Capitolul LVIIPana roşie şi pana albă

După ce am vorbit despre oameni, să vorbim acum un pic şi despre lucruri.

Era pe la ceasurile opt seara şi casa lui Robert Briquet, singură-singurică şi peste măsură de tristă, fără nici o licărire de lumină, se profila ca o umbră triunghiuiară pe cerul acoperit de nori, care, după cum se vedea, părea să anunţe mai curând o vreme ploioasă decât o noapte cu lună.

Biata casă oropsită, al cărei suflet se simţea că-şi luase zborul, era o pereche tocmai potrivită pentru clădirea misterioasă ce se înălţa peste drum de ea şi pe care am avut cinstea s-o înfăţişăm ceva mai înainte cititorilor noştri. Văzându-le cum şedeau aşa faţă-n faţă, filosofii, care pretind îndeobşte că nimic pe lume nu trăieşte, nu vorbeşte şi nu simte cu atâta intensitate ca lucrurile neînsufleţite, ar fi spus că amândouă căscau de plictiseală.

Puţin mai încolo se auzea un zdrăngănit puternic de arămuri amestecat cu o larmă de glasuri învălmăşite, cu un freamăt nedesluşit şi cu ţipete ascuţite ca nişte chelălăituri, ca şi când preoţii Cibelei ar fi oficiat într-o grotă misterele preamilostivei zeiţe.

Poate de aceea se tot plimba pe acolo şi chipeşul cavaler, un tânăr cu tocă violetă, cu pană roşie şi cu o mantie cenuşie, care, atras de toată zarva aceasta, se oprea locului câteva minute ca să asculte hărmălaia, ca după aceea să se întoarcă agale, cu capul în piept, îngândurat, spre casa jupânului Robert Briquet.

De fapt, această simfonie de arămuri ciocnite nu era nimic altceva decât un zăngănit de vase de bucătărie; freamătul nedesluşit era al oalelor ce clocoteau pe jeratic şi al frigărilor ce se răsuceau în crăcane; strigătele, ale lui jupân Fournichon, patronul Mândrului Cavaler, care purta de grijă cuptoarelor, iar chelălăiturile, ale coanei Fournichon, care pusese să se pregătească iatacurile din cele două foişoare.

După ce tânărul cu tocă violetă privea pe îndelete, adulmeca din plin boarea păsărilor fripte şi cerceta stăruitor perdelele de la ferestre, făcea stânga-mprejur, ca puţin mai apoi să se oprească iar locului pentru a iscodi.

Oricât de nestânjenită părea să fie, la prima vedere, plimbarea aceasta, exista totuşi o graniţă peste care tânărul nu se învrednicea niciodată să treacă: un fel de şanţ ce brăzda uliţa în curmeziş, din faţa casei lui Robert Briquet şi până în dreptul clădirii misterioase.

Se cuvine totuşi să spunem că, de fiecare dată când tânărul nostru ajungea la graniţa aceasta, găsea stând de strajă acolo, ca o vajnică santinelă, un alt cavaler cam de aceeaşi vârstă, cu tocă neagră şi pană albă şi cu pelerină violetă, care, cu privirea pironită asupra lui, încruntat şi cu mâna pe spadă, părea să-i dea de ştire, aidoma uriaşului Adamastor: „Un singur pas dacă mai faci, vei avea de înfruntat vijelia”.

Cavalerul cu pană roşie, adică cel pe care l-am adus în scenă cel dintâi, era atât de adâncit în gândurile sale, încât se plimbă de vreo douăzeci de ori încolo şi încoace fără să bage de seamă nimic. Bineînţeles, nu se putea să nu fi observat că mai era încă cineva care măsura ca şi el, de colo până colo, strada; omul acela însă era prea bine îmbrăcat ca să poată fi un răufăcător şi, de altfel, în momentul acela nici că i-ar fi păsat de nimic altceva decât doar de ceea ce se întâmpla în lăcaşul Mândrului Cavaler.

Celălalt, în schimb, de câte ori pana roşie se întorcea înapoi, din mohorât cum era, se făcea negru la faţă; în cele din urmă, fluidul ostil pe care-l emana pana albă deveni atât de puternic, încât reuşi să destrame gândurile penei roşii, atrăgându-i luarea-aminte. Drept care, pana roşie înălţă capul şi desluşi pe chipul celui aflat în faţa sa pornirea vrăjmaşă ce părea s-o aibă împotrivă-i.

Faptul acesta îl făcu să se gândească, fireşte, că prezenţa lui îl stingherea probabil pe celălalt cavaler; pe urmă gândul acesta trezi în el dorinţa de a şti în ce fel anume îl stingherea.

Se apucă, prin urmare, să cerceteze cu atenţie casa lui Robert Briquet. De la casa aceasta trecu apoi la perechea ei de peste drum.

În sfârşit, după ce se uită pe îndelete şi la una şi la cealaltă, fără să se neliniştească sau, cel puţin, fără să se arate neliniştit de felul în care îl măsura cu privirea tânărul cu pană albă, îi întoarse spatele şi se apropie din nou de pâlpâirile învăpăiate ale cuptoarelor jupânului Fourni-chon.

Tânărul cu pană albă, fericit că-şi biruise adversarul, punându-l pe goană, căci pentru el mişcarea de întoarcerea la stânga-mprejur pe care acesta o executase era cea mai bună dovadă că fusese înfrânt, tânărul cu pană albă, zic, continuă să se plimbe ca mai înainte, mergând adică de la est spre vest, în timp ce vecinul său se îndrepta în direcţie opusă, adică de la vest spre est.

În momentul când însă fiecare dintre ei ajunse în punctul pe care şi-l alesese în sinea lui, de la bun început, drept ţel al plimbării sale, amândoi se răsuciră pe călcâie şi porniră unul spre celălalt în linie dreaptă, o linie atât de dreaptă, încât, dacă n-ar fi fost între ei şanţul ca un nou Rubicon peste care ar fi fost nevoiţi să treacă, probabil că s-ar fi lovit nas în nas, atât de straşnic se feriseră şi unul şi altul să se abată cât de cât de la linia dreaptă.

Pana albă îşi răsuci mustăcioara, dând semne vădite de nerăbdare.

Pana roşie făcu o mutră mirată şi aruncă din nou o privire spre casa misterioasă.

Pana albă înaintă atunci cu încă un pas, pregătindu-se să treacă Rubiconul. Dar, până una alta, pana roşie se şi îndepărtase: îşi continuă deci plimbarea, pornind în direcţie opusă.

Timp de cinci minute s-ar fi putut crede că nu le va mai fi dat să se întâlnească decât la antipozi; dar peste puţin, călăuziţi de acelaşi instinct şi cu aceeaşi exactitate ca şi prima oară, amândoi se întoarseră din drum în aceeaşi clipă.

Ca doi nori care, mânaţi de vânturi potrivnice, străbat aceeaşi zonă a cerului, îndreptându-se unul spre altul şi desfăşurându-şi cu prudenţă întunecaţii vălătuci în chip de avangărzi, cei doi pietoni ajunseră de astă dată unul în faţa celuilalt, ferm hotărâţi să se calce mai curând pe picioare decât să dea înapoi fie şi cu un pas.

Mai nerăbdător, de bună seamă, decât cel ce venea în întâmpinarea lui, tânărul cu pană albă, în loc să rămână, aşa cum făcuse până atunci, la marginea şanţului, trecu peste numitul şanţ, silindu-l să dea înapoi pe adversarul său, care, fiind luat pe nepregătite, deoarece nu se aştepta la o asemenea încălcare şi având amândouă braţele încurcate în faldurile mantiei, fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul.

— Ce înseamnă asta, domnule? Protestă cel de-al doilea cavaler. Eşti nebun sau ai făcut-o dinadins ca să mă înfrunţi?

— Am făcut-o dinadins, domnule, ca să înţelegi că prezenţa dumitale mă stinghereşte din cale afară. La un moment dat mi s-a părut că ţi-ai dat singur seama de asta, fără a mai fi nevoie să ţi-o spun.

— Câtuşi de puţin, domnule, căci din principiu nu văd niciodată ceea ce nu vreau să văd.

— Există totuşi anumite lucruri care sper că ar putea să-ţi atragă atenţia în clipa când le-ai vedea strălucind sub ochii domniei tale.

Şi însoţind vorba cu fapta, tânărul cu pană albă îşi lepădă pelerina de pe umeri şi scoase din teacă spada, făcând-o să scânteieze în bătaia unei raze de lună care chiar atunci se strecurase printre nori.

Cavalerul cu pana roşie rămase locului neclintit.

— S-ar zice, domnule? Îi răspunse el, dând din umeri? Că în viaţa dumitale n-ai tras o sabie din teacă, judecând după graba cu care vrei să te foloseşti de ea împotriva unui om care, vezi bine, nu încearcă deloc să se apere.

— Da, dar care sper totuşi că se va apăra.

Pana roşie zâmbi cu o seninătate care avu darul să sporească şi mai mult enervarea potrivnicului său.

— Şi pentru ce, mă rog? Cu ce drept mă opreşti dumneata să mă plimb pe stradă?

— Pentru ce trebuie să te plimbi tocmai pe strada asta?

— Ei. Drăcie, nostimă întrebare! Fiindcă aşa îmi place.

— Aha! Îţi place va să zică.

— Bineînţeles! Dumneata cum te plimbi? Sau poate dumneata ai o învoire specială pentru a bate singur pavelele străzii Bussy?

— Dacă am sau nu învoire, asta nu te priveşte pe dumneata.

— Te înşeli; dimpotrivă, mă priveşte şi chiar foarte mult; sunt un supus credincios al maiestăţii sale şi n-aş vrea să trec peste voinţa sa.

— Aşa! Pare-mi-se că mă cam iei peste picior!

— Şi dacă ar fi aşa? Dumneata nu mă ameninţi?

— Pe toţi sfinţii din cer! Înţelege odată, domnule, că mă stinghereşti şi dacă nu vrei să pleci de bună voie, voi şti eu să te fac, vrând-nevrând, să-ţi iei tălpăşiţa.

— Ce vorbeşti, domnule! Asta rămâne de văzut.

— Ei, drăcia dracului, păi eu ce-ţi tot îndrug de un ceas întreg: hai să vedem!

— Am anumite interese, domnule, în cartierul acesta. Asta ca să ştii. Şi acum, dacă ţii neapărat, cu dragă inimă sunt gata să încrucişez spada cu dumneata, dar de plecat tot nu plec.

— Domnule? Spuse tânărul cu pană albă, făcând să şuiere spada prin aer şi lipind călcâiele ca şi când s-ar fi pregătit să se pună în gardă? Sunt contele Henri du Bouchage, fratele domnului duce de Joyeuse. Te-ntreb pentru ultima oară: vrei ori nu să-mi dai întâietate şi să te retragi?

— Domnule? Îi răspunse cavalerul cu pană roşie? Sunt vicontele Ernauton de Carmainges. Presenţa dumitale nu mă stinghereşte câtuşi de puţin şi n-aş avea de ce să mă supăr dacă ai rămâne mai departe aici.

Du Bouchage stătu o clipă în cumpănă, apoi îşi vârî din nou spada în teacă.

— Te rog să mă ierţi, domnule, dar, ca orice om îndrăgostit, nu sunt în toate minţile.

— Şi cu sunt îndrăgostit? Răspunse Ernauton? Însă în nici un caz nu cred că mi-am pierdut minţile din pricina asta.

Henri păli:

— Eşti îndrăgostit?

— Da, domnule.

— Şi mi-o spui aşa, deschis?

— De când este o crimă oare să iubeşti?

— Îndrăgostit de cineva care şade pe strada asta?

— Da, deocamdată.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, spune-mi pe cine iubeşti?

— Îmi pare rău, domnule du Bouchage, dar cred că nu te-ai gândit bine când mi-ai pus această întrebare; doar ştii că un gentilom nu poate dezvălui un secret care nu-i aparţine decât pe jumătate.

— Ai dreptate! Îţi cer iertare, domnule de Carmainges, dar te rog să mă crezi pe cuvânt, nu există om mai nefericit ca mine pe faţa pământului.

Era o suferinţă atât de sinceră şi o deznădejde atât de zguduitoare în aceste cuvinte rostite de tânărul îndrăgostit, încât Ernauton se simţi mişcat până în adâncul sufletului.

— O, Doamne, acum înţeleg! Exclamă el. Ţi-e teamă să nu fim cumva rivali.

— Mi-e teamă, într-adevăr.

— Hm! Făcu Ernauton. Uite ce e, domnule, am să-ţi vorbesc atunci deschis.

Joyeuse se îngălbeni şi-şi trecu palma peste frunte.

— Eu? Continuă Ernauton? Sunt chemat la o întâlnire.

— Eşti chemat la o întâlnire?

— Da, o întâlnire în toată puterea cuvântului

— Pe strada asta?

— Pe strada asta.

— Chemat în scris?

— Întocmai şi aş putea să spun chiar cu un scris foarte frumos.

— De femeie?

— Nu, de bărbat.

— De bărbat? Ce vrei să spui?

— Nimic altceva decât ce-am spus. Am fost chemat la o întâlnire cu o femeie, dar prin mijlocirea unui bărbat cu un scris foarte îngrijit; n-o fi poate de ajuns de misterios, dar în orice caz e mai elegant: se pare că avem şi un secretar.

— Ah! Şopti Henri. Vorbeşte odată, Dumnezeule mare, spune-mi tot.

— Mi-o ceri în aşa fel, domnule, încât nu m-ar lăsa inima să nu-ţi îndeplinesc rugămintea. Am să-ţi împărtăşesc deci cuprinsul biletului.

— Te-ascult.

— Ai să vezi dacă-i la fel cu al dumitale.

— Destul, domnule, cruţă-mă, te rog; mie nu mi-a dat nimeni întâlnire şi n-am primit nici un bilet.

Ernauton scoase o fiţuică din pungă.

— Acesta-i biletul, domnule? Îi arătă el. Mi-ar fi greu să ţi-l citesc pe întunericul ăsta, dar cum nu cuprinde decât două-trei rânduri, pot să ţi-l spun pe dinafară; sper că ai încredere în mine că nu te amăgesc?

— O, toată încrederea!

— Aşadar, iată, cuvânt cu cuvânt, cum e ticluită:

Domnule Ernauton, secretarul meu este împuternicit să-ţi spună din partea mea că doresc foarte mult să stăm de vorbă împreună un ceas: îţi mărturisesc că am fost impresionată de meritele domniei tale.

— Chiar aşa scrie?

— Pe cinstea mea, domnule, mai mult chiar, toată fraza asta este subliniată. Fraza următoare o trec sub tăcere, fiind mult prea măgulitoare, după părerea mea.

— Va să zică eşti aşteptat?

— Mai bine zis aştept, precum se vede.

— Trebuie să vină cineva atunci să-ţi deschidă poarta?

— Nu, o să mă fluiere de trei ori pe fereastră.

Tremurând tot, Henri puse o mână pe braţul lui Ernauton şi, arătându-i cu cealaltă, casa misterioasă, îl întrebă:

— De acolo?

— Da' de unde? Răspunse Ernauton, arătându-i foişoarele Mândrului Cavaler. De acolo!

Henri scoase un strigăt de bucurie.

— Va să zică nu te duci aici? Stărui el.

— O, nu! Biletul spune lămurit: hanul La Mândrul Cavaler.

— Dumnezeu să-ţi dea sănătate, domnule! Suspină tânărul îndrăgostit, strângându-i mâna. Iartă-mă, te rog, c-am fost atât de nepoliticos şi de zevzec. Dar, vai, pentru cel ce iubeşte cu adevărat nu există decât o singură femeie pe lume, precum ştii şi dumneata şi văzând că tot dai târcoale casei, m-am temut că s-ar putea să fii aşteptat chiar de femeia aceasta.

— N-am de ce să te iert, domnule? Răspunse Ernauton, zâmbind, căci, la un moment dat, ca să-ţi spun drept şi mie mi-a trecut prin gând că s-ar putea ca şi dumneata să fi venit aici pentru acelaşi lucru ca şi mine.

— Şi ai avut această nemărginită răbdare, domnule, de a sta atâta timp fără să mă întrebi nimic?! Înseamnă că dumneata nu iubeşti cu adevărat, zău, nu iubeşti!

— Cinstit vorbind, deocamdată nu am cine ştie ce drepturi. Aşteptam deci să mă lămuresc într-un fel oarecare înainte de a mă supăra. Cucoanele astea mari au tot felul de nazuri ciudate şi e atât de nostim să joci cuiva o festă!

— Lasă, lasă, domnule de Carmainges, orice s-ar spune, nu iubeşti ca mine şi totuşi…

— Şi totuşi? Repetă Ernauton.

— Şi totuşi eşti mai fericit.

— Aşa! Va să zică în casa aceasta se află o inimă împietrită?

— Domnule de Carmainges? Spuse Joyeuse? S-au împlinit trei luni de când m-am îndrăgostit ca un nebun de femeia care locuieşte aici şi nici până în ziua de azi n-am avut încă fericirea să-i aud glasul.

— Ei, drăcie! Cum s-ar zice, ai călcat cu stângul. Dar ia stai puţin!

— Ce s-a întâmplat?

— Parc-a fluierat cineva?

— Într-adevăr şi mie mi se pare c-am auzit.

Tinerii se opriră să asculte şi, în momentul acela, se auzi pentru a doua oară un fluierat din direcţia Mândrului Cavaler.

— Domnule conte? Se scuză Ernauton? Te rog să mă ierţi că nu-ţi pot ţine de urât, dar cred că acesta-i semnalul pe care-l aşteptam.

Chemarea se repetă pentru a treia oară.

— Du-te, domnule, du-te? Îl îndemnă Henri? Şi noroc!

Ernauton o luă sprinten la picior; interlocutorul său îl văzu afundându-se în bezna ce învăluia strada pentru a ieşi ceva mai apoi la iveală în lumina ce se revărsa pe ferestrele Mândrului Cavaler, ca până la urmă să dispară de tot.

În ceea ce-l priveşte, Henri se simţea şi mai abătut, căci răfuiala? Sau aşa-zisa răfuială? Pe care o avusese mai înainte îl făcuse să iasă pentru un timp din letargie.

— Şi acum? Spuse el? Să ne facem meseria noastră cea de toate zilele şi să batem ca de obicei la poarta blestemată, care niciodată nu vrea să se deschidă.”

Şi rostind aceste cuvinte, se îndreptă cu un pas şovăielnic spre poarta casei misterioase.