Capitolul LXXVIIICum s-a făcut că regele nu l-a poftit la masa pe Crillon şi cum a venit în schimb Chicot, nepoftit

A doua zi după ce se petrecuseră în pădurea La Fere întâmplările povestite mai sus, pe la orele nouă dimineaţa, regele Franţei ieşi din baie.

După ce-l înfăşurase într-o cuvertură de lână fină şi-l ştersese cu două trâmbe groase de vată de Persia? Ce seamănă foarte bine cu lâna de oaie? Camerierul său se retrăsese, pentru ca în locul lui să vină coaforii şi garderobierii monarhului, care, la rândul lor, cedaseră locul par-fumierilor şi curtenilor.

În sfârşit, după ce şi aceştia plecaseră, suveranul îl chemase pe majordomul palatului, căruia îi spuse că ar fi vrut să mănânce altceva decât supa de carne pe care o lua de obicei la prânz, deoarece, ca niciodată, în dimineaţa aceea i se stârnise pofta de mâncare.

Această binevenită ştire, ce se răspândi fulgerător în tot palatul, fu întâmpinată cu o bucurie pe deplin îndreptăţită şi aburul îmbietor al cărnurilor fripte şi începuse să adie dinspre bucătării în momentul în care Crillon, comandantul gărzii regale, după cum probabil cititorul îşi aminteşte, intră în apartamentul maiestăţii sale pentru a primi ordine.

— De, ştiu eu, dragă Crillon? Îi spuse regele? Fă şi tu cum crezi că-i mai bine pentru ca pe ziua de azi persoana mea să fie apărată; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă sili să fac pe monarhul: mă simt întraripat de fericire în dimineaţa asta şi parcă îmi tot vine să râd; sunt mai uşor ca un fulg şi am impresia că dintr-o clipă într-alta o să-mi iau zborul. Mi-e foame, Crillon, îţi dai tu seama ce înseamnă asta, dragul meu?

— Îmi dau cu atât mai bine seama, sire? Răspunse comandantul gărzii regale, cu cât şi mie, drept să vă spun, mi-e o foame de lup.

— O, ţie, Crillon, ţie mereu ţi-e foame? Zise suveranul, râzând.

— Nu chiar mereu, sire, nu, maiestatea voastră exagerează, doar de trei ori pe zi; dar maiestăţii voastre?

— Mie o dată pe an şi numai atunci când se întâmplă să primesc veşti bune.

— Drăcia dracului! Care va să zică aţi primit veşti bune, sire? Cu atât mai bine, cu atât mai bine! Fiindcă veştile bune sunt tot mai rare, pare-mi-se de la o vreme încoace.

— N-am primit nici o veste, Crillon, dar ştii ce zice proverbul?

— Ştiu, cum de nu: „Când nici o veste nu vine, înseamnă că totul e bine”. Eu nu prea am încredere în proverbe, sire şi mai cu seamă în proverbul acesta; n-aţi primit nimic din Navara?

— Nimic.

— Chiar nimic?

— Dacă-ţi spun, înseamnă că-i linişte şi pace.

— Dar din Flandra?

— Tot aşa.

— Adică nimic? Înseamnă că sunt lupte. Dar din Paris?

— Tot nimic.

— Înseamnă că se fac uneltiri.

— Sau copii, Crillon. Şi fiindcă veni vorba, Crillon, cred c-o să am şi eu un copil.

— Maiestatea voastră? Exclamă Crillon în culmea uimirii.

— Bineînţeles, regina a visat astă-noapte c-a rămas însărcinată.

— De, ştiu eu ce să zic, sire?… Îngăimă Crillon.

— Ei, ce e, zi odată!

— Mă bucur din toată inima că maiestăţii voastre i-e foame atât de dimineaţă. Vă las cu bine, sire!

— Du-te, Crillon, scumpule, du-te.

— Drăcia dracului! Sire? Îşi dădu cu părerea Crillon? De vreme ce maiestatea voastră este atât de înfometat, s-ar cuveni, cred, să mă poftească la masă.

— De ce, Crillon?

— Pentru că se zice, chipurile, că maiestatea voastră trăieşte numai cu aer, de aceea e şi atât de slab, dat fiind că aerul e stricat, aşa că aş fi fost fericit să pot spune încolo şi încoace: „Drăcia dracului! Nu sunt decât minciuni gogonate, regele mănâncă la fel ca toată lumea”.

— Nu, Crillon, nu, dimpotrivă, lasă lumea să creadă aşa; mi-ar fi ruşine să mănânc la fel ca oricare muritor, în văzul supuşilor mei. Fiindcă să ştii un lucru, Crillon: un monarh trebuie să rămână pururea o făptură poetică în ochii lor, să nu li se arate niciodată decât sub cea mai măreaţă înfăţişare. Uite, să-ţi dau un exemplu…

— Vă ascult, sire.

— Adu-ţi aminte de regele Alexander.

— Care rege Alexander?

— Alexander Magnus. Ah, aşa e, am uitat că nu ştii latineşte. Ei bine, regele Alexandru obişnuia să se scalde în faţa soldaţilor săi, pentru că Alexandru era chipeş, bine făcut şi destul de durduliu, din care pricină oamenii îl asemuiau cu Apolo şi chiar cu Antinou.

— O, nu, sire, nu cumva să vă treacă prin gând, zău, să faceţi ca el şi să vă scăldaţi în faţa supuşilor maiestăţii voastre, fiindcă sunteţi slab ca un ţâr, sire, păcatele mele!

— Eşti un băiat de treabă, Crillon, bravo ţie! Spuse regele, bătându-l pe umăr. Îmi place că-mi spui adevărul de la obraz, niciodată nu cauţi să mă linguşeşti; n-ai stofă de curtean, bătrâne.

— Ştiţi de ce? Pentru că n-aţi vrut să mă poftiţi la masă? Adăugă Crillon, râzând blajin, şi-şi luă rămas bun de la rege, mai curând mulţumit în adâncul inimii lui decât supărat, fiindcă bătaia pe umăr compensa îndeajuns prânzul din care nu izbutise să se înfrupte.

Îndată după plecarea lui Crillon, slujitorii se grăbiră să întindă masa.

Majordomul palatului se întrecuse pe sine. O piftie de prepeliţe cu pireu de trufe şi de castane atrase de la bun început atenţia monarhului, care, o clipă mai înainte, fusese ispitit de nişte stridii de toată frumuseţea.

De aceea, nelipsita supă de carne, ce fusese până atunci cu statornicie tonicul de fiecare zi al monarhului, rămase uitată deoparte; degeaba deschidea ochii mari în castronul de aur, ochii săi milogi, cum ar fi spus Théophile, nu se învredniciră să capete nici măcar o privire din partea suveranului.

Regele începu să mănânce piftia de prepeliţă. Nici n-apucase bine să ducă la gură al patrulea dumicat şi iată că un pas uşor se prelinse pe parchet în spatele lui, un jilţ scârţâit pe rotile şi o voce binecunoscută porunci răstit:

— Un tacâm!

Monarhul întoarse capul.

— Chicot! Strigă el.

— În carne şi oase.

Şi, potrivit vechilor sale tabieturi, de care nu se putea dezbăra, oricât de mult ar fi stat departe de palat, Chicot se instală în jilţul său, luă o farfurie şi o furculiţă şi se apucă să dijmuiască stridiile din tavă, alegându-le pe cele mai mari şi mai cărnoase şi stropindu-le din belşug cu zeamă de lămâie, fără să adauge un singur cuvânt.

— Tu aici?! Te-ai întors? Se minună Henric.

— Ssst! Îi spuse Chicot cu gura plină, făcându-i semn cu mâna să tacă.

Şi se folosi de mirarea monarhului, ca să tragă spre el piftia de prepeliţe.

— Ce faci, Chicot, e farfuria mea! Protestă Henric, întinzând mâna să-şi ia mâncarea înapoi.

Chicot împărţi bucatele frăţeşte cu monarhul său, dându-i îndărăt jumătate. Îşi turnă apoi vin şi, după ce mântui cu prepeliţele, se ospătă cu un pateu de ton, iar de la ton trecu la nişte crevete umplute, înghiţind, pe deasupra, ca să fie cu sufletul împăcat şi supa regală; pe urmă, oftând din adâncul pieptului, zise:

— M-am săturat!

— Doamne iartă-mă, cred şi eu, Chicot!

— Ah!… Bună ziua, măria ta, ce mai faci? Cum văd eu, azi eşti voios, nu-ţi fie de deochi.

— Nu-i aşa, Chicot?

— Şi ai nişte bujori în obraji, de ţi-e mai mare dragul.

— Cum?

— Sunt naturali?

— Să mor eu!

— Atunci, felicitările mele.

— Fapt este că mă simt grozav de bine dispus pe ziua de azi.

— Cu atât mai bine, măria ta, cu atât mai bine. Ei, dar cred că masa nu s-a sfârşit încă, nu se poate să nu mai ai niscaiva bunătăţi pe aici…

— Uite, dacă vrei, nişte cireşe zaharisite; sunt preparate de călugăriţele din Montmartre, cu mâna lor.

— Sunt prea dulci.

— Sau nişte nuci împănate cu struguri de Corint.

— Pfui! Strugurii sunt plini de sâmburi.

— Ce să-ţi fac, dacă nu-ţi place nimic!

— Fiindcă totul se face de mântuială aici, pe cinstea mea, zău, chiar şi bucătăria şi asta fiindcă oamenii trăiesc tot mai prost la curte.

— Nu cumva vor fi trăind mai bine la curtea regelui Navarei? Întrebă Henric, râzând.

— De, de… N-aş zice nu.

— Înseamnă deci că s-au întâmplat schimbări mari pe-acolo.

— Ei, cât despre asta, nici nu ştii ce adevăr ai grăit, Henric, puiule!

— Povesteşte-mi atunci câte ceva despre călătoria ta, ca să ne mai distrăm un pic.

— Cu dragă inimă, doar pentru asta am şi venit. Cu ce vrei să încep?

— Cu începutul, fireşte. Cum ai călătorit?

— O, a fost o adevărată plimbare.

— N-ai avut nici un bucluc pe drum?

— Eu? Da' de unde, a fost o călătorie ca-n basme.

— Nu ţi-a ieşit nimeni în cale?

— Ei, asta el Aş vrea să văd şi eu cine ar îndrăzni să se uite pieziş la un ambasador al maiestăţii sale preacreştine! Îţi ponegreşti supuşii, fiule!

— Te-am întrebat numai aşa? Adăugă regele, măgulit de liniştea desăvârşită ce domnea în cuprinsul regatului său? Pentru că, nefiind un trimis oficial, nici măcar de formă, puteai totuşi să păţeşti ceva.

— Dacă-ţi spun, Henric, puiule, că stăpâneşti cel mai fermecător regat din lume: călătorii sunt hrăniţi pe veresie, calcă la tot pasul pe un covor de flori, iar cât priveşte făgaşurile sunt aşternute cu catifele cu franjuri de fir! E într-adevăr de necrezut, dar aşa este.

— În sfârşit, eşti mulţumit, Chicot?

— Încântat, ce mai încolo încoace!

— Da, da, fireşte, poliţia mea merge strună.

— Mai încape vorbă! De ce să nu recunoaştem, dacă-i aşa?

— Şi drumurile sunt paşnice?

— Ca-n împărăţia raiului: în tot locul nu întâlneşti decât îngeraşi care zboară cântând osanale monarhului.

— Chicot, cum văd eu, ne întoarcem la Virgil.

— La care din poeziile lui Virgil?

— La Bucolice: O fortunatos nimium15!…

— A, da, minunat! Dar de ce crezi că plugarii ar fi mai norocoşi decât restul muritorilor, fiule?

— Fiindcă, din păcate, nu tot aşa stau lucrurile şi în oraşe.

— Ce-i drept, Henric, tot putregaiul şi toată stricăciunea pornesc de la oraş.

— Judecă şi tu: ai făcut un drum de cinci sute de leghe fără să păţeşti nimic.

— Cum ţi-am spus: am mers ca pe roate.

— Pe când eu, m-am dus numai până la Vincennes, adică la trei sferturi de leghe de aici…

— Şi?

— Şi era cât pe ce să fiu omorât pe drum.

— Ei, nu mai spune!

— Am să-ţi povestesc toată pătărania, dragul meu: tocmai mă gândeam să pun să se tipărească o dare de seamă în care să se arate de-a fir-a-păr tot ce s-a petrecut; dacă n-ar fi fost cei Patruzeci şi Cinci ai mei, acum eram pe lumea cealaltă.

— Ce vorbeşti! Şi unde s-a întâmplat asta?

— Vrei să zici unde trebuia să se întâmple?

— Da.

— La Bel-Esbat.

— Lângă mânăstirea prietenului nostru Gorenflot?

— Întocmai.

— Şi cum s-a purtat în această împrejurare prietenul nostru?

— Admirabil, ca de obicei, Chicot; nu ştiu dacă i-o fi ajuns ceva la ureche, dar, în loc să sforăie, aşa cum fac îndeobşte la ora aceea trântorii ăştia de călugări ai mei, ieşise în balcon, în timp ce toată mânăstirea stătea înşirată de-a lungul şoselei.

— Şi altceva n-a mai făcut?

— Cine?

— Dom Modeste.

— Ba da, m-a binecuvântat cu o măreţie pe care nimeni altul n-o are, Chicot.

— Dar călugării?

— Au strigat „Trăiască regele!” cât îi ţinea gura.

— Şi altceva n-ai mai observat?

— Ce să observ?

— Dacă nu cumva purtau arme pe sub anteriu.

— Erau înarmaţi până în dinţi, Chicot; de aici se poate vedea cât de prevăzător e preacuviosul nostru stareţ; de aceea zic: omul ăsta ştia tot dinainte şi, cu toate astea, n-a suflat un cuvânt, nu mi-a cerut nimic, n-a venit a doua zi, ca d'Épernon, să-mi scotocească prin buzunare, milogindu-se: „Sire, pentru că am salvat viaţa monarhului!”

— O, sigur că n-ar fi fost în stare de aşa ceva; de altfel, mâinile lui nici n-ar fi încăput în buzunarele tale.

— Chicot, te rog să nu râzi de dom Modeste; e unul din cei mai de seamă oameni cu care se va putea mândri în viitor domnia mea şi te rog să mă crezi că la prima ocazie am să-i încredinţez o eparhie.

— Şi foarte bine ai să faci, măria ta.

— Vezi tu, Chicot? Spuse regele cu un aer grav? Oamenii de elită, atunci când se ridică din rândurile poporului, sunt desăvârşiţi; în timp ce noi, ăştia de neam mare, purtăm în sânge anumite virtuţi şi anumite racile moştenite din moşi-strămoşi, care ne pun un fel de pecete în istorie. Aşa, bunăoară, cei din familia Valois sunt rafinaţi, subtili, curajoşi, dar leneşi, din păcate. Cei din casa Lorena, strânşi la mână şi ambiţioşi, dar au idei în schimb, se pricep să tragă sforile şi sunt plini de neastâmpăr; Bourbonii sunt înclinaţi spre plăcerile trupeşti şi foarte prudenţi, dar n-au nici idei, nici vlagă, nici voinţă; gândeşte-te, de pildă, la Henric. În schimb însă, când natura se apucă deodată să plămădească un om ieşit din necunoscut, atunci foloseşte lutul cel mai de soi; de aceea, vezi, Gorenflot al tău e un om desăvârşit.

— Găseşti?

— Da, învăţat, modest, şiret, viteaz; poate să ajungă orice: ministru, comandant de armată sau papă.

— Oho, ajunge, sire, ajunge! Spuse Chicot. Dacă bietul om ar fi aici să audă, ar plesni, sărmanul, de bucurie, fiindcă, orice s-ar zice, sfinţia sa dom Modeste e tare înfumurat.

— Eşti invidios, Chicot!

— Eu? Să mă ferească Dumnezeu: eu, invidios? Pfui, urâtă meteahnă!

— Vezi tu, eu înţeleg să fiu drept, nobleţea de sânge pe mine nu mă orbeşte: stemmata quid faciunt16!

— Bravo! Ziceai, aşadar, măria ta, că erai cât pe ce să fii ucis mişeleşte?

— Da.

— De cine?

— De Ligă, lua-o-ar dracu!

— Ce mai face Liga, drăguţa de ea?

— Tot aşa cum o ştii.

— Adică din ce în ce mai bine; se îngraşă, Henric, puiule, se îngraşă!

— Nu-i nimic, lasă! Organismele astea politice care se îngraşă de tinere, de obicei n-au o viaţă prea lungă: ca şi copiii, Chicot.

— Va să zică eşti mulţumit, fiule?

— Aproape.

— Te simţi ca-n sânul lui Avram?

— Da, Chicot şi nu pot să-ţi spun ce bucurie am avut să te văd sosind în mijlocul bucuriei mele; e o bucurie în plus care se adaugă la toate celelalte bucurii.

— Habemus consulem factum17, precum zicea Caton.

— Ai adus veşti bune, nu-i aşa, fătul meu?

— Cred şi eu.

— Şi mă laşi să stau pe ghimpi, căpăcăunule?

— Cu ce vrei să încep, măria ta?

— Nu ţi-am spus odată: cu începutul; dar văd că mereu o iei razna.

— Să încep atunci de la plecarea mea?

— Nu-i nevoie, ai călătorit minunat, parcă aşa ziceai adineauri, nu?

— Vezi bine doar că m-am întors teafăr sau, cel puţin, aşa mi se pare.

— Dar aş vrea mai degrabă să ştiu cum a fost când ai ajuns în Navara.

— Prea bine.

— Ce făcea Henric în momentul când ai sosit?

— Dragoste.

— Cu Margot?

— O, nu.

— M-aş fi mirat. Va să zică tot o mai înşală pe nevastă-sa? Nemernicul! Să înşele o femeie din casa regală a Franţei! Noroc că i-o plăteşte şi ea. Şi cine era rivala surioarei mele Margot, în momentul când ai sosit la curte?

— Fosseuse.

— O fată din familia Montmorency! Ştii că nu-i chiar aşa rău pentru ursul ăsta bearnez? Se vorbea pe aici de o ţărancă, de o grădinăreasă, de o târgoveaţă…

— Oho, astea au fost mai demult.

— Va să zică o înşală pe Margot?

— Atâta cât poate fi înşelată o soţie.

— Şi e furioasă, nu-i aşa?

— Turbează, nu alta!

— Şi vrea să se răzbune?

— Ba bine că nu.

Henric îşi frecă mâinile, peste măsură de încântat.

— Şi ce are de gând să facă? Întrebă el, râzând. Vrea să întoarcă lumea pe dos, să asmută Spania împotriva Navarei, Artois şi Flandra împotriva Spaniei? Sau să-l cheme pe frăţiorul ei, Henric, să-i vină de hac bărbăţelu-lui său, Henric?

— Se prea poate.

— Ai văzut-o?

— Da.

— Şi ce făcea când te-ai despărţit de dânsa?

— Cât despre asta, pun capul jos că n-ai să ghiceşti niciodată.

— Se pregătea cumva să-şi ia încă un amant?

— Se pregătea să fie moaşă18.

— Cum adică? Ce înseamnă expresia sau, mai bine zis, inversiunea aceasta atât de potrivnică legilor limbii franceze? Ori poate e o vorbă cu două înţelesuri? Ia vezi, Chicot, fereşte-te de vorbele în doi peri.

— Nicidecum, măria ta, nicidecum. La naiba! Ştim şi noi destulă gramatică, te rog să mă crezi, ca să ne dăm seama de înţelesul cuvintelor; şi pe urmă suntem prea delicaţi din fire ca să facem asemenea calambururi şi iubim prea mult adevărul ca să fi spus femeie înţeleaptă. Nu, nu, măria ta; am spus într-adevăr moaşă.

— Obstetrix?

— Obstetrix, da, măria ta; Juno Lucina19, dacă-ţi place mai mult.

— Domnule Chicot!

— Nu te uita aşa fioros la mine, că nu mă sperii! Dacă-ţi spun că surioara ta Margot se pregătea de naştere în momentul când am plecat din Nérac.

— Cum adică? Se pregătea pentru ea? Exclamă Henric, palid. Dar ce, Margot va avea un copil?

— Nu, nu pentru dânsa, ci pentru bărbatul său. Ştii doar că ultimii coborâtori ai familiei Valois nu prea sunt puioşi de felul lor, din păcate, spre deosebire de Bourboni, fir-ar să fie!

— Va să zică Margot moşeşte, verb activ.

— Tot ce poate fi mai activ.

— Şi pe cine moşeşte?

— Pe domnişoara Fosseuse.

— Zău dacă mai înţeleg ceva! Suspină regele.

— Nici eu? Mărturisi Chicot? Dar nu mi-am luat obligaţia să te fac să înţelegi; ţi-am promis doar c-am să-ţi spun ce se întâmplă, atâta tot.

— Bănuiesc totuşi că nu s-a înduplecat chiar cu una cu două să se înjosească în aşa hal.

— Bineînţeles, mai întâi s-au încăierat, dar din moment ce a avut loc o încăierare, până la urmă unul ori altul dintre ei trebuia să fie biruit. Gândeşte-te la lupta lui Hercule cu Anteu, a lui Iacob cu îngerul… Ei bine, surioara ta a fost mai slabă decât Henric, ce să-i faci!

— Să mor eu, zău, dacă nu-mi pare bine.

— Ce frate vitreg!

— Înseamnă deci că nu se pot înghiţi?

— Cred că în adâncul inimii lor nu se iubesc chiar la nebunie.

— Dar de ochii lumii?

— Sunt cei mai buni prieteni de pe faţa pământului, Henric.

— Da, dar într-o bună zi o să se ivească cine ştie ce nouă dragoste, care o să-i învrăjbească pe veci.

— Ei, uite, tocmai că dragostea asta s-a şi ivit, Henric.

— Fugi încolo!

— Zău, pe cinstea mea! Mi-e teamă însă de un lucru, dacă vrei să ştii.

— De ce ţi-e teamă? Spune.

— Mi-e teamă că dragostea asta nouă, în loc să-i învrăjbească, o să-i facă să se împace până la urmă.

— Va să zică e vorba de altă dragoste acum?

— O, Doamne, da.

— Cine-i îndrăgostit, bearnezul?

— Da, bearnezul.

— De cine?

— Stai puţin; vrei să ştii tot, nu-i aşa?

— Da. Spune, Chicot, spune; îmi place cum povesteşti.

— Mulţumesc, fiule! Atunci, dacă vrei să ştii tot, trebuia s-o iau de la început.

— Ia-o de unde vrei, dar spune odată.

— Aşadar, i-ai scris o scrisoare aprigului bearnez.

— Cum de-ai aflat?

— Mare scofală! Am citit-o.

— Şi ce părere ai?

— Că, dacă nu era un mijloc prea delicat, în schimb era ticluită cu iscusinţă.

— Era făcută să bage zâzania între ei.

— Da, dacă Henric şi Margot ar fi fost nişte soţi ca oricare alţii, o pereche de paşnici burghezi.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că bearnezul nu e chiar dobitoc.

— De!

— Şi c-a ghicit.

— Ce-a ghicit?

— Că vrei să-l faci să se certe cu nevastă-sa.

— Asta era la mintea cocoşului.

— Da, dar ceea ce se înţelegea mai greu era scopul pentru care voiai să-i învrăjbeşti.

— Ei, drace! Scopul…

— Da şi ca să vezi de ce e-n stare afurisitul de bearnez, ce crezi că i-a dat prin gând? Că ai încercat să-l desparţi de soţia lui, numai şi numai ca să nu fii obligat să-i plăteşti surioarei tale zestrea pe care se cuvenea să i-o dai!

— Ce tot spui?

— Zău dacă te mint! Ca să-ţi dai seama ce-a putut să-i treacă prin cap îndrăcitului de bearnez!

— Spune, Chicot, spune? Îl îndemnă monarhul, care se întunecase la faţă. Şi pe urmă?

— Ei bine, de îndată ce a priceput treaba asta, a căzut pe gânduri, aşa cum ai căzut şi tu acum şi a început să-l roadă stenahoria.

— Şi pe urmă, Chicot şi pe urmă?

— Atunci, ideea asta, alungându-i din minte orice alte idei, l-a făcut s-o uite aproape cu totul pe Fosseuse.

— Ce vorbeşti!

— Dacă-ţi spun. Şi-atunci în sufletul lui a încolţit cealaltă dragoste, despre care ţi-am pomenit.

— Bine, dar ce-i cu omul ăsta: e păgân, e persan ori turc? S-a dedat la poligamie? Şi Margot ce-a zis?

— De astă dată, fiule, n-o să-ţi vină să crezi, dar Margot a fost încântată.

— De nenorocirea bietei Fosseuse, bineînţeles!

— Da' de unde, da' de unde! Încântată fiindcă avea motivele ei.

— Ce, nu cumva o fi început să-i placă meseria de moaşă?

— A, nu, fiindcă de astă dată n-o să mai fie moaşă.

— Dar ce-o să fie?

— O să fie naşă, aşa cel puţin i-a făgăduit bărbatu-său, ba cred chiar că, în momentul de faţă, s-au şi împărţit mărturiile de botez.

— În orice caz, mă prind că nu le-a cumpărat cu zestrea ei.

— Aşa crezi, măria ta?

— Fireşte, de vreme ce nu înţeleg să-i dau nici o zestre. Dar cum o cheamă pe noua lui amantă?

— O, e o femeie voinică şi nurlie, care poartă o centură de toată frumuseţea şi este în stare să se apere cu toată străşnicia dacă îndrăzneşte cineva s-o atace.

— Şi s-a apărat?

— Oho şi încă cum!

— Aşa că Henric a rămas cu buzele umflate?

— La început.

— Ce vorbeşti!

— Şi pe urmă?

— Henric s-a încăpăţânat şi n-a vrut să se dea bătut.

— Aşa că?

— Aşa că până la urmă a cucerit-o.

— În ce fel?

— Cu forţa.

— Cu forţa?!

— Da, cu petarde.

— Ce dracu tot îndrugi acolo, Chicot?

— Adevărul curat.

— Cu petarde?! Dar cine-i frumuseţea asta care trebuie cucerită cu petarde?

— Domnişoara Cahors.

— Domnişoara Cahors?!

— Da, o fată mândră şi zdravănă, pe legea mea, despre care lumea vorbeşte c-ar fi fecioară ca şi Péronne, care stă cu un picior în Lot şi celălalt pe coasta muntelui şi al cărei tutore este sau, mai bine zis, era domnul de Vesin, un viteaz gentilom, bun prieten cu tine.

— Drace! Strigă Henric, furios. Oraşul meu! A luat oraşul meu?

— Ei, Doamne! Trebuie să fii înţelegător, Henric, puiule. N-ai vrut să i-l dai, cu toate că i l-ai promis; odată şi o dată trebuia omul să-şi calce pe inimă şi să-l ia singur. Dar, era să uit, am la mine o scrisoare pe care mi-a încredinţat-o, zicându-mi să nu ţi-o dau decât ţie, în mână.

Şi scoţând o scrisoare din buzunar, Chicot se grăbi s-o înmâneze monarhului.

Era misiva pe care Henric o scrisese după cucerirea oraşului Cahors şi care se încheia cu aceste cuvinte: „Quod mihi dixisti profuit multum. Cognosco meos de-votos, nosce tuos. Chicotus caetera expediet”.

Adică: „Ceea ce mi-ai sus mi-a fost de mare folos. Îmi cunosc slujitorii credincioşi, caută să-i cunoşti pe ai domniei tale. Chicot îţi va lămuri celelalte lucruri”.