Capitolul LXXXIVCum a început Chicot să desluşească scrisoarea ducelui de Guise

Chicot era aproape convins că mai văzuse undeva un om de statura călăreţului care se dovedise însufleţit de atâta bunăvoinţă; din păcate însă, de când cu călătoria pe care o făcuse în Navara, unde avusese parte să vadă atâtea staturi diferite, memoria lui începuse să cam încurce lucrurile şi nu-i mai putea pune la îndemână, cu promptitudinea obişnuită, numele care, în momentul acela, îi stătea pe limbă.

Cum şedea aşa ascuns în întuneric, cu ochii aţintiţi asupra ferestrei luminate, întrebându-se pentru ce anume poposiseră la Mândrul Cavaler bărbatul şi femeia aceea şi ce puneau la cale între patru ochi, după ce-l părăsiseră pe Ernauton în casa misterioasă, bravul nostru gascon văzu deschizându-se uşa ospătăriei şi, în snopul de lumină ce se revărsă prin deschizătură, zări strecurându-se o umbră ce părea să fie a unui călugăr. Umbra se opri locului o clipă şi ridică ochii spre fereastra la care se uita Chicot.

„Mare minune! Mormăi Chicot. Parc-ar fi o rasă de iacobin; se vede că jupân Gorenflot a început s-o lase mai moale cu disciplina, de vreme ce îngăduie oilor sale să umble creanga la o oră atât de târzie şi atât de departe de mânăstire!”

Urmărindu-l cu privire pe iacobin în timp ce cobora strada Augustinilor, nu ştiu ce instinct, cu care Chicot părea în chip deosebit înzestrat, îi suflă la ureche că s-ar putea să deslege cu ajutorul acestui călugăr misterul a cărui cheie zadarnic o căutase până atunci.

De altminteri, aşa cum ceva mai înainte i se păruse a recunoaşte statura călăreţului, Chicot avu impresia că monahul cel mărunţel semăna totuşi cu cineva cunoscut, atât prin felul în care îşi mişca umerii cât şi prin mersul cazon, puţin legănat, atât de caracteristic pentru obişnuiţii sălilor de scrimă sau de gimnastică.

„Să mă bată Dumnezeu? Boscorodi el? Dacă sub rasa asta nu se ascunde micul păgân pe care au vrut să mi-l dea ca tovarăş de călătorie şi care mânuieşte cu atâta iscusinţă archebuza şi floreta!”

De îndată ce gândul acesta îi încolţi în minte, ca să se convingă dacă era ori nu întemeiat, Chicot desfăcu cataligele sale de o poştă şi, din zece paşi, îl ajunse din urmă pe prichindelul care îşi suflecase poalele anteriului deasupra picioarelor uscăţive şi sprintene ca să poată merge mai repede.

De altfel, nu trebui să-şi dea prea mult osteneala, deoarece prichindelul se oprea când şi când ca să mai arunce o privire înapoi, ca şi cum s-ar fi rupt cu greu din locul acela şi cu nespusă părere de rău. Şi de câte ori se uita înapoi, privirea lui era îndreptată spre ferestrele luminate ale hanului.

Chicot nu apucase să facă nici zece paşi şi se şi dumeri că bănuielile lui erau întemeiate.

— Hei, băieţaş! Îl strigă el. Hei! Jacques, puiule! Hei! Clément, dragul meu! Stai!

Ultimul cuvânt îl rostise pe un ton atât de milităros, încât monahul cel mărunţel tresări.

— Cine mă strigă? Întrebă tânărul, răstit, cu un glas mai degrabă burzuluit decât îndatoritor.

— Eu? Îi răspunse Chicot? Proţăpindu-se în faţa iacobinului. Eu, nu mă mai recunoşti, fiule?

— Ah! Domnul Robert Briquet! Exclamă călugăraşul.

— Eu însumi, puiule. Dar unde te duci mătăluţă, dragul tatii, la ora asta târzie?

— La mânăstire, domnule Briquet.

— Fie; dar de unde-mi vii matale?

— Eu?

— Da' cine, eu? Berbantule!

Tânărul tresări.

— Nu ştiu ce vreţi să ziceţi, domnule Briquet? Se zbârli el. N-am plecat de capul meu, dimpotrivă, chiar dom Modeste m-a trimis în oraş cu o treabă importantă. Dacă nu mă credeţi, puteţi să-l întrebaţi.

— Stai, stai. Binişor, preacuvioase, binişor, puiule! Prea te-aprinzi repede, nenişorule, mai repede ca praful de puşcă.

— Cum să nu te-aprinzi, când îţi spune cineva nişte lucruri ca astea pe care mi le spui dumneata?

— Păi, de, când vezi un anteriu ca al tău ieşind dintr-o cârciumă la ora asta…

— Eu, dintr-o cârciumă?

— Fireşte, casa asta din care ai ieşit acum nu e ospătăria Mândrului Cavaler? Ei, vezi că te-am prins cu mâţa-n sac?

— Aveţi dreptate? Recunoscu Clement? Am ieşit într-adevăr dintr-o casă, dar nu dintr-o cârciumă.

— Ei, asta-i bună! Spuse Chicot. Vrei să zici că ospătăria Mândrului Cavaler nu e o cârciumă?

— O cârciumă e un local în care se bea şi cum eu n-am băut nimic în casa asta, înseamnă că pentru mine casa asta nu este o cârciumă.

— Nu mă înnebuni? E o interpretare foarte subtilă şi pun capul jos că într-o bună zi ai să ajungi un teolog de mâna-ntâi; la urma urmei, de vreme ce zici că n-ai intrat în casa asta ca să bei, ce-ai căutat atunci înăuntru?

Clément nu-i mai răspunse nimic de astă dată şi, cu toate că era atât de întuneric, Chicot putu să citească pe chipul său hotărârea nestrămutată de a nu mai rosti un singur cuvânt.

Hotărârea aceasta avu darul să-l necăjească din cale afară pe prietenul nostru, care era obişnuit să ştie tot ce se întâmplă.

În pofida muţeniei sale, nu se putea spune că micul Clément era cumva necăjit; dimpotrivă, se arătase încântat de întâmplarea ce i-l scosese în cale fără veste pe jupân Robert Briquet, iscusitul său maestru de scrimă, şi-l întâmpinase cu toată bucuria la care te-ai fi putut aştepta din partea unui om cu o fire atât de închisă şi de îndărătnică.

Până una alta însă, conversaţia se destrămase cu desăvârşire. Vrând să înnoade firul rupt, Chicot fu gata să aducă vorba despre fratele Borromée, dar, cu toate că Chicot nu avea nici un fel de remuşcări sau îşi închipuia că nu are, numele acestuia se stinse pe buzele lui înainte de a fi apucat să-l rostească.

Tânărul, deşi nu-şi descleşta gura, părea să aştepte ceva; s-ar fi zis că în momentul acela nu era fericire mai mare pentru el decât să rămână cât mai multă vreme în preajma ospătăriei Mândrului Cavaler.

Robert Briquet încercă atunci să-i vorbească despre călătoria în care băiatul nădăjduise o clipă că-l va putea însoţi.

Ochii lui Jacques Clément scăpărară la auzul cuvintelor ce-i zugrăveau necuprinsul depărtărilor şi libertatea.

Robert Briquet îi povesti că în ţările pe care le străbătuse, scrima era la mare cinste; după care adăugă în treacăt că învăţase chiar câteva lovituri de toată frumuseţea.

Nu trebui mai mult ca să-l stârnească pe Jacques, care stătea ca pe cărbuni aprinşi. Băiatul îi ceru să-i arate şi lui aceste lovituri, drept care Chicot îi schiţă câteva dintre ele, încrucişând braţul său lung de un stânjen cu braţul novicelui.

Dar toate pălăvrăgelile lui Chicot nu reuşiră să înmoaie cerbicia micului Clément; şi, în timp ce se străduia să pareze loviturile necunoscute pe care i le arata prietenul său, jupân Robert Briquet, în ruptul capului nu se înduplecă să-i spună ce anume căuta prin partea locului.

Înciudat, dar păstrându-şi cu toate astea stăpânirea de sine, Chicot se gândi să încerce a-l trage de limbă, punându-i în cârcă tot felul de ponoase; nedreptatea este unul dintre cele mai puternice mijloace care vor fi fost născocite vreodată pentru a dezlega limba femeilor, copiilor şi a celor mai mici decât tine, oricine ar fi ei.

— Orice s-ar zice, puiule? Spuse el, ca şi când s-ar fi întors iar la părerea lui de la început? Orice s-ar zice, eşti o podoabă de călugăr, băiatul tatii! Atâta doar că-ţi place să baţi locantele şi încă ce fel de locante! Dintr-alea care găzduiesc nişte cuconiţe frumoase, ba mai mult, chiar stai şi caşti gura, răpit de fericire, la fereastra lor, privindu-le umbra pe perdele. Ştrengarule, ştrengarule, să ştii că am să te spun lui dom Modeste!

Săgeata nimeri drept la ţintă, mai sigur chiar decât şi-ar fi închipuit Chicot, care, în momentul când începuse vorba, nu se gândise c-ar putea să-i pricinuiască o rană atât de adâncă.

Jacques se răsuci ca un şarpe călcat pe coadă.

— Nu-i adevărat! Strigă el, împurpurat de ruşine şi de mânie. Eu nu mă uit la femei!

— Ba da, ba da? Stărui Chicot. Dimpotrivă, era o cuconiţă foarte nostimă la Mândrul Cavaler când ai ieşit tu de acolo; te-am văzut când ai întors capul ca s-o mai priveşti o dată şi ştiu c-ai aşteptat-o în foişor, după cum ştiu, de asemenea, c-ai şi vorbit cu dânsa.

Chicot ajunsese la aceste concluzii folosind metoda inductivă.

De astă dată Jacques îşi ieşi din sărite.

— Sigur c-am vorbit cu dânsa! Răbufni el. Nu cumva e păcat să vorbeşti cu femeile?

— Fireşte că nu, atunci când n-o faci din propriul tău îndemn, ci ademenit de ispitirile satanei.

— Satana n-are nici un amestec aici: trebuia să-i vorbesc, de vreme ce fusesem trimis la dânsa cu o scrisoare.

— Cine te-a trimis? Dom Modeste, nu-i aşa? Întrebă Chicot.

— Da, duceţi-vă acum şi pârâţi-mă, dumnealui!

Chicot, care bâjbâise o bucată de vreme năuc prin beznă, simţi la auzul acestor cuvinte un fulger săgetând negurile ce-i învăluiau creierul.

— Ei, vezi că ştiam? Rosti el.

— Ce ştiaţi?

— Ceea ce nu voiai să-mi spui.

— Nu obişnuiesc să mărturisesc nici secretele mele, cu atât mai puţin secretele altora.

— Foarte bine, dar mie?

— Şi de ce tocmai dumneavoastră?

— Mie, care sunt prieten cu dom Modeste şi care…

— Care ce?

— Mie, care ştiu dinainte tot ce-ai putea să-mi spui.

Tânărul Jacques se uită la Chicot, clătinând din cap cu un zâmbet neîncrezător.

— Ei bine? Îl înfruntă Chicot? Vrei să-ţi spun eu ceea ce tu cauţi cu atâta grijă să-mi ascunzi?

— Vreau, cum să nu vreau? Spuse Jacques, Chicot făcu o sforţare.

— În primul rând, bietul Borromée, sărmanul…

Jacques se întunecă la faţă.

— Ah! Scrâşni băiatul. Să fi fost eu acolo…

— Ce s-ar fi întâmplat dacă erai tu acolo?

— S-ar fi schimbat lucrurile.

— Vrei să zici c-ai fi sărit să-l aperi de elveţienii cu oare se încăierase?

— L-aş fi apărat de toată lumea!

— Aşa încât n-ar mai fi fost omorât?

— Sau aş fi fost şi eu omorât o dată cu el.

— Vorba e că n-ai fost, aşa că bietul om a avut parte să moară într-un han păcătos şi a murit cu numele lui dom Modeste pe buze, aşa-i?

— Da.

— Drept care, dom Modeste a fost numaidecât înştiinţat, nu?

— De un om cu o mutră înspăimântată, care a ridicat toată mânăstirea în picioare.

— Şi atunci dom Modeste a poruncit să i se aducă litiera şi a alergat la Cornul Abundenţei?

— De unde ştiţi?

— Ei, vezi că nu mă cunoşti încă, băieţaş! Eu, pasămite, sunt niţeluş vrăjitor.

Jacques se dădu doi paşi înapoi.

— Stai că n-am terminat? Continuă Chicot? Ale cărui gânduri, pe măsură ce vorbea, începeau să se limpezească la lumina propriilor sale cuvinte. În buzunarul mortului, după câte ştiu, s-a găsit o scrisoare.

— Chiar aşa, o scrisoare.

— Şi atunci, dom Modeste l-a trimis pe odorul său Jacques să ducă scrisoarea persoanei căreia îi era adresată.

— Da.

— Şi Jacques, drăguţul de el, a luat-o numaidecât la picior spre palatul Guise.

— O!

— Unde n-a găsit pe nimeni.

— Sfinte Dumnezeule!

— Decât pe domnul de Mayneville.

— Ţine-mă, Doamne!

— Care domn de Mayneville l-a însoţit pe Jacques până la hanul Mândrului Cavaler.

— Domnule Briquet, domnule Briquet? Exclamă Jacques? Dacă ştiţi şi asta…

— Ei, drăcovenie, vezi bine că ştiu! Rosti Chicot, triumfător, deoarece reuşise să scoată la iveală, din pânzele de negură în care zăceau învăluite până atunci o seamă de lucruri ce-i rămăseseră necunoscute şi care pentru el aveau atâta importanţă.

— Acum vă daţi seama, domnule Briquet, nu-i aşa? Spuse Jacques? Că nu sunt vinovat?

— Nu? Recunoscu Chicot? Nu eşti vinovat nici pentru că ai fi făcut, nici pentru că n-ai fi făcut ceva, ci eşti vinovat fiindcă ai păcătuit cu gândul.

— Eu?!

— Bineînţeles, de vreme ce te gândeşti că ducesa e grozav de frumoasă.

— Eu?!

— Şi întorci mereu capul ca s-o vezi măcar pe fereastră.

— Eu?!

Novicele se îmbujoră tot şi îngăimă:

— E adevărat, seamănă cu icoana Fecioarei Maria pe care maică-mea o ţinea la căpătâi.

— Ia te uită! Murmură Chicot. Câte lucruri au de pierdut oamenii care nu sunt curioşi din fire!

Îl puse pe micul Clément, care era acum la cheremul lui, să-i povestească de-a fir-a-păr tot ceea ce-i istorisise el însuşi mai înainte, dar cu ceva mai multe amănunte pe care Chicot n-avea de unde să le cunoască.

— Vezi şi tu acum? Îi spuse gasconul, după ce călugăraşul sfârşi de povestit? Ce nepriceput profesor de scrimă era fratele Borromée şi că n-aveai ce învăţa de la el.

— Domnule Briquet? Întâmpină micul Jacques? Nu se cuvine să vorbim de rău despre morţi.

— Nu, dar trebuie totuşi să recunoşti un lucru.

— Ce anume?

— Că Borromée era mai puţin îndemânatic decât cel care l-a răpus.

— Aici aveţi dreptate.

— Cam asta-i tot ce aveam să-ţi spun. Bună seara, băieţaş, să ne vedem cu bine şi dacă vrei…

— Ce să vreau, domnule Briquet?

— De aci înainte poţi să iei lecţii de scrimă cu mine.

— O, cu dragă inimă!

— Şi acum ia-o din loc, puiule, fiindcă eşti aşteptat cu nerăbdare la mânăstire.

— Adevărat. Vă mulţumesc, domnule Briquet, că mi-aţi adus aminte.

Şi călugăraşul o rupse la fugă, făcându-se nevăzut.

Chicot avea motive temeinice să caute a se descotorosi de interlocutorul său. Reuşise să-i stoarcă tot ce dorea să ştie, dar, pe de altă parte, îi mai rămăsese încă ceva de aflat.

Întinse deci pasul, îndreptându-se spre casă. Litiera, slujitorii şi calul adăstau ca şi mai înainte în faţa Mândrului Cavaler. Chicot se urcă tiptil sus pe acoperiş.

Casa de peste drum era tot luminată.

Din clipa aceea Chicot nu mai avu ochi decât pentru ea.

Îl văzu mai întâi, printre perdelele unei ferestre, pe Ernauton, care se plimba încolo şi încoace, cuprins de neastâmpăr, ca şi când ar fi aşteptat ceva. Văzu apoi întorcându-se litiera, îl văzu pe Mayneville plecând şi, în sfârşit, o văzu pe ducesă intrând în camera în care Ernauton aştepta cu sufletul la gură, înfrigurat.

Ernauton îngenunche la picioarele ducesei, care-i dădu mâna-i albă să i-o sărute. Pe urmă ducesa îl ridică de jos pe tânărul cavaler şi-i porunci să se aşeze în faţa ei, la o masă aşternută cu tot dichisul.

„Curios? Chibzui Chicot în sinea lui? La început fi zis că-i vorba de o uneltire, ca să se dovedească până la urmă că era vorba de o întâlnire de dragoste!… Da? Continuă Chicot? Dar cine a stabilit întâlnirea asta? Doamna de Montpensier, fireşte.”

Apoi, ca şi când în mintea lui s-ar fi aprins o nouă lumină:

— Pliii! Ca să vezi! Murmură el.

„Dragă surioară… Sunt întru totul de acord cu planul dumitale în privinţa celor Patruzeci şi Cinci; îngăduie-mi totuşi să-ţi spun, scumpă surioară, c-ar însemna să le faci o cinste pe care secăturile astea n-o merită.”

— Drăcia dracului! Exclamă Chicot. Mă întorc iar la părerea mea de la început: nu-i vorba de dragoste, ci de o uneltire. Doamna ducesă de Montpensier îl iubeşte pe domnul Ernauton de Carmainges; să nu scăpăm, aşadar, din ochi dragostea doamnei ducese.

Drept care Chicot rămase la pândă până la orele douăsprezece şi jumătate din noapte, când Ernauton o şterse pe aci încolo, acoperindu-şi faţa cu mantia, în timp ce doamna ducesă de Montpensier se urcă din nou în litieră.

„Şi acum? Hotărî Chicot în sinea lui, coborând scara? Să vedem care poate fi primejdia aceea de moarte menită să-l înlăture din calea ducelui de Guise pe moştenitorul prezumtiv al tronului? Cine să fie oamenii aceia despre care se credea c-ar fi murit şi care mai sunt încă în viaţă? Sfinte Sisoe! S-ar putea să fiu pe urmele lor!”