Capitolul XLV Cum a ghicit regele Navarei că Turennius înseamnă Turenne şi Margota Margot

Camera de lucru a regelui Navarei nu era prea făloasă, se înţelege de la sine. Maiestatea sa, suveranul din Béarn, nu înota în bănet şi nu-şi îngăduia să risipească în chip nesăbuit ce brumă de avere îi rămăsese. Împreună cu dormitorul de gală, camera de lucru ocupa toată aripa dreaptă a castelului; un coridor, mărginit de o parte de anticameră sau de camera gărzilor, iar de cealaltă, de odaia de culcare, ducea spre birou.

Această cameră spaţioasă şi destul de frumos mobilată, dar fără nici un fel de fast împărătesc, avea o privelişte largă asupra unor pajişti încântătoare ce se întindeau pe malul râului.

Copaci înalţi, sălcii şi platani ascundeau şerpuirile apei, lăsând totuşi ochiul să fie orbit de lumină pe alocuri unde râul, ieşind din frunzişuri, aidoma unui zeu mitologic, se răsfăţa scânteindu-şi în bătaia soarelui solzii de aur sau, la miezul nopţii, sub razele lunii, faldurile sale de argint.

Ferestrele se deschideau, într-o parte asupra acestei privelişti fermecate, zăgăzuite în zare de un lanţ de coline, dogorite de soare în timpul zilei, dar care, pe înserat, tiveau poalele cerului cu nişte nuanţe liliachii minunat de limpezi, iar în partea cealaltă, spre curtea castelului. Primind astfel lumina dinspre răsărit, ca şi dinspre apus, prin două rânduri de ferestre aşezate faţă-n faţă, învăpăiată într-o parte, iar în cealaltă albăstrie, încăperea avea într-adevăr o înfăţişare măreaţă atunci când găzduia cu aceeaşi bunăvoinţă primele raze ale soarelui sau boarea azurie, cu luciri de sidef, a răsăritului de lună.

Chicot însă, la drept vorbind, era mult mai puţin interesat de frumuseţile naturii, decât de felul cum era întocmită încăperea în care şedea de obicei Henric. În fiecare mobilă, iscusitul ambasador căuta parcă să descifreze o literă, cu atât mai multă luare-aminte, cu cât, aşezate unele lângă altele, literele acestea trebuiau să-i dea cheia enigmei pe care se străduia de atâta vreme şi mai cu osebire în timpul călătoriei sale, s-o dezlege.

Regele se aşeză, blajin ca întotdeauna şi cu zâmbetul pe buze, într-un fotoliu din piele de căprioară, cu ţinte aurite dar cu franjuri de argint; ca să nu-l supere, Chicot trase până în dreptul lui un scaun pliant sau, mai bine zis, un taburet îmbrăcat în aceeaşi piele şi dichisit cu aceleaşi podoabe.

Henric era numai ochi, uitându-se la Chicot cu zâmbetul pe buze, aşa cum am spus, dar în acelaşi timp cu o atenţie pe care un curtean ar fi găsit-o obositoare.

— O să ţi se pară poate că sunt prea curios, dragă domnule Chicot? Rosti în cele din urmă suveranul, dar este ceva mai presus de voinţa mea; e atâta timp de când m-am deprins să te socotesc printre cei duşi de pe lume, încât, cu toată bucuria care mi-a prilejuit-o învierea dumi-tale din morţi, parcă tot nu-mi vine să cred că trăieşti. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat de ai dispărut aşa dintr-o dată de pe faţa pământului?

— De, sire? Răspunse Chicot, obişnuit să vorbească pe şleau, aşa cum îi era felul. Şi maiestatea voastră a dispărut cândva de la Vincennes. Fiecare se dă la fund cum şi când socoteşte cu cale.

— Eşti mucalit ca întotdeauna, dragă domnule Chicot, aşa cum nu cred să fie alt om pe lume? Zâmbi Henric? Şi asta mă face să-mi dau într-adevăr seama că nu stau de vorbă cu strigoiul dumitale. Dar? Adăugă el, devenind serios? N-ai vrea să lăsăm gluma deoparte şi să vorbim despre treburile noastre?

— Sunt la dispoziţia maiestăţii voastre dacă lucrul acesta n-o oboseşte prea tare.

— Să mă obosească? Rosti regele cu o scăpărare în ochi. Pe urmă, schimbând glasul, mărturisi liniştit: E adevărat că am cam început să mucezesc aici, dar n-am de ce să fiu obosit atâta timp cât nu fac nimic. Şi dacă pe ziua de azi Henric de Navara a tot umblat încolo şi încoace, regele, în schimb, n-a avut încă prilejul să-şi muncească mintea.

— Mă bucur, sire? Răspunse Chicot? Deoarece ca ambasador al unui monarh, care este totodată neam şi prieten cu maiestatea voastră, am de îndeplinit anumite misiuni cât se poate de gingaşe, pe lângă luminata voastră faţă.

— Spune mai repede atunci, fiindcă mi-ai stârnit curiozitatea.

— Sire…

— Mai înainte însă aş vrea să văd scrisorile dumitale de acreditare, cu toate că îmi dau seama că-i o formalitate de prisos, fiind vorba de dumneata; ţin totuşi să-ţi arăt că, deşi un biet ţăran din Béarn, aşa cum s-ar părea că suntem, cunoaştem totuşi îndatoririle noastre regale.

— Sire, cer iertare maiestăţii voastre? Răspunse Chicot? Dar toate scrisorile de acreditare pe care le aveam s-au irosit, fie că le-am dat pe gârlă, fie că le-am aruncat în foc, fie că le-am risipit în vânt.

— Şi pentru ce, mă rog, iubite domnule Chicot?

— Fiindcă nu-i totuna să te duci în Navara având o solie de îndeplinit, ori să te repezi până la Lyon ca să cumperi nişte pânzeturi şi fiindcă atunci când ai cinstea? O cinste, ca să zicem aşa, destul de primejdioasă? De a ţi se fi încredinţat nişte scrisori purtând semnătura regelui, se poate foarte bine să ajungi cu ele pe lumea cealaltă.

— Ai dreptate? Recunoscu Henric cu aerul cel mai blajin din lume? Drumurile nu sunt prea sigure şi la noi, aici, în Navara, suntem nevoiţi, din lipsă de mijloace, să ne bizuim pe cinstea oamenilor din popor, care de altfel, nu prea obişnuiesc să fure.

— Mai încape vorbă! Exclamă Chicot. Sunt nişte mieluşei, nişte îngeraşi, sire, dar numai în Navara.

— Chiar aşa?! Se miră Henric.

— Da, dar numai în Navara, căci, în afara graniţelor ei, lupii şi vulturii roiesc în jurul fiecărei prăzi; şi dat fiind că eram o pradă, sire, am avut şi eu parte de vulturii şi de lupii mei.

— Care, de altminteri, nu te-au mâncat de tot, precum se vede, din fericire.

— Dar nu din vina lor, sire, bată-i pustia! Fiindcă dinspre partea lor au făcut tot ce le-a stat în putere. Au găsit însă că am pielea prea scorţoasă şi n-au putut să-şi înfigă colţii în ea. Dar să lăsăm deoparte, sire, peripeţiile călătoriei mele, căci nu-şi au rostul aci şi să vorbim despre scrisoarea mea de acreditare.

— Din moment ce zici că n-o mai ai, iubite domnule Chicot? Întâmpină regele? Nu văd pentru ce am mai vorbi despre ea.

— Am vrut să spun că n-o mai am în clipa de faţă, dar că am avut totuşi una.

— Aşa? Cu atât mai bine! Fii bun şi dă-mi-o atunci, domnule Chicot? Zise Henric, întinzând mâna.

— Aici e buba, sire? Replică Chicot. Purtam într-adevăr asupra mea o scrisoare, precum am avut cinstea să spun maiestăţii voastre, o scrisoare de toată frumuseţea, aşa cum nimeni nu cred să fi purtat vreodată.

— Şi ai pierdut-o?

— M-am grăbit s-o distrug, sire, fiindcă domnul de Mayenne alerga după mine să mi-o şterpelească.

— Vărul Mayenne?

— Dumnealui în persoană.

— Noroc că nu este prea iute de picior. S-a mai îngrăşat?

— Păcatele mele, mă prind că nu, cel puţin în clipa de faţă.

— Şi de ce nu?

— Pentru că, alergând după mine, vă daţi seama, sire, că la un moment dat a avut ghinionul să mă ajungă din urmă şi, întâlnindu-ne piept în piept, pe legea mea, s-a ales cu o lovitură straşnică de spadă.

— Şi scrisoarea?

— Nici pomeneală datorită măsurilor pe care le luasem.

— Bravo! Rău faci că nu vrei să-mi istoriseşti peripeţiile călătoriei dumitale, domnule Chicot. Spune-mi, te rog, de-a fir-a-păr totul cum s-a întâmplat. Nici nu ştii cât mă interesează povestea asta.

— Maiestatea voastră este bunătatea întruchipată.

— Un singur lucru mă nelinişteşte.

— Ce anume?

— Dacă scrisoarea a fost distrusă pentru domnia sa, domnul de Mayenne, înseamnă că este distrusă şi pentru mine; cum am să ştiu atunci ce îmi scria dragul meu frate Henric, de vreme ce scrisoarea nu mai există?

— Să-mi fie cu iertăciune, sire; există totuşi în mintea mea.

— Cum aşa?

— Înainte de a o rupe în bucăţele, am avut grijă s-o învăţ pe dinafară.

— Minunată idee, domnule Chicot, minunată, într-adevăr, aşa cum numai mintea isteaţă a unui compatriot de-al meu putea să născocească. Înseamnă deci că poţi să mi-o spui pe dinafară, nu-i aşa?

— Cu dragă inimă, sire.

— Aşa cum era, fără să schimbi nici un cuvânt?

— Fără să răstălmăcesc nimic.

— Ce-ai zis?

— Ziceam c-am să v-o spun întocmai, cuvânt cu cuvânt: deşi nu cunosc limba, am o memorie straşnică.

— Ce limbă?

— Păi limba latină.

— Nu te-nţeleg? Spuse Henric, aţintindu-şi privirea sa limpede asupra lui Chicot. Ai pomenit de limba latină, de o scrisoare care…

— Într-adevăr.

— Vorbeşte desluşit. Scrisoarea fratelui meu era scrisă cumva în latineşte?

— Da, sire.

— Şi pentru ce tocmai în latineşte?

— Ah, sire, pesemne pentru că limba latină este o limbă cutezătoare, o limbă care e în măsură să spună orice, limba în care Persius şi Iuvenal au înfăţişat nebunia şi rătăcirile regilor, lăsându-le spre veşnică amintire.

— Rătăcirile regilor?

— Şi ale reginelor, sire.

Sprâncenele monarhului se încruntară deasupra ochilor adânciţi în orbite.

— Vreau să zic ale împăraţilor şi ale împărăteselor? Se corectă Chicot.

— Aşadar, dumneata ştii latineşte, domnule Chicot? Întrebă, ceva mai puţin prietenos, Henric.

— Da şi nu, sire.

— Ferice de dumneata dacă ştii; înseamnă că eşti cu mult mai norocos decât mine, care nu ştiu o boabă; de aceea n-am putut asculta niciodată cu sfinţenie liturghia, tocmai pentru că nu cunosc afurisita asta de limbă. Va să zică dumneata ştii latineşte?

— Am învăţat numai să citesc, sire, aşa cum am învăţat şi greaca şi ebraica.

— Mare înlesnire pentru dumneata, domnule Chicot. Cum s-ar zice, eşti ca o carte însufleţită.

— Maiestatea voastră a găsit cuvântul potrivit. Într-adevăr, asta sunt: o carte pe două picioare. Cine vrea îmi întipăreşte câteva pagini în minte, mă trimite pe urmă unde are nevoie şi, sosind acolo, mă citeşte cine trebuie şi se lămureşte.

— Sau nu se lămureşte deloc.

— Cum adică, sire?

— Ei, Doamne! Dacă nu ştie limba în care eşti tipărit?!

— Nu se poate, sire, suveranii ştiu tot.

— Asta e ceea ce i se spune de obicei poporului, domnule Chicot şi ceea ce linguşitorii spun, la rândul lor, suveranilor.

— Atunci, sire, n-are rost să mai împărtăşesc maiestăţii voastre cuprinsul acestei scrisori pe care mi-am dat osteneala s-o învăţ pe dinafară, de vreme ce niciunul dintre noi n-o să priceapă o iotă.

— Oare limba latină nu seamănă destul de bine cu italiana?

— Aşa se spune, sire.

— Şi cu spaniola?

— Chiar foarte bine, pe cât se pare.

— Ia să încercăm atunci: ştiu puţin italieneşte, graiul pe care-l vorbim în Gasconia seamănă mult cu spaniola şi poate că aşa o s-ajung să înţeleg latineasca, fără s-o fi învăţat vreodată.

Chicot se înclină:

— Maiestatea voastră porunceşte, aşadar?

— Adică te rog, iubite domnule Chicot.

Chicot începu cu fraza următoare, pe care o dezvoltă, adăugându-i tot felul de întorsături, spre a-i sluji drept introducere:

— Frater carissime, Sincerus amor quo te prosequebatur germanus noster Carolus nonus, functus, nuper, colit usque regiam nostram et pectori meo pertinaciter adhaeret.

Henric nici nu clipi măcar; doar la ultimul cuvânt făcu un gest spre a-l întrerupe.

— Dacă nu mă înşel? Spuse regele? Pare-mi-se că în fraza aceasta e vorba de dragoste, de stăruinţă şi de fratele meu Carol al IX-lea?

— N-aş putea tăgădui? Răspunse Chicot. Limba latină este atât de frumoasă, încât ar putea să cuprindă într-o singură frază toate lucrurile astea.

— Mai departe? Îl îmbie regele.

Chicot îşi continuă cuvântarea.

Bearnezul ascultă la fel de flegmatic toate pasajele în care se vorbea despre soţia sa şi despre vicontele de Turenne, dar în momentul când auzi numele celui din urmă, întrebă:

— Turennius nu înseamnă oare Turenne?

— Cred că da, sire.

— Şi Margota n-ar putea fi cumva numele cu care fraţii mei Carol al IX-lea şi Henric al III-lea o alintau pe sora lor şi iubita mea soţie Margareta?

— Tot ce se poate? Răspunse Chicot.

Şi recită mai departe scrisoarea până la capăt, frază cu frază, fără ca expresia întipărită pe chipul monarhului să sufere cea mai mică schimbare.

În sfârşit, stărui îndelung asupra peroraţiei, al cărei stil îl şlefuise pe îndelete, împănându-l cu nişte cuvinte atât de sforăitoare, încât s-ar fi zis că cita un paragraf din Verine sau din discursul închinat poetului Arhias.

— Gata? Întrebă Henric.

— Da, sire.

— Într-adevăr, trebuie să fie de o neasemuită frumuseţe.

— Nu-i aşa, sire?

— Ce păcat că n-am înţeles decât două cuvinte: Turennius şi Margota, ba încă şi acelea…

— Mare păcat, sire! Doar dacă maiestatea voastră nu socoteşte cu cale să încredinţeze scrisoarea unui cărturar s-o tălmăcească.

— Asta ar mai lipsi? Spuse cu însufleţire Henric. Tocmai dumneata, domnule Chicot, care ţi-ai îndeplinit cu atâta discreţie sclia, încât ai făcut să dispară manuscrisul original, tocmai dumneata găseşti de cuviinţă să mă sfătuieşti, dacă am înţeles eu bine, să dau în vileag scrisoarea aceasta?

— N-am vrut să spun asta, sire.

— Dar ai gândit-o?

— M-am gândit, ca să răspund la întrebarea pusă de maiestatea voastră, că scrisoarea fratelui său, regele Franţei, de vreme ce mi-a fost încredinţată cu atâta grijă şi expediată maiestăţii voastre printr-un trimis special, s-ar putea să cuprindă şi unele lucruri bune, de pe urma cărora maiestatea voastră ar avea prilejul să tragă foloase.

— Da, dar ca să dau pe mâna cuiva aceste lucruri bune, ar trebui să am deplină încredere în persoana aceea.

— Nici vorbă.

— Ştii ce ar trebui să faci? Spuse Henric, ca străfulgerat de o idee.

— Ce anume?

— Să te duci s-o cauţi pe soţia mea Margota; dânsa este tobă de carte. Spune-i ce cuprinde scrisoarea şi cu siguranţă că ea o să înţeleagă. Şi atunci, fireşte, o să mă lămurească şi pe mine.

— Minunată idee, maiestatea voastră! Exclamă Chicot. Parcă v-a ieşit un porumbel din gură.

— Nu-i aşa? Du-te chiar acum.

— Alerg, sire.

— Şi, mai cu seamă, ai grijă să nu schimbi nici un cuvânt.

— Nici n-aş putea; ar trebui să cunosc limba latină şi eu nu ştiu nici o boabă; doar cel mult vreun barbarism.

— Du-te, atunci, dragul meu, du-te!

Chicot ceru unele desluşiri spre a o putea găsi pe doamna Margareta şi plecă mai convins ca oricând că regele era într-adevăr o taină.