Capitolul LXVIFrancezi şi flamanzi

În momentul în care întreg sfatul oraşului părăsea primăria, iar ofiţerii se pregăteau să ia comanda trupelor ca să aducă la îndeplinire ordinele generalului necunoscut, pe care cerul însuşi părea să-l fi trimis în ajutorul flamanzilor, un freamăt stăruitor făcu înconjurul cetăţii şi, cuprinzând toată aşezarea, se înălţă în văzduh ca un singur strigăt clocotitor.

În acelaşi timp se auzi bubuitul artileriei.

Focurile de artilerie îi surprinseră pe francezi în toiul marşului lor de noapte, tocmai când erau mai convinşi că vor lua cu asalt pe nepusă masă cetatea cufundată în somn. În loc să le întârzie înaintarea însă, îi făcu să întindă mai vârtos pasul.

Dacă oraşul nu putea fi cucerit fără veste pe căţărate, cum se spunea pe vremea aceea, le rămânea în schimb mijlocul, pe care am văzut că-l folosise regele Navarei la Cahors, le rămânea în schimb, zic, mijlocul de a astupa şanţurile cu faşine şi de a face să sară în aer porţile cu petarde.

Tunurile aşezate pe metereze trăgeau deci fără întrerupere: dar, în puterea nopţii, loviturile lor nu aveau aproape nici un efect; după ce întâmpinară cu o răbufnire de strigăte răcnetele scoase de adversarii lor, francezii continuară să înainteze în tăcere spre parapete cu acea dârzenie înfocată de care dau îndeobşte dovadă ori de câte ori pornesc la atac.

Deodată însă, porţile mari ale cetăţii ca şi cele secrete se deschiseră pe neaşteptate şi din toate părţile se năpustiră oameni înarmaţi; numai că oamenii aceştia nu erau însufleţiţi de nesstăvilita înflăcărare a francezilor, ci de un fel de beţie greoaie care, fără a stingheri câtuşi de puţin acţiunile războului, îi dă o tărie de nezdruncinat preschimbându-l într-o redută mişcătoare.

Erau flamanzii, care înaintau cot la cot, în batalioane înţesate, în stoluri compacte, pe deasupra cărora artileria bătea de zor, mai mult gălăgioasă decât cu adevărat înfricoşătoare.

Bătălia începea să se înfiripe pas cu pas, spada şi jungherul se ciocneau, suliţa şi lama de oţel scrâşneau încrucişându-se, focurile de pistol, explozia archebuzelor luminau chipurile învâlvorate.

Nu se auzea însă nici un strigăt, nici un murmur, nici un geamăt; flamandul lupta cu înverşunare, francezul cu ciudă. Flamandul era întărâtat de faptul că trebuia să lupte, căci războiul nu avea nimic de-a face cu îndeletnicirile sale şi nici nu-i plăcea. La rândul său, francezul era furios pentru că fusese atacat tocmai când se pregătea să atace.

În momentul în care oştile se loviră piept în piept, înfruntându-se cu o îndârjire pe care în zadar ne-am strădui s-o zugrăvim, nişte bubuituri izbucniră dinspre Sainte-Marie, ţinându-se lanţ şi o lumină se înălţă deasupra cetăţii ca un panaş de flăcări. Era Joyeuse, care pornise la atac şi care încerca să facă o diversiune, străpungând barajul ce apăra gurile fluviului Escaut pentru a pătrunde cu flota sa până în inima oraşului.

Aşa cel puţin sperau francezii.

Numai că speranţele lor aveau să fie înşelate.

Îmbiat de vântul ce bătea dinspre vest, adică din direcţia cea mai prielnică pentru o asemenea operaţie, Joyeuse ridicase ancora şi, cu galera-amiral în frunte, se lăsase purtat de briza ce-l mâna împotriva curentului. Totul era gata de luptă: marinarii săi, înarmaţi cu săbiile de abordaj, se aflau la pupa; tunarii aşteptau, cu fitilul aprins, în dreptul obuzierelor; gabierii, cu grenade în mână, pe gabii; în sfârşit, cei mai destoinici dintre mateloţi, înarmaţi cu bărzi, stăteau gata să sară pe punţile corăbiilor şi bărcilor vrăjmaşe şi să reteze lanţurile şi parâmele, spărgând barajul pentru a deschide drum flotei.

Înaintau în tăcere. Cele şapte bastimente ale lui Joyeuse, aşezate în unghi ascuţit, cu galera-amiral în frunte, păreau o ceată de uriaşe fantome ce lunecau la suprafaţa apei. Tânărul care făcea de cart nu avusese răbdare să şadă pironit la postul său. Îmbrăcat cu o falnică armură, luase locul secundului pe galeră şi, aplecat peste bompres, părea că vrea să străpungă cu privirea aburii ce stăruiau deasupra fluviului şi adâncurilor nopţii.

În scurtă vreme, prin bezna îngroşată de pâcle, zări ieşind la iveală digul întunecat ce brăzda în curmeziş apa; părea cu desăvârşire pustiu şi părăsit; numai că într-o ţară ca asta, împânzită de capcane, paragina şi singurătatea digului aveau ceva înfricoşător.

Continuau totuşi să înainteze; ajunseseră în dreptul barajului, la o distanţă de numai doi kilometri, şi, cu fiecare clipă, se apropiau tot mai mult, fără ca o singură dată somaţia Stai! Cine-i? Să fi izbit încă urechea francezilor.

Marinarii nu vedeau în tăcerea înconjurătoare decât mărturia unui tembelism de care nu puteau decât să se bucure; tânărul amiral, mai prevăzător, bănuia însă că trebuie să fie la mijloc vreun vicleşug, din care pricină şedea cu inima strânsă.

În sfârşit, galera-amiral pătrunse printre greementele a două bastimente ce se aflau în centrul barajului şi, împingându-le din spate, făcu să se îndoaie la mijloc digul acesta flexibil alcătuit din mai multe compartimente legate între ele prin lanţuri şi care, lăsându-se clintite din loc fără să se rupă, se lipiră de bordurile vaselor franceze, respectând formaţia în unghi a respectivelor vase.

Deodată, chiar în momentul când marinarii înarmaţi cu bărzi primeau ordinul de a sări peste bord pentru a sparge barajul, o mulţime de căngi, aruncate de nişte mâini nevăzute, zburară prin aer, agăţându-se cu nădejde de arborada corăbiilor franceze.

Flamanzii le-o luaseră înainte, executând manevra pe care francezii o puseseră la cale.

Joyeuse îşi închipui că inamicul se pregătea să dea o luptă înverşunată şi se grăbi a-i face faţă. Căngile aruncate de ostaşii săi legară cu noduri de fier bastimentele vrăjmaşe de ale sale. Atunci, apucând o bardă din mâinile unui matelot, sări cel dintâi pe puntea unui vas ancorat de corabia lui, strigând:

— Abordaţi! Abordaţi!

Întregul echipaj porni după el, atât ofiţerii cât şi mateloţii, scoţând acelaşi strigăt de luptă; strigătele lor însă nu primiră nici un răspuns şi atacul nu întâmpină nici o împotrivire.

Atâta doar că în momentul acela zăriră trei bărci încărcate cu oameni lunecând în tăcere pe undele fluviului, ca trei păsări de mare întârziate. Bărcile se îndepărtau în bătaia grăbită a vâslelor, păsările îşi luau zborul, fâlfâindu-şi zorite aripile.

Agresorii rămaseră locului, încremeniţi pe bastimentele cucerite fără nici o luptă.

Situaţia era aceeaşi pe tot frontul.

Deodată Joyeuse auzi un vuiet înăbuşit sub picioarele sale în timp ce un miros de pucioasă se răspândea în aer. Un gând îi fulgeră prin minte: alergă la un tambuchi şi deschise chepengul: măruntaiele vasului ardeau.

În aceeaşi clipă, un singur strigăt răsună pe tot frontul:

— Îmbarcarea! Îmbarcarea!

Toată lumea se urcă pe bord, mai grabnic decât coborâse; Joyeuse, care părăsise primul corabia, se înapoie ultimul.

În momentul în care încăleca parapetul galeriei sale, flăcările făceau să trosnească puntea vasului pe care-l părăsise.

Şi tot atunci, pretutindeni, vâlvătăile ţâşniră ca şi cum ar fi erupt douăzeci de vulcani; fiecare barcă, fiecare felucă, fiecare corabie se preschimbase într-un crater; flota franceză, ale cărei nave aveau o capacitate cu mult superioară, părea să domine un noian de foc.

Se dăduse ordin să se taie parâmele, să se rupă lanţurile, să se sfărâme căngile; mateloţii se căţăraseră pe sarturi cu iuţeala unor oameni care ştiu că de această iuţeală atârnă scăparea lor.

Operaţia pe care o aveau de făcut însă era covârşitoare; chiar dacă ar fi reuşit să se desprindă din strânsoarea căngilor aruncate de duşmani asupra flotei franceze, mai rămâneau cele aruncate de flota franceză asupra vaselor inamice.

Douăzeci de bubuituri răbufniră deodată; corăbiile franceze se cutremurară din toate încheieturile, făcând să geamă adâncurile lor.

Tunurile ce apărau digul şi pe care locuitorii Anversului le părăsiseră încărcate până la gură se descărcau acum singure pe măsură ce erau cuprinse de flăcări, distrugând fără nici o noimă tot ce se afla în bătaia lor, dar pricinuind totuşi pagube.

Flăcările se înălţau ca nişte şerpi uriaşi de-a lungul catargelor, se încolăceau în jurul vergilor şi, cu limbile lor ascuţite, lingeau bordurile căptuşite cu foi de aramă ale navelor franceze.

Joyeuse, care, îmbrăcat cu falnica sa armură înflorată cu aur, împărţea ordine în stânga şi-n dreapta, liniştit şi cu o voce autoritară, în mijlocul vâlvătăilor, semăna cu una din acele salamandre fantastice, acoperite cu milioane de solzi care, la fiece mişcare, împroşcau în jur o ploaie de scântei.

Curând însă bubuiturile începură să se înteţească din ce în ce mai năprasnice, mai asurzitoare; de astă dată nu mai erau tunurile care se descărcaţi, ci magaziile de muniţii care luau foc, bastimentele însuşi care detunau spulberate de puterea exploziilor.

Atâta timp cât nădăjduise să poată rupe legăturile ucigătoare ce-l ţineau agăţat de vrăjmaşii săi, Joyeuse încercase să lupte; acum însă nu mai avea nici un rost să spere c-ar putea izbândi; flăcările începuseră a cuprinde corăbiile franceze şi, de fiecare dată când sărea în aer câte un vas inamic, o ploaie de foc, ca un mănunchi de artificii, cădea pe puntea galerei.

Numai că, în împrejurarea de faţă, focul iscat de o substanţă incendiară era neîndurător, unul din acele focuri pe care nimic nu este în măsură să-l stingă şi care, dimpotrivă, se înteţeşte cu atât mai vârtos, cu cât oamenii îşi dau osteneala să-l înăbuşe, mistuindu-şi prada până în fundul apei.

Sărind în aer, navele cetăţenilor din Anvers sfărâmaseră digurile; corăbiile franceze însă, în loc să-şi urmeze drumul, mergeau în derivă, cotropite la rândul lor de flăcări, târând după ele crâmpeie din puhoiul de foc mistuitor ce le înlănţuise cu braţele-i învânvorate.

Joyeuse înţelese că nu mai era chip să se împotrivească; drept care ordonă să se coboare bărcile pe apă şi să debarce cu toţii pe malul stâng al fluviului.

Ordinul fu împărtăşit şi celorlalte nave cu ajutorul portavocelor; chiar şi cei care nu-l auziră însă se gândiră simultan la aceeaşi scăpare.

Joyeuse nu se înduplecă să părăsească puntea galerei sale decât după ce fu îmbarcat tot echipajul, până la ultimul om.

Sângele rece de care dădea dovadă îi făcuse pe toţi să-şi recapete stăpânirea de sine; fiecare dintre marinarii săi ţinea în mână barda ori spada de abordaj.

Bărcile nici nu apucaseră încă să tragă la mal când galera-amiral sări în aer, luminând, pe de o parte, zidurile oraşului ce se conturau în zare, pe de alta, vastele întinderi ale fluviului, care, lărgindu-şi tot mai mult albia, îşi vărsa apele în mare.

Între timp, artileria de pe metereze încetase să mai tragă: dar nu pentru că înverşunarea bătăliei s-ar mai fi potolit, ci fiindcă flamanzii şi francezii luptau acum corp la corp şi, prin urmare, bătând într-unii, ar fi însemnat să lovească şi în ceilalţi.

Cavaleria calvinistă şarjase, la rândul ei, săvârşind adevărate minuni: călăreţii îşi croiau drum printre rânduri cu spadele, în timp ce caii călcau în picioare tot ce le ieşea înainte; flamanzii răniţi însă spintecau burţile armăsarilor cu jungherele lor puternice.

În pofida strălucitei şarje de cavalerie, se iscă oarecare învălmăşeală în grosul armatei franceze, care nu făcea decât să frământe pământul pe loc, fără să înainteze de fel, în vreme ce pe porţile cetăţii ieşeau mereu alte batalioane care se năpusteau asupra oştilor ducelui de Anjou.

Deodată un freamăt clocotitor tălăzui până sub zidurile cetăţii. Strigătele „Anjou! Anjou! Franţa! Franţa” răsunară de la un capăt la altul al frontului ce apăra oraşul Anvers şi o izbitură năprasnică făcu să se zguduie toată gloata aceea de oameni atât de ticsită din pricina celor care o împingeau mereu din spate, în aşa fel încât ostaşii din primele linii, vrând-nevrând, trebuiau să dea dovadă de vitejie.

Iureşul acela era pricinuit de Joyeuse; strigătele ţâşniseră din piepturile mateloţilor săi: o mie cinci sute de oameni înarmaţi cu bărzi şi junghere şi comandaţi de Joyeuse, căruia i se adusese un cal rămas de izbelişte, tăbărâseră fără veste asupra flamanzilor, dornici să răzbune flota incendiată şi două sute dintre tovarăşii lor de arme care pieriseră în flăcări sau înecaţi.

Noii veniţi nu zăboviseră să-şi aleagă frontul de luptă, ci dăduseră iama în cel dintâi stol de ostaşi pe care îi recunoscuseră după grai şi după uniformă drept vrăjmaşi.

Nimeni nu mânuia cu mai multă iscusinţă decât Joyeuse vajnica spadă de război; mâna i se răsucea din încheietură ca o morişcă de oţel şi la fiecare lovitură cu tăişul, crăpa o ţeastă, la fiecare lovitură cu vârful spadei străpungea un om.

Stolul de flamanzi asupra căruia tăbărâse Joyeuse se irosi, nimicit ca un bob de grâu de o legiune de furnici.

Îmbătaţi de această primă izbândă, marinarii îşi croiră drum mai departe. În timp ce ei câştigau mereu teren, cavaleria calvinistă, împresurată de sodomul acela de oameni, bătea în retragere; infanteria contelui de Saint-Aignan, în schimb, continua să lupte corp la corp cu flamanzii.

Prinţul văzuse pârjolul ce nimicea flota ca o vâlvoare îndepărtată; fără să bănuiască nimic, auzise bubuiturile tunurilor şi exploziile ce spulberaseră corăbiile, încredinţat fiind că prin partea locului se dădea o bătălie înverşunată care nu se putea încheia decât prin biruinţa lui Joyeuse. Cum şi-ar fi putut închipui că o mână de vase flamande ar fi fost în măsură să înfrunte o flotă franceză!

Se aştepta deci, din clipă în clipă, la o diversiune din partea lui Joyeuse, când se pomeni deodată cu vestea că flota fusese distrusă şi că Joyeuse împreună cu marinarii săi dăduseră iureş în mijlocul oştilor flamande.

Din momentul acela prinţul începu să fie cuprins de o nemăsurată îngrijorare: flota însemna o posibilitate de retragere şi, prin urmare, chezăşia cea mai temeinică a armatei sale.

Ducele trimise o ştafetă cavaleriei calviniste, ordonându-i să încerce o nouă şarjă şi călăreţii, tot atât de istoviţi ca şi caii, se regrupară pentru a năvăli din nou asupra flamanzilor.

În toiul încăierării, glasul lui Joyeuse se auzi strigând:

— Ţine-te bine, domnule de Saint-Aignan! Trăiască Franţa!

Şi întocmai ca un secerător în mijlocul unui lan de grâu, spada lui se învârtejea şi, săgetând aerul, culca la picioarele sale o brazdă de trupuri omeneşti; favoritul nevolnic, plăpândul sibarit părea să fi împrumutat, din clipa în care îşi pusese platoşa, puterea nemaipomenita a lui Hercule Nemeeanul.

Pedestrimea, auzind glasul acela detunător ce acoperea zarva bătăliei şi văzând spada ce licărea în întunericul nopţii, se simţea îmbărbătată şi, adunându-şi puterile, se avânta din nou în luptă.

Dar tocmai atunci omul căruia toată lumea îi spunea „monseniore” ieşi din cetate, călare pe un mândru armăsar negru. Purta o armură neagră, adică platoşa; casca, brăţarele şi pulparele sale erau de oţel brumat; în urma lui venea un stol de cinci sute de călăreţi, încălecaţi pe cai falnici, pe care prinţul de Orania îi pusese sub comanda sa.

La rândul său, Wilhelm Taciturnul ieşea pe cea de-a doua poartă a cetăţii, însoţit de infanteriştii lui de elită, care nu dăduseră încă piept cu duşmanul.

Călăreţul în armură neagră se grăbi să intervină acolo unde socotea că prezenţa lui era mai necesară, adică spre aripa pe care o atacase Joyeuse împreună cu marinarii săi.

Recunoscându-l, flamanzii se dădeau la o parte ca să-l lase să treacă şi-l întâmpinau cu strigăte de bucurie:

— Monseniorul! Monseniorul!

Joyeuse împreună cu marinarii săi simţiră la un moment dat slăbind rezistenţa duşmanilor; auziră apoi strigătele acelea bucuroase şi se pomeniră dintr-o dată în faţă cu o nouă pânză de oaste ce răsărea ca din pământ.

Joyeuse dădu pinteni calului, mânându-l asupra cavalerului negru şi amândoi se ciocniră cu o amarnică înverşunare. Prima încrucişare de spade făcu să scapere o ploaie de scântei.

Bizuindu-se pe tăria armurii sale şi pe iscusinţa sa de încercat duelist, Joyeuse îşi atacă adversarul, dându-i câteva lovituri aprige, pe care acesta le pară cu îndemânare. În acelaşi timp potrivnicul său îl izbi drept în piept şi, alunecând pe luciul platoşei, spada se strecură prin în-cheieturile armurii şi-i crestă umărul, din care se prelinseră câţiva stropi de sânge.

— Aha! Exclamă tânărul amiral, simţind săgetătura spadei. Omul ăsta trebuie să fie francez, ba mai mult chiar, aş putea să jur c-a învăţat meşteşugul armelor cu acelaşi dascăl ca şi mine.

La auzul acestor cuvinte, necunoscutul dădu să se întoarcă spre a-şi încerca norocul într-altă parte.

— Dacă eşti într-adevăr francez? Îl înfruntă Joyeuse? Înseamnă că eşti un trădător, fiindcă lupţi împotriva regelui tău, împotriva ţării tale şi a steagului tău.

Drept răspuns, necunoscutul făcu cale întoarsă şi se năpusti furios asupra lui Joyeuse.

De astă dată însă, ştiind cât de iscusită era spada cu care avea de-a face, Joyeuse îşi luase toate măsurile. Pară deci rând pe rând trei sau patru lovituri date cu o dibăcie ce nu se putea măsura decât cu îndârjirea lui, cu o forţă ce nu-şi avea perechea decât în mânia de care era însu-fleţit.

La rândul său, necunoscutul făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să bată în retragere.

— Ai văzut! Îi strigă tânărul cavaler. Iată ce înseamnă să te baţi pentru ţara ta: o inimă curată şi un braţ credincios sunt de ajuns ca să ocrotească o frunte fără cască şi fără vizieră!

Şi smulgând curelele coifului său, îl azvârli cât colo, descoperindu-şi chipul nobil şi frumos ai cărui ochi scânteiau plini de mândrie, de forţă şi de tinereţe.

În loc să-i răspundă în gura mare ori să-i urmeze exemplul, călăreţul în armură neagră scoase un muget înfundat şi ridică spada pregătindu-se să trăsnească fără cruţare creştetul descoperit.

— Aşa, va să zică! Exclamă Joyeuse, grăbindu-se să pareze lovitura. Aveam dreptate să spun că nu eşti decât un trădător şi tot ca un trădător vei pieri. Şi fără a-i lăsa o clipă de răgaz, îi dădu cu vârful spadei câteva lovituri în şir, dintre care una pătrunse prin deschizătura vizierii coifului său. Am să te răpun? Îl ameninţă tânărul amiral? Am să-ţi smulg casca, care-ţi ocroteşte şi-ţi ascunde atât de bine faţa şi am să te spânzur de primul copac ce mi-o ieşi în cale.

Necunoscutul se pregătea tocmai să riposteze când un călăreţ care se apropiase de el se aplecă să-i sufle la ureche:

— Monseniore, lăsaţi răfuielile! E nevoie de dumneavoastră acolo.

Necunoscutul se uită în direcţia spre care ora îndreptată mâna interlocutorului său şi-i văzu pe flamanzi şovăind, încolţiţi de cavaleria calvinistă.

— Ai dreptate? Spuse el cu o voce posomorâtă. Acolo sunt cei pe care-i căutam.

În momentul acela o droaie de călăreţi năvăli asupra marinarilor lui Joyeuse, care, vlăguiţi de loviturile date fără încetare cu armele lor de giganţi, începură să bată în retragere.

Călăreţul negru se folosi de această întorsătură ca să se mistuie în învălmăşeală şi-n negura nopţii.

Un sfert de oră mai târziu, francezii se repliau pe tot frontul, încercând să se retragă fără să dea bir eu fugiţii.

Domnul de Saint-Aignan lua toate măsurile pentru ca retragerea oştilor sale să se îndeplinească în bună rânduială.

O ultimă pânză de oaste alcătuită din cinci sute de călăreţi şi din două mii de pedestraşi care nu apucaseră încă să intre în luptă ieşi din cetate, năpustindu-se asupra armatei franceze frânte de oboseală şi care mergea acum de-a-ndăratelea.

Erau vechile hoarde ale prinţului de Orania care luptaseră rând pe rând împotriva ducelui de Alba, a lui don Juan, a lui Requesens şi a lui Alessandro Farnese.

Francezii se hotărâră să părăsească, în sfârşit, câmpul de bătălie şi să se retragă pe uscat, de vreme ce flota, pe care se bizuiau într-o asemenea împrejurare, fusese nimicită.

Cu tot sângele rece al comandanţilor, cu toată vitejia celor mai mulţi dintre ostaşi, se iscă o harababură cumplită.

Tocmai atunci necunoscutul, însoţit de cavaleria care abia intrase în foc, găsi de cuviinţă să tabere asupra fugarilor şi dădu şi de astă dată peste Joyeuse, care acoperea în ariergardă retragerea trupelor, împreună cu marinarii săi, dintre care două treimi rămăseseră pe timpul de luptă.

Tânărul amiral încălecase pe cel de-al treilea cal, după ce alţi doi fuseseră ucişi sub el. Şi fiindcă spada lui se frânsese, luase din mâinile unui matelot rănit o bardă de abordaj, care, deşi foarte grea, se învârtea deasupra capului său cu tot atâta uşurinţă ca şi o praştie în mâinile unui prăştiaş.

Când şi când se răsucea în loc spre a înfrunta inamicul, întocmai ca un mistreţ care, neîndurându-se s-o rupă la fugă, se întoarce mereu din urmă, năpustindu-se cu disperare asupra vânătorului.

La rândul lor, flamanzii, care, ascultând sfatul aşa-numitului monsenior, luptaseră tot timpul fără platoşe, o luaseră sprinteni la picior pe urmele armatei ducelui de Anjou, hărţuind-o fără a-i lăsa o clipă de răgaz.

În faţa acestui dezastru cumplit, necunoscutul simţi ceva ca o remuşcare sau cel puţin ca o îndoială strecurându-i-se în suflet.

— Destul, domnilor, destul! Le spuse în franţuzeşte oamenilor săi. I-am alungat astă-seară din Anvers, iar peste o săptămână vor fi izgoniţi şi din Flandra; nu trebuie să cerem mai mult slăvitului Dumnezeu, care ocroteşte armatele.

— Aha, te-am dibăcit eu, trădătorule, eşti francez, va să zică, eşti francez! Exclamă Joyeuse. Fii blestemat, trădătorule, dea Domnul să mori ca un câine!

Blestemul rostit cu atâta patimă păru să surpe dintr-o dată curajul acestui om pe care o mie de spade ridicate împotriva lui nu reuşiseră să-l clintească; făcând cale întoarsă, deşi învingător, dădu bir cu fugiţii tot atât de grabnic ca şi învinşii.

Retragerea unui singur om însă nu putea să schimbe cu nimic situaţia; frica, fiind molipsitoare, pusese stăpânire asupra întregii armate şi, cuprinşi de o panică nesăbuită, soldaţii o rupeau la fugă ca scoşi din minţi.

În ciuda oboselii, caii începură să se învioreze, ca şi când spaima ostaşilor se răsfrânsese şi asupra lor; oamenii se risipeau în căutarea unui adăpost, aşa încât după câteva ore armata franceză nu mai semăna câtuşi de puţin cu o armată.

În momentul acela, aducând la îndeplinire ordinele monseniorului, locuitorii porniră să spargă îndiguirile şi să deschidă zăgazurile. De la Lierre până la Termonde, de la Haesdonck până la Malines, fiecare râuleţ umflat de undele afluenţilor săi, fiecare canal revărsat peste maluri îşi aducea prinosul, sporind noianul de ape clocotitoare ce cotropea întinsurile.

Aşadar, în momentul în care fugarii francezi, prinzând de veste că duşmanul era obosit de atâta hăituială, începeau să încetinească pasul, în momentul în care îi văzură pe locuitorii Anversului înapoindu-se în oraş, urmaţi de soldaţii prinţului de Orania, în momentul în care cei ce scăpaseră vii şi nevătămaţi din măcelul de peste noapte socotiră că, în sfârşit, erau salvaţi şi se opriră o clipă să-şi tragă suflarea, unii murmurând o rugăciune, alţii înjurând de cele sfinte, în momentul acela un nou duşman, necruţător şi orb, se năpusti asupra lor cu iuţeala vântului şi cu furia nestăvilită a valurilor mării; totuşi, în pofida pericolului ce-i ameninţa din toate părţile, fugarii habar n-aveau de nimic.

Joyeuse poruncise marinarilor săi să facă un popas: nu mai rămăseseră teferi decât opt sute de oameni, care, spre deosebire de ceilalţi ostaşi, reuşiseră să păstreze oarecare disciplină în mijlocul acestei învălmăşeli nemaipomenite.

Gâfâind, contele de Saint-Aignan, căruia îi pierise glasul şi care nu mai vorbea decât cu mâinile, făcând gesturi ameninţătoare, contele de Saint-Aignan încerca să-şi regrupeze infanteriştii, risipiţi care-ncotro.

Ducele de Anjou, care mergea în fruntea fugarilor, călare pe un cal de soi şi însoţit de un slujitor care ducea un al doilea cal de căpăstru, îşi vedea de drum mai departe, ca şi cum nu s-ar fi sinchisit de nimic.

— N-are nici un pic de inimă, ticălosul! Îl judecau unii.

— Omul ăsta e tare de înger? Spuneau alţii. E într-adevăr o cruce de voinic.

După ce se odihniră câteva ceasuri, de la două până la şase dimineaţa, pedestraşii se simţiră destul de întremaţi ca să-şi continue retragerea. Din păcate însă duceau lipsă de merinde.

Caii, în schimb, păreau şi mai istoviţi decât oamenii şi abia îşi mai târau picioarele, deoarece nu mai mâncaseră nimic din ajun. De aceea rămăseseră în coada trupelor.

Nădăjduiau să ajungă la Bruxelles, oraş care se afla în stăpânirea ducelui şi unde acesta părea să aibă numeroşi partizani; cu toate astea îi încercau unele îndoieli în privinţa bunăvoinţei sale; la un moment dat fuseseră convinşi că se pot bizui pe Anvers, tot aşa cum erau convinşi acum că se pot bizui pe Bruxelles.

La Bruxelles, adică la o distanţă de numai opt leghe de punctul în care se aflau, puteau să strângă iar provizii pentru armată şi să-şi aşeze tabăra într-un loc prielnic pentru a reîncepe la momentul potrivit campania pe care fuseseră siliţi s-o întrerupă deocamdată.

Resturile oştirii cu care se înapoiau urmau să fie temeiul unei noi armate.

Fapt este că, deocamdată, nimeni nu putea să prevadă clipa îngrozitoare când pământul se va scufunda sub picioarele sărmanilor soldaţi şi munţi întregi de apă se vor prăbuşi clocotind peste capetele lor şi când trupurile neînsufleţite ale atâtor oameni de ispravă se vor rostogoli, târâte de puhoaiele nămoloase, până la marginea mării sau se vor opri în cale spre a îngrăşa câmpiile Brabantului.

Domnul duce de Anjou porunci să i se servească masa în coliba unui ţăran, între Heboken şi Heckhout.

Coliba era goală, fiind părăsită încă de cu seară de locuitorii ei, care porniseră în pribegie; focul aprins în ajun mai ardea încă în vatră.

Soldaţii şi ofiţerii urmară pilda comandantului lor şi se răspândiră în cele două burguri pomenite mai sus: dar care nu le fu mirarea şi spaima când văzură că toate casele erau pustii şi că locuitorii luaseră cu ei aproape tot ce aveau de mâncare.

Contele de Saint-Aignan îşi încercă şi el norocul; nepăsarea de care dădea dovadă ducele de Anjou în timp ce atâţia oameni destoinici îşi jertfeau viaţa pentru el îl scârbea până în adâncul sufletului şi de aceea se grăbise să plece de lângă el. Contele era dintre cei ce spuneau: „N-are nici un pic de inimă, ticălosul!”

Intră, la rândul său, în vreo două-trei case în care nu găsi ţipenie de om; în timp ce bătea la uşa celei de-a patra însă, cineva îl înştiinţă că pe o distanţă de două leghe jur împrejur, adică în cuprinsul ţinutului care se afla sub ocupaţia lor, toate casele fuseseră lăsate de izbelişte.

La auzul acestei veşti, domnul de Saint-Aignan încruntă din sprâncene şi făcu o strâmbătură potrivit obiceiului său.

— Haidem, domnilor, să mergem! Le spuse el ofiţerilor.

— Bine, dar suntem frânţi de oboseală şi lihniţi de foame, generale? Răspunseră aceştia.

— Da, dar sunteţi în viaţă şi, dacă mai rămâneţi aici încă un ceas, vă pândeşte moartea! Mă întreb chiar dacă nu e prea târziu.

Domnul de Saint-Aignan nu putea să le spună nimic precis, dar bănuia că pustietatea aceea ascundea o primejdie înfricoşătoare. Ridicară deci tabăra.

Ducele de Anjou porni în frunte, domnul de Saint-Aignan rămase la mijloc, iar Joyeuse îşi luă sarcina de a apăra spatele trupelor.

Alte două sau trei mii de oameni se desprinseră din grupuri şi, fie vlăguiţi de rănile căpătate, fie sleiţi de oboseală, se întinseră în iarbă sau la rădăcina copacilor, oropsiţi, descurajaţi şi cuprinşi de o cumplită presimţire.

După ei se răzleţiră călăreţii care-şi pierduseră caii sau ai căror gonaci nu mai puteau să se urnească ori se răniseră pe drum.

Până la urmă nu mai rămăseseră în jurul ducelui de Anjou decât cel mult trei mii de oameni teferi, în stare să mai lupte.