Capitolul LVIIIPoarta se deschide

Ajungând însă în faţa porţii casei misterioase, bietul Henri îşi pierdu cumpătul ca de obicei.

„Curaj! Încercă el să se îmbărbăteze. Să ciocănim!”

Şi făcu încă un pas. Dar, înainte de a bate la poartă, mai aruncă o privire în urmă şi văzu luminile strălucitoare ale hanului aşternându-se în curmezişul drumului.

„Acolo? Se gândi el? Sunt oameni care intră ca să se bucure de plăcerile dragostei şi să se veselească, oameni care au fost chemaţi, fără să fi dorit măcar acest lucru. De ce nu mi-e dat oare şi mie să fiu cu inima împăcată şi să zâmbesc nepăsător? Poate că atunci mi-aş îndrepta şi eu paşii într-acolo, în loc să mă străduiesc în zadar să pătrund aici?”

În clipa aceea se auzi tremurând în văzduh glasul melancolic al clopotului de la Saint-Germain-des-Prés.

— Hai odată, uite a bătut de zece! Şopti Henri. Puse piciorul pe prag şi apucă ciocanul atârnat la intrare. Ce viaţă îngrozitoare? Murmură el? O viaţă de om bătrân! O, Doamne, când oare voi putea şi eu să spun: „Frumoasă, zâmbitoare moarte şi tu, duios mormânt, bun venit!”

Ciocanul lovi pentru a doua oară poarta.

„Aşa? Continuă el, trăgând cu urechea? Se aude scârţâind uşa, pe urmă treptele trosnind şi zgomotul paşilor ce se apropie: în fiecare zi la fel, mereu acelaşi lucru.”

Pentru a treia oară ciocanul căzu, izbind poarta.

— Şi cu asta am terminat? Spuse el. Aşa: slujitorul păşeşte acum în vârful picioarelor, se uită printre zăbrele, zăreşte ca de obicei chipul meu palid, fioros, nesuferit şi intră apoi în casă fără să-mi deschidă niciodată!

Faptul că orice zgomot încetase părea să adeverească prezicerile nefericitului tânăr.

— Rămas bun, neîndurat lăcaş! Rămas bun până mâine! Murmură el.

Şi, aplecându-se atât de mult, încât ajunse cu fruntea în dreptul pragului de piatră, îşi lipi buzele de el, sărutându-l cu toată râvna sufletului său, în aşa fel că făcu să se înfioare granitul încremenit, mai puţin încremenit însă decât inimile celor ce locuiau în această casă… Pe urmă, aşa cum se întâmplase şi în ajun şi cum era convins că avea să se întâmple şi în ziua următoare, se întoarse să plece.

Nici nu apucase bine să facă doi paşi şi, spre adânca sa uimire, auzi zăvorul scrâşnind în veriga de fier; poarta se deschise şi slujitorul se înclină până la pământ. Era acelaşi slujitor al cărui portret l-am schiţat mai înainte, cu prilejul întâlnirii sale cu Robert Briquet.

— Bună seara, domnule! Îl întâmpină el cu o voce răguşită, dar care i se păru nespus de dulce lui du Bouchage, mai dulce decât cele mai suave cântece ale heruvimilor pe care ţi-e dat să le auzi în visurile copilăriei, când cerurile încă ţi se mai arată uneori în vis.

Tremurând tot, năuc de fericire, Henri, care apucase între timp să se depărteze vreo zece paşi de poartă, se grăbi să se apropie iar, plin de însufleţire, împreunându-şi mâinile, dar o clipă mai apoi se clătină atât de tare, încât slujitorul se repezi să-l sprijine ca să nu se prăbuşească peste prag, gest pe care, de altfel, îl îndeplini cu un simţământ de compătimire amestecat cu respect, aşa cum se putea citi desluşit pe chipul său.

— Sunt aici, domnule? Rosti el? Am venit. Spuneţi-mi, vă rog, ce doriţi.

— Am iubit cu atâta patimă? Răspunse tânărul? Încât nu-mi dau seama acum dacă mai iubesc. Inima mea a bătut cu atâta înfocare, încât n-aş putea să spun dacă mai bate încă.

— Sunteţi bun, domnule? Îl pofti respectuos slujitorul? Să luaţi loc aici, lângă mine şi să stăm de vorbă amândoi?

— O, sigur că da.

Slujitorul îi făcu un semn cu mâna.

Henri se grăbi să se supună, aşa cum ar fi dat ascultare unui gest al regelui Franţei sau al împăratului roman.

— Deschideţi-vă sufletul, domnule? Îl îmbie slujitorul, după ce se aşezară unul lângă altul? Şi spuneţi-mi care sunt dorinţele domniei voastre.

— Prietene? Îi răspunse du Bouchage? Nu e prima oară că vorbim împreună şi că stăm atât de aproape unul de altul. Adesea, precum ştii, te-am aşteptat şi ţi-am ieşit în cale la cotitura vreunei străzi; cu galbenii pe care am vrut atunci să ţi-i dau ca să te ispitesc, ai fi putut să te îmbogăţeşti, chiar de-ai fi fost cel mai nesăţios dintre oameni; alteori am încercat să te înfricoşez; niciodată însă nu te-ai înduplecat să mă asculţi şi, cu toate că vedeai cât sufeream, niciodată n-ai fost înduioşat sau, cel puţin, nu te-ai arătat înduioşat de suferinţele mele. Azi îmi spui să-ţi vorbesc deschis şi mă pofteşti să-ţi mărturisesc dorinţele mele: ce s-a întâmplat oare, Doamne Dumnezeule?! Ce nouă nenorocire îmi ascunde bunăvoinţa dumitale?

Slujitorul oftă din adânc. Fără doar şi poate, sub înfăţişarea-i neîndurătoare se afla tăinuită o inimă milostivă.

Henri îl auzi suspinând şi se simţi încurajat.

— Ştii foarte bine? Continuă el? Că iubesc şi cât de mult iubesc; m-ai văzut urmărind pas cu pas o femeie pe care, cu toate încercările sale de a se ascunde şi de a fugi de mine, am reuşit de fiece dată s-o găsesc; nicicând însă, oricât de cumplite au fost suferinţele prin care am trecut, nu mi-a ieşit din gură un singur cuvânt amar, nicicând n-am căutat să dau urmare imboldurilor năprasnice pe care disperarea le face să încolţească în sufletul unui om, nici sfaturilor pe care ni le şopteşte la ureche clocotitoarea tinereţe cu sângele ei arzător.

— E adevărat, domnule? Mărturisi slujitorul? Şi pot să vă spun că stăpâna mea şi cu mine recunoaştem pe deplin lucrul acesta.

— Bunăoară, nu-i aşa? Continuă Henri, strângând în mâinile sale mâinile vajnicului străjer? Bunăoară, într-una din serile acestea când nu voiai cu nici un chip să-mi dai voie să intru înăuntru, n-aş fi putut oare să sparg pur şi simplu poarta, aşa cum ar face îndeobşte şi cel mai becisnic învăţăcel beat sau îndrăgostit? Şi atunci aş fi putut vedea la faţă, fie chiar numai pentru o clipă, pe femeia aceasta atât de neînduplecată şi aş fi putut să-i vorbesc.

— Şi asta e adevărat.

— În sfârşit? Urmă tânărul conte cu o negrăită tristeţe şi dulceaţă în glas? Sunt şi eu cineva pe lumea aceasta, port un nume strălucitor, am o avere destul de frumoasă şi mă bucur de multă trecere; însuşi regele, da, regele m-a luat sub oblăduirea lui; adineauri chiar, suveranul mă povăţuia să-i mărturisesc necazurile mele şi mă îndemna să cer ajutorul său, oferindu-se să mă sprijine.

— Aşa! Rosti slujitorul, vădit îngrijorat.

— Dar n-am primit? Se grăbi să-l liniştească tânărul cavaler. Nu, nu, am refuzat orice ajutor, am refuzat tot, tot, pentru a veni aici, ca să mă rog în genunchi să se deschidă poarta aceasta care, ştiu bine, rămâne pururea ferecată.

— Domnule conte, sunteţi într-adevăr un suflet cinstit şi vrednic de toată dragostea.

— Şi atunci? Îi tăie cuvântul Henri cu o dureroasă strângere de inima? Pentru ce omul acesta cu un suflet atât de cinstit şi vrednic de iubire, aşa cum spui chiar dumneata, trebuie să fie pedepsit atât de crâncen? În fiecare dimineaţă pajul meu aduce o scrisoare, care nici măcar nu este primită; în fiecare seară vin eu însumi să bat la poartă şi în fiecare seară sunt respins; în sfârşit, sunt lăsat să mă chinuiesc, să mă mistui de supărare, să-mi dau duhul aici, în mijlocul străzii, fără să se milostivească nimeni de mine, nici măcar atâta cât s-ar milostivi de un biet câine care scheaună. Ah, dragul meu, ascultă-mă pe mine, femeia asta nu are o inimă de femeie; e adevărat că nu poţi iubi pe cineva numai pentru că este nefericit. O, Doamne, ştiu, nu poţi porunci inimii să iubească, tot aşa cum nu-i poţi cere să nu mai iubească, dar cel puţin te înduri de suferinţele unui năpăstuit care pătimeşte şi-i spui măcar un cuvânt de mângâiere; cel puţin căinezi un biet om necăjit care a căzut şi-i întinzi mâna ca să se ridice de jos; dar, nu, ei îi place să mă vadă canonindu-mă; nu, femeia asta nu are inimă, nu, nu are, căci, dacă ar fi avut inimă, mai curând m-ar fi ucis spunându-mi cu gura ei că nu mă poate iubi sau ar fi pus pe cineva să mă spintece cu cuţitul ori să mă înjunghie cu o lovitură de pumnal; mort, cel puţin n-aş mai suferi.

— Domnule conte? Răspunse slujitorul, după ce ascultase până la capăt, cu luare-aminte, cuvintele tânărului îndrăgostit? Doamna pe care dumneavoastră o judecaţi cu atâta asprime, vă rog să mă credeţi, nu are câtuşi de puţin o inimă atât de nesimţitoare şi, mai cu seamă, atât de crudă precum spuneţi; dimpotrivă, suferă mai mult decât domnia voastră, căci v-a văzut de câteva ori şi a putut să-şi dea seama cât de mult pătimiţi şi are pentru dumneavoastră o netăgăduită simpatie.

— O, i-e milă de mine, atâta tot, i-e milă de mine! Exclamă tânărul, ştergând broboanele reci de sudoare ce-i năpădiseră tâmplele. O, dea Domnul să vină ziua când inima sa, pe care dumneata o preamăreşti, va ajunge să cunoască dragostea, dragostea aşa cum o simt eu; şi dacă atunci s-ar întâmpla ca în schimbul dragostei sale să nu i se ofere decât milă, aş fi într-adevăr răzbunat.

— Domnule conte, domnule conte, a nu împărtăşi dragostea cuiva nu înseamnă a nu fi iubit niciodată. Poate că femeia aceasta a fost robită de o pasiune mult mai puternică decât tot ceea ce veţi putea simţi vreodată dumneavoastră, poate că femeia aceasta a iubit aşa cum nu veţi iubi niciodată dumneavoastră.

Henri ridică mâinile la cer:

— Când cineva a iubit cu atâta patimă, iubirea sa nu se poate istovi niciodată! Ripostă el.

— V-am spus oare că nu mai iubeşte, domnule conte? Întrebă slujitorul.

Henri scoase un strigăt îndurerat şi-şi lăsă capul în piept, ca şi cum ar fi primit o lovitură ucigătoare.

— Da, iubeşte, dar nu trebuie să fiţi gelos pe bărbatul iubit de dânsa, domnule conte, pentru că a părăsit lumea aceasta. Stăpâna mea este văduvă? Adăugă milostiv slujitorul, nădăjduind că va reuşi să aline astfel durerea tânărului îndrăgostit.

Într-adevăr, cuvintele acestea îl însufleţiră ca prin farmec, trezindu-i speranţele şi aducându-l din nou la viaţă.

— Pentru numele lui Dumnezeu? Spuse el? Te rog, nu mă părăsi! E văduvă, zici, înseamnă deci că nu poate fi văduvă decât de puţin timp, înseamnă că va veni şi ziua când izvorul lacrimilor ei se va fi istovit. E văduvă! O, dragul meu, atunci înseamnă că nu iubeşte pe nimeni de vreme ce iubeşte un trup neînsufleţit, o umbră, un nume. Moartea trage mai puţin în cumpănă decât o despărţire vremelnică; a-mi spune că iubeşte un mort, e ca şi când mi-ai spune că va iubi încă… O, Doamne, cele mai copleşitoare dureri s-au alinat cu timpul. În ziua când văduva lui Mausol, care jurase la mormântul soţului ei să rămână în veci nemângâiată, în ziua când văduva lui Mausol şi-a simţit ochii secătuiţi de lacrimi, a fost vindecată. Regretele sunt ca şi o boală: cel ce n-a fost răpus în toiul ei se simte mai în putere şi mai plin de viaţă ca înainte, după ce a trecut criza.

Slujitorul clătină din cap.

— Stăpâna mea, domnule conte? Îi răspunse el? La fel ca şi văduva regelui Mausol, a jurat credinţă veşnică răposatului, dar, aşa cum o cunosc eu, sunt convins că va şti să-şi ţină legământul mai bine decât şi l-a ţinut femeia aceasta uitucă despre care vorbeaţi adineauri.

— Am să aştept, sunt în stare să aştept şi zece ani dacă e nevoie! Exclamă Henri. Dumnezeu n-a lăsat-o să moară de inimă rea şi nici să-şi pună singură capăt zilelor. Vezi bine, dar, că, de vreme ce n-a murit, înseamnă că totuşi vrea să trăiască şi, din moment ce trăieşte, mai pot încă să nădăjduiesc.

— Ei, tinere, tinere domn! Îl dojeni slujitorul cu un glas lugubru. Să nu credeţi că veţi putea înfrunta atât de uşor cerinţele morţilor, nici gândurile negre ale celor vii. Că a mai trăit încă, spuneţi dumneavoastră? Într-adevăr, a trăit! Şi nu o zi, nu o lună şi nici un an; a trăit şapte ani încheiaţi!

Joyeuse tresări.

— Dar ştiţi pentru ce, în ce scop a trăit, ce hotărâre anume a ţinut să îndeplinească ea ca să rămână în viaţă până acum? În cele din urmă totuşi se va mângâia, speraţi dumneavoastră? Niciodată, domnule conte, niciodată! V-o spun eu, pot să şi jur dacă vreţi, eu v-o spun, eu care n-am fost decât preaumilul slujitor al răposatului, eu care, atâta timp cât a trăit, eram un suflet credincios, înflăcărat şi plin de speranţă şi care, de când stăpânul meu a închis ochii, am ajuns ca o stană de piatră; ei bine, eu, eu care nu i-am fost decât slujitor, n-am să mă pot împăca niciodată cu gândul că l-am pierdut.

— Şi omul acesta atât de mult regretat? Îl întrerupse Henri? Mortul acesta preafericit, soţul…

— Nu era soţul, ci iubitul, domnule conte şi o femeie cum este aceea, pe care, din nefericire, o iubiţi, nu are decât un singur iubit toată viaţa.

— Prietene, prietene! Stărui tânărul cavaler, înspăimântat de sălbatica măreţie a slujitorului înzestrat cu un suflet atât de nobil, dar care, îmbrăcat cum era ca un om de rând, nu părea să aibă nimic deosebit. Prietene, te rog din toată inima, vorbeşte-i în numele meu.

— Eu? Se cutremură slujitorul. Eu? Aflaţi atunci, domnule conte, că, dacă v-aş fi crezut în stare să săvârşiţi vreo violenţă împotriva stăpânei mele, v-aş fi ucis, da, v-aş fi ucis cu mâna asta. Şi scoase la iveală de sub pelerină un braţ nervos şi puternic ce părea al unui bărbat de cel mult douăzeci şi cinci de ani, deşi părul cărunt şi spinarea încovoiată îl arătau a fi un om de şaizeci de ani. Dacă, dimpotrivă? Urmă el? Aş fi fost încredinţat că stăpâna mea vă iubeşte, i-ar fi fost ei sorocit să moară. Şi acum, domnule conte, am spus tot ce aveam de spus, nu încercaţi să-mi smulgeţi alte mărturisiri, căci, pe cuvântul meu de cinste? Şi cu toate că nu sunt gentilom, vă rog să mă credeţi că şi cuvântul meu preţuieşte ceva? Căci, pe cuvântul meu de cinste, v-am spus tot ce vă puteam destăinui.

Henri se ridică în picioare, cu moartea în suflet.

— Îţi mulţumesc? Spuse el? Că te-ai milostivit de suferinţele mele. Acum ştiu ce am de făcut.

— Sper deci că veţi fi mai cuminte pe viitor, domnule conte, sper că vă veţi îndepărta de noi, lăsându-ne să ne împlinim soarta, care, credeţi-mă, e mult mai amară decât a domniei voastre.

— Fii pe pace, am să plec, într-adevăr, o dată pentru totdeauna? Îl încredinţă tânărul îndrăgostit.

— Dacă am înţeles bine, vreţi să vă faceţi seama.

— De ce m-aş ascunde? Nu pot să trăiesc fără dânsa şi, din moment ce nu poate să fie a mea, nu-mi rămâne altceva decât să mor.

— Domnule conte, am vorbit adeseori despre moarte cu stăpâna mea. Credeţi-mă, zău, nu poate fi moarte mai ticăloasă decât să-ţi ridici singur zilele cu mâna ta.

— De aceea nici n-am de gând să mor în felul acesta; există pentru un tânăr de vârsta şi cu situaţia mea o altă moarte care, din cele mai vechi timpuri, a fost socotită o moarte frumoasă: moartea pe care o întâmpini luptând pentru regele şi ţara ta.

— Dacă suferinţa domniei voastre este atât de cumplită încât n-o mai puteţi îndura, dacă nu vă simţiţi cu nimic îndatorat faţă de cei ce vă slujesc, dacă aveţi prilejul să întâmpinaţi moartea pe câmpul de bătălie, nu pregetaţi, domnule conte, duceţi-vă în calea ei! De mult aş fi fost şi eu în mormânt, dacă nu eram osândit să trăiesc.

— Rămâi cu bine şi-ţi mulţumesc! Răspunse Joyeuse, întinzând necunoscutului mâna.

Şi se grăbi să plece, aruncând mai înainte la picioarele slujitorului înduioşat de durerea lui copleşitoare o pungă doldora de galbeni.

Ornicul bisericii Saint-Germain-des-Prés bătea miezul nopţii.