Capitolul LXICe se mai petrecea în casa misterioasă

În vreme ce ospătăria Mândrului Cavaler? Care, cu uşile ferecate, dar cu chepengurile pivniţelor larg deschise, părea să fie lăcaşul celei mai desăvârşite armonii? Lăsa să se strecoare prin crăpăturile obloanelor sale lumina făcliilor şi veselia mesenilor, o agitaţie neobişnuită însufleţea casa mistorioasă pe care cititorii noştri n-au avut încă prilejul s-o vadă decât pe dinafară în paginile acestei povestiri.

Slujitorul cel pleşuv se foia de colo până colo, ducând dintr-o cameră într-alta nişte lucruri împachetate pe care le aşeza într-un cufăr de călătorie.

După ce termină cu primele pregătiri de drum, încărcă un pistol şi luă în mână un pumnal cu lamă lată, pe care-l juca în toaca lui de catifea; pe urmă îi agăţă, cu ajutorul unei verigi, de lanţul cu care îşi încingea mijlocul şi de care atârnă apoi pistolul, o legătură de chei şi o carte de rugăciuni legată în piele neagră, şagrinată.

În timp ce el se îndeletnicea cu treburile astea, un pas uşor ca o umbră se prelingea pe podelele încăperilor de la etaj, alunecând apoi de-a lungul treptelor.

Puţin mai apoi, o femeie palidă ce părea o fantomă, aşa cum era înfăşurată în faldurile unui văl alb, se ivi deodată în uşă şi un glas, dulce şi trist ca viersul unei păsări în inima codrului, se auzi.

— Eşti gata, Remy? Întrebă ea.

— Da, doamnă, acum nu mai aştept decât să cobor sipetul dumneavoastră aici, lângă al meu.

— Şi cuferele astea crezi că vor putea fi chiar atât de lesne încărcate pe cai?

— Lăsaţi pe mine, doamnă: de altminteri, dacă sunteţi cumva îngrijorată din pricina aceasta, putem foarte bine să lăsăm acasă cufărul meu: n-o să găsesc oare acolo tot ce-mi trebuie?

— Nu, Remy, nu, cu nici un chip n-aş vrea să duci lipsă de ceva ce ţi-ar putea fi de trebuinţă pe drum; şi pe urmă, când vom fi acolo, gândeşte-te că bietul bătrân e bolnav şi că servitorii trebuie să aibă tot timpul grijă de el. O, Remy, abia aştept să ajung la tata; îmi spune inima că s-a întâmplat ceva rău şi mi se pare că au trecut secole de când nu l-am mai văzut.

— Totuşi, doamnă? Zise Remy? Nu sunt decât trei luni de când v-aţi despărţit de dânsul şi nu cred să fi lăsat să treacă de la ultima dumneavoastră călătorie şi până acum un răstimp mai îndelungat decât între celelalte călătorii.

— Remy, nu mi-ai spus chiar dumneata, care eşti un medic atât de priceput, ultima oară când am plecat de-acolo, că tata nu mai are mult de trăit?

— Aşa e, aveţi dreptate, dar ceea ce v-am spus nu era decât o temere mărturisită şi nicidecum o prorocire; câteodată bătrânii sunt uitaţi de Dumnezeu şi trăiesc? Pare ciudat, dar aşa e? Numai în virtutea obişnuinţei; mai mult chiar, uneori bătrânul e ca un copil: dacă se întâm-plă să fie bolnav într-o zi, a doua zi se trezeşte voios.

— Dar tot ca un copil, Remy, bătrânul care astăzi e voios, a doua zi, din păcate, poate să închidă ochii pe veci.

Remy nu mai răspunse nimic de astă dată, căci, într-adevăr, nici un răspuns liniştitor nu mai putea să-i iasă din gură şi după convorbirea înfăţişată mai înainte, timp ce câteva minute stărui o tăcere lugubră.

Cei doi interlocutori rămaseră şi unul şi celălat adânciţi în gânduri şi posomorâţi.

— La ce oră ai poruncit să vină caii, Remy? Întrebă într-un târziu doamna cea misterioasă.

— La orele două după miezul nopţii.

— A bătut de unu adineauri.

— Da, doamnă.

— Nu pândeşte nimeni pe afară, Remy?

— Nimeni.

— Nici chiar tânărul acela nefericit?

— Nici chiar dânsul.

Remy oftă.

— Cu ce aer ciudat îmi spui asta, Remy.

— Fiindcă şi el a luat o hotărâre.

— Ce hotărâre? Întrebă doamna, tresărind.

— Să nu ne mai vadă niciodată sau, cel puţin, să nu mai încerce să ne vadă.

— Şi unde are de gând să se ducă?

— Acolo unde ne ducem cu toţii: la odihnă.

— Dea Domnul să aibă parte de odihnă în veci! Rosti doamna, cu o voce gravă şi îngheţată ca sunetul unui clopot de înmormântare. Şi totuşi…

Îşi lăsă însă vorba neterminată.

— Totuşi?… Stărui Remy.

— Nu avea nimic mai bun de făcut pe lumea asta?

— I-ar fi plăcut să iubească, dacă ar fi fost iubit.

— La vârsta lui, un om de rangul său şi cu numele pe care-l poartă ar trebui să aibă încredere în viitor.

— Dar dumneavoastră, doamnă, care ca vârstă, rang şi nume nu sunteţi cu nimic mai prejos decât dânsul, aveţi oare mai multă încredere în viitor?

În ochii doamnei scăpără o licărire sinistră:

— Da, Remy, am încredere, de vreme ce trăiesc; dar stai puţin… Şi ascultă cu atenţie: Parcă s-ar auzi un tropot de cal?

— Da, aşa mi se pare.

— Să fi sosit cumva poştalionul nostru?

— S-ar putea; înseamnă c-a venit atunci cu un ceas mai devreme decât ne-am înţeles.

— S-a oprit la poartă, Remy.

— Într-adevăr.

Remy coborî treptele în grabă şi, în momentul în care ajunse la picioarele scării, se auziră afară trei bocănituri repezi în uşă.

— Cine-i acolo? Întrebă Remy.

— Eu? Răspunse o voce spartă şi tremurătoare? Eu, Grandchamp, feciorul baronului.

— Sfinte Dumnezeule! Dumneata, Grandchamp, dumneata la Paris! Stai că-ţi deschid acum, dar vorbeşte încet. Şi-i deschise uşa. De unde vii? Întrebă Remy în şoaptă.

— De la Méridor.

— De la Méridor?

— Da, dragă domnule Remy… Din păcate!

— Intră înăuntru, hai repede! Doamne Dumnezeule!

— Ce este, Remy? Răsună în capul scării glasul doamnei. Au sosit caii?

— Nu, nu, doamnă, nu încă. Apoi, adresându-se din nou bătrânului: Ce s-a întâmplat, Grandchamp dragă?

— Nu bănuiţi? Răspunse servitorul.

— Ba da, bănuiesc, din păcate; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune chiar aşa, dintr-o dată. Ce-o să zică, biata coniţă!

— Remy, Remy? Se auzi iarăşi glasul? Am impresia că vorbeşti cu cineva?

— Da, doamnă, da.

— Cu cineva a cărui voce mi-e cunoscută.

— Întocmai, doamnă… Cum să facem ca s-o cruţăm, Grandchamp?… Ah, uite-o!

Doamna, care coborâse între timp de la primul etaj la parter, aşa cum coborâse mai înainte de la etajul al doilea la primul, se ivi în capătul coridorului.

— Cine-i acolo? Întrebă ea. Pare-ar fi Grandchamp…

— Da, doamnă, eu sunt? Rosti cu umilinţă şi cu tristeţe în glas unchiaşul, descoperindu-şi capul cărunt.

— Tu eşti, Grandchmp?! O, doamne, presimţirile mele nu m-au înşelat deci: a murit tata!

— Într-adevăr, doamnă? Mărturisi Grandchamp, uitând toate poveţele lui Remy? Într-adevăr, Méridor-ul a rămas fără stăpân.

Palidă, îngheţată, dar neclintită şi dârză, doamna primi lovitura fără să clipească. Văzând-o atât de resemnată şi de mohorâtă, Remy se apropie de ea şi-i luă cu gingăşie mâna.

— Cum a murit? Întrebă doamna. Spune-mi, te rog.

— Domnul baron, care în ultima vreme nu se mai ridica din fotoliu, acum opt zile, doamnă, a avut pentru a treia oară un atac. A mai apucat doar să bolborosească numele dumneavoastră, pe urmă i-a pierit graiul şi peste noapte s-a prăpădit.

Diane îi mulţumi printr-un gest bătrânului slujitor şi, fără să mai spună nimic, se urcă la ea în cameră.

— În sfârşit, acum e liberă? Murmură Remy, care era şi mai palid şi mai întunecat la faţă decât dânsa. Vino încoace, Grandchamp, vino cu mine.

Iatacul doamnei se afla chiar la primul etaj, în spatele unei încăperi ale cărei ferestre dădeau spre stradă, în timp ce camera propriu-zisă nu era luminată decât de o ferestruică ce răspundea într-o curte.

Mobilierul încăperii era posomorât, dar bogat; tapiseriile de Arras, cele mai frumoase pe vremea acera, ce acopereau pereţii, înfăţişau ultimele etape ale Patimilor Mântuitorului.

Un scaun de rugăciune din stejar sculptat, o statuetă din acelaşi material şi cu aceeaşi lucrătură, un pat cu polog, cu stâlpii în torsadă şi cu draperii aidoma tapiseriilor de pe pereţi, în sfârşit, un covor de Bruges erau singurele lucruri ce împodobeau camera.

Nici o floare, nici o sculă de preţ, nici o poleială; o ramă neagră de lemn încadra portretul unui bărbat, aşezat într-o firidă din perete, în dreptul ferestrei, care, precum se vedea, fusese făcută anume acolo spre a-l lumina.

Spre portretul acesta se îndreptară paşii doamnei, care îngenunche în faţa lui, cu inima plină de lacrimi, dar cu ochii uscaţi. Se uită îndelung la icoana neînsufleţită, cu o privire plină de o nemăsurată dragoste, ca şi când nobila întruchipare ar fi fost pe cale să se trezească la viaţă spre a-i da un răspuns.

Nobilă întruchipare, cu drept cuvânt şi epitetul acesta părea făcut anume pentru ea.

Pictorul zugrăvise un tânăr de vreo douăzeci şi opt sau treizeci de ani, ce zăcea pe jumătate dezbrăcat pe o canapea; din pieptul său străpuns mai picurau câţiva stropi de sânge, una din mâinile sale, cea dreaptă, atârna sfârtecată, ţinând degetele încleştate pe un ciot de spadă. Ochii săi erau pe jumătate închişi ca ochii unui om care trage să moară; paloarea şi suferinţa îi transfigurau trăsăturile împrumutându-le o frumuseţe cerească, pe care chipul omenesc nu ajunge s-o aibă decât în clipa când se desparte de viaţă pentru a intra în veşnicie.

Singura legendă, singura deviză ce se putea citi erau aceste cuvinte scrise cu litere roşii ca sângele dedesubtul portretului:

Aut Caesar aut nihil.

Doamna întinse braţele spre portret şi, adresându-i cuvântul aşa cum s-ar fi spovedit lui Dumnezeu, spuse:

— Te-am implorat să mai aştepţi, deşi sufletul tău mânios era, de bună seamă, însetat de răzbunare; şi cum morţii văd tot ce se întâmplă, dragostea mea, ai putut să-ţi dai seama că nu m-am înduplecat să trăiesc decât pentru a nu săvârşi un păcat de moarte împotriva părintelui meu; căci, în ziua în care ai închis ochii, ar fi trebuit să te urmez în mormânt; murind însă, ar fi însemnat să scurtez şi viaţa tatălui meu. Şi pe urmă, după cum bine ştii, deasupra trupului tău scăldat în sânge am făcut un legământ, am jurat să răzbun moartea prin moarte, sângele prin vărsare de sânge: în felul acesta însă aş fi împovărat cu o crimă capul încărunţit al preacinstitului bătrân ce mă alinta numindu-mă odorul său nevinovat.

Ai aşteptat şi-ţi mulţumesc, iubitule, că m-ai îngăduit şi iată că sunt liberă acum; ultima legătură ce mă ţinea înlănţuită de lumea pământească a fost, în sfârşit, sfărâmată de bunul Dumnezeu, fie numele lui în veci lăudat! De azi înainte sunt numai a ta: nu mai e nevoie să umblu nici cu ascunzişuri, nici cu vicleşuguri, pot înfăptui la lumina zilei ceea ce am de făcut, căci acum nu mai rămâne nimeni pe lume în urma mea şi deci pot, în fine, s-o părăsesc.

Se ridică pe jumătate, sprijinindu-se numai într-un genunchi şi sărută mâna ce părea să atârne afară din cadru:

— Iartă-mă, iubitul meu, că nu pot vărsa nici o lacrimă; de atâta cât au plâns pe mormântul tău, ochii mei, ochii aceştia pe care-i priveai cu atâta drag, sunt secătuiţi acum. Peste câteva luni voi veni după tine şi atunci vei putea, în sfârşit, să-mi răspunzi, umbră scumpă căreia de atâtea ori i-am vorbit fără să am parte măcar o singură dată de un răspuns.

Rostind aceste cuvinte, Diane se sculă de jos cu smerenie, ca şi când şi-ar fi încheiat mărturisirea pe care o avea de făcut Celui de Sus şi se duse de se aşeză în jilţul de stejar.

— Bietul tata! Murmură ea fără nici o înfiorare în glas şi cu o expresie ce nu avea nimic omenesc.

Căzu apoi pe gânduri, cufundându-se într-o sumbră meditaţie care o făcu să uite, sau cel puţin aşa se părea, de necazul de faţă ca şi de cele trecute. Deodată se ridică în picioare, ţinând mâna rezemată pe braţul jilţului.

— Într-adevăr? Spuse ca? E lucrul cel mai bun pe care-l avem de făcut. Remy!

Se vede însă că preacredinciosul slujitor asculta la uşă, deoarece se înfiinţă într-o clipă.

— Sunt aici, doamnă? Răspunse el.

— Scumpul meu prieten, fratele meu drag? Îl întâmpină Diane? Singura fiinţă de pe lume care ştie totul despre mine, trebuie să ne luăm rămas bun.

— Pentru ce, doamnă?

— Pentru că a venit vremea să ne despărţim, Remy.

— Să ne despărţim?! Exclamă tânărul, cu un ton ce o făcu să tresară pe tovarăşa sa. Ce vreţi să spuneţi, doamnă?

— Da, Remy. Răzbunarea pe care am pus-o la cale mi se părea o faptă nobilă şi curată atâta timp cât exista o stavilă între mine şi ea, atâta timp cât nu o întrezăream decât în depărtare; aşa se întâmplă cu toate lucrurile de pe lumea asta: de departe ni se par măreţe şi frumoase. Acum însă când sunt gata să-mi aduc gândul la îndeplinire, acum când nu mai există nici o oprelişte, nimic nu mă poate face să dau înapoi, Remy; dar nu vreau să târăsc după mine, pe făgaşul nelegiuirii, un suflet mărinimos şi neprihănit; aşa încât trebuie să mă părăseşti, dragul meu. Toată viaţa asta petrecută în lacrimi îmi va fi poate socotită ca o ispăşire pentru păcatele săvârşite faţă de Dumnezeu şi faţă de dumneata şi sper că tot aşa îţi va fi socotită şi dumitale; şi cum n-ai făcut şi nu vei face niciodată vreo faptă rea, vei avea astfel o îndoită chezăşie că vei intra în împărăţia cerurilor.

Remy ascultase cuvintele doamnei de Monsoreau cu un aer mohorât şi aproape dispreţuitor.

— Doamnă? Răspunse el? Nu cumva vă închipuiţi că staţi de vorbă cu un moşneag fricos şi istovit de o viaţă de necumpătate plăceri? Am douăzeci şi şase de ani, doamnă, adică toată vlaga tinereţii, ce pare secătuită în mine. Stârv smuls din ghearele morţii, dacă mai am încă puterea să trăiesc, este pentru a săvârşi o faptă cutremurătoare, este pentru a îndeplini cu mâna mea hotărârile înţelepciunii divine. Nu încercaţi deci a despărţi năzuinţele mele de ale dumneavoastră, doamnă, dat fiind că aceste cumplite năzuinţe au sălăşluit atâta amar de vreme sub acelaşi acoperiş: oriunde veţi merge, voi fi alături de domnia voastră; orice veţi face, vă voi da o mână de ajutor; altminteri, doamnă, dacă veţi stărui, cu toate rugăminţile mele, în hotărârea dumneavoastră de a mă izgoni…

— O! Murmură tânăra femeie. Să te izgonesc?! Ce vorbă-i asta, Remy?

— Dacă veţi stărui totuşi în această hotărâre? Urmă tânărul, fără a lua în seamă cuvintele ei? Ştiu ce am de făcut şi toate străduinţele noastre, care în momentul acesta nu mai au nici un rost, se vor încheia pentru mine prin două lovituri de pumnal: unul împlântat în inima celui pe care-l ştiţi, celălalt în inima mea.

— Remy, Remy! Strigă Diane, făcând un pas spre tânărul slujitor şi întinzând, cu un gest autoritar, mâna deasupra capului său. Să nu spui una ca asta, Remy. Nu dumneata, ci eu sunt stăpână pe viaţa celui pe care-l ameninţi: am plătit-o destul de scump pentru a fi îndreptăţită să i-o ridic atunci când i se va împlini sorocul şi va trebui să se despartă de ea. Ştii doar ce s-a întâmplat, Remy şi să nu crezi cumva că am avut o vedenie, îţi jur că nu, în ziua când am îngenuncheat lângă trupul neînsufleţit al celui de aici… Şi-i arătă portretul: în ziua aceea, zic, mi-am apropiat gura de buzele rănii pe care o vezi acolo sângerând şi buzele ei s-au înfiorat şi au şoptit: „Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!”

— Doamnă!

— Remy, îţi spun încă o dată, nu era o nălucire, nici un freamăt pe care l-aş fi auzit în delir: rana a vorbit. Îţi spun că a vorbit, îmi sună încă şi acum în ureche şoapta ei: „Răzbună-mă, Diane, răzbună-mă!”

Slujitorul lăsă capul în pământ.

— Răzbunarea trebuie deci să rămână în seama mea şi nu a dumitale? Continuă Diane. De altfel, pentru cine şi din pricina cui a murit? Pentru mine şi din cauza mea.

— Trebuie să vă dau ascultare, doamnă? Răspunse Remy? Căci şi eu eram tot atât de neînsufleţit ca şi dânsul. Cine a pus să fiu ridicat din mijlocul leşurilor ce zăceau claie peste grămadă acolo, în cameră? Dumneavoastră. Cine mi-a îngrijit rănile şi m-a lecuit? Dumneavoastră. Cine m-a ascuns? Dumneavoastră, numai dumneavoastră, adică un suflet îngemănat cu sufletul celui pentru care mi-am dat viaţa cu atâta bucurie; porunciţi deci şi mă voi supune, numai să nu-mi porunciţi să vă părăsesc.

— Bine, Remy, vei împărtăşi atunci soarta mea. Ai dreptate, nimic nu trebuie să ne mai despartă.

Remy îi arătă, la rândul sau, portretul.

— Şi acum doamnă? Rosti el cu hotărâre? De vreme ce a fost răpus prin trădare, tot prin trădare se cade să fie răzbunat. Dumneavoastră însă nu ştiţi un lucru şi cu drept cuvânt aţi spus adineauri că mâna lui Dumnezeu se află deasupra noastră; nu ştiţi că în noaptea asta am descoperit secretul faimoasei aqua tofana, otrava familiei Medici, otrava lui René Florentinul.

— Nu mai spune! Adevărat?

— Veniţi să vedeţi, doamnă, veniţi să vedeţi.

— Bine, dar ne aşteaptă Grandchamp; ce-o să zică omul când o să vadă că nu ne mai întoarcem şi n-o să ne mai audă prin casă? Fiindcă vrei să coborâm jos, nu-i aşa?

— Bietul bătrân a străbătut şaizeci de leghe călare, doamnă; l-a răpus oboseala şi adineauri a adormit pe patul meu. Veniţi cu mine.

Diane porni în urma lui Remy.