Capitolul LXXVIIspitirea

Pregătirile de plecare ale jandarmilor stârniseră o adevărată harababură în târg; după plecarea lor, zăngănitul armelor şi larma de glasuri se potoli şi-n locul lor se aşternu o linişte desăvârşită.

Remy aşteptă până ce zarva se risipi încetul cu încetul şi se stinse în depărtare, apoi, închipuindu-şi că nu mai rămăsese nimeni în casă, coborî în sala de jos pentru a se îngriji de plecarea sa şi a Dianei.

Însă, în clipa în care deschise uşa, spre marea lui mirare, dădu cu ochii de un om care şedea lângă foc, cu faţa întoarsă către el. Se vedea cât de colo că omul pândea sosirea lui Remy, cu toate că în momentul când îl zări îşi ticlui o mutră nepăsătoare, ca şi cum prea puţin s-ar fi sinchisit de prezenţa lui.

Remy se apropie păşind greoi şi frânt din şale ca de obicei şi lăsându-şi fruntea pleşuvă descoperită, aidoma unui moşneag cocârjat de povara anilor.

Cum însă cel spre care se îndrepta era întors cu spatele spre lumină, Remy nu putu să-i desluşească trăsăturile chipului.

— Mă iertaţi, domnule? Spuse el? Credeam că sunt singur sau aproape singur în toată casa.

— Şi eu tot aşa? Răspunse interlocutorul. Constat însă cu bucurie că voi avea nişte tovarăşi de singurătate.

— O, nişte tovarăşi destul de trişti din păcate, domnule? Se grăbi să spună Remy? Fiindcă, în afară de un tânăr bolnav cu care mă întorc în Franţa…

— A, da? Îl întrerupse deodată Aurilly, cu aerul blajin şi milostiv al unui om cumsecade? Ştiu despre cine-i vorba.

— Adevărat? Întrebă Remy.

— Da, e vorba de tânăra doamnă.

— Care tânără doamnă? Se zbârli Remy, pregătindu-se să-l înfrunte.

— Domol, domol, nu te supăra, prietene? Îl linişti Aurilly. Sunt intendentul familiei Joyeuse; am venit aici după cel mai tânăr dintre stăpânii mei, din ordinul fratelui său şi, la plecare, contele mi-a spus să am grijă de o tânără doamnă şi de un slujitor bătrân care vor să se întoarcă în Franţa, după ce l-au însoţit până în Flandra…

Pe măsură ce rostea aceste cuvinte, omul se apropia de Remy cu o figură zâmbitoare şi drăgăstoasă. Venind spre el, ajunse la un moment dat în dreptul lămpii, a cărei flacără îi lumină obrazul din plin.

Remy putu atunci să-l vadă lămurit. În loc să înainteze însă, la rândul său, spre cel cu care vorbea, Remy se dădu un pas înapoi şi, pe chipul său sluţit, se zugrăvi o clipă un simţământ ce părea să mărturisească şi spaimă şi scârbă totodată.

— De ce nu-mi răspunzi? S-ar zice că ţi-o frică de mine? Întrebă Aurilly, cu cel mai îmbietor zâmbet pe buze.

— Vă rog să aveţi toată îngăduinţa, domnule? Răspunse Remy, silindu-se să-şi prefacă vocea, care avea un sunet dogit? Faţă de un biet bătrân pe care încercările suferite şi rănile căpătate l-au făcut sperios şi neîncrezător.

— Cu atât mai mult, dragul meu? Întâmpină Aurilly? Ar trebui să primeşti ajutorul şi sprijinul unui compatriot cinstit; de altminteri, aşa cum ţi-am spus adineauri, vin în numele unui stăpân în care s-ar cuveni să ai deplină încredere.

— Sigur că da, domnule.

Şi Remy se dădu iar un pas înapoi.

— Ce, vrei să pleci…?

— Mă duc s-o întreb pe stăpâna mea; vă daţi seama ca nu sunt în măsură să hotărăsc singur.

— O, da, bineînţeles; dar, dacă-mi dai voie, aş putea să vorbesc eu însumi cu dânsa şi să-i explic în amănunţime sarcina ce mi s-a încredinţat.

— Nu, nu, mulţumesc: poate că doamna mai doarme încă şi pentru mine odihna domniei sale e lucru sfânt.

— Cum doreşti. De altfel, nu am nimic altceva să vă spun decât ceea ce stăpânul meu mi-a dat în grijă să vă aduc la cunoştinţă.

— Mie?

— Dumitale şi tinerei doamne.

— Stăpânul dumneavoastră, domnule conte de Bouchage, nu-i aşa?

— Dumnealui în persoană.

— Mulţumesc, domnule.

În momentul în care închise uşa, toate semnele bătrâneţii, în afară de fruntea pleşuvă şi cutele de pe obraz, se topiră pe loc şi Remy începu să urce treptele atât de repede şi cu o atât de neaşteptată vioiciune, încât nimeni nu i-ar fi dat mai mult de douăzeci şi cinci de ani moşnea-gului care, cu câteva clipe mai înainte, părea să aibă cel puţin şaizeci.

— Doamnă, doamnă! Strigă slujitorul cu o voce schimbată de îndată ce o zări pe Diane.

— Ei, ce s-a mai întâmplat, Remy? Ducele tot n-a plecat?

— Ba da, doamnă, dar a rămas în schimb aici un diavol de o mie de ori mai crunt, de o mie de ori mai de temut decât el; o spurcăciune pe care, de şase ani încoace, zi de zi, m-am rugat cerului s-o pedepsească, aşa cum dumneavoastră vă rugaţi pentru stăpânul ei şi cum, de bună seamă, vă veţi fi rugând şi acum, aşteptând să-i dau pedeapsa cuvenită cu mâna mea.

— Nu cumva e Aurilly?

— Aurilly în carne şi oase; nemernicul e aici, uitat de mârşavul său complice, ca un şarpe răzleţit de cuib.

— Uitat zici, Remy? O, te înşeli amarnic; doar îl cunoşti pe duce şi ştii foarte bine că nu obişnuieşte să lase le voia întâmplării o ticăloşie pe care poate s-o facă el însuşi. Nu, nu, Remy, nu l-a uitat pe Aurilly, dimpotrivă, l-a lăsat aici şi l-a lăsat cu un anumit scop, te rog să mă crezi.

— O, despre el, doamnă, sunt în stare să cred orişice.

— Ştie cumva cine sunt?

— N-am impresia.

— Şi nici pe tine nu te-a recunoscut?

— Cât despre mine, doamnă? Răspunse Remy cu un zâmbet trist? Nimeni nu m-ar mai putea recunoaşte acum.

— Dar poate că bănuieşte cine sunt?

— Nu, fiindcă a ţinut să vă vadă.

— Remy, ascultă-mă pe mine, dacă nu m-a recunoscut, în orice caz are unele bănuieli.

— Nimic mai simplu, atunci? Spuse Remy, posomorât? Şi nu pot decât să mulţumesc Celui de Sus că ne arată fără nici un ocoliş calea pe care trebuie s-o urmăm: burgul este pustiu, nemernicul e singur, aşa cum sunt şi eu… Am văzut că poartă la brâu un pumnal… ca şi mine şi eu am un cuţit la brâu…

— Stai puţin, Remy, stai puţin? Îl întrerupse Diane. N-am de gând să mă târguiesc cu tine pentru viaţa unui netrebnic, dar, înainte de a-l răpune, ar fi bine să ştim ce vrea de la noi şi dacă, în împrejurarea de faţă, n-am putea folosi cumva răul pe care vrea să ni-l facă. Cine ţi-a spus că e, Remy, când a stat de vorbă cu dumneata?

— Mi-a spus c-ar fi intendentul domnului du Bouchage, doamnă.

— Vezi bine că minte; trebuie deci să aibă vreun interes ca să mintă. Să aflăm mai întâi ce vrea, în aşa fel încât să nu bage de seamă ce vrem noi de la el.

— Voi face aşa cum porunciţi, doamnă.

— Deocamdată, ce doreşte?

— Să vă însoţească.

— În ce calitate?

— În calitate de intendent al contelui.

— Spune-i că primesc.

— Păcatele mele, doamnă!

— Şi mai spune-i că tocmai mă gândeam să plec în Anglia, unde am nişte neamuri, dar că mai stau totuşi în cumpănă; minte aşa cum te-a minţit şi el; ca să poţi birui, Remy, trebuie să lupţi cu aceleaşi arme.

— Dar o să vă vadă.

— Şi masca mea? Ai uitat masca, Remy? De altfel, îmi vine să cred că ştie cine sunt.

— Atunci, dacă ştie, înseamnă că vrea să vă întindă o cursă.

— Singurul mijloc pentru a te feri este să dai impresia că eşti gata să cazi în ea.

— Totuşi…

— Spune-mi de ce ţi-e frică? Poate fi ceva mai groaznic decât moartea?

— Nu.

— Şi-atunci? Sau nu mai eşti chiar atât de hotărât să mori pentru a-ţi îndeplini legământul?

— Ba da; dar nu să mor fără a mă fi răzbunat.

— Remy, Remy? Spuse Diane cu o privire înflăcărată de o exaltare sălbatică? O să ne răzbunăm, n-avea grijă, tu pe slujitor, iar eu pe stăpân.

— Prea bine, doamnă, s-a făcut.

— Du-te, dragul meu, du-te.

Remy coborî scările, deşi cu inima îndoită. Cât era el de viteaz, în momentul în care dăduse cu ochii de Aurilly, tânărul simţise acea cutremurare nervoasă plină de o sinistră spaimă ce te face să te încrâncenezi la vederea unei reptile; şi acum voia să ucidă, numai fiindcă fusese înfricoşat.

Totuşi, pe măsură ce cobora treptele, sufletul său atât de bine oţelit îşi recăpăta dârzenia dintotdeauna şi, în clipa când deschise din nou uşa, Remy era hotărât, în pofida sfaturilor Dianei, să-l tragă de limbă pe Aurilly, silindu-l să se dea de gol, iar în cazul când ar descoperi, după cum bănuia, cine ştie ce urzeală mârşavă, să-l înjunghie pe loc.

Aşa înţelegea Remy diplomaţia.

Aurilly îl aştepta nerăbdător; deschisese fereastra ca să poată supraveghea dintr-o ochire toate ieşirile.

Remy se apropie de el, înarmat cu o hotărâre nestrămutată; de aceea primele cuvinte ce-i ieşiră din gură fură rostite cu un aer împăciuitor şi blajin.

— Domnule? Spuse el? Stăpâna mea nu poate primi propunerile dumneavoastră.

— Şi pentru ce?

— Pentru că nu sunteţi intendentul domnului du Bouchage.

Aurilly se schimbă la faţă.

— De unde ştii? Întrebă el.

— E la mintea cocoşului. Domnul du Bouchage mi-a încredinţat la plecare persoana pe care o însoţesc, iar domnul du Bouchage nu mi-a pomenit nimic despre domnia voastră când ne-am despărţit.

— Probabil că s-a întâlnit cu mine după aceea.

— Minciuni, domnule, minciuni.

Aurilly îşi umflă pieptul; judecând după înfăţişare, slujitorul părea un biet moşneag.

— Îţi cam iei nasul la purtare, unchiule! Îi spuse el, încruntându-se. Ia seama! Eşti om bătrân, iar eu sunt tânăr; eşti neputincios, iar eu în toată puterea vârstei. Remy se mulţumi să zâmbească, fără să-i răspundă nimic. Dacă ţi-aş fi pus gând rău, dumitale sau stăpânei dumitale? Continuă Aurilly? Ar fi de ajuns să ridic mâna.

— Ferească Dumnezeu! Se grăbi să spună Remy. Poate că m-am înşelat, poate că, într-adevăr, îi vreţi binele.

— Mai încape vorbă!

— Spuneţi-mi atunci lămurit ce poftiţi.

— Dragul meu? Căută să-l ispitească Aurilly? Aş pofti să-mi dai o mână de ajutor şi, cu prilejul acesta, să te şi pricopsesc.

— Şi dacă nu vreau?

— În cazul acesta, fiindcă văd că-mi vorbeşti deschis, am să-ţi răspund şi eu fără ocolişuri: în cazul acesta poftesc să te omor.

— Să mă omorâţi?! Nu zău? Spuse Remy cu un zâmbet hain.

— Da, am mână liberă s-o fac.

Remy trase adânc aer în piept.

— Dar ca să vă pot da o mână de ajutor? Întâmpină el? Ar trebui să ştiu măcar ce urmăriţi.

— Am să-ţi spun: ai ghicit, unchiule, nu sunt în slujba contelui du Bouchage.

— Aşa! În slujba cui atunci?

— În slujba unui domn şi mai suspus.

— Băgaţi de seamă: mi-e teamă c-o să spuneţi iar o minciună.

— De ce?

— Pentru că mai presus decât casa Joyeuse, nu prea ştiu multe alte case.

— Nici chiar casa regală a Franţei?

— Adevărat?! Se miră Remy.

— Şi iată cum înţelege să plătească? Adăugă Aurilly, strecurând în mâna lui Remy unul din fişicurile cu galbeni primite de la ducele de Anjou.

În momentul în care îi atinse mâna, Remy tresări şi se dădu un pas înapoi.

— Sunteţi în slujba regelui? Întrebă el cu o naivitate care ar fi făcut cinste chiar şi unui om mai şmecher ca el.

— Nu a lui, ci a fratelui său, domnul duce de Anjou.

— Aşa? Foarte bine, sunt sluga preaplecată a domnului duce.

— Ei, aşa-mi place.

— Şi pe urmă?

— Cum adică, pe urmă?

— Da, ce doreşte monseniorul?

— Monseniorul, iubitule? Spuse Aurilly, apropiindu-se de Remy şi încercând din nou să-i strecoare fişicul în mână? Monseniorul e îndrăgostit de stăpâna dumitale.

— O cunoaşte, va să zică?

— A văzut-o.

— A văzut-o! Exclamă Remy, încleştând degetele pe mânerul cuţitului. Şi când anume a văzut-o?

— Astă-seară.

— Nu se poate! Stăpâna mea n-a ieşit din camera dumneaei.

— Tocmai aici e clenciul; prinţul s-a purtat într-adevăr ca un şcolar, dovadă că e îndrăgostit până peste urechi.

— Ce-a făcut? Pot să ştiu şi eu?

— A luat o scară şi s-a căţărat pe balcon.

— Aha! Icni Remy, silindu-se să-şi stăpânească bătăile năprasnice ale inimii. Aha, aşa a făcut, va să zică?

— S-ar părea că e grozav de frumoasă? Adăugă Aurilly.

— Dar ce, dumneavoastră n-aţi văzut-o?

— Nu, dar, după câte mi-a spus monseniorul, abia aştept s-o văd, dacă nu de altceva, cel puţin ca să-mi dau seama în ce măsură poate să-şi piardă dreapta judecată din pricina dragostei un om cu bun simţ. Aşadar, ne-am înţeles, eşti omul nostru?

Şi pentru a treia oară, Aurilly încercă să-l înduplece pe Remy să primească banii.

— Nici vorbă că sunt omul dumneavoastră? Confirmă slujitorul, dând la o parte mâna lui Aurilly. Trebuie totuşi să ştiu ce am de făcut în istoria asta pe care o puneţi la cale.

— Spune-mi mai întâi: doamna de sus e amanta domnului du Bouchage sau a fratelui dumisale?

Remy simţi cum i se urcă tot sângele în obraji.

— A nici unuia dintre ei? Răspunse el, stingherit. Doamna de sus n-are nici un iubit.

— Nici un iubit! O femeie care n-are nici un iubit e o trufanda rară! Să fiu al dracului! Monseniore, am descoperit piatra filosofală.

— Prin urmare, monseniorul duce de Anjou este îndrăgostit de stăpâna mea?

— Da.

— Şi ce vrea?

— Vrea s-o aducă la Château Thierry, spre care se îndreaptă acum în marş forţat.

— Pe viaţa mea, zău dacă am mai pomenit o dragoste care să se aprindă atât de repede.

— Aşa se aprinde monseniorul de obicei.

— Toate ar fi bune dacă n-ar exista totuşi o piedică? Spuse Remy.

— Care?

— Faptul că stăpâna mea vrea să se îmbarce pentru Anglia.

— Ei, drăcie! Uite, tocmai în treaba asta ne-ai putea fi de ajutor: încearcă s-o convingi.

— În ce privinţă?

— Să plece în direcţia cealaltă.

— N-o cunoaşteţi pe stăpâna mea, domnule: când îi intră ceva în cap, nimeni n-o poate face să-şi iasă dintr-ale sale. De altminteri, nu-i de ajuns să se întoarcă în Franţa, în loc să plece la Londra. În cazul când s-ar duce la Château-Thierry, credeţi c-o să se lase înduplecată de dorinţele prinţului?

— Şi de ce nu, mă rog?

— Pentru că nu-l iubeşte pe ducele de Anjou.

— Fugi de aici! Un fiu de rege nu se poate să nu fie iubit.

— Dar din moment ce a bănuit că stăpâna mea îl iubeşte fie pe domnul conte du Bouchage, fie pe domnul duce de Joyeuse, cum de i-a trecut prin gând monseniorului duce de Anjou s-o răpească bărbatului de care este îndrăgostită?

— Ai nişte păreri cât se poate de vulgare, unchiaşule? Spuse Aurilly? Şi, cum văd eu, o să ne înţelegem cam greu amândoi; de aceea n-are rost să mai lungesc vorba; mi-am zis că-i mai bine să te iau cu duhul blândeţii decât cu răul, dar dacă mă sileşti să întorc foaia, n-am încotro, am s-o întorc.

— Şi ce-o să faceţi?

— Am mână liberă, cum ţi-am spus, din partea monseniorului. Am să te omor undeva, într-un cotlon şi am s-o răpesc apoi pe stăpâna dumitale.

— Şi credeţi oare că n-o să vă ceară nimeni socoteală pentru fapta asta?

— Cred tot ce-mi spune stăpânul meu să cred. Zi, ce ai de gând: vrei ori nu s-o convingi pe stăpâna dumitale să se întoarcă în Franţa?

— Am să încerc, dar nu pot să garantez nimic.

— Şi când îmi dai răspunsul?

— Chiar acum, numai să mă urc până sus la dânsa şi s-o întreb.

— Foarte bine, du-te că te-aştept.

— Îndată, domnule.

— Stai puţin, unchiule, că mai am să-ţi spun un cuvânt: ştii că norocul şi viaţa dumitale sunt în mâinile mele?

— Ştiu.

— Atâta am avut de spus. Du-te, între timp eu am să mă îngrijesc de cai.

— Nu trebuie să vă grăbiţi prea tare.

— Vezi-ţi de treabă! N-am nici o îndoială în privinţa răspunsului. Ai văzut dumneata o femeie care să rămână de piatră la stăruinţele unui prinţ?

— Pare-mi-se că se mai întâmplă câteodată.

— Da? Recunoscu Aurilly? Dar foarte rar. Du-te acum.

În timp ce Remy urca din nou scările, Aurilly se îndreptă într-adevăr spre grajd, ca şi când ar fi fost încredinţat că speranţele sale se vor împlini.

— Ei, ce este? Întrebă Diane, văzându-l pe Remy.

— Ei bine, doamnă, aflaţi că ducele v-a văzut.

— Şi…?

— Şi vă iubeşte.

— Ducele m-a văzut! Ducele mă iubeşte! Exclamă Diane. Nu cumva aiurezi, Remy?

— Nicidecum; n-am făcut decât să vă spun ce mi-a spus.

— Şi cine ţi-a spus asta?

— Omul acela! Aurilly! Nemernicul!

— Dar din moment ce m-a văzut, înseamnă că m-a şi recunoscut?

— Dacă ducele v-ar fi recunoscut, credeţi oare că Aurilly s-ar mai încumeta să dea ochi cu dumneavoastră şi să vă facă o declaraţie de dragoste în numele prinţului? Nu, puteţi fi sigură că ducele nu v-a recunoscut.

— Ai dreptate, Remy, de o mie de ori ai dreptate. Atâtea lucruri se vor fi petrecut de şase ani încoace în mintea lui diabolică, încât probabil că m-a uitat. Putem foarte bine să mergem cu omul acesta, Remy.

— Da, dar cine ştie dacă omul acesta n-o să vă recunoască?

— Şi de ce crezi tu c-ar putea să aibă mai multă ţinere de minte decât stăpânul său?

— Pentru că are tot interesul să-şi amintească, în timp ce prinţul are tot interesul să uite; e lesne de înţeles ca un desfrânat de cea mai josnică teapă cum e ducele, un suflet orb, un om sătul până în gât de toate plăcerile, ucigaşul propriilor sale iubiri, să fi uitat, căci dacă n-ar uita, cum ar mai putea să trăiască? În schimb, Aurilly sunt convins că n-a uitat. Dacă s-ar întâmpla cumva să vă vadă la faţă, şi-ar închipui că sunteţi o umbră venită de pe lumea cealaltă ca să se răzbune şi v-ar da numaidecât în vileag.

— Remy, dacă nu mă înşel, ţi-am spus c-am luat cu mine o mască, după cum tu mi-ai spus, pare-mi-se, că porţi un cuţit?

— Adevărat, doamnă? Mărturisi Remy? Şi chiar îmi vine să cred că Dumnezeu vrea să ne-ajute să-i pedepsim pe ticăloşi. Şi ieşind în capul scării, îl strigă pe Aurilly: Domnule, domnule!

— Ce este? Întrebă acesta.

— Stăpâna mea mulţumeşte domnului conte du Bouchage pentru grija pe care i-o poartă, căutând s-o ocrotească şi primeşte cu recunoştinţă propunerea dumneavoastră atât de îndatoritoare.

— Bine, bine? Spuse Aurilly? Fii bun atunci şi înştiinţeaz-o că gonacii aşteaptă afară.

— Poftiţi, doamnă, poftiţi? Zise Remy, oferindu-i Dianei braţul.

Aurilly aştepta la picioarele scării, cu felinarul în mână, nerăbdător să vadă chipul necunoscutei.

— Ei, fir-ar să fie! Bombăni el. E mascată! Nu-i nimic, de aici şi până la Château-Thierry, băierile vor avea tot timpul să se rupă… Ori să fie tăiate.