Capitolul LXXVUna din amintirile ducelui de Anjou

Intrând pe uşă, tânărul conte auzi înfricoşătorul hohot de râs al prinţului; dar cum nu avusese prilejul să trăiască prea mult în preajma alteţei sale, n-avea de unde să ştie ce cumplite ameninţări putea să ascundă o asemenea izbucnire de veselie din partea ducelui de Anjou.

Ar fi putut deopotrivă să-şi dea seama, după tulburarea zugrăvită pe chipurile unora dintre cei de faţă că, în lipsa lui, ducele bârfise pe socoteala sa şi că discuţia răuvoitoare ce avusese loc fusese curmată brusc în momentul în care intrase pe uşă.

Henri însă nu era de felul său de ajuns de bănuitor ca să ghicească ce se întâmplase şi niciunul dintre ofiţeri nu era destul de prieten cu dânsul ca să i-o spună de faţă cu ducele.

De altminteri, Aurilly stătea la pândă şi ducele, care, de bună seamă, îşi şi croise în minte un plan, căută să-l reţină pe Henri până ce toţi ofiţerii care luaseră parte la discuţie vor fi plecat.

Ducele făcuse unele schimbări în repartiţia diferitelor posturi. Bunăoară, înainte de venirea ducelui, în calitate de comandant al detaşamentului. Henri socotise de cuviinţă să rămână în centrul poziţiei, statornicindu-şi cartierul general în casa în care locuia Diane. Iar cel de-al doilea post mai important după acesta, adică postul aflat pe malul râului, îl încredinţase cornetului.

Luând comanda detaşamentului, ducele luase totodată şi locul lui Henri, trimiţându-l în schimb pe Henri la postul pe care acesta se gândise să-l dea în primire cornetului. Henri nu se arătă câtuşi de puţin mirat. Dându-şi seama că era cel mai important punct strategic, ducele socotise cu cale să i-l încredinţeze lui; era un lucru foarte firesc, atât de firesc chiar, încât toată lumea şi în primul rând Henri, se înşelă asupra intenţiilor sale.

Henri se simţi totuşi dator să-i dea unele îndrumări cornetului de jandarmi şi se apropie de el. Era tot atât de firesc din partea lui să-i lase în grijă cele două persoane aflate sub ocrotirea sa şi pe care, cel puţin deocamdată, era nevoit să le părăsească.

La primele cuvinte pe care Henri încercă să le schimbe cu cornetul, ducele se grăbi să-i întrerupă.

— Aveţi secrete! Spuse el, zâmbind.

Jandarmul se dumerise, în sfârşit, deşi prea târziu, că-şi dăduse prea mult drumul la gură. Şi, cuprins de căinţă, încerca să-i vină acum într-ajutor contelui.

— Nu, monseniore? Protestă el? Domnul conte m-a întrebat numai câte livre de pulbere uscată, care mai poate fi folosită, mi-au mai rămas.

Răspunsul lui avea un îndoit scop, dacă nu şi un îndoit efect: în primul rând să risipească bănuielile ce ar fi putut încolţi în sufletul ducelui, în al doilea rând, să-i arate contelui că avea alături de el un om de nădejde pe care se putea bizui.

— Aşa! Atunci se schimbă vorba? Zise ducele, silit să pună temei pe aceste cuvinte, ca să nu compromită prestigiul său princiar, făcând pe iscoada.

O clipă mai apoi, în timp ce ducele se îndrepta spre uşa ce tocmai fusese deschisă, cornetul îi şopti lui Henri:

— Alteţa sa ştie că sunteţi însoţit de cineva…

Du Bouchage tresări, dar era prea târziu. Ducele nu scăpase din vedere gestul pe care-l făcuse şi ca şi cum ar fi dorit să se încredinţeze singur că ordinele date de dânsul fuseseră întocmai executate, se oferi să-l petreacă pe Henri până la postul său, propunere pe care contele se văzu nevoit s-o primească. Henri ar fi vrut totuşi să-i dea de ştire lui Remy să fie cu ochii în patru şi să-şi ticluiască dinainte un răspuns în cazul când ar fi fost întrebat, dar nu mai avu cum; nu-i mai rămase nimic altceva de făcut, decât să-i spună cornetului la despărţire:

— Ai grijă de pulbere, mă-nţelegi? Păzeşte-o ca ochii din cap, aşa cum aş fi păzit-o eu însumi.

— Am înţeles, domnule conte? Răspunse tânărul.

Pe drum, ducele nu uită să-l întrebe pe du Bouchage:

— Unde zici că se află, conte, pulberea asta pe care i-ai dat-o în păstrare tânărului nostru ofiţer?

— În casa în care îmi statornicisem cartierul meu general, alteţă.

— Fii pe pace, du Bouchage? Îl linişti ducele. Ştiu prea bine cât poate fi de preţios un depozit de muniţii în situaţia în care ne aflăm pentru a nu-l scăpa o clipă din ochi. O să am eu grijă să-l păzesc în locul tânărului nostru cornet.

Şi cu aceste cuvinte, puse capăt discuţiei. Ajunseră astfel, fără să mai schimbe o vorbă, la locul unde apele râului se amestecau cu ale fluviului; ducele îi puse în vedere lui du Bouchage să nu-şi părăsească postul sub nici un cuvânt şi porni înapoi spre burg. Îl găsi în sala de mese pe Aurilly, care, aşteptându-l să se întoarcă, adormise pe o laviţă, înfăşurat în mantaua unui ofiţer.

Ducele îl bătu pe umăr, trezindu-l din somn. Aurilly se frecă la ochi şi ridică privirea spre el.

— Ai auzit? Întrebă prinţul.

— Da, monseniore? Răspunse Aurilly.

— Ştii măcar despre cine vorbesc?

— Ba bine că nu! Despre doamna cea necunoscută, ruda domnului conte du Bouchage.

— Bravo! Văd că nici berea de Bruxelles, nici cea de Louvain nu ţi-au îngreunat mintea.

— Vai de mine, monseniore! Spuneţi ceva sau faceţi numai un semn şi alteţa voastră va putea să-şi dea seama că sunt mai ager ca oricând.

— Atunci, uite, pune-ţi toată imaginaţia la bătaie şi încearcă să ghiceşti.

— Ei bine, monseniore, am ghicit: alteţa voastră e curioasă.

— Pe naiba! Nu ţi-am cerut să-mi ghiceşti firea; vreau să văd numai dacă poţi să-mi spui ce anume îmi aţâţă curiozitatea în clipa de faţă.

— Aţi dori să ştiţi cine este viteaza făptură care n-a pregetat să treacă prin foc şi prin apă ca să-i urmeze pe cei doi domni de Joyeuse, nu-i aşa?

— Per milla pericula Martis13, cum ar zice sora mea Margot, dacă ar fi aici; ai pus degetul pe rană, Aurilly. Şi fiindcă veni vorba, i-ai scris, Aurilly?

— Cui, monseniore?

— Surorii mele Margot.

— Dar ce, trebuia cumva să-i scriu maiestăţii sale?

— Bineînţeles.

— Ce să-i scriu?

— C-am fost înfrânţi, drăcia dracului, că suntem acum la pământ şi să aibă grijă deci să deschidă bine ochii.

— Pentru ce, monseniore?

— Pentru că Spania, acum c-a reuşit să scape de mine la miazănoapte, s-ar putea să se întoarcă spre miazăzi şi să tabere asupra ei.

— Aşa o, aveţi dreptate.

— Nu i-ai scris?

— Păi de, monseniore…

— Dormeai dus.

— Într-adevăr, de ce să mint! Dar chiar dacă mi-ar fi dat prin gând să-i scriu, cu ce-aş fi scris, monseniore? Fiindcă n-am nici hârtie, nici cerneală, nici pană.

— N-ai decât să cauţi: Quaere et inveniens14, cum spune Sfânta Scriptură.

— Cum naiba îşi poate închipui alteţa voastră c-am să găsesc aşa ceva în coliba unui ţăran, care, pun rămăşag, nici măcar nu ştie să scrie?

— Caută totuşi, nătărăule şi dacă nu găseşti ce-ţi trebuie, atunci…

— Atunci?

— Atunci poate că găseşti altceva.

— Aşa e, că tare mai sunt dobitoc! Exclamă Aurilly, lovindu-se peste frunte. Zău, monseniore, mi-e teamă că alteţa voastră are dreptate: creierul meu a cam început să se împâclească; şi ştiţi de ce, monseniore? Fiindcă mor de somn, grozav aş mai vrea să pun capul jos şi să dorm.

— Bine, bine, te cred; pune-ţi însă pofta în cui deocamdată şi deoarece n-ai avut grijă să scrii, am să mă ocup eu de treaba asta. Fă-mi rost numai de cele trebuincioase pentru scris, caută, Aurilly, caută şi să nu te prind că te întorci până nu vei fi găsit; te-aştept aici.

— Mă duc, monseniore.

— Şi dacă s-ar întâmpla cumva, tot căutând… Stai puţin… Dacă s-ar întâmpla cumva să observi că locuinţa este într-adevăr pitorească… Ştii doar ce mult îmi plac interioarele flamande, nu-i aşa, Aurilly?

— Da, monseniore.

— Nu uita să mă chemi.

— Numaidecât, monseniore, să n-aveţi nici o grijă.

Aurilly se ridică de pe bancă şi, uşurel ca un fulg, intră în camera alăturată, de unde pornea scara ce ducea la etaj. Fiind uşor ca fulgul, precum ziceam, abia dacă se auzi un scârţâit slab în momentul în care începu să urce treptele; nici un alt zgomot însă nu dădu în vileag încercarea pusă la cale de Aurilly.

După vreo cinci minute se întoarse la stăpânul său, care rămăsese să-l aştepte, aşa cum îi spusese, în sala cea mare.

— Ei, ce este? Îl întrebă ducele.

— Ce să fie, monseniore, judecând după ce-mi văzură ochii, casa trebuie să fie a dracului de pitorească.

— De ce?

— Naiba s-o ia! Fiindcă nu poţi să pătrunzi înăuntru, monseniore, chiar aşa, cu una cu două.

— Ce tot spui acolo?

— Spun că-i păzită de un balaur.

— Faci glume proaste, jupâne?

— Vai! Din păcate, monseniore, nu-i o glumă proastă, ci durerosul adevăr. Comoara se află la etaj, într-o cameră pe sub uşa căreia se strecoară o rază de lumină.

— Ei şi pe urmă?

— Monseniorul vrea să spună: înainte.

— Aurilly!

— Păi să vedeţi, monseniore, înainte, adică în pragul uşii, stă culcat un om înfăşurat într-o mantie mare, cenuşie.

— Cum se poate? Domnul du Bouchage îndrăzneşte oare să pună un jandarm de pază la uşa ibovnicei sale?

— Nu-i un jandarm, monseniore, trebuie să fie vreun slujitor de-al doamnei sau poate chiar de-al contelui.

— Ce fel de slujitor?

— Monseniore, nu e chip să-l vezi cum arată la faţă, în schimb se poate vedea şi încă foarte bine, un pumnal flamand de toată frumuseţea pe care-l poartă la brâu şi pe care stă încleştată o mână vânjoasă.

— Ştii că-i nostim! Spuse ducele. Ia du-te de mi-l trezeşte pe vlăjganul ăsta, Aurilly.

— O, nu, monseniore, asta ar mai lipsi!

— Ce zici?

— Zic că, pe lângă faptul c-aş putea s-o păţesc rău cu pumnalul flamand, n-aş avea nici un chef, zău, să-i îndârjesc pe domnii de Joyeuse, făcându-mi-i duşmani de moarte, când se ştie cât de bine sunt văzuţi la curte. Dacă am fi fost regele Ţărilor de Jos, atunci mai treacă-meargă; deocamdată nu ne rămâne decât să umblăm cu mănuşi, monseniore, mai ales cu cei ce ne-au salvat; fiindcă, orice s-ar spune, fraţii Joyeuse ne-au salvat. Luaţi seama, monseniore, dacă domnia voastră nu veţi sufla nici un cuvânt, vor avea ei grijă s-o spună.

— Ai dreptate, Aurilly? Se oţărî ducele, bătând din picior? Mereu ai dreptate şi totuşi…

— Da, înţeleg şi totuşi alteţa voastră n-a văzut un singur chip de femeie de două săptămâni încoace de când ne canonim. Nu vorbesc de turma asta de animale ce împânzeşte polderele, fiindcă ipochimenii ăştia numai bărbaţi şi femei nu merită să fie numiţi: nu sunt nimic altceva decât masculi şi femele.

— Vreau s-o văd pe iubita lui du Bouchage, Aurilly, vreau s-o văd, auzi tu?

— Da, monseniore, aud.

— Şi-atunci de ce nu-mi răspunzi?

— Ei bine, monseniore, am să vă răspund că s-ar putea totuşi s-o vedeţi, dar în orice caz nu pe uşă.

— Fie şi aşa? Încuviinţă prinţul. Dacă nu pot s-o văd pe uşă, am s-o văd măcar pe fereastră.

— Aha! Straşnică idee, monseniore! Mi se pare chiar atât de grozavă, încât, ca dovadă, mă duc imediat să fac rost de o scară.

Aurilly ieşi binişor pe uşă şi, tot orbecăind prin curtea casei, se izbi de stâlpul unui şopron sub care jandarmii îşi adăpostiseră caii. După o seamă de cercetări amănunţite, Aurilly reuşi în sfârşit să găsească ceea ce găseşti de obicei în orice şopron, adică o scară. Se strecură printre oamenii şi dobitoacele ce se aflau acolo, cu destulă dibăcie ca să nu-i trezească pe cei dintâi şi să nu se aleagă cu vreo lovitură de copită din partea celor din urmă şi ieşi cu ea în stradă ca s-o reazeme de peretele exterior al casei.

Trebuia, de bună seamă, să fii prinţ şi să mărturiseşti cel mai adânc dispreţ pentru orice oprelişti morale hărăzite omului de rând, aşa cum sunt îndeobşte despoţii, care se consideră unşii lui Dumnezeu, ca să te încumeţi, sub ochii santinelei ce se plimba încolo şi încoace, păzind uşa casei în care se aflau închişi prizonierii, ca să te încumeţi, zic, fără nici o sfială, a săvârşi un lucru atât de jignitor faţă de contele du Bouchage, cum era cel pe care prinţul avea de gând să-l înfăptuiască.

Aurilly, care îşi dădea prea bine seama de asta, îi atrase atenţia prinţului asupra santinelei care, nebănuind cine puteau fi cei doi necunoscuţi, se pregătea să strige: „Stai! Cine e?”

François dădu din umeri şi se duse întins la soldat.

Aurilly se ţinu după el.

— Spune-mi, camarade? Întrebă prinţul? Locul acesta este cel mai înalt din tot burgul, nu-i aşa?

— Da, monseniore? Răspunse ostaşul, care, recunoscându-l pe duce, se grăbise să-i dea onorul. Dacă n-ar fi teii ăştia care acoperă priveliştea, la lumina lunii s-ar putea vedea o bună parte din câmpie.

— Mi-am închipuit? Spuse prinţul. De aceea am pus să mi se aducă o scară, ca să pot privi pe deasupra lor. Urcă-te, Aurilly, sau nu, mai bine lasă-mă pe mine: un suveran trebuie să vadă totul cu ochii lui.

— Unde să pun scara, monseniore? Întrebă cu făţărnicie slujitorul.

— Unde-o fi… Uite, de pildă, reazem-o de zidul acesta.

După ce scara fu rezemată de perete, prinţul începu să urce.

Fie că simţise ce uneltea monarhul, fie dintr-o bună-cuviinţă înnăscută, santinela întoarse capul în partea cealaltă. Prinţul ajunse în vârful scării, în timp ce Aurilly aştepta jos, la picioarele ei.

Camera în care Henri o zăvorâse pe Diane era aşternută cu rogojini şi, în afară de patul încăpător de stejar, cu perdele de mătase, mai cuprindea o masă şi câteva scaune.

Tânăra femeie, a cărei inimă părea uşurată de o copleşitoare povară în clipa când aflase în tabăra jandarmilor din Aunis vestea înşelătoare a morţii prinţului, îi ceruse lui Remy ceva de mâncare şi slujitorul, însufleţit de o nemăsurată bucurie, nu ştiuse cum să-i aducă mai grabnic de jos de-ale gurii. Pentru prima oară, din ziua în care primise vestea morţii tatălui său, Diane se înfruptase din nişte bucate ceva mai săţioase decât pâine goală şi tot pentru prima oară băuse un strop din vinul de Rin pe care jandarmii îl descoperiseră în beci şi i-l oferiseră lui du Bouchage.

După ce se ospătase, deşi pe sponci, sângele Dianei, biciuit de atâtea emoţii năprasnice şi de o istovitoare oboseală, prinse a zvâcni mai năvalnic în inima ei, spre care de mult părea să fi uitat drumul: Remy îi văzu pleoapele îngreunându-se şi capul aplecându-i-se pe umăr. Atunci ieşi din odaie tiptil şi, aşa cum am arătat, se culcă în pragul uşii, dar nu pentru că s-ar fi temut de ceva, ci numai fiindcă, de la plecarea lor din Paris, aşa făcea în fiecare seară.

De aceea, datorită măsurilor pe care le luase pentru ca odihna stăpânei sale să nu fie tulburată peste noapte, atunci când Aurilly se urcase la etaj, îl găsise pe Remy întins pe jos, de-a curmezişul coridorului.

La rândul său, Diane adormise cu cotul pe masă şi capul sprijinit în palmă. Trupul său zvelt şi plăpând stătea tolănit într-o rână în jilţul cu spătar înalt; lampa mică de tablă aşezată pe masă, lângă farfuria pe jumătate plină, lumina încăperea ce părea atât de liniştită la prima vedere şi în care totuşi, cu puţin mai înainte, abia se potolise o cumplită furtună sortită să se dezlănţuie din nou în curând.

În paharul de cristal scânteia, limpede ca diamantul topit, vinul de Rin în care Diane abia îşi înmuiase buzele; paharul mare, în formă de potir, aşezat în dreptul lămpii, îndulcea şi mai mult lumina, împrospătând culorile obrazului cufundat în somn al Dianei. Cu ochii închişi, cu pleoapele brăzdate de vinişoare azurii, cu buzele suav întredeschise, cu părul revărsat pe spate de sub gluga veşmintelor bărbăteşti de pânză groasă cu care era îmbrăcată, chipul Dianei se înfăţişa, de bună seamă, ca o nălucire neasemuit de frumoasă privirilor ce se pregăteau să pătrundă prin silnicie în tainele singurătăţii sale.

Zărindu-l, ducele nu-şi putu stăpâni o tresărire de uimită încântare; se rezemă de prichiciul ferestrei şi sorbi cu lăcomie din ochi pe îndelete toată acea desăvârşită frumuseţe. Dar tocmai când era mai adâncit în contemplaţie, prinţul se întunecă deodată la faţă şi coborî două trepte cu un fel de înfrigurare nervoasă.

Aşa cum stătea acum, nu se mai afla în bătaia luminii ce se prefira pe fereastră şi de care s-ar fi zis că voia să se ferească; se rezemă, aşadar, de perete, cu braţele încrucişate la piept şi căzu pe gânduri.

Aurilly, care nu-l scăpa o clipă din ochi, îl văzu privind în gol, ca un om care încearcă să reconstituie nişte amintiri pe cât de vechi, pe atât de fugare.

După ce stătu aşa locului, îngândurat şi fără să facă nici o mişcare, vreme de zece minute, ducele se urcă din nou spre fereastră şi se uită iar pe geam înăuntru, dar se vede că nici de astă dată nu reuşi să descopere ceea ce dorea, deoarece fruntea îi rămase la fel de înnegurată şi privirea tot atât de nedumerită ca şi mai înainte.

În timp ce se frământa aşa cu mintea, Aurilly se apropie în grabă de picioarele scării.

— Repede, monseniore, daţi-vă jos repede? Spuse Aurilly. Am auzit nişte paşi în capătul străzii alăturate.

Ducele însă coborî tacticos scara, fără să se sinchisească de această înştiinţare, continuând să-şi scormonească amintirile cu aceeaşi stăruinţă.

— Era şi timpul? Suspină Aurilly.

— Dincotro vine zgomotul? Întrebă ducele.

— Din partea asta? Răspunse Aurilly.

Şi întinse mâna spre o ulicioară întunecoasă. Prinţul trase cu urechea.

— Nu aud nimic? Spuse el.

— Probabil era cineva care s-a oprit acum locului; trebuie să fie vreo iscoadă care ne pândeşte.

— Ia scara! Îi porunci prinţul.

Aurilly se supuse. Între timp, prinţul se aşezase pe una din băncile de piatră ce se aflau în faţa casei de o parte şi de alta a uşii.

Zgomotul de mai înainte se stinsese şi nimeni nu se arătase la capătul ulicioarei.

Aurilly se întoarse.

— Ei, ce ziceţi, monseniore, e frumoasă?

— Foarte frumoasă? Răspunse prinţul, posomorât.

— Şi de ce sunteţi atunci supărat, monseniore? V-a văzut cumva?

— Nu, doarme.

— Nu înţeleg ce vă dă de gândit în cazul acesta?

Prinţul nu se mai învrednici să-i răspundă.

— Oacheşă?… Bălaie?… Îl iscodi Aurilly.

— Ce curios, Aurilly! Murmură ducele. Cred c-am mai văzut-o undeva pe femeia aceasta.

— Înseamnă deci că aţi recunoscut-o?

— Nu, fiindcă nu pot de loc să-mi amintesc cum o cheamă, dar în clipa în care am văzut-o, am simţit ca o lovitură de pumnal în inimă.

Aurilly îl privi mirat, apoi, cu un zâmbet a cărui ironie nu se mai osteni s-o ascundă, zise:

— Ce vorbiţi!

— I-ascultă, domnule, fă bine, te rog şi nu râde! Îi răspunse tăios ducele. Nu vezi cât sufăr?

— O, cum se poate, monseniore! Exclamă Aurilly.

— Da, chiar aşa cum îţi spun, nu ştiu se se întâmplă cu mine, dar? Adăugă el, încruntat? Cred c-am făcut rău, nu trebuia s-o privesc.

— Tocmai din cauza impresiei puternice pe care v-a făcut-o, trebuie neapărat să aflăm cine este femeia asta, monseniore.

— Sigur că trebuie? Spuse François.

— Încercaţi să vă amintiţi, monseniore. Nu cumva aţi văzut-o la curte?

— Nu, nu cred.

— În Franţa. În Navara, în Flandra?

— Nu.

— Poate c-o fi spaniolă?

— N-aş zice.

— Sau englezoaică? Vreo doamnă din suita reginei Elisabeta?

— Nu, nu, am impresia că este mult mai strâns legată de viaţa mea; cred c-am întâlnit-o în nişte împrejurări îngrozitoare.

— Atunci aţi fi recunoscut-o numaidecât, fiindcă, slavă Domnului, în viaţa monseniorului n-au existat prea multe împrejurări de felul celor despre care vorbea alteţa sa adineauri.

— Crezi? Spuse prinţul, cu un zâmbet sinistru.

Aurilly se înclină.

— Vezi tu? Continuă ducele? Acum mă simt destul de stăpân pe mine ca să-mi pot desluşi impresiile: femeia aceasta este într-adevăr frumoasă, dar frumoasă ca o moartă, frumoasă ca o umbră, frumoasă ca vedeniile ce ţi se arată în vis; tocmai de aceea mi se pare c-am văzut-o în vis… Şi am avut vreo două-trei visuri înspăimântătoare în viaţa mea, de care când îmi amintesc îmi îngheaţă sângele în vine. Ei, uite, acum sunt convins c-am văzut-o pe femeia de sus într-unul din aceste visuri.

— Monseniore, monseniore! Îl mustră Aurilly. Să-mi îngăduie alteţa voastră să-i spun că rareori mi-a fost dat până acum să-l aud mărturisindu-se cu atâta tristeţe şi atât de sensibil la nălucirile somnului. Din fericire însă, inima alteţei sale este îndeajuns de călită pentru a înfrunta şi cel mai vajnic oţel şi sper că nici o făptură vie şi cu atât mai puţin o fantomă, nu are puterea s-o vatăme în nici un fel. Uitaţi, monseniore, dacă n-aş simţi cum mă arde în ceafă privirea care ne pândeşte de pe uliţa asta, m-aş urca la rândul meu pe scară şi vă promit că aş spulbera într-o clipă şi visul şi fantomele şi neliniştea alteţei voastre.

— Ai dreptate, zău, Aurilly, du-te şi adu scara, reazem-o de zid şi suie-te sus! Şi ce dacă ne urmăreşte cineva? Nu eşti omul meu? Uită-te, Aurilly, zău, uită-te!

Aurilly se pregătea tocmai să dea ascultare poruncii stăpânului său, dar nu apucase să facă nici câţiva paşi, că auzi pe cineva străbătând în goană piaţa.

— Alarmă, monseniore, alarmă! Îi strigă Henri ducelui.

Dintr-un salt, Aurilly fu lângă stăpânul său.

— Dumneata! Se miră ducele. Dumneata aici, conte?! Cine ţi-a dat voie să-ţi părăseşti postul?

— Monseniore? Răspunse Henri, hotărât? Dacă alteţa voastră socoteşte cu cale să mă pedepsească, mă va pedepsi; deocamdată însă datoria îmi cerea să vin aici şi n-am făcut decât să-mi îndeplinesc datoria.

Ducele, cu un zâmbet plin de tâlc, aruncă o privire spre fereastră.

— Datoria, conte? Ce fel de datorie, lămureşte-mă şi pe mine, te rog? Spuse el.

— Monseniore, s-au ivit nişte călăreţi pe malul fluviului şi nu putem şti dacă sunt prieteni sau duşmani.

— Erau mulţi? Întrebă ducele, îngrijorat.

— Cu duiumul, monseniore.

— Ai făcut bine că te-ai întors, conte, n-are rost să facem pe vitejii: dă ordin să-i trezească pe jandarmii dumitale. S-o apucăm pe malul râului, care nu-i chiar atât de larg şi s-o ştergem cât mai repede. Cred că-i lucrul cel mai înţelept.

— Fără îndoială, monseniore, fără îndoială, dar cred c-ar trebui să-l înştiinţăm şi pe fratele meu şi cât mai grabnic.

— Doi oameni sunt de ajuns.

— Dacă socotiţi că ajung doi oameni, monseniore? Spuse Henri? Mă duc eu atunci împreună cu un jandarm.

— Ei, drăcia dracului, nici să nu te gândeşti! Protestă cu însufleţire prinţul. Nu, du Bouchage, dumneata vii cu noi. Ce dracu! Cum aş putea să mă lipsesc într-un moment ca ăsta de un apărător atât de iscusit ca dumneata!

— Alteţa voastră vrea să plece cu toată escorta?

— Da, cu toată.

— Am înţeles, monseniore? Răspunse Henri, înclinându-se. Şi când vrea să plece alteţa voastră?

— Chiar acum, conte.

— Hei! Strigă Henri. Să vină cineva!

Tânărul cornet ieşi din umbra ulicioarei, ca şi când n-ar fi aşteptat decât ordinul comandantului său ca să se înfăţişeze.

Henri îi dădu instrucţiuni şi aproape îndată după aceea, jandarmii începură să se replieze spre burg, retrăgându-se din împrejurimile aşezării pentru a se pregăti de plecare.

În mijlocul lor, ducele stătea de vorbă cu ofiţerii.

— Domnilor? Le explica el? Pe cât se pare, prinţul de Orania şi-a trimis oamenii să mă hăituiască; un vlăstar al casei regale franceze nu se cuvine însă să cadă prizonier, decât doar în urma unei bătălii cum a fost cea de la Poitiers sau de la Pavia. Să ne înclinăm deci în faţa numărului şi să ne retragem spre Bruxelles. Atâta timp cât voi fi printre dumneavoastră, sunt încredinţat că viaţa şi libertatea mea vor fi în siguranţă. Apoi, întorcându-se către Aurilly: Tu ai să rămâi pe loc. Mă îndoiesc că femeia o să vină cu noi. De altminteri, îi cunosc îndeajuns pe fraţii Joyeuse ca să-mi dau seama că mezinul nu va îndrăzni s-o ia cu dânsul pe iubita lui, atâta vreme cât sunt şi eu aici. Şi pe urmă se ştie doar că nu mergem la bal, trebuie s-o ţinem tot într-o fugă şi mă îndoiesc că o femeie ar putea înfrunta o asemenea oboseală.

— Unde se duce monseniorul?

— În Franţa. Am impresia că aici toate planurile mele au dat greş.

— Dar în care parte anume a Franţei? Monseniorul crede oare c-ar fi prudent să se întoarcă la curte?

— Sigur că nu; de aceea, pe cât se pare, am să mă opresc în drum la unul din apanajele mele, să zicem, de pildă, Château-Thierry.

— Alteţa voastră e hotărâtă să rămână acolo?

— Da, cred că Château-Thierry e locul cel mai potrivit din toate punctele de vedere; în primul rând fiindcă se află la douăzeci şi patru de leghe de Paris, adică aşa cum e mai bine; pe urmă, voi putea să fiu tot timpul cu ochii pe domnii de Guise, care, şase luni pe an şi le petrec la Soissons. Aşadar, acolo, la Château-Thierry, o să mi-o aduci pe frumoasa necunoscută.

— Dar cine ştie, monseniore, dacă o să vrea să vină cu mine?

— Eşti nebun? Dimpotrivă, de vreme ce du Bouchage mă însoţeşte la Château-Thierry şi ea îl urmează pretutindeni pe du Bouchage, totul o să meargă de la sine.

— Dar poate c-o să i se năzare să plece într-altă parte când o să-şi dea seama că vreau s-o aduc alteţei voastre.

— N-ai să mi-o aduci mie, ci contelui, doar ţi-am mai spus odată. Haida-de! Pe cinstea mea, zău, s-ar zice că pentru prima oară în viaţa ta îmi dai o mână de ajutor într-o împrejurare ca asta. Ai bani?

— Am cele două fişicuri de galbeni pe care alteţa voastră mi le-a încredinţat când am părăsit tabăra din poldere.

— Hai, dă-i drumul atunci! Şi caută ca prin orice mijloc, mă înţelegi? Prin orice mijloc să mi-o aduci pe frumoasa necunoscută la Château-Thierry; poate că, văzând-o mai de aproape, am s-o recunosc.

— Şi cu servitorul ce fac, îl iau şi pe el?

— Da, dacă nu te încurcă.

— Şi dacă mă încurcă?

— Fă ceea ce faci de obicei când te poticneşti de o piatră în drum: aruncă-l în şanţ.

— Prea bine, monseniore.

Pe când cei doi lugubri uneltitori urzeau într-ascuns planurile lor, Henri urca treptele scării ce ducea la etaj ca să-l trezească pe Remy.

Auzind despre ce-i vorba, Remy bătu în uşă într-un anumit fel şi, o clipă mai apoi, tânăra femeie îi deschise.

În spatele slujitorului, Diane îl zări pe du Bouchage.

— Bună seara, domnule! Îl întâmpină ea cu un zâmbet ce de mult nu-i mai luminase obrazul.

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă? Se grăbi să se scuze contele? N-aş fi vrut să vă supăr, dar am venit să-mi iau rămas bun.

— Rămas bun?! Dar ce, plecaţi, domnule conte?

— Da, doamnă, plec în Franţa.

— Şi ne părăsiţi?

— N-am încotro, doamnă, datoria îmi cere înainte de toate să execut ordinele prinţului.

— Prinţului? Există oare vreun prinţ pe aici?! Se miră Remy.

— Care prinţ? Întrebă Diane, schimbându-se la faţă.

— Domnul duce de Anjou, despre care toată lumea credea c-a murit şi care a scăpat ca prin minune, se află în mijlocul nostru.

Diane scoase un ţipăt sfâşietor, iar Remy se făcu galben ca turta de ceară, ca şi când ar fi fost fulgerat de o moarte năprasnică.

— Mai spuneţi-mi vă rog încă o dată? Bolborosi Diane? Că domnul duce de Anjou trăieşte, că domnul duce de Anjou e aici.

— Dacă n-ar fi fost, doamnă şi dacă nu mi-ar fi poruncit să-l urmez, puteţi fi sigură că v-aş fi petrecut până la poarta mânăstirii în care, aşa cum mi-aţi spus, aveţi de gând să rămâneţi până la sfârşitul zilelor.

— Da, da, aşa e? Întări slujitorul? Mânăstirea, doamnă, mânăstirea…

Şi duse un deget la buze. Diane dădu uşor din cap ca să-i arate că pricepuse tâlcul acestui semn.

— V-aş fi petrecut până acolo cu dragă inimă, doamnă? Continuă Henri? Cu atât mai mult, cu cât mi-e teamă că aţi putea avea neplăceri din partea oamenilor ducelui.

— Cum aşa?

— Da, bănuiesc că ştie, mai bine zis am toate motivele să cred lucrul acesta, că aici în casă locuieşte o femeie şi, probabil, îşi închipuie că e vorba de o prietenă de-a mea.

— Şi ce vă face să credeţi aşa ceva?

— Tânărul nostru cornet l-a văzut rezemând o scară de perete şi uitându-se înăuntru pe fereastră.

— O, Doamne! Exclamă Diane. Doamne Dumnezeule!

— Liniştiţi-vă, doamnă, fiindcă l-a auzit totodată spunându-i însoţitorului său că nu vă cunoaşte.

— Ce-are-a face? Răspunse tânăra femeie, uitându-se la Remy? Ce-are-a face!

— Tot ce doriţi, doamnă, tot? O asigură slujitorul, pe chipul căruia o hotărâre nestrămutată îşi pusese pecetea.

— Nu vă speriaţi, doamnă? Spuse Henri? Ducele trebuie să plece chiar acum: peste un sfert de ceas veţi fi singură şi liberă. Îngăduiţi-mi deci să mă închin cu respect în faţa domniei voastre şi să vă spun încă o dată că până îmi voi da ultima suflare inima mea nu va bate decât pentru dumneavoastră şi numai datorită domniei voastre. Rămâneţi cu bine, doamnă, rămâneţi cu bine!

Şi înclinându-se cu cea mai adâncă smerenie, ca în faţa unui altar, contele făcu doi paşi înapoi.

— Nu, nu! Exclamă Diane, aiurând ca un om mistuit de friguri. Nu, Dumnezeu nu poate îngădui una ca asta, nu. Dumnezeu i-a ridicat zilele, nu se poate să-l fi înviat acum din morţi. Nu, nu, domnule, cu siguranţă că v-aţi înşelat, omul acesta a murit!

În aceeaşi clipă, ca un răspuns la această dureroasă chemare adresată îndurării cereşti, de afară, din stradă, se auzi glasul ducelui de Anjou.

— Conte? Strigă prinţul? Conte, nu ne face să te-aşteptăm!

— L-aţi auzit, doamnă? Spuse Henri. Încă o dată, rămâneţi cu bine!

Şi strângând mâna lui Remy, coborî grăbit treptele.

Diane se apropie de fereastră, scuturată de un tremur nestăpânit, ca o pasăre fascinată de privirea şarpelui din Antile.

Îl zări pe duce călare pe cal: obrazul său era învăpăiat de flacăra torţelor purtate de doi jandarmi.

— Oh! Trăieşte, satana trăieşte! Murmură Diane la urechea lui Remy într-un chip atât de înfricoşător, încât până şi slujitorul se cutremură înfiorat. Trăieşte, trebuie deci să trăim şi noi; pleacă în Franţa, foarte bine, Remy şi noi tot în Franţa vom pleca.