I.

Cezar s-a născut la 10 iulie, cu o sută de ani înaintea erei noastre şi, după părerea noastră – pe care o vom explica mai târziu – el a fost unul din precursorii religiei creştine.

Nici o genealogie modernă, oricât de ambiţioasă ar fi, nu s-ar putea compara cu a lui Cezar: nici a lui Merode, care pretinde că se trage din Meroveu, nici a lui Levis, care susţine că este văr cu Fecioara Maria.

Ascultaţi-l chiar pe Cezar făcând elogiul funebru al mătuşii sale Iulia, soţia lui Marius cel Bătrân: „Străbuna mea, din partea mamei, cobora din Ancus Marcius, unul din primii regi ai Romei, iar tatăl meu aparţinea familiei Iulia, care se trage din Venus; aşadar, în familia mea se găseşte sfinţenia regilor, care sunt stăplnii oamenilor şi majestatea zeilor, care sini stăpânii regilor”.

Poate că noi, cei moderni, sceptici cum suntem din fire, ne-am putea îndoi de această genealogie, însă cu optzeci de ani înaintea erei noastre, adică în timpul când Cezar îşi {inea discursul, nimeni nu se îndoia de acest lucru.

Într-adevăr, Cezar întrunea în persoana lui, transmise de-a lungul secolelor, multe din calităţile celui de al patrulea rege al Romei, care, după spusele istoricilor, îmbina vitejia lui Romulus, predecesorul său, cu înţelepciunea lui Numa – bunicul său. Numa fusese acela care mărise şi întinsese teritoriul roman până la mare, întemeiase colonia de Ia Ostia, construise primul pod stabil peste Tibru, închisese în Pomerium muntele lui Mars şi muntele Aventin şi organizase – dacă acest cuvânt se poate folosi pentru antichitate – acea faimoasă comună romană, plebe agricolă care a dat Republicii atâţia oameni de seamă.

Pe de altă parte, Venus l-a răsfăţat cu darurile ei. Cezar este înalt şi subţire, are pielea albă şi fină, piciorul şi mâna – modelate după piciorul şi mâna zeiţei fortunei şi a frumuseţii; are ochi negri şi plini de viaţă, spune Suetoniu, „are ochi de şoim”, spune Dante, iar nasul uşor încovoiat asemenea cu ciocul şoimului sau al vulturului, îi dau o înfăţişare pe care o au numai animalele nobile sau oamenii, cu adevărat mari.

Eleganţa lui este proverbială. Îşi epilează pielea cu grijă; încă din tinereţe are păr puţin, ceea ce îl va duce la o chelie precoce. De aceea îş’i piaptănă cu mare artă părul dinspre spate spre frunte, lucru ce îl face pe Cicero să nu aibă încredere în acest tânăr atât de bine pieptănat care se scarpină cu un singur deget ca să nu-şi strice aranjamentul părului. Insă Sylla, care este un politician mai abil decât avocatul din Tusculum şi are ochi cu mult mai pătrunzători decât amicul lui Atticus, Sylla, văzându-l călcând alene pe poalele togii, îl arată cu degetul spunând: „Atenţie la acest tânăr care poartă cingătoarea ca fetele!”

Despre prima tinereţe a lui Cezar nu se cunosc prea multe amănunte.

Roma, ocupată cu luptele sângeroase dintre Marius şi Sylla, nu dă atenţie acestui copil care creşte în umbră.

Cezar împlinise şaisprezece ani când dictatorul remarca în Forum, în Câmpul lui Marte, pe Via Appia, un frumos adolescent ce păşea cu capul sus, cu figura zâmbitoare; se urca rar – sau chiar deloc – în lectică şi strângea mâinile cele mai aspre cu mâna lui albă şi catifelată, spre deosebire de Scipio Nasica sau Emilianus, nu ne amintim precis, care întrebase odată un ţăran: „Dar ce, prietene, mergi în mâini?” Tânărul acesta îi cunoştea pe nume până şi pe sclavi; e) trece mândru prin faţa celor puternici, fără să-şi plece capul înaintea lor, dar este curtenitor şi atent cu plebeul în tunică; el este vesel într-o vreme când toată lumea îşi ascunde banii, popular într-un moment în care popularitatea este un motiv de exil.

Dar, pe lângă toate acestea, el este şi nepotul lui Marius.

Dictatorul, după cum spuneam, îl remarcă; el vrea să ştie la ce se poate aştepta de la acest tânăr, vrea iă-i impună voinţa sa: dacă Cezar cedează acestei voinţe, Sylla s-a înşelat; dacă ti opune rezistenţă, l-a Judecat bine.

De copil, Cezar fusese logodit cu Cassutia, una din cele mai bogate moştenitoare din Roma, dar născută din părinţi cavaleri, de nobleţe mediocră. El nu putea suferi o astfel de alianţă; ordinul cavalerilor, chiar nobilimea, nu erau demne de vederile lui; el avea nevoie de cel mai curat patriciat.

O repudiază pe Cassutia pentru a o lua pe Cornelia.

Aşa da! Aceasta îi convine. Cinna, tatăl ei, a fost de patru ori consul.

Dar lui Sylla nu-i convine ca tânărul Cezar să se sprijine, în acelaşi timp, şi pe influenţa familiei sale şi pe cea a socrului său.

Cezar primeşte ordin să o repudieze pe Cornelia.

În privinţa aceasta exista un precedent: Pompei primise de la Sylla un ordin asemănător şi se supusese. Dar Pompei este o natură mediocră, un mare îngâmfat ce a abuzat de nenorocirile în care s-a aflat pentru a ne apare, prin veacuri, cu mult superior dimensiunii sale adevărate; de aceea, spuneam. Pompei s-a supus.

Cezar refuză.

Mai întâi Sylla îl lipseşte de sacerdoţiu, sau, mai bine zis, îl împiedică să ajungă la el. În Roma nu se reuşea decât prin mijlocirea banilor; dar în legătură cu aceasta vom reveni.

Cum?

În baza legii Cornelia.

Ce era legea Cornelia?

Era o lege care confisca bunurile proscrişilor şi-i deposeda de bunuri pe părinţii acestora. Cum Cinna. Tatăl Corneliei, şi unele din rudele lui Cezar au fost declaraţi proscrişi în urma războaielor civile, ca fiind partizani ai lui Marius, o parte din averea lui Cezar era sechestrată ca urmare a aplicării riguroase a acestei legi.

Cezar nu cedă.

Sylla ordonă arestarea lui Cezar.

În timpul acela denunţul nu devenise o virtute politică, aşa cum avea să ajungă mai târziu, pe timpul lui Caligula sau al lui Nero.

Cezar se refugie la ţăranii din Sabinia, unde popularitatea numelui său îi deschise până şi cele mai modeste colibe.

Acolo se îmbolnăvi.

În fiecare seară, după ce se lăsa întunericul, era dus în Altă casă decât aceea în care îşi petrecuse noaptea precedentă.

În cursul uneia din aceste mutări el a fost întâlnit şi recunoscut de un locotenent al lui Sylla, pe nume Cornelius, însă în schimbul a doi talanţi de aur, adică vreo zece-unsprezece mii de franci*, acesta îl lăsă să treacă.

La Roma se crezu că fusese prins, ceea ce iscă aproape o revoluţie.

Într-o vreme în care nimeni nu intervenea decât numai pentru sine, a fost o adevărată întrecere ca să se intervină în favoarea lui. Toată nobilimea şi vestalele chiar au intervenit ca să i se acorde iertarea.

— Fie cum vreţi, spuse Sylla ridicând din umeri, dar să ştiţi: în copilul acesta sunt mai mulţi Marius.

Se alergă în Sabinia ca să i se anunţe lui Cezar această veste.

Dar Cezar se îmbarcase.

În ce direcţie?

Nimeni nu ştia s-o spună. Mai târziu istoria şi veteranii i-au reproşat acest exil.

Era în Bitinia, la Nicomede al III-lea.

Nimeni nu ştia unde era Bitinia, nici cine era Nicomede al III-lea. S-o mărturisim: noi vrem să prezentăm cititorilor noştri mai multă istorie, decât istoria.

Bitinia se afla în partea de nord-vest a Anatoliei. La nord se mărginea cu Pontul-Euxin, la sud cu Galatia şi Frigia, la vest cu Propontida şi la est cu Pamflagonia.

Oraşele sale importante erau Prusa, Nicomedia şi Heracleea. Înainte de Alexandru, Bitinia forma un mic regat din Persia, guvernat de Zipetes. Alexandru ocupă, în trecere, acest regat pe care îl cuprinse în haina macedoneană după modelul căreia avea să croiască Alexandria, şi făcu din el una din provinciile sale. Două sute optzeci şi unu de ani înaintea erei noastre, Nicomede o eliberă. Hanibal se refugiase acolo, la curtea lui Prusias al 11 -lea, unde se otrăvi ca să nu fie predat romanilor. Este cunoscută tuturor tragedia scrisă de Corneille.

Nicomede al III-lea era fiul lui Nicomede al II-lea. El a domnit între anii 90-75 înaintea erei noastre; alungat de două ori de Mitridate, a fost de două ori repus în

* Echivalent în moneda franceză a anului 1884, perioadă la care se vor face întotdeauna referiri în cursul lucrării.

Drepturi de romani, iar la moarte a lăsat regatul său moştenire Republicii.

Cât priveşte acuzaţia adusă lui Cezar cu privire la testatorul regal, ea este rezumată, aşa cum am spus, îr cupletele pe care soldaţii i le vor cânta mai târziu: „Cezar i-a supus pe Gali; Nicomede l-a supus pe Cezar; Cezar triumfă pentru că i-a supus pe Gali; Nicomede nu triumfă că l-a supus pe Cezar”.

Cezar se supără. El va propune să se justifice prin jurământ; dar soldaţii îi vor râde în nas şi-i vor cânta al doilea cuplet: „Cetăţeni, feriţi-vă femeile; aducem cu noi pe desfrânatul chel care cumpăra femeile din Galia cu bani împrumutaţi de la Roma”.

Cezar se găsea, deci, la Nicomede al IlI-lea când a aflat de moartea lui Sylla.

Într-adevăr, Sylla murise după ce abdicase. Această abdicare neaşteptată a provocat uimirea posterităţii. Sărmana posteritate! Ea nu s-a distrat numărând oamenii din Roma care aveau tot interesul să nu i se întâmple vreun rău lui Sylla, pe care îl păzeau cu mai multă grijă, acum, ca particular, decât ca dictator, când avusese garda lui.

El numise în Senat vreo trei sute de oameni de-ai lui. Numai la Roma, numărul sclavilor, al proscrişilor sclavi liberaţi de el, care purtau numele de „cornelieni” era de peste zece mii.

Împroprietărise în Italia o sută douăzeci de mii de soldaţi care luptaseră sub comanda sa, dându-le pământ din ager publicus.

Oare abdicase cu adevărat cel care, aflându-se, în ajunul morţii sale, în vila de la Cumae, porunci să fie prins chestorul Granius şi să fie ucis în faţa lui, chiar lângă patul în care zăcea, căci aflase că acesta, contând pe evenimentul aşteptat, amâna plata unei sume de bani ce o datora vistieriei?

A doua zi după execuţie murea, de o moarte scârboasă, pentru cel care-şi zicea fiul lui Venus şi al Fortunei şi care avusese pretenţia, justificată dealtfel, de a fi fost în graţiile tuturor femeilor frumoase din Roma: putrezind înainte de a muri, ca trupurile unora de care vorbeşte groparul din Hamlei: Rotten before he dies. Îşi dăduse ultima suflare, ros de viermii cuibăriţi în ulcerele ce-i acopereau trupul şi care, asemeni unor colonii de Emigraţi, ieşeau dintr-un ulcer ca să pătrundă în altul.

Aceasta nu a împiedicat ca funeraliile să constituie pentru el, poate, cel mai Frumos trimf.

Rămăşiţele pământeşti, purtate de la Neapole la Roma, pe Via Appia, au Fost escortate de veterani. Precedând acest dezgustător cadavru, mergeau douăzeci şi patru de lictori cu fasciile pe umăr; în urma carului erau purtate cele două mii de coroane de aur trimise de oraşe, de legiuni şi chiar de simpli particulari; de jur împrejur se aflau preoţii ce ocroteau sicriul.

Trebuie spus că Sylla, reconstructorul aristocraţiei romane, nu era popular; dar, în afară de preoţi, mai erau Senatul, cavalerii şi armata.

Lumea se temea de o răcoală. Însă cei care nu încercaseră nimic împotriva omului în viaţă lăsară mortul să treacă în linişte.

Şi mortul trecu în zgomotul aclamaţiilor solemne scandate de Senat şi în sunetul fanfarelor răsunătoare răspândite de trompete în cele patru vânturi.

Ajuns în Roma, cadavrul puturos fu dus la tribuna rostrală unde i se aduseră elogii.

În sfârşit, fu înmormântat în Câmpul lui Marte, unde nimeni nu mai fusese înmormântat încă din vremea regilor.

Apoi, toate femeile cu care Sylla se lăudase că-i Fuseseră amante, descendente din Lucreţiu şi Cornelia, aduseră pe lângă conţinutul a două sute zece coşuri, atât de multe aromate încât, după incinerarea lui Sylla, mai rămăsese o cantitate suficientă ca să se poată face din ea o statuie – în mărime naturală – lui Sylla şi încă o statuie unui lictor purtând fasciile.

Şi, aşa cum am spus, după moartea lui Sylla şi încă o statuie unui lictor purtând Fasciile.

Şi, aşa cum am spus, după moartea lui Sylla la Cumae, după incinerarea lui în fata tribunii rostrale şi după înmormântarea cenuşii în Câmpul lui Marte, Cezar se întoarse la Roma.

Dar cum arăta Roma în vremea aceea?

Acest lucru vom încerca să-l arătăm în cele ce urmează.