LXXXVII

La vestea aceasta, conjuraţii, temându-se că dacă Cezar nu participa la şedinţă în ziua aceea complotul ar fi putut fi demascat, se hotărâră ca unul din ei să-l caute pe Cezar acasă şi să facă tot posibilul ca să-l aducă.

Dar cine să meargă?

Alegerea căzu pe Decimus Brutus, supranumit Albinus.

Trădarea acestuia era cu atât mai gravă cu cât, după Marcus Brutus, el era omul pe care Cezar îl iubea cel mai mult: de aceea, îl instituise al doilea moştenitor al său.

El îl găsi pe Cezar atât de zdruncinat de teama soţiei sale, căreia îi dăduseră o oarecare consistenţă relatările ghicitorilor, încât, aşa cum am spus, se hotărâse să nu iasă din casă în ziua aceea.

— Cezar, îi spuse el, aminteşte-ţi un lucru! Că senatorii s-au adunat, convocaţi de tine; ei sunt dispuşi să te declare rege peste toate provinciile situate în afara Italiei şi să te autorizeze să porţi acest titlu când vei străbate celelalte regiuni şi celelalte mări. Aşa că dacă acum ar veni cineva să le spună senatorilor, care te aşteaptă acum pe scaunele lor, să plece astăzi şi să se întrunească într-o altă zi – într-o zi când Calpurnia ar fi visat mai frumos – ce crezi că ar spune cei care te invidiază, şi cine i-ar mai crede pe amicii tăi când vor spune că nu există o supunere oarbă, că nu există tirania cea mai deplină?

Însă, dacă vrei să socoteşti neapărat că ziua aceasta este nefastă, ei bine, vino în Senat şi anunţă personal că amâi şedinţa pentru o altă zi.

Şi, cu aceste cuvinte, îl luă de mână şi-l atrase spre Uşă.

Cezar făcu Calpurniei un ultim semn şi plecă.

Dar abia ajunse în stradă că un sclav încercă să se apropie de el. Cezar era înconjurat, ca de obicei, de O mulţime de clienţi care îi solicitau favoruri: sclavul fu îndepărtat fără să fi putut ajunge până la Cezar. Atunci fugi la Calpurnia.

— Ţine-mă aici până la înapoierea lui Cezar, îi spuse el; am să-i comunic lucruri de cea mai mare importanţă.

Dar asta nu a fost totul.

Un pretor pe nume Artemidor din Cnid, care preda limba greacă la Roma şi care îi vedea adesea pe principalii conjuraţi, scrisese pe o tabletă principalele amănunte şi se sili să i-o înmâneze. Dar, văzând că pe măsură ce primea cererile, Cezar le trecea ofiţerilor care îl înconjurau, ridică tableta în sus şi strigă:

— Cezar! Cezar!

Apoi, când Cezar îi făcu semn să se apropie, adăugă:

— Cezar, citeşte asta, singur şi repede: ea conţine lucruri importante, care te interesează personal.

Cezar luă tableta, făcu un semn din cap şi încercă – este adevărat -să-şi arunce ochii pe ea, dar nu reuşi atât era de înghesuit de mulţimea care se strângea în jurul lui ca să-i vorbească. Aşa că intră în Senat ţinând încă în mână tableta pe care tot nu apucase s-o citească.

În apropiere de Senat, la câţiva paşi, Cezar coborî din lictică, dar abia coborâse că se întâlni cu Papilius Loenas, acelaşi care, cu o jumătate de oră mai înainte, urase lui Brutus şi lui Cassius succes deplin.

Papilius Loenas îl acapară.

Aşa cum se întâmplă când un om important părea că vrea să-i spună ceva lui Cezar, toţi se retraseră, iar Cezar şi Loenas se găsiră în mijlocul unui cerc destul de larg pentru ca cei care îl formau să nu poată auzi cuvintele schimbate între senator şi dictator.

Cu toate acestea, cum Loenas părea că-i vorbeşte foarte animat şi că Cezar îl asculta cu mare atenţie, conjuraţii începură să se teamă, cu atât mai mult cu cât ştiau că Loenas avea cunoştinţă de complot şi avură impresia că erau denunţaţi de colegul lor. Aşa că se priviră între ei, încurajându-se din ochi, să nu aştepte până să fie prinşi, ci mai bine să prevină această înjosire, sinucigându-se. Cassius şi încă vreo câţiva puseră mâinile pe pumnalele ascunse sub haine, când Brutus, care se strecurase până în primele rânduri ale cercului, recunoscu, după gesturile făcute de Loenas, că între Cezar şi acesta era vorba mai curând de o rugăminte foarte vie decât de O acuzare. Cu toate acestea, nu le spuse conjuraţilor nici un cuvânt, ştiind că în jurul lor erau numeroşi senatori care nu făceau parte din complot, însă îi surâse lui Cassius, ca să-l liniştească. Aproape în acelaşi moment Loenas îi sărută mâna lui Cezar şi se despărţi de el. Fiecare înţelese că nu fusese vorba decât de chestiuni personale.

Apoi, Cezar urcă treptele porticului şi se găsi în incinta unde se ţinea adunarea în ziua aceea.

Se îndreptă spre scaunul care îi era rezervat.

În acest moment, potrivit celor dinainte stabilite, Trebonius îl luă pe Antonius şi-l scoase din sală, pentru a-l lipsi pe Cezar de ajutorul său în cazul când s-ar fi angajat vreo luptă, şi începu să-i vorbească despre lucruri care ştia că îl interesează.

În timpul acesta, deşi făcea parte din secta lui Epicur, adică nu credea în altă viaţă, Cassius, ciudat, se uita ţintă la statuia lui Pompei, de parcă ar fi invocat-o pentru reuşita încercării.

Atunci se apropie Tullius Cimber. Şi asta se stabilise de mai înanite. Tullius Cimber trebuia să vină să-i solicite lui Cezar rechemarea fratelui său, care fuseseexilat. El îşi începu discursul.

Imediat, toţi conjuraţii se apropiară de Cezar ca şi când, interesaţi de soarta celui exilat, ar fi dorit să-şi unească rugăminţile lor cu rugămintea solicitantului.

Cezar refuză cererea. Era o ocazie de a se apropia şi mai mult; toţi întindeau mâinile spre Cezar.

Dar el le respinse insistenţele.

— De ce mai stăruiţi pentru omul acela? Spuse el. Am hotărât odată că nu va mai intra în Roma.

Şi se aşeză, încercând să îndepărteze mulţimea care îl sufoca.

Dar abia se aşeză, că Tullius apucă cu amândouă mâinile toga lui Cezar şi, cu o mişcare bruscă, îi dezveli umărul.

— Asta e violenţă! Strigă Cezar.

Era semnalul de atac. Casca, aflat în spatele lui Cezar, scoase pumnalul şi lovi cel dintâi.

Însă, pentru că Cezar, neliniştit, făcuse o mişcare ca să se ridice, pumnalul alunecă pe umăr şi-i provocă doar o rană puţin adâncă.

Totuşi, Cezar simţi fierul.

— Ah! Mizerabile, Casca! Strigă el, ce faci?

Şi apucând cu o mână pumnalul, îl lovi pe Casca cu stiletul de care se folosea ca să scrie pe tăbliţe.

Când Cezar striga cuvintele acestea în latină, Casca, rănit, striga şi el, în greceşte:

— Ajutor, frate!

Atunci se produse o puternică mişcare: cei care nu făceau parte din complot se retraseră, tremurând din tot corpul, neîndrăznind nici să-l apere pe Cezar, nici să fugă, nici să spună vreun cuvânt. Acest moment de ezitare fu iute ca gândul, apoi fiecare conjurat îşi scoase pumnalul, îl înconjură pe Cezar în aşa fel încât în orice parte se întoarse nu văzu şi nu simţi decât oţelul. Tnsă el, fără să dea drumul pumnalului lui Casca, se zbătea între toate aceste mâini înarmate care, fiecare, voia să aibă partea ei la asasinat şi să guste, ca să spunem aşa, din sângele său, când, deoadată, în mijlocul acestor ucigaşi îl recunoscu pe Brutus şi simţi că acesta, pe care îl numea fiul său, îi dăduse o lovitură de pumnal în vintre.

Atunci dădu drumul pumnalului lui Casca, şi fără alt reproş decât cuvintele: Tu quoque, mi fiii! (şi tu, fiul meu!), fără să încerce să se mai apere, îşi acoperi capul cu toga şi-şi lăsă corpul pradă săbiilor şi pumnalelor.

Şi totuşi, Cezar rămăsese în picioare, iar asasinii loveau cu atâta sete, încât ajunseseră să se rănească între ei: însuşi Brutus se alese cu mâna spintecată. Toţi se umplură de sânge.

În fine, fie din întâmplare, fie că asasinii îl împinseseră într-acolo, el se prăbuşi la picioarele statuii lui Pompei, al cărui soclu îl însângeră.

„încât, spune Plutarh, părea că Pompei asistase la pedepsirea duşmanului căzut acum la picioarele lui şi zbătându-se încă sub mulţimea rănilor.”

Trupul neînsufleţit al lui Cezar rămase întins la picioarele statuii lui Pompei. Brutus înaintă în mijlocul Senatului ca să explice şi să laude actul care se săvârşise. Dar senatorii, înfricoşaţi, se repeziră spre ieşiri, semănând nelinişte şi groază în rândul poporului, strigând unii: „II asasinează pe Cezar!”, alţii: „Cezar a fost ucis!”, după cum unii ieşiseră când încă Cezar mai era în picoare, sau după ce Cezar se prăbuşise.

Atunci se produse în stradă o tulburare aproape tot atât de mare pe cât fusese în Senat cu un moment mai devreme; unii îşi închiseră uşile, alţii îşi părăsiră Magazinele şi băncile, dar toţi se repeziră spre porticul lui Pompei.

Antonius şi Lepidus, cei doi mari amici ai lui Cezar, fugeau temându-şi viaţa.

Conjuraţii, grupaţi, cu pumnalele şi săbiile năclăite de sânge, ieşiră din Senat şi urcară pe Capitoliu nu ca nişte fugari, ci ca nişte oameni radioşi şi plini de încredere, chemând poporul la libertate şi chemând la ei persoanele de vază pe care le întâlneau în drum.

Şi, în primul moment, unii din aceia care sunt întotdeauna gata să treacă de partea învingătorilor şi să laude succesul, se alăturară ucigaşilor ca să lase impresia că ajutaseră conspiraţia şi să-şi atribuie partea lor de glorie. Printre aceştia fură Caius Octavius şi Lentulus Spinter. Mai târziu, amândoi au fost pedepsiţi pentru sângeroasa lor fanfaronadă, ca şi cum ar fi fost nişte adevăraţi ucigaşi: Antonius şi Octavius îi condamnară la moarte nu ca asasini ai lui Cezar, ci pentru că se lăudaseră că fuseseră.

În acest timp, cadavrul rămăsese întins într-un lac de sânge. Toată lumea venea să-l vadă, dar nimeni nu îndrăznea să-l atingă. În cele din urmă, trei sclavi îl ridicară şi-l duseră acasă într-o lectică din care atârna un brat.

Calpurnia era prevenită de nenorocirea abătută asupra-i: ea primi în pragul casei corpul neînsufleţit al soţului ei.

Fu chemat medicul Antistus.

Cezar era mort, însă, din toate cele douăzeci şi trei de răni, numai una singură, aceea primită în piept, fusese mortală. Se spune că fusese cea de-a doua lovitură pe care-o primise.

În planul lor, conjuraţii stabiliseră că, după uciderea lui Cezar, corpul acestuia să fie târât pe străzi, apoi aruncat în Tibru; bunurile sale confiscate, iar actele sale declarate nule. Însă teelma ca Antonius, consul, şi Lepidus, conjandantul cavaleriei, care dispăruseră în timpul asasinatului, să nu reapară în fruntea armatei şi a poporului, făcu să nu se înfăptuiască nimic din ceea ce se stabilise în această privinţă.

A doua zi, Brutus, Cassius şi ceilalţi conjuraţi se prezentară în Forum şi vorbiră poporului. Discursurile lor începură şi se sfârşiră fără ca spectatorii să dea vreun semn de aprobare sau dezaprobare. Din această profundă Tăcere reieşea un dublu adevăr: că poporul îl onora pe Brutus, dar îl regreta pe Cezar.

În acest timp, Senatul se adunase în templul Terrei, iar Antonius, Plancus şi Cicero propuseră o amnistie generală şi invitară toată lumea la înţelegere şi armonie. Se decretă deplina siguranţă a conjuraţilor şi, mai mult încă, Senatul emise un decret prin care se stabileau onorurile care să li se acorde acestora.

După ce luă această hotărâre, Senatul ridică şedinţa, iar Antonius îşi trimise fiul pe Capitoliu pentru a servi ca ostatic conjuraţilor, care se retrăseseră acolo ca să se pună sub protecţia Romei.

Când toată lumea se găsi reunită, se jură pace din nou; toţi se îmbrăţişară. Cassius cină la, Antonius, iar Brutus la Lepidus. Ceilalţi conjuraţi fură invitaţi la unii şi la alţii, unii la prieteni, alţii la simple cunoştinţe.

Văzând toate acestea, fiecare credea că lucrurile se aranjaseră în mod înţelept şi că Republica se restabilise pentru totdeauna. -

Dar în toate calculele acestea nu se ţinuse seama de popor.

A doua zi, în. Zori, Senatul se întruni din nou şi, în termenii cei mai onorabili, îi mulţumi lui Antonius că înăbuşise primii germeni ai unui război civil. Apoi, Brutus fu copleşit de elogii. După aceea urmă distribuirea provinciilor: Brutus primi insula Creta; Cassius – Africa; Trebonius – Asia; Cimber – Bithynia şi Brutus Albinus – Galia circumpadană.

Între timp începuse să se vorbească în mod discret despre existenţa unui testament al lui Cezar. Se spunea că Cezar făcuse acest testament în luna septembrie trecută, în satul Lavicanum, şi că, după. Pe-l sigilase, îl încredinţase primei dintre vestale. Prin acest testament instituia trei moştenitori.

Aceşti trei moştenitori erau cei trei strănepoţi ai lui. Primul era Octavius; el primea trei sferturi din succesiune. Al doilea era Lucius Penarius şi al treilea Quintus Pedius. Aceştia doi din urmă dobândeau fiecare câte o optime din bunurile lui Cezar. În plus, îl adopta pe Octavius şi-i dădea numele său. Declara mai mulţi din amicii săi – care aproape toţi au fost asasinii lui – tutorii fiilor săi, dacă ar fi avut. Pe Decimus Brutus, acela care venise să-l ia de acasă, îl aşeza în a doua clasă a legatarilor săi, lăsa poporului roman grădinile sale de pe Tibru şi fiecărui Cetăţean câte trei sute de sesterţi.

Iată ceea ce se zvonea prin popor şi crea un fel de agitaţie.

Dar mai era un motiv de nelinişte – apropierea funeraliilor. De vreme ce trupul nu fusese aruncat în Tibru, trebuiau să aibă loc funeralii. La început s-a venit cu ideea să se facă în secret, dar se temură să nu irite poporul. Cassius fu de părerea că, chiar cu un asemenea risc, înmormântarea să nu fie publică; însă Antonius îl rugă atât de mult pe Brutus, încât Brutus cedă.

Era a doua greşeală pe care o comitea. Prima fusese când îl cruţase pe Antonius.

Mai întâi, Antonius citi testamentul lui Cezar în faţa casei acestuia. Tot ce se zvonise mai înainte în Forum, în pieţe şi pe la răspântiile din Roma era adevărat. Când poporul află că Cezar îi lăsase grădinile sale de pe Tibru şi câte trei sute de sesterţi de fiecare cetăţean, izbucni în plânsete şi în vaiete, se arătă foarte afectat de soarta lui Cezar şi-şi mărturisi părerea de rău pentru moartea lui.

Antonius alese acest moment pentru a transporta corpul de acasă pe Câmpul lui Marte.

Acolo se ridicase un rug aproape de mormântul fiicei sale Iulia, şi o capelă aurită, după modelul templului lui Venus Genitrix în faţa tribunei pentru cuvântări. În această capelă se pregătise un pat din fildeş, acoperit cu o ţesătură din aur şi purpură peste care fuseseră aşezate armele mortului şi toga în care fusese ucis. Apoi, pentru că se considerase că ziua întreagă n-ar fi ajuns celor care ar fi adus daruri pentru rug, dacă s-ar fi respectat ritmul ceremonial al unui marş funebru, se anunţă că fiecare putea să meargă fără vreo ordine stabilită, şi pe unde ar fi voit.

În plus, începând de dimineaţă, se oferi poporului spectacole de jocuri funerare, iar în aceste spectacole aranjate de Antonius se cântau bucăţi destinate să aţâţe mila şi indignarea, printre altele monologul lui Ajax dintr-o piesă de Pacuvius, monolog în care se găsea următorul vers: Salvatu-i-am ca să mă piardă!

În mijlocul acestui început de agitaţie, convoiul mortuar al lui Cezar se puse în mişcare.

Noi, care am văzut atâtea zile furtunoase în care se Aleg destinele unui popor sau ale unui regat, ne amintim că sunt ore predestinate şi fatale, când se simte ceva plutind în aer, anunjând răscoala şi revoluţiile.

În ziua aceea, Roma n-avea înfăţişarea ei obişnuită. Pe templele situate de-a lungul drumului pe care trebuia să treacă alaiul mortuar se agăţaseră simboluri de doliu; statuile fuseseră încoronate cu cununi din ramuri funerare. Oameni siniştri şi ameninţători treceau în sus şi în jos: sunt chipuri care par aşezate sub ocrotirea Teroarei şi care nu ies decât când aceasta trece despletită pe străzi.

La ora stabilită, corpul lui Cezar fu ridicat. Magistraţi, unii în exerciţiu, alţii eşiţi din funcţie, purtară catafalcul în Forum.

Acolo trebuia să se facă o haltă; în timpul haltei, corpul fu aşezat pe o estradă separată.

Când spunem corpul, facem o greşeală; corpul era închis într-un fel de sicriu şi era înlocuit cu o efigie din ceară, făcută după chipul lui Cezar şi mulată după natură imediat după moarte. Efigia avea culoarea palidă a unui cadavru şi lăsa să se vadă cele douăzeci şi trei de răni prin care ieşise sufletul acesta blând, care se apărase împotriva lui Casca, dar se supusese legilor destinului când aceste legi îi fuseseră prezentate de mâna lui Brutus.

Estrada, pregătită dinainte, era dominată de un trofeu amintind victoriile lui Cezar. Antonius se urcă pe estradă, mai citi o dată testamentul lui Cezar, apoi, după testament, decretele Senatului care îi confereau onorurile publice şi private, în fine, jurământul senatorilor că aveau să-i fie devotaţi până la moarte.

În momentul acela, simţind că poporul ajunsese la gradul de exaltare pe care îl dorise, începu elogiul funebru al lui Cezar. Acest elogiu nu ne-a fost păstrat.

Ba nu, ne înşelăm; el se găseşte în Shakespeare. Pentru că Shakespeare l-a reconstituit împreună cu Plutarhul său, ori l-a reconstituit în întregime cu geniul său.

Acest discurs, pregătit cu o artă admirabilă şi împodobit cu toate florile elocinţei asiatice, produse o impresie profundă, care se manifestă prin plânsete şi suspine, urmate de strigăte de durere transformate în ameninţări şi blesteme, când Antonius luă toga purtată de Cezar şi o flutură pe deasupra capetelor mulţimii, toga aceea năclăită de sânge şi sfâşiată de pumnalele ucigaşilor.

Atunci se produse un mare tumult; unii voiau să ardă trupul lui Cezar în templul lui Jupiter, alţii – chiar în incinta unde fusese asasinat. În mijlocul acestei confuzii, doi bărbaţi înarmaţi cu săbii, ţinând fiecare în mâna stângă câte două suliţi iar în mâna dreaptă câte o torţă, înaintară şi puseră foc estradei.

Flăcările se înălţară repede, cu atât mai repede cu cât fiecare se grăbea să aducă lemne uscate, iar mulţimea, cu furia distrugătoare care o cuprinde în unele momente nefaste, cum făcuse în ziua funeraliilor lui Clodius, începu să smulgă băncile scriitorilor, scaunele judecătorilor, uşile şi obloanele magazinelor şi băncilor, şi aruncă toate aceste materiale combustibile în vâlvătaia uriaşă. Dar asta nu fu totul: cântăreţii din flaut şi histrionii, câţi se găseau de faţă, aruncară în flăcări hainele triumfale cu care se îmbrăcaseră pentru ceremonie; veteranii şi generalii – armele cu care se împodobiseră pentru funeraliile generalului lor; femeile – podoabele, bijuteriile şi chiar podoabele copiilor lor.

Chiar în momentul acela se petrecu unul din acele evenimente îngrozitoare care par destinate să reverse cupa beţiei şi a mâniei pe care marile emoţii o pun în mâna mulţimii.

Un poet, pe nume Helvius Cinna, care nu luase deloc parte la conjuraţie, ci dimpotrivă, era un amic al lui Cezar, înaintă, palid şi complet distrus, în mijlocul Forumului. În noaptea care trecuse visase: visase că-i apăruse umbra lui Cezar, cu chipul palid, cu ochii închişi, cu corpul străpuns de lovituri; umbra venea prieteneşte să-l invite la cină.

În visul său, Helvius Cinna refuzase la început invitaţia; dar umbra îl luase de mână şi, trăgându-l cu o forţă irezistibilă, îl silise să se dea jos din pat şi să-l urmeze într-un loc întunecat şi rece, care îi făcu o impresie atât de teribilă încât îl trezise pe nenorocit din somn. Într-o vreme în care orice vis era o prevestire, aceasta era semnificativă şi prevestea un sfârşit apropiat. De aceea, Helvius fu cuprins de o groază care nu-l mai părăsi nici când se făcu ziuă.

Totuşi, de dimineaţă, când auzi că se transportă corpul lui Cezar, se ruşină de propria lui slăbiciune şi se duse în Forum, unde găsi mulţimea în dispoziţia pe care am amintit-o.

Când apăru, un cetăţean întrebă pe un altul:

— Cine este bărbatul acesta atât de palid, care merge cu un aer atât de uluit?

— E Cinna, răspunse acesta.

Cei care auziseră numele îl repetară:

— Cinna.

Or, cu câteva zile mai înainte, un trimis al poporului, pe nume Cornelius Cinna, ţinuse în public un discurs împotriva lui Cezar, iar lumea îl acuza pe acest Cinna că făcuse parte din conjuraţie.

Mulţimea îl confundă pe Helvius Cinna cu Cornelius Cinna.

Urmarea a fost că Helvius fu primit cu acel mormăit surd care prevesteşte furtuna; voi să se retragă, dar era prea târziu. Groaza întipărită pe chipul lui, interpretată ca o expresie a remuşcării, deşi în realitate nu era decât amintirea nopţii precedente, îl pierdu.

Nimeni nu se mai îndoi: degeaba striga sărmanul poet că el era Helvius Cinna şi nu Cornelius Cinna, că era amicul lui Cezar, nu assasinul lui; un om îi smulse toga de pe umăr, un altul*îi sfâşie tunica, un altul îl lovi cu un ciomag: sângele ţâşni. Beţia de sânge e atât de rapidă! O clipă mai târziu, nenorocitul Cinna era un biet cadavru care şi mai repede încă fu sfâşiat în bucăţi. Apoi, în mijlocul acestui vacarm asurzitor se ridică un cap înfipt într-o suliţă; capul victimei.

În momentul acela, cineva strigă:

— Moarte asasinilor!

Un altul începu să agite un tăciune aprins.

Fiecare înţelese acest semnal. Mulţimea se năpusti spre rug, apucă lemne aprinse, aprinse de la ele făclii şi torţe şi urlând, proferând ameninţări de moarte şi de incendiu, se îndreptă spre locuinţa lui Brutus şi Cassius. Din fericire, preveniţi din timp, aceştia fugiseră şi se retrăseseră la Antium. Părăsiseră deci Roma fără luptă şi ieşiseră din cetate goniţi, ca să spunem aşa, de propriile lor remuşcări.

Este adevărat că se gândeau să se reîntoarcă atunci când poporul s-ar fi liniştit, căci cunoşteau inconstanţa poporului. Dar cu poporul este ca şi cu furtuna; odată dezlănţuită, nimeni nu ştie nici când, nici cum o să se liniştească.

Credinţa lui Brutus că înapoierea sa la Roma ar fi fost uşoară şi apropiată era cu atât mai normală cu cât, numit de curând pretor, trebuia să ofere jocuri şi, aşa cum se Întâmplă de obicei, jocurile acestea erau întotdeauna aşteptate de popor cu nerăbdare.

Insă în momentul când se pregătea să părăsească Antium, Brutus fu anunţat că numeroşi veterani din cei care primiseră deja Cezar case, pământ şi bani, intrau în Roma cu gânduri ostile faţă de el.

Socoti deci prudent să rămână mai departe la Antium, oferind totuşi poporului jocurile promise. Jocurile fură splendide: Brutus cumpărase foarte multe animale feroce şi porunci ca niciunul să nu fie cruţat. Se duse chiar până la Neapole ca să angajeze acolo comedianţi. Şi pentru că în vremea aceea se găsea în Italia un mim celebru numit Canilius, el îi scrise unui amic să afle în ce oraş locuieşte acest Canilius şi să-l angajeze pentru jocuri, plătindu-i oricât i-ar cere.

Poporul asistă la vânători, la luptele de gladiatori, la jocurile scenice, dar nu-l ceru pe Brutus; dimpotrivă, el ridică în piaţa publică o coloană din marmură de Africa, înaltă de douăzeci de picioare, pe care fu săpată următoarea inscripţie: Părintele patriei.

Cauza ucigaşilor era pierdută; cu toate că murise, Cezar îi biruise pe asasini, după cum când era în viaţă, îi învinsese pe duşmani. Nu numai Roma, dar universul întreg îl plângea pe Cezar. Străinii se îmbrăcară în doliu şi înconjuraseră rugul, fiecare marcându-şi dezolarea după cum era obiceiul în ţara lui.

Conjuraţii crezuseră că cu douăzeci şi trei de lovituri de pumnal se putea ucide un om, şi văzură într-adevăr că nimic nu era mai uşor de ucis decât corpul; însă sufletul lui Cezar continua să trăiască şi plutea pe deasupra Romei.

Niciodată nu fusese Cezar mai viu ca acum, de când Brutus şi Cassius îl culcaseră în mormânt. El părăsişi vechea îmbrăcăminte; vechea îmbrăcăminte era toga însângerată şi ciuruită de lovituri de pumnal pe care Antonius o fluturase pe deasupra cadavrului lui Cezar şi pe care, în cele din urmă, o aruncă pe rug. Vechea îmbrăcăminte fusese mistuită de flăcări, iar spectrul lui Cezar, acelaşi spectru pe care Brutus îl văzuse prima dată la Abydos şi a doua oară la Filippi, apăru acum purificat în ochii mulţimii.

Cato fusese omul legii.

Cezar fusese omul umanităţii.

Şi acum înţelegem perfect că pentru cei care l-au văzut pe Cezar numai din punctul de vedere al trupului Cezar fusese un tiran. Înţelegem de ce şcoala, acest loc cu orizont scurt şi strimt, a făcut din Cato un martir şi din Brutus şi din Cassius nişte eroi. Înţelegem de asemenea că istoricii care au copiat pe Plutarh, Suetoniu, Tacit, Apion, Dio Cassius n-au văzut în aceşti istorici decât ceea ce s-a găsit, adică faptul împlinit. Oamenii aceştia care ne-au transmis faptul împlinit scriau în întuneric: ei nu le puteau spune contemporanilor decât ceea ce cunoşteau, nu puteau transmite contemporanilor lor decât ceea ce ştiau, generaţiilor viitoare numai ce văzuseră.

Însă, după părerea noastră, omul care nu va vedea în marile fapte împlinite din această imensă perioadă genezică altceva decât ceea ce au văzut autorii păgâni – şi nu va face decât să-i copieze traducându-i, sau să-i traducă copiindu-i, acela nu va scrie ca ei, în obscuritate: acela va fi orb.

SFÂRŞIT