bucătărie, trase un scăunel lângă foc, rupse cu degetele mucul unei lumânări groase şi adormi la loc.

Între timp, Remy, care se aşezase la pândă, aştepta să treacă, în sfârşit, călătorul pe care-l auzise venind în goana calului.

Îl văzu intrând în oraş, lăsând calul la pas şi trăgând cu urechea; pe urmă, în clipa când ajunse în dreptul ulicioarei, zărind felinarul, călăreţul păru a sta în cumpănă dacă să plece mai departe ori să se îndrepte într-acolo. În fine, se opri la doi paşi de Remy, care simţi pe umăr suflarea calului.

„El e, într-adevăr? Murmură Remy, luând în mână pumnalul? Mereu după noi, pas cu pas, nici aici chiar nu ne dă pace! Ce-o mai fi vrând de la noi?”

Călătorul îşi încrucişă braţele la piept, în timp ce bidiviul sufla din greu, lungind gâtul. Nu spunea nimic, dar, judecând după privirile sale scăpărătoare îndreptate când înainte, când înapoi, când spre ulicioară, nu era greu de ghicit că se întreba dacă-i mai bine să se întoarcă din drum, să-şi urmeze calea ori să cotească spre han.

— Au plecat mai departe? Murmură el cu jumătate de glas. Să mergem deci!

Şi slobozind frâul bidiviului, îşi continuă drumul.

— Mâine? Chibzui Remy? O s-o apucăm printr-altă parte.

Şi se grăbi să se întoarcă lângă tovarăşa sa de călătorie, care-l aştepta nerăbdătoare.

— Ce e? Îl întrebă ea în şoaptă. Ne urmăreşte cineva?

— Nimeni, mi s-a părut doar. În afară de noi, nu e picior de om pe tot drumul, puteţi dormi liniştită.

— O, ştii foarte bine. Remy, că nu se lipeşte somnul de mine.

— Cel puţin o să mâncaţi ceva, doamnă, fiindcă nici ieri n-aţi pus nimic în gură.

— Asta da, Remy, cu dragă inimă.

O treziră din somn pe biata servitoare, care se sculă tot atât de voioasă ca şi prima oară şi, aflând ce doresc, scoase din bufet o halcă de carne de porc sărată, friptură rece de iepure şi nişte zaharicale; pe urmă aduse o ulcea cu bere de Louvain ce se prelingea spumegând peste marginea vasului.

Remy se aşeză la masă lângă stăpâna sa.

Diane îşi umplu pe jumătate cu bere căniţa ei, în care îşi înmuie buzele, rupse o bucată de pâine din care ciuguli câteva firimituri, pe urmă se rezemă de spătarul scaunului, dând la o parte cana cu bere şi pâinea.

— Cum aşa? Nu mai mâncaţi nimic, domnişorule? Întrebă slujnica.

— Nu, am terminat, mulţumesc.

Slujnica se uită atunci la Remy, care luase bucata de pâine ruptă de stăpâna sa şi o mânca tacticos, udând-o cu un pahar de bere.

— Dar carnea? Spuse ea? De ce nu mâncaţi şi carne, domnule?

— Nu, fetiţo, nu mănânc, mulţumesc.

— Poate că nu vă place?

— Sunt convins că trebuie să fie grozavă, dar nu mi-e foame.

Slujnica împreună mâinile, mărturisindu-şi uimirea de care era cuprinsă în faţa acestei nemaipomenite cumpătări: compatrioţii săi nu prea obişnuiau să-şi astâmpere astfel foamea când plecau la drum.

Dându-şi seama că gestul rugător al slujnicei ascundea un pic de ciudă, Remy aruncă pe masă o monedă de argint.

— Păcatele mele! Exclamă slujnica. Decât să vă dau restul, mai bine păstraţi-vă banul: tot ce-aţi mâncat amândoi nu face mai mult de şase gologănaşi.

— Ţine banul, drăguţă? Spuse călătoarea? Fratele meu şi cu mine suntem, ce-i drept, cumpătaţi, dar nu vrem ca din pricina noastră să rămâi dumneata în pagubă.

Slujnica se îmbujoră toată de bucurie şi, în acelaşi timp, o undă de compătimire făcu să i se umezească ochii, atât de sfâşietoare era tristeţea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

— Spune-mi, te rog, fetiţo? Întrebă Remy? Există cumva un drum mai scurt spre Malines?

— Da, domnule, numai că e tare păcătos; în schimb… Poate că domnul nu ştie, dar drumul mare e neted ca-n palmă, numai de drag să mergi pe el.

— Ba da, fetiţo, ştiu foarte bine. Dar vreau totuşi să scurtez drumul.

— Păi de! V-am spus ca să luaţi aminte, fiindcă, după cum se vede, tovarăşul dumneavoastră e o femeie şi nu numai că drumul e păcătos, dar mai ales pentru dânsa nu face să meargă pe-acolo.

— Şi de ce, drăguţă?

— Pentru că în noaptea asta o să treacă pe acolo sumedenie de ţărani care se duc la Bruxelles.

— La Bruxelles?

— Da, pleacă în pribegie pentru o bucată de vreme.

— Şi pentru ce pleacă?

— Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul.

— Ordinul cui? Al prinţului de Orania?

— Nu, al monseniorului.

— Cine mai e şi monseniorul ăsta?

— Păi de unde să ştiu eu? Îmi cereţi prea mult, domnule. Ce-o fi şi cum o fi, vorba-i că de aseară oamenii s-au pornit de acasă.

— Şi cine sunt băjenarii ăştia?

— Lumea de la ţară, de prin satele şi oraşele care nu mai au acum nici diguri şi nici parapete.

— Curios! Se miră Remy.

— De altfel şi noi e vorba să plecăm când s-o crăpa de ziuă? Urmă fata? Ca toată suflarea de aici din oraş. Ieri pe la unsprezece toate vitele au fost mânate spre Bruxelles, fie pe scurtătură, fie pe canal; de-aia, zic, pe drumul de care v-am pomenit adineauri trebuie să fie la vremea asta sumedenie de oameni, de cai şi de căruţe.

— Şi de ce nu pe drumul mare? V-ar fi mai la îndemână, de bună seamă, să părăsiţi oraşul pe drumul mare.

— Ce ştiu eu! Aşa-i ordinul.

Remy şi însoţitoarea lui schimbară o privire.

— Dar noi, care mergem la Malines, o să putem pleca mai departe, nu-i aşa?

— Cred că da, doar dată nu socotiţi c-ar fi mai bine să faceţi şi dumneavoastră ca toată lumea, adică să vă duceţi la Bruxelles.

Remy se uită la însoţitoarea sa.

— Nu, nu, plecăm chiar acum la Malines? Se grăbi să spună Diane, ridicându-se de pe scaun. Fii bună, te rog, drăguţă şi deschide poarta grajdului.

Remy se ridică la rândul său, mormăind în barbă: „Dacă-i vorba de primejdie, prefer s-o înfrunt pe aceea pe care o cunosc; de altfel, cred că tânărul e departe acum… Iar dacă s-a oprit cumva să ne-aştepte, ei bine, vom vedea atunci ce-i de făcut.”

Şi cum gonacii nu fuseseră încă deşeuaţi, îi ţinu scara tovarăşei sale, ajutând-o să se salte în şa, după care încălecă şi el şi, în zorii zilei, se aflau amândoi pe malul râului Dyle.