Capitolul XLVIAleea celor trei mii de paşi

Regina locuia în aripa cealaltă a castelului, aproape la fel împărţită ca şi aceea pe care Chicot tocmai o părăsise.

Mai tot timpul se auzea venind dintr-acolo câte o adiere de cântec sau se zărea câte un panaş dând târcoale prin apropiere.

Faimoasa alee a celor trei mii de paşi, despre care s-a vorbit atâta mai înainte, începea chiar sub ferestrele Margaretei, a cărei privire se putea odihni în orice clipă asupra unor lucruri îmbietoare, bunăoară ronduri încărcate de flori, bolţi de verdeaţă etc.

S-ar fi zis că biata prinţesă căuta să alunge, cu ajutorul acestor suave privelişti, gândurile negre ce sălăşluiau în adâncul cugetului său.

Un poet din Périgord? Margareta, atât în provincie cât şi la Paris, era muza poeţilor? Un poet din Périgord compusese un sonet în cinstea ei.

„Prin grija cu care se osteneşte? Spunea stihuitorul? Să-şi înarmeze cugetul său, regina încearcă să risipească întristatele amintiri.”

Născută la picioarele tronului, fiică, soră şi soţie de rege, Margareta avusese parte, într-adevăr, de grele suferinţe.

Filosofia ei, cu mai multe ifose decât a regelui Navarei, era mai puţin temeinică fiind artificială, agonisită prin îndelungate lecturi, în timp ce filosofia regelui era izvorâtă din adâncul fiinţei sale. De aceea, Margareta, oricât ar fi fost de filosoafă sau, mai bine zis, ar fi vrut să fie, lăsase vremea şi suferinţele să-i brăzdeze obrazul, făcând să se imprime pe chipul ei pecetea lor atât de grăitoare.

Cu toate acestea, regina era încă de o izbitoare frumuseţe, o frumuseţe mai curând expresivă, care, dacă trece de obicei nebăgată în seamă la oamenii de rând, în schimb, are darul de a fi deosebit de atrăgătoare la persoanele ce poartă un nume strălucit şi cărora lumea este în genere îndemnată să le acorde supremaţia frumuseţii fizice.

Margareta avea un zâmbet voios şi blând, privirea umedă şi strălucitoare, gesturile mlădioase şi învăluitoare; Margareta, aşa cum am spus, era o făptură plină de farmec.

Femeie, păşea ca o prinţesă; regină, avea mersul unei femei încântătoare. De aceea era divinizată la Nérac, unde adusese cu dânsa eleganţa, veselia şi viaţa.

Faptul că o prinţesă pariziană ca dânsa reuşise să se împace cu existenţa pe care o ducea în provincie, era o calitate în sine pentru care provincialii îi rămâneau cât se poate de recunoscători.

Curtea sa nu era numai o curte de gentilomi şi de doamne; toată lumea o iubea deopotrivă, atât ca regină cât şi ca femeie; şi, de fapt, sunetele armonioase ale flautelor şi lăutelor sale, ca şi mireasma şi resturile ospeţelor sale erau pentru toată lumea.

Margareta se pricepea să-şi folosească timpul cu atâta iscusinţă, încât fiecare zi pe care o trăia să fie o zi câştigată pentru dânsa şi niciuna dintre ele să nu fie pierdută pentru cei din jur.

Plină de fiere împotriva vrăjmaşilor săi, dar ştiind să se stăpânească şi să aştepte pentru a se putea răzbuna; simţind instinctiv, sub aparenta indiferenţă şi nestrămutata răbdare a lui Henric de Navara, o rea voinţă faţă de dânsa îngemănată cu conştiinţa pururea trează a tuturor infidelităţilor sale; fără rude, fără prieteni în preajmă, Margareta se obişnuise să trăiască înfruptându-se din plă-cerile dragostei sau, cel puţin, a ceea ce părea să semene cu dragostea şi să înlocuiască familie, soţ, prieteni şi toate celelalte, prin desfătările pe care i le puteau oferi poezia şi huzurul.

Nimeni, afară de Caterina de Medicis, nimeni, afară de Chicot, nimeni afară de câteva melancolice umbre care s-ar fi întors din mohorâta împărăţie a morţii, nimeni n-ar fi putut spune pentru ce obrajii Margaretei erau atât de palizi acum, pentru ce ochii ei se înnegurau fără vrere, adumbriţi de nebănuite tristeţi, pentru ce, în sfârşit, adâncul inimii sale lăsa să se oglindească pustiul de care era bântuit, chiar şi în privirea odinioară atât de expresivă.

Margareta nu mai avea cui să-şi deschidă sufletul.

Biata regină nici nu mai dorea să aibă vreun confident, de când cei pe care-i avusese până atunci îi vânduseră pentru un pumn de bani şi încrederea şi cinstea.

Rămăsese, aşadar, singură şi faptul acesta sporea şi mai mult în ochii navarezilor, poate chiar fără ştirea lor, măreţia atitudinii sale ce se reliefa cu atât mai lămurit în singurătatea de care era înconjurată.

De altfel, ostilitatea pe care i se părea că o simte din partea lui Henric era doar o bănuială instinctivă, prilejuită mai curând de conştiinţa propriilor sale păcate decât de mărturiile bearnezului.

Henric se purta cu mănuşi faţă de dânsa, alintând-o ca pe un vlăstar al Franţei; totdeauna îi vorbea cu o politeţe aproape servilă sau cu o încredere plină de gingăşie; în orice împrejurare şi în orice privinţă, regele înţelegea să fie un soţ şi în acelaşi timp un prieten pentru dânsa.

De aceea curtea de la Nérac, ca oricare altă curte domnească a cărei existenţă e întemeiată pe relaţii frivole, era o bogată îmbinare de armonii, atât fizice cât şi spirituale.

Cam acestea erau constatările şi reflecţiile pe care le făcea, pe temeiul unor aparenţe mult prea fragile încă, Chicot, cel mai iscoditor şi cel mai meticulos dintre toţi oamenii de pe faţa pământului.

Se dusese mai întâi la palat, potrivit îndrumărilor date de Henric, dar nu găsise pe nimeni.

Margareta se afla, după cum fusese înştiinţat, tocmai la capătul aleii ce se întindea paralel cu albia râului, vestita alee a celor trei mii de paşi; Chicot porni într-acolo, pe aleea mărginită de leandri. Trecând de jumătatea ei, zări în capăt, la umbra unui boschet de iasomie de Spania, de grozamă şi de clematite, un grup înzorzonat cu fel de fel de panglici, pene şi săbii de catifea; poate că toate marafeturile acestea frumoase erau de modă mai veche, de un gust puţin depăşit; pentru Nérac însă erau tot ce putea fi mai elegant, ba chiar de o strălucire orbitoare. Chicot, care venea de-a dreptul de la Paris, se arătă totuşi mulţumit de ceea ce i se înfăţişa ochilor.

Cum Chicot era însoţit de un paj, care mergea înainte, regina, ale cărei priviri rătăceau încolo şi încoace, stăpânite de neliniştea pururea neistovită a sufletelor melancolice, regina, zic, recunoscu uniforma slujitorilor de la curtea Navarei şi-l chemă.

— Ce cauţi, d'Aubiac? Îl întrebă ea.

Tânărul, sau, mai bine zis, copilul, căci abia împlinise doisprezece ani, se îmbujoră tot şi puse un genunchi în pământ dinaintea Margaretei.

— Doamnă? Rosti el în limba franceză, căci, după dorinţa reginei, era cu desăvârşire oprit să se întrebuinţeze dialectul local atât în relaţiile de serviciu cât şi în treburile obşteşti? Un gentilom de la Paris, trimisul Luvrului către maiestatea sa regele Navarei şi pe care maiestatea sa regele Navarei l-a trimis aici, doreşte să vorbească maiestăţii voastre.

Chipul minunat al Margaretei se rumeni deodată ca dogorit de o văpaie; regina se întoarse brusc, cu o strângere de inimă pe care, ca toate fiinţele a căror mândrie a fost multă vreme umilită, o încerca aproape în orice împrejurare.

Chicot stătea în picioare, neclintit, la douăzeci de paşi de dânsa.

Privirea ei ageră se dumeri numaidecât, după ţinuta şi după înfăţişarea gasconului, a cărui siluetă se contura lămurit pe cerul scăldat într-o lumină portocalie, că era vorba de o persoană cunoscută şi, în loc să-i poruncească noului venit să se apropie, regina se desprinse din grup.

Întorcându-se totuşi spre a-şi lua rămas bun de la societate, îi făcu un semn uşor cu mâna unuia dintre cei mai chipeşi şi mai elegant îmbrăcaţi gentilomi. Semnul acela adresat tuturor era de fapt hărăzit unuia singur. Dar cum cavalerul cel norocos părea puţin îngrijorat, cu toate că regina fluturase anume mâna spre el ca să-l liniştească şi cum unei femei nu-i scapă nimic, Margareta îl rugă:

— Domnule de Turenne, fii bun şi spune-le doamnelor că mă înapoiez într-o clipă.

Chipeşul gentilom, care purta o vestă cu mâneci bufante albă cu albastru, se înclină cu mai multă dezinvoltură decât ar fi făcut-o un curtean oarecare.

Regina se îndreptă grăbită spre Chicot, care privise, fără a se clinti din loc, această scenă ce se potrivea atât de bine cu lucrurile arătate în scrisoarea adusă de el.

— Domnul Chicot! Exclamă Margareta, uimită, apropiindu-se de gascon.

— Sluga plecată a maiestăţii voastre? Rosti Chicot? A maiestăţii voastre pururea milostivă, pururea frumoasă şi pururea regină la Nérac la fel ca şi la Luvru.

— E o minune că te văd aici, domnule, atât de departe de Paris.

— Să-mi fie iertat, doamnă, dar ideea de a săvârşi această minune n-a încolţit în mintea bietului Chicot.

— Cred şi eu. De altfel se vorbea că ai fi murit.

— Făceam numai pe mortul.

— Şi ce doreşti de la noi, domnule Chicot? S-ar putea oare să am fericirea de a-şi mai aminti cineva în Franţa de regina Navarei?

— O, doamnă? Protestă Chicot, surâzând? Fiţi fără grijă, reginele nu sunt chiar atât de lesne uitate la noi, atunci când au vârsta şi mai ales frumuseţea domniei voastre.

— Va să zică oamenii sunt tot atât de curtenitori la Paris?

— Asta l-a şi făcut pe regele Franţei? Continuă Chicot fără să răspundă la ultima întrebare? Să-i scrie regelui Navarei.

Margareta se înroşi.

— Să-i scrie?! Se miră ea.

— Da, doamnă.

— Şi scrisoarea ai adus-o dumneata?

— De adus, n-am adus-o, pentru anumite motive pe care vi le va desluşi regele Navarei, dar am învăţat-o pe dinafară, aşa că am putut să i-o spun din memorie.

— Înţeleg. Era o scrisoare importantă şi ţi-a fost teamă să nu se piardă sau să nu ţi-o fure cineva.

— Întocmai, doamnă! Şi acum, să mă ierte maiestatea voastră, dar scrisoarea era scrisă în latineşte.

— Foarte bine! Se bucură regina. Dacă-ţi aminteşti, cunosc limba latină.

— Dar regele Navarei o ştie? Întrebă Chicot.

— E foarte greu de ştiut, dragă domnule Chicot, ce ştie şi ce nu ştie regele Navarei.

— Aşa! Se lumină Chicot, văzând că nu era singurul care se străduia să dezlege această enigmă.

— Judecând după aparenţe? Adăugă Margareta? N-o prea cunoaşte, căci niciodată nu înţelege sau nu pare să înţeleagă atunci când vorbesc latineşte cu câte cineva de la curte.

Chicot îşi muşcă buzele.

— Ei, drăcie! O sfecli el.

— Şi i-ai spus ce scria în ea? Întrebă Margareta.

— Da, deoarece era pentru dânsul.

— Şi ai avut impresia că a înţeles?

— Numai două cuvinte.

— Care?

— Turennius şi Margota.

— Turennius şi Margota?

— Da, amândouă sunt pomenite în scrisoare.

— Şi ce-a spus?

— M-a trimis la domnia voastră, doamnă.

— La mine?

— Da, sub cuvânt că scrisoarea pare să cuprindă veşti mult prea importante pentru ca s-o poată încredinţa unui străin s-o tălmăcească, lucru pe care ar fi mai bine să-l faceţi domnia voastră, cea mai frumoasă dintre femeile savante şi cea mai savantă dintre frumoase.

— Sunt gata să te ascult, domnule Chicot, de vreme ce aşa a poruncit regele.

— Vă mulţumesc, doamnă. Unde doreşte maiestatea voastră să mă asculte?

— Aici; ba nu, mai bine la mine: vino în camera mea de lucru, te rog.

Margareta se uită adânc în ochii lui Chicot, care, milostivindu-se de dânsa, poate, o lăsase să întrezărească dinainte o frântură de adevăr.

Biata femeie simţi nevoia unui sprijin sau poate a unei ultime clipe de dragoste înainte de a înfrunta încercarea ce o pândea.

— Viconte? I se adresă ea domnului de Turenne? Dă-mi braţul până la castel. Fii atât de bun, te rog, domnule Chicot şi ia-o înainte.