Capitolul LXXXI Cornul Abundenţei

Drumul pe care îl purta Borromée, fără să aibă habar că Chicot îl cunoştea la fel de bine ca şi dânsul, îi amintea gasconului nostru de zilele senine ale tinereţii.

Într-adevăr, de câte ori, cu mintea pustie de gânduri, cu picioarele sprintene şi braţele spânzurând din umeri, adicătelea bălăbănindu-se, precum se zice în minunatul grai popular, de câte ori Chicot, sub razele soarelui iernatic sau la umbra răcoroasă a verii, nu-şi îndreptase paşii spre lăcaşul patronat de Cornul Abundenţei spre care în momentul acela îl conducea un străin!

Pe vremea aceea, câţiva bani de aur sau chiar de argint ce zornăiau în pungă îl făceau mai fericit decât un monarh şi se lăsa lesne îmbiat de neasemuita plăcere de a tăia frunză la câini după pofta inimii, dat fiind că nu-l aştepta nici nevastă acasă, nici vreun plod flămând în prag, nici părinţi bănuitori şi cârcotaşi care să-l pândească la geam.

Pe vremea aceea, Chicot se aşeza nepăsător pe laviţa de lemn sau pe câte un scaun din cârciumă şi stătea acolo până la venirea lui Gorenflot sau, mai degrabă, îl găsea gata sosit încă din momentul când începeau să aburească bucatele pe foc.

Gorenflot se însufleţea atunci văzând cu ochii, iar Chicot, isteţ ca de obicei, cu privirea ageră şi iscoditoare ca de obicei şi, tot ca de obicei, manifestându-şi înclinaţia pentru studiul anatomiei, Chicot nu-l scăpa din vedere o singură clipă, urmărind cum i se ridicau la cap încetul cu încetul fumurile beţiei şi cercetând cu atenţie acea năstruşnică făptură prin pâcla subţire a unei uşoare ameţeli; şi sub înrâurirea vinului bun, a atmosferei calde şi a sentimentului de libertate, seva tinereţii năvălea falnică, victorioasă şi alinătoare ca un balsam spre creierul său.

Trecând prin piaţa Bussy, Chicot se ridică în vârful picioarelor, încercând să arunce o privire spre casa pe care o lăsase în grija lui Remy, dar strada, din păcate, era întortocheată şi n-ar fi fost deloc înţelept din partea lui să se oprească locului; cu un uşor oftat, se hotărî deci să-l urmeze pe căpitanul Borromée.

În curând strada Saint-Jacques se deschise largă înaintea ochilor săi şi, după câteva clipe, ieşi la iveală mânăstirea Saint-Benoât şi, peste drum de mânăstire, aproape chiar în faţa ei, ospătăria Cornul Abundenţei, un Corn al Abundenţei ceva mai îmbătrânit, ceva mai afumat şi mai părăginit, dar a cărui clădire era tot ca pe vremuri umbrită de platani şi de castani pe dinafară şi împodobită pe dinăuntru cu veşnicele-i căni de zinc bine lustruite şi cu tingirile-i sclipitoare, ce sunt tot atâtea simulacre de aur şi de argint pentru iubitorii de vinuri de soi şi de mâncăruri gustoase, dar care fac să curgă din belşug aurul şi argintul veritabil în buzunarul cârciumarului, din anumite motive de simpatie pentru care nu poate fi trasă la răspundere decât natura.

Chicot, după ce aruncă din prag o privire înăuntru ca şi în afară, se cocârjă în aşa fel, încât să-şi coboare cu încă şase degete statura, pe care şi-o micşorase de altfel ceva mai înainte, când se întâlnise nas în nas cu căpitanul; şi pentru ca lucrurile să fie făcute cât mai bine, îşi schimonsi chipul, ticluindu-şi o mutră de satir, cu totul deosebită de felul său de a fi atât de deschis şi de toată gama expresiilor cinstite pe care figura sa ştia să le împrumute, pregătindu-se să dea ochii cu fosta sa gazdă, jupân Bonhomet.

De altminteri, Borromée intră cel dintâi în ospătărie ca să-i arate drumul şi, la vederea celor două coifuri, jupân Bonhomet nu se osteni să-l recunoască decât pe cel ce mergea înainte.

Dacă faţada Cornului Abundenţei se părăginise între timp, obrazul vrednicului cârciumar purta la rândul lui urmele pustiitoare ale vremii.

Pe lângă cutele pe care anii le sapă pe chipul omenesc, aidoma crăpăturilor ce brăzdează cu timpul fruntea monumentelor, jupân Bonhomet căpătase nişte ifose de om ajuns, care, faţă de orice alte persoane în afară de militari, îl făceau să se ţină cu nasul pe sus şi care aveau darul de a-i înscorţoşa, ca să zicem aşa, figura.

În schimb, Bonhomet nutrea acelaşi adânc respect pentru spadă: era slăbiciunea lui; respectul acesta îi intrase în sânge de când locuia într-un cartier atât de îndepărtat de orice priveghere municipală, sub înrâurirea paşnicilor benedictini.

Într-adevăr, dacă din nefericire se isca vreo gâlceavă în acest faimos local, până să apuce careva să alerge la forturi să cheme elveţienii sau arcaşii din straja oraşului, spada şi intrase în acţiune şi cu atâta avânt chiar, încât mai multe tunici erau ciuruite; Bonhomet păţise asemenea buclucuri de vreo şapte-opt ori şi de fiecare dată fusese nevoit să scoată câte o sută de livre din buzunar; de aceea avea tot respectul pentru spadă, potrivit principiului: teama naşte respectul.

Cât priveşte ceilalţi muşterii ai Cornului Abundenţei, studenţi, conţopişti, monahi şi negustori, Bonhomet se răfuia singur cu ei; i se dusese chiar vestea pentru iscusinţa cu oare băga capul nărăvaşilor sau al celor ce încercau să-l tragă pe sfoară la plată într-o găleată mare de plumb, drept pedeapsă, bizuindu-se pe ajutorul câtorva pierde-vară deprinşi să-şi facă veacul prin cârciumi, pe care-i alesese dintre cei mai bondoci şi mai vânjoşi obişnuiţi ai localelor din vecinătate.

De altfel, toată lumea ştia cât era de bun şi de curat vinul său, pe care oricine avea voie să-l scoată singur din beci; după cum se cunoştea, de asemenea, mărinimia de care dădea dovadă faţă de anumiţi muşterii ce se bucurau de credit în prăvălia lui, aşa încât nimeni nu cârtea împotriva toanelor sale.

Toanele acestea, unii dintre cunoscuţii mai vechi ai localului le puneau pe seama amărăciunilor de care jupân Bonhomet avusese parte în căsnicie.

Iată, în orice caz, lămuririle pe care Borromée socoti de cuviinţă să i le dea lui Chicot asupra hangiului de a cărui găzduire urmau să se bucure împreună.

Mizantropia lui Bonhomet avusese însă o înrâurire nefastă asupra ornamentaţiei şi dichisurilor ospătăriei. Într-adevăr, cârciumarul socotindu-se cu mult mai presus de clientela sa, cei puţin asta era părerea sa intimă, nu-şi dăduse nici cea mai mică osteneală să-şi înfrumuseţeze stabilimentul; de aceea, în momentul în care intră în cârciumă, Chicot se simţi dintr-o dată ca la el acasă: nu se schimbase nimic, în afară doar de culoarea mohorâtă a tavanului, care, din cenuşiu cum era mai înainte, devenise negru ca funinginea.

În acele preafericite vremuri, hanurile nu ajunseseră încă să fie îmbâcsite de mirosul leşios şi înţepător de scrum de tutun care se încuibează încetul cu încetul în lemnăria şi draperiile localurilor din ziua de azi, miros care se impregnează şi pe care-l răspândeşte în jur orice obiect poros ori spongios.

Aşa stând lucrurile, în pofida stratului venerabil de murdărie depus pe pereţi şi a tristei sale înfăţişări, sala Cornului Abundenţei nu denatura câtuşi de puţin, prin nu ştiu ce emanaţii exotice, damfurile vinaţurilor ce pătrunseseră adânc în fiecare atom al stabilimentului; de aceea, dacă mi-e îngăduit să spun, un adevărat băutor se simţea la largul său în acest templu închinat lui Bachus, deoarece putea să respire în voie tămâia şi aromele îndrăgite de acest zeu.

Chicot intră, cum am spus, în urma lui Borromée, fără a fi văzut sau, mai degrabă, recunoscut de patronul Cornului Abundenţei.

Cunoştea cotlonul cel mai întunecos al ospătăriei şi tocmai se pregătea să se aşeze la masă acolo, ca şi cum n-ar fi ştiut că mai erau şi alte colţuri tainice prin partea locului, dacă nu l-ar fi oprit Borromée.

— Ai răbdare, prietene! Îi spuse acesta. Există alături o cămăruţă unde două persoane care au să-şi împărtăşească niscai secrete pot sta omeneşte de vorbă, după ce vor fi deşertat câteva pahare sau făcând amândouă lucrurile deodată.

— Să mergem acolo, atunci? Se învoi Chicot.

Borromée îi făcu un semn hangiului nostru, ca şi când l-ar fi întrebat: „Cumetre, odaia de alături e goală?”

Bonhomet îi răspunse printr-un alt semn ce voia să spună: „Da, e goală”.

Căpitanul îl conduse pe Chicot, care se prefăcea vă se poticneşte la tot pasul, lovindu-se mereu de pereţii coridorului, în chilioara binecunoscută cititorilor noştri care au binevoit să-şi piardă vremea urmărind întâmplările povestite în Doamna de Monsoreau.

— Aşa? Spuse Borromée? Acum aşteaptă-mă puţin aici, în timp ce eu am să caut să mă folosesc de un hatâr pe care hangiul înţelege să-l facă muşteriilor săi obişnuiţi şi de care te vei putea bucura, la rândul dumitale, când va ajunge să te cunoască mai bine.

— Ce hatâr?

— Să mă duc să aleg singur din pivniţă vinul pe care-l vom bea.

— Ce vorbeşti! Se minună Chicot, Plăcută treaba! Du-te!

Borromée ieşi din cameră.

Chicot se uită după el şi, în momentul în care uşa se închise în urma lui, se sculă şi se duse să ridice un tablou de pe perete înfăţişând Asasinarea Creditului, ucis mişeleşte de răii platnici, care tablou era încadrat într-o ramă neagră de lemn şi avea drept pereche o a doua cadră în care o duzină de calici trăgeau pe dracul de coadă.

În spatele primului tablou se afla o bortă prin care se putea privi în sala cea mare fără a fi văzut. Chicot ştia de existenţa acestei borte, deoarece o făcuse chiar el.

„Aşa, va să zică? Îşi spuse el? Mă duci într-o cârciumă în care, cum s-ar zice, eşti ca la tine acasă; mă vâri apoi într-o cămăruţă, unde socoteşti că nimeni nu poate să mă vadă şi de unde îţi închipui că nu pot vedea nimic şi uite că în peretele acestei odăiţe se află o gaură, mulţumită căreia n-ai să poţi face nici o mişcare fără ştirea mea. Haida-de, căpitane, te crezi mai tare decât eşti!”

Şi rostind aceste cuvinte cu o mutră dispreţuitoare atât de caracteristică pentru el, Chicot îşi apropie ochiul de peretele de scânduri, pe care îl sfredelise cu meşteşug în dreptul unui nod din lemn.

Prin gaura din perete îl zări pe Borromée ducând mai întâi un deget la buze, în chip de avertisment şi spunându-i apoi ceva lui Bonhomet, care îi arătă, printr-o maiestoasă înclinare a capului, că era gata să-i împlinească dorinţele.

După mişcarea buzelor căpitanului, Chicot, care dobândise o iscusinţă deosebită în această direcţie, ghici că fraza rostită de el suna cam aşa: „Adu-ne tot ce trebuie în odăiţă şi, dacă s-ar întâmpla să auzi vreun zgomot aici, ia seama să nu intri cumva înăuntru”.

După care Borromée luă un opaiţ ce şedea pururea aprins pe un sipet, ridică un chepeng şi coborî în beci, folosindu-se de hatârul nepreţuit pe care hangiul înţelegea să-l facă muşteriilor obişnuiţi ai localului.

O clipă mai târziu, Chicot ciocăni într-un fel anumit în peretele de scânduri.

Auzind bătaia aceea ciudată în perete, care probabil îi trezea cine ştie ce amintire adânc înrădăcinată în inima sa, Bonhomet tresări şi rămase cu privirile în gol şi cu urechea ciulită.

Chicot ciocăni pentru a doua oară, ca şi când s-ar fi mirat că nimeni nu se grăbise să se înfăţişeze la prima sa chemare.

Bonhomet intră buzna în odăiţă şi dădu peste Chicot, care şedea în picioare şi se uita la el încruntat.

În faţa acestei privelişti, Bonhomet scoase un ţipăt ca toată lumea, era încredinţat că Chicot murise şi-şi închipuia că ceea ce vedea înaintea ochilor săi nu era decât o arătare.

— Ce înseamnă asta, jupâne? Îl luă la rost Chicot? De când, mă rog, persoanele de rangul meu sunt silite să cheme de câte două ori la dumneata în local?

— O, dragă domnule Chicot? Se bâlbâi Bonhomet? Chiar dumneata eşti în carne şi oase, sau numai strigoiul dumitale?

— Oricine aş fi, eu sau strigoiul meu? Răspunse Chicot? De vreme ce mă recunoşti, jupâne, sper că nu vei ieşi din cuvântul meu şi vei face întocmai ceea ce-ţi spun.

— Sigur că da, înălţimea voastră, porunciţi!

— Orice zgomot s-ar auzi aici în odaie, jupân Bonhomet şi orice s-ar întâmpla, mă bizui că vei aştepta să fii chemat ca să intri înăuntru.

— O să-mi fie cu atât mai uşor sa vă îndeplinesc porunca, dragă domnule Chicot, cu cât însoţitorul domniei voastre mi-a pus în vedere acelaşi lucru.

— Da, numai că nu el o să te cheme, ai auzit domnule Bonhomet? Ci eu; sau dacă te cheamă cumva, ai să faci aşa ca şi cum n-ai fi auzit.

— Am înţeles, domnule Chicot.

— Prea bine: şi acum caută şi scorneşte ceva ca să te descotoresşti de ceilalţi muşterii ai dumitale şi peste zece minute ai grijă să fim tot atât de singuri şi de nestingheriţi în cârciuma dumitale, ca şi când am fi venit să postim în vinerea mare.

— Peste zece minute, iubite domnule Chicot, n-o să mai fie nici picior de om în tot hanul, în afară de sluga plecată a domniei voastre.

— Du-te, Bonhomet, du-te, să ştii că te bucuri şi mai departe de toată stima mea? Spuse cu măreţie Chicot.

— O, Doamne Dumnezeule! Suspină Bonhomet, părăsind încăperea. Păcatele mele, ce-o să se întâmple oare la mine în casă?

Şi cum mergea de-a-ndăratelea pe coridor, se întâlni cu Borromée, care tocmai ieşea cu sticlele de vin din beci.

— Ai înţeles? Îi spuse căpitanul. Peste zece minute să nu mai fie ţipenie de om în local.

Bonhomet, care de obicei se uita de sus la toată lumea, dădu supus din cap şi se retrase în bucătărie, ca să poată chibzui pe îndelete cum să facă pentru a îndeplini în egală măsură poruncile celor doi fioroşi muşterii ai săi.

Borromée intră în odăiţă, unde-l găsi pe Chicot aşteptându-l cu picioarele întinse pe podea şi cu zâmbetul pe buze.

Nu ştim cum va fi ieşit din încurcătură jupân Bonhomet, dar în clipa în care se încheia răgazul de zece minute ce-i fusese acordat, ultimul student ieşea pe uşă, braţ la braţ cu ultimul conţopist, spunând:

— Păzea, nenişorule! O să fie dandana mare la jupân Bonhomet: s-o întindem cât mai repede să nu ne ciuruiască pielea!