Capitolul LXIILaboratorul

Remy o conduse pe Diane în camera de alături, unde apăsând pe un resort ascuns sub o scândurică din parchet, puse în mişcare o trapă ce alunecă până la perete, descoperind o deschizătură croită de-a curmezişul încăperii.

Deschizându-se, trapa lăsă să se vadă o scară întunecoasă, îngustă şi dreaptă. Remy puse piciorul pe prima treaptă şi întinse apoi pumnul, de care Diane se sprijini pentru a coborî la rândul său. Cele douăzeci de trepte sau, mai bine zis, cei douăzeci de fuscei ai scării duceau într-o criptă circulară, întunecată şi umedă, în care se afla un cuptor cu o vatră uriaşă, o masă pătrată, două scaune de răchită şi o sumedenie de flacoane şi vase de metal.

Singurii locatari ai criptei erau o capră care nu behăia şi nişte păsări fără glas, semănând, în adâncul tainiţei neguroase săpate în pământ, mai degrabă cu fantomele unor animale a căror înfăţişare o împrumutaseră decât cu nişte făpturi vii.

Focul mai pâlpâia încă în cuptor, gata să se stingă, în timp ce un fum gros se scurgea în tăcere prin hornul ce străpungea zidul.

Un alambic aşezat în vatră lăsa să se prelingă încet, picătură cu picătură, un lichid galben ca aurul.

Picăturile se adunau într-un flacon de sticlă, groasă de două degete, dar în acelaşi timp de o limpezime desăvârşită, astupat la gură de tubul alambicului al cărui capăt pătrundea în flacon.

Diane coborî treptele şi se opri în mijlocul acestor obiecte a căror destinaţie şi ale căror forme păreau atât de ciudate, fără să se mire şi fără să se arate înspăimântată: s-ar fi zis că niciuna din împrejurările obişnuite ale vieţii nu mai puteau să aibă vreo înrâurire asupra acestei femei, care se desprinsese de viaţă, trăind în afara ei. Remy îi făcu semn să se oprească la picioarele scării şi Diane rămase locului, acolo unde îi arătase el.

Tânărul se duse să aprindă o lampă, care aruncă o lumină ceţoasă peste lucrurile descrise în amănunţime mai înainte şi care, până atunci, zăceau toropite ori se foiau în întuneric.

Se îndreptă apoi spre un puţ săpat în fundul criptei, lângă perete şi care nu avea nici colac, nici ghizduri, legă de toarta unei găleţi o funie lungă, lăsând-o să alunece, fără a se folosi de vreun scripete, în apa ce dormita sinistră în adâncul pâlniei scobite în pământ şi care se înfioră, clipocind înăbuşit; pe urmă trase găleata plină cu apă rece ca gheaţa şi limpede cum e cleştarul.

— Apropiaţi-vă, doamnă? Spuse Remy.

Diane se apropie.

Slujitorul picură un singur strop din licoarea strânsă în flaconul de sticlă în apa care umplea găleata până în margini şi care, în aceeaşi clipă, căpătă o culoare galbenă; pe urmă culoarea începu să pălească pentru a dispare cu desăvârşire şi, după zece minute apa era tot atât de lim-pede ca la început. Privirea încremenită a Dianei era singura mărturie a atenţiei încordate cu care urmărea această operaţie. Remy se uită la ea.

— Ei, şi? Întrebă Diane.

— Şi acum? Răspunse Remy? Înmuiaţi în apa aceasta fără culoare şi fără gust, înmuiaţi, zic, o floare, o mănuşă sau o batistă; preparaţi cu ea nişte săpunuri parfumate, umpleţi cu ea ibricul din care cineva îşi toarnă ca să se spele pe dinţi, pe mâini şi pe obraz şi veţi vedea, aşa cum s-a putut vedea odinioară la curtea regelui Carol al IX-lea, floarea curmând răsuflarea celui ce i-a sorbit mireasma, mănuşa otrăvindu-l pe cel ce s-a atins de ea, săpunul devenind ucigător în momentul în care a pătruns în pori. Lăsaţi să pice un strop, numai unul, din licoarea aceasta curată pe feştila unei lumânări sau a unei lămpi, aşa încât să îmbibe o bucată ca de un deget din fitilul de bumbac, şi, în răstimp de o oră, lampa sau lumânarea va răspândi în jurul ei un duh de moarte, pentru ca după aceea să ardă mai departe tot atât de nevinovată ca orice altă lampă sau lumânare.

— Eşti într-adevăr, convins de ceea ce-mi spui, Remy? Întrebă doamna.

— Toate aceste experienţe le-am făcut eu însumi, cu mâna mea, doamnă. Priviţi păsările astea care nu mai pot să doarmă şi nu mai vor să mănânce nimic: toate au băut o picătură de apă aidoma cu licoarea pe care o vedeţi aici. Uitaţi-vă la capra aceasta care a păscut iarbă stropită cu aceeaşi licoare: a început să năpârlească şi stă gata să dea ochii peste cap; chiar dacă i-am dat drumul acum afară, la lumina zilei, în mijlocul naturii, este osândită să piară, afară numai dacă natura, în sânul căreia o vom lăsa să se întoarcă, nu-i va trezi instinctul, descoperindu-i unul din acele antidoturi pe care animalele se pricep să le dibuiască singure şi despre care oamenii habar n-au.

— Pot să văd şi eu flaconul, Remy? Întrebă Diane.

— Da, doamnă, fiindcă în momentul de faţă tot lichidul s-a condensat; numai o clipă.

Remy luă cu o nemăsurată grijă flaconul de sub tubul alambicului, îl astupă cu un dop de ceară moale pe care îl apăsă cu degetele ca să pecetluiască bine gura şi, după ce înfăşură gâtul într-un petic de lână, întinse flaconul însoţitoarei sale.

Diane îl primi fără să se arate câtuşi de puţin tulburată, îl ridică în dreptul lămpii şi, după ce privi câtva timp licoarea groasă dinăuntru, zise:

— Cred că ajunge. Rămâne să alegem, la timpul potrivit, fie buchetul de flori, fie mănuşile, lampa, săpunul sau ibricul. Licoarea poate fi păstrată într-un vas de metal?

— Nu, fiindcă-l roade.

— Atunci înseamnă că şi flaconul acesta o să se spargă până la urmă.

— N-aş crede; uitaţi-vă numai ce gros este cristalul; de altfel, n-avem decât să-l punem în ceva ori să-l îmbrăcăm cu o ferecătură de aur.

— Va să zică? Adăugă doamna? Eşti mulţumit, Remy, nu-i aşa?

Şi ceva ca o părere de surâs flutură pe buzele Dianei, dându-le acea licărire de viaţă pe care o rază de lună o aşterne peste lucrurile neînsufleţite.

— Atât de mulţumit cum n-am fost niciodată, doamnă? Răspunse slujitorul. A fi în măsură să-i pedepseşti pe mişei înseamnă a te bucura de drepturile sfinte ale Atotputernicului.

— Ia taci, Remy, taci puţin.

Diane trase cu urechea.

— Aţi auzit ceva?

— Mi se pare că se aude un tropot de cai în stradă: au sosit gonacii noştri, Remy.

— Tot ce se poate, doamnă, fiindcă se apropie ceasul când trebuiau să vină; acum însă am să-i trimit înapoi.

— Pentru ce?

— Credeţi că mai au vreun rost?

— În loc să mergem la Méridor, Remy, plecăm în Flandra; păstrează caii.

— Aha! Înţeleg.

Şi ochii slujitorului scăpărară la rândul lor, însufleţiţi de o licărire de bucurie ce nu se putea asemui decât cu surâsul Dianei.

— Dar ce facem cu Grandchamp? Adăugă el.

— Grandchamp, ţi-am spus, are nevoie să se odihnească. Va rămâne la Paris şi va căuta să vândă casa, fiindcă nu mai avem ce face cu ea acum. Ai grijă numai să le dai drumul bietelor făpturi nevinovate, pe care împrejurările ne-au silit să le chinuim. Poate că Dumnezeu, aşa cum spuneai adineauri, se va îndura de ele şi le va ajuta să scape.

— Dar cuptorul, dar retortele, dar alambicul şi toate câte mai sunt aici?

— De vreme ce se aflau aici atunci când am cumpărat casa, ce are-a face dacă o să dea peste ele cineva după plecarea noastră!

— Dar prafurile astea, dar acizii, dar esenţele?

— Pe foc, Remy, pe foc!

— Daţi-vă la o parte, atunci.

— Eu?

— Da, sau cel puţin puneţi-vă masca asta de sticlă.

Remy îi întinse o mască, pe care Diane şi-o potrivi pe obraz; pe urmă, astupându-şi, la rândul său, gura şi nasul cu un tampon mare de lână, slujitorul trase de şnurul foalelor, înteţi flacăra tăciunilor din vatră şi când focul se încinse cum trebuie, turnă peste el prafurile care ră-bufniră în pârâituri vesele, unele făcând să ţâşnească limbi verzi, altele risipindu-se într-o puzderie de scântei galbene ca pucioasa; apoi turnă esenţele, care, în loc să stingă focul, se învolburară înălţându-se ca nişte şerpi de văpaie spre gura hornului, cu un bubuit ca de tunet îndepărtat. În sfârşit, după ce totul fu mistuit, Remy zise:

— Aveţi dreptate, doamnă. Dacă cineva descoperă acum secretul acestei hrube, acel cineva o să-şi închipuie, de bună seamă, c-a locuit aici un alchimist; în zilele noastre, chiar dacă vrăjitorii mai sunt încă arşi pe rug, alchimiştii, în schimb, sunt respectaţi.

— De altfel? Răspunde Diane? Chiar de s-ar întâmpla să murim arşi pe rug, mi se pare c-ar fi pe bună dreptate, Remy: căci ce suntem decât nişte otrăvitori? Şi nu văd de ce moartea asta m-ar înspăimânta mai mult decât oricare alta, dacă în ziua în care mă voi urca pe rug îmi voi fi împlinit menirea. Gândeşte-te că cei mai mulţi dintre mucenicii din vechime au avut parte de acelaşi sfârşit.

Remy făcu un gest de încuviinţare şi, luând flaconul din mâinile stăpânei sale, îl înfăşură cu băgare de seamă. În momentul acela cineva bocăni la uşa de la intrare.

— Într-adevăr, sunt oamenii dumneavoastră, doamnă, nu v-aţi înşelat. Urcaţi-vă repede sus şi vorbiţi cu ei, în timp ce eu am să închid la loc trapa.

Diane se supuse. Şi unul şi celălalt erau în asemenea măsură însufleţiţi de aceleaşi gânduri, încât ar fi fost greu de spus care din ei îl ţinea pe celălalt sub stăpânirea sa.

Remy urcă scara în urma ei şi apăsă pe resort; cripta se închise. Diane îl găsi pe Grandchamp la poartă; trezit din somn de ciocănituri, slujitorul se grăbise să deschidă. Bătrânul se arătă nespus de mirat auzind de plecarea apropiată a stăpânei sale, care-i aduse la cunoştinţă lucrul acesta fără să-i spună însă unde anume se duce.

— Grandchamp, dragul meu? Îi mărturisi Diane? Eu şi cu Remy vrem să plecăm într-un pelerinaj pe care ne-am legat mai de mult să-l facem: să nu vorbeşti cu nimeni despre asta şi nici să nu dezvălui numele meu nimănui, oricine ar fi.

— Fiţi fără grijă, doamnă, vă jur pe ce am mai sfânt! O încredinţă bătrânul servitor. Totuşi o să vă mai vedem, nu-i aşa?

— Bineînţeles, Grandchamp, bineînţeles: odată şi odată, oamenii tot trebuie să se întâlnească, dacă nu pe lumea asta, măcar în viaţa de apoi, nu? Dar, fiindcă mi-am adus aminte, Grandchamp, casa asta nu ne mai este acum de nici un folos. Diane scoase dintr-un dulap un teanc de hârţoage: Uite aici actele de proprietate, caută să închiriezi sau să vinzi casa. Dacă până într-o lună nu vei fi găsit nici un chiriaş şi nici un cumpărător, las-o în voia soartei şi întoarce-te la Méridor.

— Şi dacă se găseşte vreun cumpărător, doamnă, cu cât trebuie s-o vând?

— Cu cât vrei dumneata.

— Şi banii îi aduc pe urmă la Méridor?

— Ba nu, Grandchamp, îi ţii pentru dumneata, bătrâne.

— Cum se poate, doamnă, atâta bănet?

— Fireşte. Nici măcar atâta nu-mi dai voie să fac, după ce m-ai slujit cu toată credinţa, Grandchamp? Şi pe urmă, afară de datoriile mele faţă de dumneata, nu mai am de plătit oare şi pe cele ale tatălui meu?

— Numai că, vedeţi, doamnă, fără contract, fără o procură, nu pot face nimic.

— Are dreptate? Spuse Remy.

— Poate găsiţi vreun mijloc? Zise Diane.

— Nimic mai simplu. Casa a fost cumpărată pe numele meu; nu mă opreşte nimeni s-o revând lui Granchamp, care, la rândul său, n-are decât s-o vândă cui va pofti.

— Scrie atunci.

Remy luă o pană şi întocmi actul de donaţie în josul contractului de vânzare.

— Şi acum, rămâi cu bine? Îi spuse doamna de Monsoreau lui Grandchamp, care se simţea nespus de tulburat, văzând că-l lăsau singur în toată casa. Rămâi sănătos, Grandchamp! Spune să mâne caii încoace până ce isprăvesc de făcut bagajele.

Diane se urcă apoi la ea în cameră, tăie jur împrejur cu un pumnal pânza portretului, o făcu sul şi, după ce-o înfăşură într-o bucată de mătase, puse sulul în cufăr. Văduvită de portret, rama ce se căsca în firida goală părea să mărturisească şi mai elocvent ca înainte toate suferinţele pe care îi fusese dat să le asculte. Altminteri, camera, după ce pictura fusese luată de pe perete, nu mai avea nimic deosebit: era o cameră ca oricare alta.

După ce legă cele două cufere cu chingi, Remy mai cercetă o dată din ochi strada pentru a se încredinţa că în afară de călăuză nu se mai afla nimeni de faţă; pe urmă, ajutând-o pe palida sa stăpână să se urce în şa, spuse în şoaptă:

— Cred că asta-i ultima casă, doamnă, în care vom fi locuit un timp mai îndelungat.

— Penultima, Remy? Răspunse doamna, cu vocea sa gravă şi monotonă.

— Care o să fie atunci ultima?

— Mormântul, Remy.