Capitolul LXXIXÎn care se arata cum, după ce a primit veşti din sud, Henric a mai primit alte veşti din nord

Spumegând de mânie, monarhul abia izbuti să citească scrisoarea pe care i-o înmânase Chicot.

În timp ce se căznea să desluşească slovele latineşti ale bearnezului, încrâncenându-se tot şi dând semne de nerăbdare ce făceau să se cutremure podeaua, Chicot se privea într-o oglindă mare, veneţiană, atârnată deasupra unui bufet încărcat cu aurărie, admirându-şi îmbrăcămintea şi farmecele nemăsurate pe care făptura sa le dobândise în ţinuta ostăşească.

Nemăsurate ar fi cuvântul cel mai potrivit, căci niciodată ca până atunci Chicot nu păruse atât de înalt; scăfârlia lui, ce-i drept cam pleşuvă, era ocrotită de o cască ţuguiată, asemenea coifurilor germane făurite la Trier şi la Mainz şi atât de curios cizelate, iar în momentul de faţă se trudea să-şi încingă peste pieptarul slinos din piele de bou, năclăit de sudoare şi de frecuşul armelor, o platoşă de călătorie, mai bine zis o jumătate de platoşă, pe care o lăsase pe bufet ca să se poată ospăta; totodată, în timp ce-şi încătărăma platoşa, făcea să ţăcăne pe parchet nişte pinteni meniţi mai degrabă să spintece un cal decât să-l îndemne la drum.

— M-a tras pe sfoară! Se tângui Henric, după ce sfârşi de citit. Bearnezul îşi ticluise planul mai demult şi eu care nu bănuiam nimic!

— Ştii ce zice proverbul, fiule? Îi răspunse Chicot. „Pisica blândă zgârie rău.”

— Du-te dracului cu proverbele tale!

Chicot se îndreptă spre uşă ca şi cum ar fi vrut să-i îndeplinească porunca.

— Nu, stai aici!

Chicot se opri.

— A pus mâna pe Cahors! Suspină din nou Henric.

— Şi cu câtă iscusinţă încă! Adăugă Chicot.

— Dar ce, are cumva generali, are ingineri?

— Nici pomeneală? Spuse Chicot? Ştii doar cât e de sărac bearnezul. Cu ce să-i plătească? N-are nimic, face totul din capul său.

— Nu cumva… Se şi luptă? Întrebă Henric cu oarecare dispreţ.

— N-aş putea spune că-i dă inima brânci şi că se aruncă în luptă cu cea mai mare însufleţire, asta în nici un caz. Aş zice mai degrabă că seamănă cu oamenii aceia care încearcă întâi apa înainte de a se scălda: îşi înmoaie vârful degetelor, năpădit de o sudoare ce nu pare să prevestească nimic bun, îşi oţeleşte pieptul cu câteva mea culpa şi fruntea cu unele cugetări filosofice; toate astea se petrec în primele zece minute ce urmează după cea dintâi lovitură de tun, după care îşi face vânt şi dă buzna drept înainte, înotând ca o salamandră prin vâltoarea de foc şi de plumb topit.

— Ia te uită! Ei, drăcie! Murmură Henric.

— Şi te rog să mă crezi, Henric, că era o zăpuşeală a dracului acolo.

Monarhul sări de pe scaun şi începu să măsoare cu paşi mari încăperea.

— E o lovitură grea pentru mine! Explică el, sfârşind cu glas tare gândul pe care începuse să-l urzească pe tăcute. Să vezi ce-o să mai râdă lumea! Am s-ajung de poveste. Secăturile astea de gasconi au o limbă care înţeapă, parcă-i şi văd ascuţindu-şi dinţii şi rânjetele în ţârâitul fioros al cimpoaielor. Naiba să-i ia! Noroc că mi-a dat prin gând să-i trimit lui François ajutoarele pe care mi le cerea de atâta vreme. Anvers mă va despăgubi de pierderea oraşului Cahors; nordul va spăla păcatele săvârşite în sud.

— Amin! Glăsui Chicot, cufundându-şi delicat vârful degetelor, pentru a încheia masa cu ceva dulce, în chiselele cu drajeuri şi fructe zaharisite ale regelui.

În momentul acela uşa se deschise şi şambelanul anunţă:

— Domnul conte du Bouchage!

— Ei, ce ţi-am spus eu, Chicot! Exclamă Henric. Uite c-a sosit şi vestea aşteptată! Intră, conte, intră!

Şambelanul dădu la o parte draperia şi în cadrul uşii se ivi, sub catifeaua ridicată pe jumătate, aidoma unui portret în picioare de Holbein sau de Tizian, tânărul gentilom al cărui nume fusese rostit o clipă mai înainte.

Contele înaintă cu paşi măsuraţi şi îşi îndoi genunchiul, atingând mijlocul covorului ce acoperea podeaua încăperii.

— Tot palid? Îl dojeni suveranul? Şi tot cu mutra asta de înmormântare. Haide, prietene, încearcă şi fii vesel ca într-o zi de sărbătoare. Nu se poate să-mi împărtăşeşti o veste fericită cu o figură atât de tristă! Hai, vorbeşte, du Bouchage, ard de nerăbdare să aud ce-ai să-mi spui. Vii din Flandra, fiul meu, nu-i aşa?

— Da, sire.

— Şi-n mare grabă, pare-mi-se.

— Atât de grabnic, sire, cât poate merge un om pe faţa pământului.

— Bun sosit, du Bouchage! Spune-mi, ce-i cu Anvers?

— Anvers e în mâinile prinţului de Orania, sire.

— În mâinile prinţului de Orania? Ce mai e şi asta?

— Ale lui Wilhelm, dacă preferaţi.

— Cum aşa? Parcă ştiam că fratele meu înainta spre Anvers?

— Da, sire, dar în momentul de faţă nu mai înaintează spre Anvers, ci spre Château-Thierry.

— Cum, şi-a părăsit armata?

— Nu mai există armată, sire.

— Oh! Suspină regele, simţind că i se taie picioarele şi lăsându-se să cadă în jilţ. Şi Joyeuse?

— Sire, fratele meu, după ce-a făcut minuni de vitejie cu marinarii săi şi după ce a apărat retragerea, fratele meu a strâns oamenii care mai rămăseseră teferi după prăpăd şi a alcătuit cu ei o escortă pentru domnul duce de Anjou.

— Încă o lovitură! Îngână regele. Apoi, cu o scăpărare ciudată în ochi: Înseamnă deci că ţările flamande sunt pierdute pentru fratele meu?

— Cu desăvârşire, maiestate.

— Fără nici o speranţă?

— Mă tem că da.

Fruntea monarhului se însenină treptat, ca luminată dinlăuntru de un gând.

— Bietul François! Spuse el, zâmbind. Nu i-a fost dat să pună coroana pe cap. A pierdut-o mai întâi pe cea a Navarei, a întins pe urmă mâna spre coroana Angliei şi abia a apucat s-o atingă cu vârful degetelor pe cea a Flandrei. Punem rămăşag, du Bouchage, că n-o să domnească niciodată? Şi tare ar mai dori, sărmanul meu frăţior, să fie rege!

— O, Doamne, aşa se întâmplă totdeauna când doreşti ceva? Rosti Chicot, solemn.

— Şi câţi oameni au căzut prizonieri? Întrebă suveranul.

— Vreo două mii.

— Câţi pe câmpul de luptă?

— Cam tot atâţia, pe puţin. Printre alţii şi domnul de Saint-Aignan.

— Cum? Saint-Aignan a murit, săracul?

— Înecat.

— Înecat? Dar ce, aţi sărit cumva în Escaut?

— Dimpotrivă: Escaut a tăbărât asupra noastră.

Şi contele îi povesti de-a fir-a-păr monarhului cum s-a desfăşurat lupta şi cum s-au revărsat apoi apele.

Henric îl ascultă până la capăt în tăcere, într-o atitudine şi cu o înfăţişare ce nu erau lipsite de măreţie.

Pe urmă, după ce istorisirea se sfârşi, se ridică din jilţ şi se duse să îngenuncheze în strana din paraclisul său, îşi făcu rugăciunea şi câteva clipe mai târziu se întoarse cu un obraz luminos, de pe care se risipise orice umbră.

— Gata! Spuse el. Sper că ştiu să întâmpin loviturile soartei ca un rege. Un monarh care se bizuie pe sprijinul Celui de Sus este într-adevăr mai presus decât un om. Hai conte, fă bine şi urmează exemplul meu! De vreme ce fratele dumitale a scăpat cu viaţă, ca şi fratele meu, slavă Domnului, nu ne rămâne decât să ne bucurăm.

— Cum porunciţi, sire.

— Spune-mi cum ai dori să răsplătesc serviciile tale? S-auzim.

— Sire? Spuse tânărul, clătinând din cap? Nu ţin minte să fi făcut nici un serviciu.

— Mă îndoiesc; în orice caz, fratele tău a făcut.

— Nepreţuite, sire.

— A salvat armata, zici, adică ce-a mai rămas din ea?

— Cred că nu e un singur om printre cei ce-au scăpat care să nu vă spună că-şi datorează viaţa fratelui meu.

— Ei bine, atunci, du Bouchage, vreau ca şi unul şi altul să vă bucuraţi de binefacerile mele, ştiind că în felul acesta voi împlini voia Atotputernicului, care, fără doar şi poate, v-a părtinit făcându-vă să semănaţi ca două picături de apă, adică să fiţi şi unul şi altul deopotrivă de bogaţi, de viteji şi de chipeşi; voi călca astfel pe urmele marilor oameni politici care s-au dovedit îndeobşte bine inspiraţi şi care obişnuiau să răsplătească ştafetele chiar dacă aduceau veşti proaste.

— Haida-de! Întâmpină Chicot. Cunosc doar destule cazuri când ştafetele au fost spânzurate pentru că sosiseră cu veşti proaste.

— Se poate? Încuviinţă Henric cu măreţie. Adu-ţi aminte însă că senatul i-a mulţumit lui Varo.

— Numai că aceia erau republicani. Valois, Valois, restriştea te face să te smereşti.

— Hai, du Bouchage, spune, ce vrei? Ce-ţi pofteşte inima?

— De vreme ce maiestatea voastră îmi face cinstea de a-mi vorbi cu atâta prietenie, îmi voi îngădui să mă folosesc de bunăvoinţa sa. Sunt sătul de viaţă, sire şi totuşi preget să-mi ridic singur zilele, fiind un lucru oprit de Dumnezeu; şiretlicurile la care ar putea să recurgă în ase-menea împrejurări un om de onoare sunt însă păcate de moarte: să-ţi jertfeşti viaţa pe câmpul de bătălie, să te laşi să mori de foame, să încetezi a mai da din mâini în timp ce treci un fluviu înot sunt tot atâtea sinucideri deghizate ale căror pricini ascunse Atotvăzătorul le desluşeşte numaidecât; căci, precum bine ştiţi, sire, Dumnezeu citeşte în adâncul cugetului nostru ca într-o carte deschisă; am părăsit, aşadar, gândul de a-mi curma viaţa înaintea sorocului statornicit de împăratul ceresc, dar lumea mă oboseşte şi vreau s-o părăsesc.

— Dragul meu! Murmură monarhul.

Chicot înălţă capul şi se uită cuprins de curiozitate la tânărul acela atât de chipeş, de viteaz şi de bogat, în glasul căruia se simţea o adâncă descurajare.

— Sire? Urmă contele cu o hotărâre nestrămutată? Tot ce mi se întâmplă de o bucată de vreme nu face decât să întărească şi mai mult în mine această dorinţă; vreau să-mi găsesc alinarea la sânul părintelui ceresc, supremul mângâietor al celor nefericiţi, aşa cum este supremul ocrotitor al fericiţilor de pe acest pământ. Binevoiţi deci, sire şi înlesniţi-mi mijlocul de a îmbrăca în cel mai scurt timp rasa monahală, căci, precum spune prorocul, inima mea e tristă ca moartea.

Chicot, deprins, aşa cum îl ştim, să ia totul în zeflemea, îşi înfrână pentru moment neastâmpărul ce-l făcea să mişte mereu mâinile şi să-şi schimonosească chipul într-o gimnastică necurmată, pentru a-şi pleca urechea la durerea plină de măreţie ce se mărturisea cu atâta nobleţe şi atâta sinceritate prin cel mai melodios şi mai învăluitor glas pe care Dumnezeu îl va fi hărăzit vreodată tinereţii şi frumuseţii.

Strălucirea ochilor săi se stinse oglindind privirea nemângâiată a celui mai mic dintre fraţii Joyeuse, tot trupul i se moleşi vlăguit şi se cocârjă, din simpatie pentru descurajarea ce părea, nu să fi destins, ci să fi retezat fiecare fibră din care era alcătuit trupul tânărului du Bouchage.

La rândul său, monarhul simţise cum i se topeşte inima la auzul acestei sfâşietoare rugăminţi.

— Te înţeleg, prietene? Spuse el. Vrei să intri la mânăstire, dar în acelaşi timp îţi dai seama că mai stăruie încă în tine slăbiciunile omeneşti şi ţi-e teamă de încercări.

— Nu mi-e teamă de străşniciile pe care le-aş avea de înfruntat, sire, ci de răgazul pe care-l lasă cugetului să cumpănească; nu, nu vreau să îndulcesc încercările la care voi fi supus, căci sper să nu-mi cruţ trupul de nici o suferinţă fizică şi sufletul de nici o constrângere morală, ci să răpesc astfel şi unuia şi celuilalt orice putinţă de întoarcere în trecut; într-un cuvânt, să fac să ţâşnească într-o clipă din pământ gratiile menite să mă despartă pe veci de lume şi care, potrivit canoanelor bisericeşti, de obicei cresc încetul cu încetul, ca un gard de spini.

— Bietul băiat! Îl căină regele, care urmărise atent cuvântarea lui du Bouchage, scandând, ca să zicem aşa, fiecare din vorbele sale. Bietul băiat! Cred c-o să ajungă un iscusit predicator, nu-i aşa, Chicot?

Chicot nu găsi de cuviinţă să-i răspundă. Du Bouchage continuă:

— Vă daţi seama, sire, că voi avea de purtat o adevărată luptă în sânul familiei mele; că împotrivirea cea mai dârză o voi întâmpina din partea celor mai apropiate rubedenii; fratele meu, cardinalul, care e atât de bun, dar care în acelaşi timp este şi un om de lume, va încerca în fel şi chip să mă facă să mă răzgândesc şi dacă nu va reuşi să mă convingă, aşa cum desigur se va şi întâmpla, o să-mi înfăţişeze toate piedicile de care va trebui să mă lovesc, pomenindu-mi de Roma, care lasă nişte răgazuri atât de îndelungate între diferitele trepte ale cinului călugăresc. În privinţa aceasta, maiestatea voastră este atotputernică; şi atunci voi avea prilejul să simt tăria braţului pe care maiestatea voastră va binevoi să-l întindă deasupra capului meu. M-aţi întrebat ce doream, sire şi mi-aţi spus că-mi veţi împlini dorinţa; toate năzuinţele mele, precum vedeţi, sunt îndreptate spre Dumnezeu. Stăruiţi la Roma să fiu scutit de ucenicie.

Regele, care căzuse pe gânduri, se ridică zâmbitor şi, luând mâna contelui, zise:

— Îţi voi îndeplini rugămintea, fiule! Vrei să-ţi închini viaţa stăpânului ceresc, ai dreptate, e un stăpân mai bun decât mine.

— Straşnic compliment, ce să zic, cred că Dumnezeu e încântat! Bombăni Chicot printre dinţi şi mustaţă.

— Prea bine? Continuă monarhul? Vei fi călugărit aşa cum doreşti, dragă conte, îţi făgăduiesc.

— Maiestatea voastră nu putea să-mi facă o bucurie mai mare! Exclamă tânărul, aplecându-se să sărute mâna lui Henric, peste măsură de fericit, ca şi când acesta i-ar fi spus că-l numise duce, pair sau mareşal al Franţei. Rămâne atunci aşa cum aţi spus.

— Pe cuvântul meu de rege şi pe cinstea mea de gentilom! Îl încredinţă Henric.

Du Bouchage se lumină deodată la faţă; ceva ce părea să fie un zâmbet extaziat flutură pe buzele sale; făcu o plecăciune până la pământ în faţa monarhului şi se mistui pe uşă.

— Ce om fericit, de o mie de ori fericit! Exclamă regele.

— Ei, asta-i bună! Spuse Chicot. Pare-mi-se totuşi că n-ai de ce să-l invidiezi, căci nu e mai amărât decât tine, sire.

— Dar nu-ţi dai seama, Chicot, nu-ţi dai seama, o să fie călugăr, toată viaţa lui va fi închinată lui Dumnezeu!

— Şi cine naiba te opreşte să faci la fel? Vrea să capete o scutire din partea fratelui său, cardinalul. Cunosc eu însă un cardinal care ar fi gata să-ţi dea pe loc toate scutirile de care ai nevoie; de altfel, se bucură de mai multă trecere la Roma decât tine. Ştii cine? Cardinalul de Guise.

— Chicot!

— Şi dacă te pune pe gânduri tonsura, căci, oricum, tonsura trebuie făcută cu grijă, fiind o treabă gingaşă, cele mai frumoase mâini din lume şi cea mai frumoasă pereche de foarfeci din strada Coutellerie, nişte foarfeci de aur, nici mai mult, nici mai puţin, te vor împodobi cu acest preţios simbol, aşa încât numărul coroanelor pe care vei fi avut parte să le porţi în viaţa ta se va ridica la trei şi, totodată, se va adeveri şi deviza care glăsuieşte: Manet ultima caelo20.

— Nişte mâini frumoase, zici?

— Ei, asta el Nu cumva ai să-mi spui acum că mâinile doamnei ducese de Montpensier au vreun cusur, după ce te-ai apucat să bârfeşti pe socoteala umerilor ei? Ce fel de rege eşti tu? Se poate să fii atât de necruţător faţă de supusele tale?

Suveranul încruntă din sprâncene şi-şi trecu peste tâmple o mână tot atât de albă ca şi cea despre care îi pomenise Chicot, dar, de bună seamă, ceva mai tremurătoare.

— Bine, bine? Spuse Chicot? S-o lăsăm moartă, fiindcă văd că te plictiseşte conversaţia asta şi să vorbim despre lucrurile care mă interesează pe mine.

Regele schiţă un gest indiferent, care putea fi luat drept o încuviinţare.

Chicot se uită jur împrejur, făcând să se rotească fotoliul pe picioarele dinapoi.

— Uite ce e, fiule? Începu el cu voce scăzută? Aş vrea să ştiu ceva: domnii aceştia de Joyeuse au plecat chiar aşa în Flandra?

— Întâi şi-ntâi lămureşte-mă ce trebuie să înţeleg prin chiar aşa?

— Am vrut să spun că amândoi sunt pătimaşi din fire, unul fiind iubitor de plăceri, iar celălalt de melancolie şi de aceea mi se pare ciudat că au părăsit Parisul fără să facă măcar un pic de zarvă, unul ca să se distreze, celălalt ca să-şi alunge gândurile negre.

— Şi?

— Şi, cum tu eşti prieten la toartă cu ei, nu se poate să nu ştii în ce fel au plecat.

— Sigur că ştiu.

— Spune-mi atunci, Henric, puişorule, nu ţi-a ajuns cumva la ureche…

Chicot se opri.

— Ce?

— C-ar fi ciomăgit, de pildă, vreo persoană simandicoasă?

— N-am auzit aşa ceva.

— Ori c-ar fi răpit o femeie, spărgând uşile tâlhăreşte şi trăgând cu pistolul.

— Nu, după câte ştiu.

— Sau… C-ar fi dat foc la ceva, bunăoară.

— La ce?

— Ştiu şi eu?! La orice poate fi dat pradă flăcărilor când eşti mare senior şi vrei cu tot dinadinsul să te distrezi; la casa unui biet nepricopsit, să zicem.

— Nu eşti zdravăn, Chicot? Să dai foc la o casă în mijlocul Parisului, în capitala ţării mele?! Cine ar îndrăzni să facă una ca asta?

— Ba bine că nu, doar nu-ţi închipui că s-ar sfii cineva?

— Chicot!

— În sfârşit, n-ai auzit nici un zgomot şi n-ai văzut nici o dâră de fum care să-ţi dea de veste c-au făcut vreo boroboaţă?

— Zău, nu!

— Cu atât mai bine! Zise Chicot, răsuflând uşurat, aşa cum nu avusese încă răgazul să răsufle în timpul interogatoriului la care-l supusese pe Henric.

— Ştii ceva, Chicot?

— Nu, de unde să ştiu?

— Ştii c-ai început să fii veninos?

— Cine, eu?

— Da, tu.

— Cât mi-a fost dat să stau în mormânt începusem să mă îndulcesc, măria ta, dar de când suntem împreună simt că m-am înăcrit. Omnia leto putrescunt21.

— Vrei să zici că sunt mucegăit? Se încruntă regele.

— Niţeluş, fiule, niţeluş.

— Eşti din ce în ce mai nesuferit, Chicot şi am impresia că-ţi cam place să tragi sforile şi că nutreşti nu ştiu ce planuri ambiţioase, pe care le credeam străine de firea ta.

— Planuri ambiţioase, eu! Haida-de, Chicot şi ambiţios! Henric, puişorule, mai înainte erai nătărău, acum văd că eşti nebun de legat! Oricum, înseamnă c-ai făcut un pas înainte.

— Şi eu îţi spun, domnule Chicot, că urmăreşti cu tot dinadinsul să îndepărtezi de mine pe toţi slujitorii mei, punându-le pe seamă intenţii pe care nu le au şi aruncându-le în spinare nelegiuiri la care nici nu s-au gândit; în sfârşit, impresia mea este că vrei neapărat să pui stă-pânire pe mine.

— Să pun stăpânire pe tine?! Eu?! Se minună Chicot. Auzi colo: şi ce să fac cu domnia ta, mă rog? Mă ferească Dumnezeu! Sucit cum eşti, cine crezi tu c-ar putea să se împace cu tine, bone Deus! Lasă că, pe deasupra, mai eşti şi lingav la mâncare, încât nu ştiu, zău, cum aş putea să te hrănesc… O, nu, nu, atât ar mai lipsi!

— Hm! Făcu regele.

— Spune-mi şi mie, te rog, cum de ţi-a venit ideea asta năstruşnică?

— În primul rând ai ascultat ca un sloi de gheaţă laudele pe care i le-am adus lui dom Modeste, vechiul tău prieten, faţă de care eşti atât de îndatorat.

— Eu sunt îndatorat faţă de dom Modeste? Bine, bine, foarte bine! Şi pe urmă?

— Pe urmă ai încercat să-i ponegreşti pe fraţii Joyeuse, care, sunt convins, îmi sunt amândoi prieteni adevăraţi.

— Nu zic nu.

— În sfârşit, nu te-ai lăsat până nu i-ai împuns niţeluş pe cei din familia Guise.

— Va să zică şi ăştia ţi-au căzut cu tronc. Cum văd eu, ai o inimă largă azi: toţi oamenii ţi-s dragi!

— Nu, nu mi-s dragi de loc, dar cum, pentru moment, tac mâlc şi stau ascunşi în bârlogul lor, cum, pentru moment, nu am de suferit nici un neajuns din partea lor, cum nu-i scap o clipă din ochi şi tot ce-am putut să observ la ei a fost mereu aceeaşi răceală de marmură şi cum îndeobşte nu mă tem de statui, oricât ar fi de ameninţătoare, mă mulţumesc să am de-a face cu acelea al căror chip şi a căror atitudine îmi sunt cunoscute. Vezi tu, Chicot, un strigoi, când ai ajuns să te obişnuieşti cu el, nu mai e nimic altceva decât un tovarăş de singurătate mai mult sau mai puţin supărător. Dintre toţi oamenii care trăiesc în cuprinsul regatului meu, cei din familia Guise, cu privirile lor sălbatice şi cu săbiile lor cât toate zilele, mi-au pricinuit cele mai puţine supărări. Vrei să-ţi spun cu ce seamănă?

— Spune, Henric, spune, puiul tatii, e o plăcere să te-ascult! Comparaţiile tale, precum bine ştii, sunt pline de subtilitate.

— Seamănă cu acei bibani cărora li se dă drumul în iazuri ca să hăituiască peştii mari şi să nu le dea răgaz să se îngraşe prea mult; gândeşte-te însă că s-ar putea foarte bine ca peştii cei mari să nu se teamă de ei.

— Şi de ce?

— Fiindcă n-au dinţii destul de puternici ca să le poată străpunge solzii.

— Ah, ce subtil eşti, Henric, băiatule!

— În timp ce bearnezul tău…

— Ia să vedem ce comparaţie ai mai găsit şi pentru bearnez?

— În timp ce bearnezul tău, care miorlăie ca o pisică, dar îşi înfige colţii ca un tigru…

— Am trăit s-o văd şi pe-asta! Se minună Chicot. Un Valois linguşindu-i pe cei din familia Guise! Bravo, fiule, bravo, bravo! Acum c-ai apucat-o pe drumul cel bun, mergi înainte, nu te opri! Divorţează numaidecât şi ia-o de nevastă pe doamna de Montpensier; măcar atâta noroc o să ai şi tu eu ea, că, dacă n-o să-i faci copii, o să aibă grijă să-ţi facă ea în schimb; n-a fost îndrăgostită de tine pe vremuri?

Henric se umflă în pene.

— Ba da? Recunoscu el? Dar pe atunci eram prins într-altă parte; de aici se trag toate ameninţările sale. Chicot, ai pus, ca să zic aşa, degetul pe rană; ca orice femeie, fireşte, ducesa de atunci vrea să se răzbune şi, din când în când, îşi aduce aminte să mă mai sâcâie câte un pic, numai că eu, din fericire, sunt bărbat şi iau totul în glumă.

Spunând aceste cuvinte, Henric îşi ridică gulerul răsfrânt, după moda italiană; în momentul acela se auzi glasul şambelanului Nambu trâmbiţând din prag:

— O ştafetă din partea domnului duce de Guise pentru maiestatea sa.

— Curier ori gentilom? Întrebă regele.

— E un căpitan, sire.

— Nu, zău? Să intre, e binevenit.

În aceeaşi clipă un căpitan de jandarmi în ţinută de campanie intră înăuntru şi salută milităreşte.