Capitolul LXXXCei doi cumetri

La auzul acestei veşti, Chicot se aşezase, potrivit obiceiului său, cu spatele la uşă, într-o poziţie destul de insolentă şi privirea lui, pe jumătate adumbrită de pleoape, se pregătea tocmai să se cufunde într-una din acele meditaţii în care se adâncea adesea, când primele cuvinte rostite de ştafeta ducilor de Guise îl făcură să tresară. Drept care deschise din nou ochii.

Din fericire, sau din nefericire, în momentul acela monarhul avea privirea îndreptată asupra noului venit, aşa încât nu băgă de seamă schimbarea petrecută cu Chicot, schimbare ce îndeobşte avea darul să-l înspăimânte. Curierul se oprise la o distanţă de vreo zece paşi de jilţul în care şedea Chicot şi cum profilul acestuia nu depăşea decât foarte puţin ornamentele jilţului, ochiul lui Chicot putea să-l cuprindă pe curier din creştet până în tălpi în vreme ce curierul nu putea să vadă decât ochiul lui Chicot.

— Vii din Lorena? Îl întrebă regele pe solul ducelui de Guise, care avea o statură destul de falnică şi o înfăţişare destul de războinică.

— Nu, sire, de la Soissons, unde domnul duce, care de o lună de zile n-a ieşit din oraş, mi-a încredinţat scrisoarea aceasta pe care am cinstea s-o depun la picioarele maiestăţii voastre.

Ochiul scânteietor al lui Chicot nu scăpa niciunul din gesturile noului venit, după cum urechea lui nu scăpa nici o vorbă rostită de el.

Ştafeta îşi descheie vesta din piele de bivol prinsă în copci de argint şi scoase dintr-un buzunar căptuşit cu mătase, care se afla în dreptul inimii, nu o scrisoare, aşa cum spusese, ci două deodată, fiindcă prima o trase după ea şi pe cealaltă, de care pecetea de ceară se lipise, aşa că, deşi căpitanul nu voise să scoată din buzunar decât una singură, cea de-a doua ieşi de asemenea afară şi căzu pe covor.

Ochiul lui Chioot urmări scrisoarea zburătoare, aşa cum ochiul pisicii urmăreşte pasărea-n zbor.

Văzu, de asemenea, roşeaţa ce împurpură obrajii curierului în clipa când misiva căzu jos, gestul stingherit cu care se aplecă s-o ridice, ca şi cel tot atât de încurcat cu care îi înmână prima scrisoare monarhului.

Henric însă nu observă nimic; Henric, care era însăşi încrederea întruchipată, din fericire pentru el, habar n-avea de nimic. Se mulţumi deci să deschidă şi să citească numai una dintre scrisori, adică pe aceea pe care solul catadicsise să i-o dea.

La rândul său, curierul, văzându-l adâncit în lectură, rămase în contemplare în faţa suveranului, ca şi cum s-ar fi străduit să citească pe chipul lui gândurile pe care această interesantă lectură le-ar fi putut trezi în cugetul său.

„Aha! Jupân Borromée, jupân Borromée! Bombăni în gâmd Chicot, pândind, la rândul său, fiecare gest pe care-l făcea omul de încredere al domnului de Guise. Aha, va să zică eşti ofiţer şi, cu toate că porţi două scrisori în buzunar, n-ai binevoit să-i dai decât una singură monarhului. Stai tu, puişorule, stai tu!”

— Bun, bun! Zise regele, recitind rând cu rând misiva ducelui cu o vădită mulţumire. Du-te, căpitane, du-te şi spune-i domnului de Guise că-i sunt recunoscător pentru propunerea domniei sale.

— Maiestatea voastră nu binevoieşte a-mi face cinstea să-mi dea un răspuns în scris? Întrebă trimisul.

— Nu şi aşa tot voi avea prilejul să-l văd peste o lună sau peste şase săptămâni şi, prin urmare, am să-i pot mulţumi prin viu grai. Poţi pleca!

Căpitanul salută şi ieşi din apartament.

— Ai văzut, Chicot? Spuse regele, adresându-se tovarăşului său, convins că rămăsese mai departe ghemuit în fundul jilţului? Ai văzut că domnul de Guise e nevinovat şi că nu se ţine de uneltiri? Bietul duce a auzit despre tărăşenia din Navara şi se teme ca nu cumva hughenoţii să prindă curaj şi să ridice iarăşi capul, fiindcă, pe de altă parte, a aflat că germanii s-au şi gândit să trimită ajutoare suveranului Navarei. Şi-atunci, ce crezi că i-a dat prin minte? Să vedem dacă ai să ghiceşti.

Chicot nu-i răspunse nimic. Henric îşi închipui că aştepta lămuriri.

— Ei bine? Continuă regele? Îmi spune că e gata să-mi încredinţeze armata pe care a ridicat-o în Lorena ca să vegheze la hotarele ţărilor flamande şi mă înştiinţează că peste şase săptămâni trupele sale vor fi la dispoziţia mea împreună cu comandantul lor. Ce zici de asta, Chicot?

Gasconul însă nu zicea nici pis.

— Într-adevăr, dragă Chicot? Urmă regele? Ai un mare cusur, prietene: după ce că eşti încăpăţânat ca un catâr spaniol, dacă are cineva ideea nefericită de a-ţi dovedi c-ai greşit, ceea ce se întâmplă destul de des, te mai şi bosumfli; da, da, te bosumfli ca un nătărău ce eşti.

Nici un murmur cât de uşor însă nu veni să dezmintă părerea pe care Henric şi-o mărturisise cu atâta sinceritate despre amicul său. Oricât de neplăcut i-ar fi fost lui Henric să fie contrazis, tăcerea însă avea darul să-l supere şi mai tare.

— Pare-mi-se? Spuse el? Că pehlivanul ăsta a avut neruşinarea să aţipească. Chicot! Strigă Henric, apropiindu-se de jilţul lui. Îţi vorbeşte regele tău, ai de gând să-i răspunzi?

Chicot însă nu putea să-i răspundă, de vreme ce nu mai era colo, aşa că Henric găsi jilţul gol. Se uită atunci în jur, cercetând încăperea; gasconul însă pierise din cameră, la fel cum pierise şi din jilţ. Casca se făcuse şi ea nevăzută o dată cu el.

Regele se înfioră, cuprins de o spaimă superstiţioasă; uneori îi fulgera prin minte că Chicot s-ar putea să fie o făptură supraomenească, o întrupare diabolică, folositoare, ce-i drept, dar totuşi diabolică.

Îl chemă pe Nambu.

Nambu nu împărtăşea câtuşi de puţin vederile lui Henric. Era, dimpotrivă, un om lipsit de prejudecăţi, aşa cum sunt îndeobşte cei ce păzesc anticamerele monarhilor. Nambu, care văzuse atâtea în viaţa lui, credea şi el în apariţii şi dispariţii, dar în apariţiile şi dispariţiile fiinţelor vii şi nicidecum ale strigoilor.

Şambelanul încredinţă cu toată convingerea pe maiestatea sa că-l văzuse cu ochii lui pe Chicot ieşind din apartament, cu cinci minute înainte de plecarea ştafetei trimise de monseniorul duce de Guise. Atâta doar că ieşise binişor şi cu băgare de seamă, ca omul care nu vrea să fie văzut că-şi ia tălpăşiţa.

„Nu mai încape nici o îndoială? Îşi spuse Henric, intrând în paraclisul său? Chicot s-a supărat fiindcă şi-a dat seama c-a greşit. O, Doamne, ce mici la suflet pot fi oamenii! Vorbesc despre toţi oamenii în general, chiar şi despre cei mai mucaliţi.”

Jupân Nambu avea dreptate; împopoţonat cu coiful şi ţeapăn ca o prăjină din pricina spadei atârnate la şold, Chicot străbătuse anticamerele, străduindu-se să nu facă prea multă tevatură; dar, oricât de grijuliu ar fi fost, nu putu să înăbuşe zgomotul pintenilor, care începuseră a zăngăni pe treptele ce coborau din apartamentele regale spre poarta cea mică a palatului; zgomotul silise multe capete să se întoarcă şi, vrând-nevrând, Chicot se pomeni întâmpinat la tot pasul cu plecăciuni, căci toată lumea cunoştea trecerea de care Chicot se bucura pe lângă monarh şi mulţi se ploconeau în faţa lui mai adânc decât s-ar fi ploconit în faţa ducelui de Anjou.

Ajungând în dreptul porţii, Chicot se opri într-un colţ, chipurile ca să-şi prindă un pinten ce stătea să cadă.

Căpitanul domnului de Guise, aşa cum am arătat mai înainte, ieşise doar după vreo cinci minute în urma lui Chicot, pe care nici măcar nu-l băgase de seamă. Coborâse scările şi străbătuse curtea palatului, mândru şi încântat totodată. Mândru, pentru că, orice s-ar fi spus, nu era un ostaş de lepădat şi, ştiindu-se arătos, îi plăcea să-şi dea ifose faţă de elveţienii şi de gărzile maiestăţii sale preacreştine; încântat, fiindcă felul în care fusese primit de suveran era o netăgăduită dovadă că regele nu avea nici cea mai mică bănuială în privinţa domnului de Guise. În clipa în care ieşea pe poartă şi se pregătea tocmai să treacă peste puntea mobilă, se trezi din visare auzind ţăcănitul unor pinteni ce părea să se îngâne cu sunetul pintenilor săi.

Se întoarse, gândindu-se că poate regele trimisese pe cineva după el şi care nu-i fu uimirea recunoscând sub aripile răsfrânte ale coifului, chipul blajin şi mutra făţarnică a cetăţeanului Robert Briquet, din pricina căruia îşi blestema zilele că avusese parte să-l cunoască.

Cititorul îşi aminteşte, probabil, că primul gest al acestor două personaje în momentul în care se pomeniseră pentru întâia oară faţă-n faţă nu fusese chiar un gest de simpatie.

Borromée deschise gura de o jumătate de picior pătrat, cum spune Rabelais, şi, socotind că cel ce venea în urma lui dorea să-i vorbească, se opri locului, aşa că din doi paşi Chicot ajunse lângă el.

Se ştie, de altfel, cât de mari erau paşii lui Chicot.

— Să-mi sară ochii! Spuse Borromée.

— Să fiu al dracului! Exclamă Chicot.

— Paşnicul nostru cetăţean!

— Cuviosul nostru părinte!

— Cu tinicheaua asta în cap!

— Cu pieptarul ăsta de piele!

— Mă uit şi parcă nu-mi vine să cred!

— Îmi pare bine că te-am întâlnit!

Şi cei doi fanfaroni se măsurară din ochi câteva clipe, cumpănindu-se pe picioare, învrăjbiţi ca doi cocoşi care stau gata să se încaiere şi care se umflă în pene, vrând să se înfricoşeze unul pe altul.

Borromée fu primul care schimbă foaia şi, din încruntat cum era, deveni dintr-o dată prietenos. Figura încordată i se însenină şi, cu aerul deschis al unui războinic şi în acelaşi timp cu o binevoitoare politeţe, zise:

— Ţine-mă, Doamne! Că mare şmecher eşti, jupâne Robert Briquet!

— Eu, preacuvioase? Răspunse Chicot. Şi, mă rog, dacă nu ţi-e cu supărare, aş vrea să ştiu la ce te-ai gândit, spunându-mi asta?

— Păi m-am gândit la mânăstirea iacobinilor, unde m-ai făcut să cred că nu eşti decât un cetăţean oarecare. Pentru aşa ceva trebuie, într-adevăr, să fii de zece ori mai şiret şi mai îndrăzneţ decât un procuror şi un căpitan la un loc.

Chicot simţi că lauda era rostită doar din vârful buzelor şi nicidecum pornită din inimă.

— Chiar aşa? Răspunse el, blajin. Atunci ce să mai spunem de domnia ta, cinstite domn Borromée?

— De mine?

— Da, de dumneata.

— Şi de ce mă, rog?

— Fiindcă m-ai făcut să cred că erai călugăr sadea. Pentru aşa ceva trebuie, într-adevăr, să fii de zece ori mai şiret decât papa însuşi; şi să ştii, cumetre, că, spunându-ţi acest lucru, nu ţi-am nesocotit câtuşi de puţin meritele, căci sfântul nostru părinte din zilele noastre, cred că recunoşti şi dumneata, adulmecă mai abitir ca un copoi orice uneltire.

— Crezi într-adevăr ceea ce spui?

— Să n-am parte de ce văd! M-ai prins vreodată cu minciuna?

— Ei, atunci, bate palma!

Şi-i întinse mâna lui Chicot.

— Da' ştiu că m-ai bruftuluit bine la mănăstire, frate căpitan? Îi aminti Chicot.

— Aş fi jurat că nu eşti decât un civil oarecare. Ştii doar cât ne sinchisim de civili noi ăştia, militarii.

— Ai dreptate? Recunoscu Chicot, râzând? Ca şi călugării, de altfel şi totuşi uite că m-ai prins în cursă.

— În cursă?

— Fireşte; căci pentru ce, altminteri, te-ai fi deghizat, dacă nu ca să întinzi o cursă? Un căpitan viteaz ca dumneata n-ar catadicsi să lepede platoşa, decât doar dacă ar avea un motiv destul de puternic, pentru a îmbrăca, în schimb, rasa călugărească.

— Fiindcă suntem între militari? Mărturisi Borromée? Nu-mi place să umblu cu ascunzişuri. Ei bine, uite, cinstit vorbind, am niscai daraveri de pus la cale în mânăstirea iacobinilor; dar dumneata?

— Şi eu tot aşa? Spuse Chicot. Dar ssst…!

— N-ai vrea să stăm de vorbă un pic despre treburile astea?

— Mai întrebi? Ard chiar de nerăbdare, pe viaţa mea!

— Îţi place un vinişor bun?

— Bineînţeles, dacă-i bun.

— Ei, uite, ştiu undeva o cârciumioară cum nu găseşti alta în tot Parisul, cel puţin aşa cred eu.

— Ştiu şi eu una? Spuse Chicot. Cum se numeşte a dumitale?

— Cornul Abundenţei.

— Drace! Tresări Chicot.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

— Nu-ţi place cumva cârciuma asta?

— Ba nu, dimpotrivă.

— O cunoşti va să zică?

— Câtuşi de puţin, tocmai de aceea mă mir.

— Vrei să mergem acolo, cumetre?

— Sigur că da, chiar acum.

— Haidem atunci.

— Pe unde vine socoteala asta?

— Spre poarta Bourdelle. Cârciumarul e un bătrân care se pricepe la vinaţuri şi ştie foarte bine să facă deosebirea cuvenită între un om cu gusturi alese, ca dumneata şi un trecător însetat care vine doar ca să-şi ude beregata.

— Înseamnă deci că vom putea sta de vorbă în tihnă?

— Chiar în beci, dacă pofteşti.

— Fără să ne stingherească nimeni?

— N-avem decât să încuiem uşile.

— Cum văd eu? Spuse Chicot? Eşti un om tare descurcăreţ şi cu trecere nu numai în mânăstiri, dar şi pe lângă cârciumari.

— Păi ce-ţi închipui că sunt cumva în cârdăşie cu birtaşul?

— Aşa s-ar zice.

— Zău nu, de astă dată află că te înşeli: jupân Bonhomet îmi dă vin când poftesc, iar de plătit îl plătesc când am bani, asta-i tot.

— Bonhomet?! Se miră Chicot. Îmi place, pe cuvântul meu, are un nume plin de făgăduinţe.

— Care ai să vezi că vor fi împlinite. Hai cu mine, cumetre, hai cu mine!

„Păzea! Îşi spuse Chicot, plecând împreună cu aşa-zisul monah. Ai grijă şi ticluieşte-ţi cea mai iscusită schimonositură, prietene Chicot, căci dacă te recunoaşte de la bun început, te-ai dus pe copcă, iubitule şi înseamnă că eşti un mare dobitoc!”