Capitolul LXXXVCardinalul de Joyeuse

Tinereţea are unele îndărătnicii, fie în rău, fie în bine, care trag tot atât de greu în cumpănă ca şi cutezanţa hotărârilor luate la o vârstă matură.

Îndrumate pe calea cea bună, aceste aşa-numite îndărătnicii dau naştere isprăvilor de seamă şi sădesc în sufletul omului ce abia îşi începe viaţa un imbold menit să-l călăuzească pe un făgaş firesc, spre cine ştie ce răsunătoare faptă eroică.

Bayard şi Duguesclin, bunăoară, au ajuns străluciţi căpitani după ce fuseseră cei mai arţăgoşi şi mai nărăvaşi copii de pe lume; şi tot aşa faimosul păzitor de porci, căruia soarta îi hărăzise să fie păstor în Montalta şi din care geniul l-a plămădit pe Sixtus al V-lea, a ajuns un papă de mare prestigiu numai pentru că se încăpăţânase să-şi facă de mântuială meseria lui de porcar.

Şi tot aşa, de pildă, cele mai aprige caractere spartane s-au călit cu timpul pentru a-şi dovedi destoinicia prin neasemuite vitejii, după ce la început dârzenia lor ieşise în vileag doar prin prefăcătorie şi cruzime.

Portretul pe care vrem să-l schiţăm în rândurile ce urmează este al unui om obişnuit; cu toate acestea, numeroşi biografi ar fi constatat cu siguranţă că Henri du Bouchage, la vârsta de douăzeci de ani, avea stofă de om mare.

Henri se îndărătnici să se lase robit de dragostea lui şi să dorească a se sihăstri cât mai departe de lume. Câteva zile deci rămase singur cu gândul de care sufletul său era pururea stăpânit, aşa cum îl sfătuise fratele său şi cum îi poruncise monarhul; şi cum, între timp, gândul acesta se înrădăcinase tot mai adânc în cugetul lui, se hotărî într-o dimineaţă să dea ochi cu fratele său cardinalul, persoană cu vază, care, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, era de doi ani încheiaţi cardinal şi care, după ce fusese păstorul arhiepiscopiei de Narbonne, se ridicase pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei ecleziastice, datorită obârşiei sale alese şi minţii sale iscusite.

François de Joyeuse, pe care l-am adus în scenă ceva mai înainte pentru a lămuri îndoielile lui Henric de Valois în legătură cu Sylla, François de Joyeuse, tânăr şi monden, chipeş şi inteligent, era unul dintre cei mai străluciţi oameni ai vremii. Ambiţios din fire, dar prudent din calcul, cât şi din pricina situaţiei pe care o avea, François de Joyeuse ar fi putut cu drept cuvânt să-şi însuşească deviza: Nimic nu-i de prisos, deviză pe care ar fi ilustrat-o din plin.

Era poate singurul dintre curteni? Şi François de Joyeuse se vădea să fie mai presus de orice curtean? Care ştiuse să-şi facă două puternice reazeme din cele două tronuri, cel duhovnicesc şi cel laic, de care depindea în egală măsură, atât ca gentilom francez cât şi ca prinţ al bisericii. Sixtus îl ocrotea la fel ca Henric al III-lea, Henric al III-lea îl oblăduia întocmai ca Sixtus. Era italian la Paris şi parizian la Roma şi pretutindeni dibaci şi plin de măreţie.

Dacă totuşi Joyeuse, marele amiral, avea ceva mai multă greutate, asta se datora numai şi numai spadei sale; se vedea însă lămurit, după zâmbetul ce mijea uneori pe buzele cardinalului, că dacă era lipsit de împovărătoarele arme lumeşti pe care, cât era el de fercheş, fratele său le mânuia cu atâta iscusinţă, ştia în schimb să folosească şi să răsfolosească armele duhovniceşti pe care i le încredinţase cârmuitorul suprem al bisericii.

Cardinalul François de Joyeuse agonisise în scurtă vreme o avere destul de frumoasă, în primul rând datorită moştenirii părinteşti şi apoi de pe urma diferitelor venituri ecleziastice. Pe atunci biserica era bine înzestrată, ba chiar cu prisosinţă şi când comorile pe care le avea în stăpânire se istoveau, cunoştea izvoarele, astăzi sleite cu desăvârşire, care puteau să-i umple din nou sipetele golite.

François de Joyeuse, aşadar, trăia pe picior mare. Lăsându-i fratelui său mândria castei militare, se înconjura de preoţi, episcopi şi arhiepiscopi ce ticseau anticamerele sale, avea cum s-ar zice rosturile lui. De îndată ce fusese uns cardinal, fiind prinţ al bisericii şi, prin urmare, mai presus în rang decât fratele său, îşi tocmise paji, după moda italiană şi gărzi, după moda franceză. Atât gărzile cât şi pajii aflaţi în slujba sa nu erau însă decât un mijloc de a-şi putea îngădui ceva mai multă libertate. Adeseori îşi punea gărzile şi pajii să escorteze o litieră impună-toare printre perdelele căreia se strecura mâna înmănuşată a secretarului său, în timp ce el, călare, cutreiera deghizat oraşul, cu spada la şold, cu perucă, cu un guler plisat, mare cât roata carului şi cu cizme de călărie al căror zornăit îi înveselea inima.

Cardinalul se bucura, aşadar, de foarte multă trecere, căci, de la o anumită treaptă în sus, norocul unui om are darul de a atrage totul spre sine, ca şi când ar fi alcătuit din atomi încârligaţi, silind orice împrejurări norocoase să roiască în jurul lui în chip de sateliţi şi de aceea numele vestit al părintelui său ca şi faima nemaipomenită pe care o câştigase în ultimul timp fratele lui, Anne, îşi revărsau asupra sa toată strălucirea. Pe de altă parte, cum căutase necontenit să respecte cu cea mai mare străşnicie principiul care-i dicta să-şi ascundă cu grijă viaţa personală şi să răspândească, în schimb, din prisos harurile minţii sale, cardinalul trecea drept un om foarte mare chiar în sânul familiei sale, fericire pe care au jinduit-o în zadar atâţia împăraţi încărcaţi de glorie şi încununaţi de slava unui neam întreg.

Acesta era prelatul în preajma căruia se hotărî să caute mângâiere contele du Bouchage după explicaţia pe care o avusese cu fratele său şi după întrevederea cu regele Franţei. Numai că, aşa cum am spus, lăsase să treacă vreo câteva zile pentru a se supune îndemnurilor stăruitoare ale fratelui său mai mare şi ale suveranului său.

François locuia într-o casă de toată frumuseţea pe insula din mijlocul oraşului. Curtea vastă a locuinţei sale era pururea împânzită de călăreţi şi litiere; înalta faţă bisericească, al cărei palat avea o grădină aşezată chiar pe ţărmul fluviului, nu părea să se sinchisească însă prea tare că anticamerele şi curţile erau ticsite de curteni şi cum grădina avea o ieşire spre malul apei, iar ceva mai încolo se afla o luntre care-l purta în tăcere pe cardinal oricât de departe şi oricât de lin i-ar fi poftit inima, adeseori era aşteptat în zadar de solicitatori, cărora li se spunea că prelatul nu putea primi pe nimeni deoarece se simţea prost cu sănătatea sau pentru că avea de îndeplinit un canon cu toată străşnicia.

Astfel, ca să spunem aşa, locuinţa lui era o mică Italie în mijlocul frumosului oraş al regelui Franţei, era o a doua Veneţie între cele două braţe ale Senei.

François era mândru din fire, dar nicidecum înfumurat; îşi iubea prietenii ca pe nişte fraţi, iar pe fraţii săi aproape tot atât de mult ca şi pe prietenii lui apropiaţi. Cu cinci ani mai mare decât du Bouchage, nu-i precupeţea mezinului nici sfaturile bune şi nici pe cele proaste, după cum se arăta deopotrivă de darnic faţă de el şi cu zâmbetele şi cu punga.

Cum însă ştia să poarte ca nimeni altul sutana de cardinal, lui du Bouchage i se părea frumos şi plin de nobleţe, aproape cutremurător, de aceea îl respecta poate mai mult decât pe cel mai vârstnic dintre fraţi. Henri îi dezvăluia uneori lui Anne, cu inima înfiorată de emoţie sub platoşa scânteietoare şi sub fireturile lui de militar fercheş, pătimirile dragostei sale, în timp ce lui François nu s-ar fi încumetat nici măcar a i se spovedi ca unui duhovnic.

Cu toate astea, în momentul în care se îndreptă spre palatul cardinalului, Henri luase în sfârşit o hotărâre: se gândise să-şi deschidă inima fără înconjur mai întâi duhovnicului şi după aceea prietenului.

Intrând în curte, se întâlni cu câţiva gentilomi care ieşeau din palat plictisiţi, după ce stăruiseră o mulţime, cerşind în zadar favoarea de a fi primiţi în audienţă.

Străbătu anticamerele, sălile, apoi încăperile locuinţei cardinalului. I se spusese, ca şi celorlalţi care fuseseră mai înainte, că fratele său era într-o consfătuire; nici unuia dintre slujitori însă nu i-ar fi trecut prin minte să-i închidă uşa în nas.

Du Bouchage luă deci în şir toate încăperile şi ieşi în grădină, o adevărată grădină de prelat roman, plină de umbră şi de răcoare şi îmbălsămată de miresme, aşa cum ar fi azi grădina vilei Pamfilia sau aceea a palatului Borghese.

Henri poposi la umbra unui boschet; în momentul acela poarta de zăbrele ce dădea spre ţărmul fluviului scrâşni din ţâţâni şi un bărbat înfăşurat într-o mantie largă, cafenie, pătrunse în grădină, însoţit de un fel de paj. Zărindu-l pe Henri, care era prea copleşit de gânduri ca să ia aminte la el, noul venit se furişă printre copaci, în aşa fel încât să nu prindă de veste nici du Bouchage, nici altcineva.

Henri nici măcar nu băgă de seamă că între timp sosise cineva în mare taină; doar când întoarse capul după câteva clipe, îl văzu pe bărbatul cel misterios strecurându-se în palat.

După ce mai zăbovi aşa vreo zece minute pe afară, tocmai se pregătea să intre la rândul său în casă pentru a întreba vreun fecior la ce oră anume credea că ar putea da ochi cu fratele său, când un slujitor, care părea să-l caute prin grădină, zărindu-l, se îndreptă spre el şi-l rugă să poftească în bibliotecă, unde îl aştepta cardinalul.

Henri se urni agale din loc pentru a da urmare acestei invitaţii, bănuind că avea de dat o nouă luptă; îl găsi pe fratele său îmbrăcându-se, cu ajutorul unui camerier, în straie ecleziastice cu o croială puţin cam laică, dar elegante şi, mai cu seamă, comode.

— Bună dimineaţa, conte! Îl întâmpină cardinalul. Ce mai veşti, frăţioare?

— Veşti minunate despre familia noastră? Îi răspunse Henri. Anne, precum ştii probabil, şi-a dovedit în chip strălucit destoinicia în timpul retragerii de la Anvers şi trăieşte.

— Şi, slavă Domnului, domnia ta eşti bine, sănătos, Henri?

— Da, frăţioare.

— Vezi, dar? Îi atrase atenţia cardinalul? Că Atotputernicul şi-a întins braţul asupra noastră.

— Recunoştinţa pe care i-o port e atât de adâncă, frăţioare, încât m-am hotărât să-mi închin pe veci viaţa stăpânului ceresc, slujindu-l până la capătul zilelor mele; vreau deci să-ţi vorbesc cu tot dinadinsul despre această hotărâre, ce mi se pare destul de coaptă acum şi despre care ţi-am spus câte ceva mai înainte.

— Tot te mai gândeşti la asta, du Bouchage? Rosti cardinalul pe un ton uşor ridicat, care arăta că Joyeuse avea să întâmpine într-adevăr o împotrivire.

— Tot, frăţioare.

— Dar e cu neputinţă, Henri? Răspunse cardinalul? Nu ţi s-a spus, doar?

— N-am ascultat ce mi s-a spus, frăţioare, pentru că un glas mai puternic dinlăuntrul meu mă împiedică să aud orice cuvânt ce încearcă să mă îndepărteze de Dumnezeu cel atotputernic.

— Nu eşti chiar atât de neştiutor, frăţioare, de rosturile lumii acesteia? Rosti cardinalul cu toată seriozitatea? Ca să-ţi închipui că glasul acela lăuntric e într-adevăr glasul Celui de Sus; dimpotrivă şi ţi-o spun cu toată convingerea, e vorba mai curând de un simţământ cât se poate de pământesc. Dumnezeu n-are nici un amestec în treaba asta, nu lua deci în deşert numele său binecuvântat şi, mai cu seamă, nu căuta să te amăgeşti, confundând un simţământ pământesc cu un glas venit din tării.

— Nu caut de fel să mă amăgesc, frăţioare, voiam numai să-ţi spun că simt în mine un îndemn nestăvilit ce mă poartă spre reculegere şi singurătate.

— Bravo, Henri, acum putem vorbi, în sfârşit, omeneşte. Ei bine, dragul meu, în cazul acesta, uite care cred eu c-ar fi mijlocul cel mai bun: ţinând seama de dorinţele tale, am să te fac cel mai fericit om din lume.

— O, mulţumesc, din suflet îţi mulţumesc, frăţioare!

— Ascultă-mă atunci, Henri. Lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut e să iei o pungă cu bani şi doi scutieri şi să cutreieri toată Europa, aşa cum îi şade bine unui vlăstar al familiei din care ne tragem. Vei cerceta cu prilejul acesta ţări îndepărtate, Tartaria, Rusia chiar, laponii, popoarele acelea pe care nu le vede niciodată soarele; vei putea astfel să te cufunzi cât de adânc în gândurile tale, până ce viermele pustiitor ce-ţi roade sufletul va fi pierit sau îşi va fi împlinit măsura… Şi atunci ai să te poţi întoarce din nou în mijlocul nostru.

Henri, care şedea într-un jilţ, se ridică în picioare, cu un aer şi mai grav decât al fratelui său.

— Nu m-ai înţeles, monseniore? Spuse el.

— Iartă-mă, Henri, dar parcă vorbeai adineauri de reculegere şi singurătate.

— Da, e adevărat, dar, vorbind despre reculegere şi singurătate, mă gândeam la mânăstire, frăţioare şi nicidecum la călătorii; a cutreiera lumea înseamnă să te mai poţi bucura încă de viaţă, în timp ce eu aproape că nu doresc altceva decât să mor şi, dacă nu mi-e dat totuşi să mor, cel puţin să cunosc liniştea morţii.

— Ce idee smintită! Iartă-mă că ţi-o spun, Henri, fiindcă, la urma urmei, când un om vrea neapărat să fie singur, poate fi singur oriunde. Dar, dacă aşa doreşti domnia ta, fie şi mânăstirea. Ei bine, acum îmi dau seama pentru ce te-ai gândit să vii la mine ca să-mi împărtăşeşti dorinţa ta. Cunosc nişte benedictini cât se poate de învăţaţi, nişte augustini foarte destoinici, ale căror lăcaşuri sunt vesele, plăcute, tihnite şi primitoare. Îndeletnicindu-te cu meşteşugurile ştiinţei şi ale artei, vei petrece un an de îmbietoare desfătări, în mijlocul unor oameni aleşi, ceea ce înseamnă foarte mult, fiindcă nu trebuie să te înjoseşti niciodată în lumea aceasta şi dacă, după un an, tot vei mai stărui în hotărârea domniei tale, ei bine, atunci, dragă Henri, n-am să-ţi mai pun nici o stavilă în cale, ba chiar eu însumi am să-ţi deschid porţile prin care vei purcede lin spre fericirea veşnică.

— Văd eu că nu mă înţelegi deloc, frăţioare? Răspunse du Bouchage, clătinând capul? Sau, mai bine zis, mintea prealuminată a domniei tale nu vrea să mă înţeleagă; nu o petrecere veselă şi nici o singurătate plăcută e aceea ce-mi doreşte inima, ci o viaţă cât mai aspră, mai întunecată, o moarte cât mai sinistră; vreau să mă călugăresc şi, călugărindu-mă, să nu-mi rămână altă bucurie decât aceea de a-mi săpa singur mormântul şi de a-mi petrece viaţa într-o nesfârşită rugăciune.

Cardinalul încruntă sprâncenele şi se ridică din jilţ.

— Ba da? Spuse el? Am înţeles foarte bine şi încercam, împotrivindu-mă fără cuvinte meşteşugite şi fără dialectică, să clintesc hotărârea dumitale nesăbuită. Văd însă că n-am încotro; ascultă-mă deci.

— Oh, frăţioare! Suspină Henri, abătut. Nu căuta să mă îndupleci; ar fi de prisos.

— Frăţioare, am să-ţi vorbesc în numele lui Dumnezeu, în primul rând, în numele bunului Dumnezeu, pe care-l huleşti, spunând că hotărârea aceasta sălbatică el ţi-a sădit-o în suflet: Atotputernicul nu primeşte asemenea jertfiri nesocotite. Eşti un om slab, dacă te poţi lăsa atât de lesne doborât de prima încercare dureroasă. Cum ar putea fi Dumnezeu mulţumit de jertfa nevrednică pe care te gândeşti să i-o aduci?

Henri făcu un gest.

— O, n-am de gând să te cruţ, frăţioare, de vreme ce domnia ta nu înţelegi să ne cruţi pe niciunul dintre noi? Continuă cardinalul? De vreme ce nu-ţi pasă de mâhnirea pe care i-o pricinuieşti fratelui nostru mai mare, mie însumi…

— Mă iartă, te rog? Îi tăie vorba Henri, împurpurându-se la faţă? Mă iartă, monseniore; a sluji părintelui nostru ceresc e oare un lucru atât de urgisit şi de ruşinos, încât o familie întreagă trebuie să se tânguiască din pricina asta? Domnia ta însuşi, frăţioare, al cărui chip îl văd zugrăvit în camera asta înveşmântat în purpură, în odăjdii şi diamante, nu eşti oare slava şi bucuria casei noastre, cu toate că ţi-ai pus viaţa în slujba împăratului ceresc, aşa cum fratele nostru mai mare şi-a pus-o în slujba stăpânitorilor pământului?

— Copilule, copilule! Exclamă cardinalul, pierzându-şi răbdarea. Mă faci să cred că ţi-ai pierdut minţile. Cum poţi oare asemui palatul meu cu o mânăstire; cei o sută de slujitori ai mei, olăcarii mei, gentilomii şi gărzile mele, cu chilia şi târnul, singurele arme şi singura avuţie a monahului! Eşti nebun? N-ai spus adineauri că vrei să te lepezi de toate aceste deşertăciuni, pentru mine atât de necesare: tablourile, vasele de preţ, măreţia şi vâlva de care sunt înconjurat? Nutreşti oare, ca mine, dorinţa şi nădejdea de a pune pe frunte tiara sfântului Petru? Asta se cheamă o îndeletnicire vrednică de un om; umbli, te zbaţi, trăieşti; dar dumneata, o, dumneata nu râvneşti nimic altceva decât cazmaua minerului, hârleţul trapistului, mormântul groparului; fără libertate, fără bucurie, fără speranţă. Şi toate astea? Îmi crapă obrazul de ruşinea domniei tale, fiindcă eşti bărbat? Toate astea pentru că eşti îndrăgostit de o femeie care nu te iubeşte! Într-adevăr, Henri, ne faci neamul de râs!

— Frăţioare? Izbucni tânărul, palid la faţă şi cu ochii aprinşi de un foc mocnit? Crezi oare c-ar fi mai bine să-mi zbor creierii cu un foc de pistol ori să mă folosesc de faptul că am cinstea să port o spadă pentru a-mi străpunge pieptul cu ea? O, Doamne, monseniore, domnia ta, care eşti cardinal şi prinţ, dezleagă-mă rogu-te, de acest păcat de moarte, căci totul se va termina atât de repede, încât nici nu vei avea răgazul să duci până la capăt gândul acesta respingător şi nevrednic: că eu aş putea să-mi înjosesc neamul, ceea ce, slavă Domnului, în vecii vecilor n-ar face un Joyeuse.

— Haide, haide, Henri! Spuse cardinalul, trăgându-l spre dânsul pe fratele său şi îmbrăţişându-l. Haide, odorul nostru drag şi scump tuturor, încearcă să uiţi lucrurile astea şi fii îndurător cu cei ce te iubesc. Ascultă-mă, te rog, îţi vorbesc ca un om egoist. Precum ştii, suntem cu toţii fericiţi, aşa cum rareori se întâmplă pe lumea aceasta, unii pentru că şi-au văzut năzuinţele împlinite, alţii datorită feluritelor haruri cu care Dumnezeu a binecuvântat din belşug viaţa noastră; nu arunca, Henri, te rog din toată inima, otrava ucigătoare a sihăstriei tale peste bucuriile familiei noastre; gândeşte-te că tatăl tău va fi îndurerat; gândeşte-te că noi toţi vom purta pe frunte umbra cernită a suferinţei pe care ne-o vei prilejui. Înduplecă-te, Henri, te rog din suflet: schimnicia nu-i pentru tine. N-am să-ţi spun c-ai să-ţi găseşti mormântul în mânăstire, căci ai să-mi răspunzi, sărmane, cu un zâmbet al cărui tâlc, din păcate, e lesne de înţeles; nu, am să-ţi spun, în schimb, că mânăstirea e mai cumplită decât mormântul: mormântul nu stinge decât făclia vieţii, în timp ce mânăstirea stinge făclia minţii; mânăstirea te sileşte să pleci fruntea în loc să ţi-o înalţi spre cer; umezeala bolţilor pătrunde încetul cu încetul în sânge, răzbate chiar până în măduva oaselor, preschimbându-l pe călugăr într-o statuie de granit printre alte statui ce străjuiesc mânăstirea. Frăţioare, frăţioare, ia seama: nu avem decât prea puţini ani înainte şi o singură tinereţe. Ei bine, cei mai frumoşi ani ai tinereţii se vor irosi şi ei, de vreme ce eşti stăpânit de o durere atât de copleşitoare; la treizeci de ani însă vei fi bărbat în lege şi, o dată cu vârsta, va veni şi chibzuinţă maturităţii; rămăşiţele acestei suferinţe istovite vor fi îndepărtate şi ţi se va trezi iar pofta de viaţă, numai că va fi prea târziu; fiindcă atunci vei fi trist, urâţit, şubred, în inima ta nu va mai pâlpâi nici un foc şi din ochiul tău nu va mai scăpăra nici o scânteie; cei de care vei vrea să te apropii se vor feri de tine ca de un mormânt încărunţit, în al cărui adânc întunecos pri-virea se teme să coboare. Ascultă-mă, Henri, ascultă glasul prieteniei şi al înţelepciunii.

Tânărul rămase neclintit şi mut. Cardinalul crezu că reuşise să-l înduioşeze şi să-i zdruncine hotărârea.

— Uite? Îl povăţui el? Mai sunt şi alte mijloace pe care ai putea să le încerci, Henri; nimic nu te împiedică, bunăoară, să porţi pretutindeni cu tine, în zarva lumii, la petreceri, săgeata otrăvită ce-ţi sângerează inima, să iei parte la ospeţele noastre, să te aşezi cu ea la masă; fă şi tu aşa cum face puiul de căprioară care, atunci când e rănit, o ia razna prin crânguri, prin tufe şi mărăcinişuri, silindu-se să smulgă săgeata împlântată în coastă şi care spânzură aninată de buzele rănii; şi uneori săgeata se desprinde.

— Frăţioare, fii bun, rogu-te şi nu mai stărui? Zise Henri. Ceea ce ţi-am spus nu este o toană de-o clipă, un imbold trecător, ci rodul unei îndelungate şi dureroase chibzuinţe. Frăţioare, pentru numele lui Dumnezeu, te rog din tot sufletul, fă-mi hatârul pe care ţi-l cer!

— Ei, hai, spune, să auzim ce doreşti?

— O scutire, monseniore.

— Pentru ce?

— Pentru a scurta sorocul uceniciei.

— Ah, eram sigur, du Bouchage. Cu toată străşnicia la care vrei să te supui, tot om de lume ai rămas, sărmane. Cunosc dinainte motivele pe care ai să mi le spui. Da, da, aşa e, faci parte, într-adevăr, din lumea noastră; semeni cu tinerii aceia care se înrolează ca voluntari şi sunt gata să intre în foc, înfruntând gloanţele şi loviturile, dar care se codesc când e vorba să sape un şanţ, ori să măture prin corturi. Mai sunt speranţe încă, Henri! Cu atât mai bine, cu atât mai bine!

— Scutirea, frăţioare, scutirea, te rog în genunchi.

— Îţi făgăduiesc c-o s-o ai; am să scriu la Roma. Până să sosească răspunsul însă, mai ai de aşteptat încă o lună; în schimb, făgăduieşte-mi şi tu un lucru.

— Anume?

— Că, în luna asta, cât mai ai de aşteptat, n-o să respingi niciuna din plăcerile ce-ţi vor ieşi în cale; şi dacă, peste o lună, vei rămâne totuşi la hotărârea dumitale, Henri, ei bine, atunci am să-ţi dau eu însumi scutirea cu mâna mea. Eşti mulţumit acum? Nu mai ai nici o altă dorinţă?

— Nu, frăţioare, mulţumesc; totuşi o lună e prea mult şi tărăgănelile astea mă omoară!

— Până atunci, frăţioare, caută să-ţi alungi urâtul şi, pentru început, n-ai vrea bunăoară să iei masa cu mine la prânz? Să ştii că am o companie plăcută pe ziua de azi.

Şi înalta faţă bisericească avu un zâmbet pe care, cu drept cuvânt, i l-ar fi invidiat chiar şi cel mai monden dintre favoriţii lui Henric al III-lea.

— Frăţioare?… Spuse du Bouchage, încercând să se împotrivească.

— Nu încape nici o scuză; nu mă ai decât pe mine aici şi, de vreme ce de-abia ai sosit din Flandra, bănuiesc că locuinţa dumitale nu este încă pregătită.

Rostind aceste cuvinte, cardinalul se ridică din jilţ şi dădu la o parte o draperie ce acoperea uşa unei încăperi spaţioase, somptuos mobilată.

— Poftiţi, contesă? Spuse el? Poate că vom reuşi să-l convingem pe domnul conte du Bouchage să rămână cu noi.

În clipa în care cardinalul ridicase draperia, Henri văzuse stând cufundat în pernele unui divan pe tânărul paj care intrase în grădină împreună cu gentilomul necunoscut pe poarta grilajului de la marginea apei şi observase numaidecât, înainte ca prelatul să fi apucat să spună ceva, că pajul era de fapt o femeie.

Ceva ca o spaimă năprasnică, o răbufnire nestăvilită de groază îl cotropi deodată şi, în timp ce cardinalul, ca un om de lume, se ducea să ia mâna tânărului paj ca să-l conducă, Henri du Bouchage o zbughi pe uşă atât de grabnic, încât atunci când François se înapoie împreună cu doamna, care surâdea luminată de speranţa că va reuşi să întoarcă din nou un suflet stingher în mijlocul oamenilor, camera era pustie.

François se încruntă şi, aşezându-se la o masă încărcată cu vrafuri de scrisori şi hârtii, scrise la repezeală câteva rânduri.

— Sunteţi atât de bună să sunaţi, dragă contesă? Spuse el. Clopoţelul se află chiar lângă mâna dumneavoastră.

Pajul se supuse.

Un slujitor de încredere se înfăţişă pe loc.

— O ştafetă să încalece numaidecât? Porunci François? Şi să ducă scrisoarea asta domnului de Joyeuse, marele amiral, la Château-Thierry.