LXXXVI

Aşadar, Cezar voia să fie rege.

În plus, el mai adunase împotriva lui şi alte nemulţumiri, de aceea este curios să se citească aceste rânduri în Suetoniu: „. I se reproşează fapte şi vorbe care nu sunt altceva decât un abuz de putere, însă ele pot să-i justifice moartea”.

Să vedem, deci, care sunt aceste fapte şi vorbe care pot să justifice moartea lui Cezar, sub pana acestui povestitor indiferent care este Suetoniu şi care, după ce-şi pierduse locul de secretar al împăratului Adrian pentru că îşi permisese libertăţi puţin respectuoase cu împărăteasa Sabina, se apucase să scrie istoria celor doisprezece Cezari, fără să se mire de ceva sau fără să se mânie vreodată.

Ce-a făcut divinul Iulius veţi afla.

„Nemulţumit de a primi onoruri excesive, cum era consulatul prelungit, dictatura perpetuă, funcţia de cenzor, numele de imperator şi de părinte^ al patriei, nemulţumit să permită ca statuia lui să fie ridicată printre statuile regilor şi să ocupe un scaun în orchestră, el merse Până la depăşirea limitelor grandoarei omeneşti: i se puse un scaun de aur în Senat şi în tribunalul său; statuia lui fu dusă în circ cu acelaşi fast ca statuile zeilor; i se dedicaseră temple şi altare, avu preoţii săi, dădu numele său unei luni a anului – iulie; se juca cu demnităţile pe care le risipea şi cu cele pe care le primea”.

Toate acestea meritau moartea?

Este adevărat că mai făcuse ceva.

Un tribun refuzase să se ridice când Cezar îi trecu prin faţă.

— Tribunule, îi spusese el, vrei să-mi ceri republica înapoi?

Şi cum tribunul acesta se numea Pontius Aquila, de fiecare dată când dădea un ordin, Cezar luase obiceiul să spună cu ironie:

— Dacă îngăduie Pontius Aquila…

Tntr-o zi, pe când se înapoia din Alba, câţiva amici mai grăbiţi veniră înaintea lui şi-i dădură titlul de rege, însă cunoscând tulburarea pe care un astfel de titlu o provoca în rândul poporului, făcu pe supăratul şi spuse:

— Pe mine nu mă cheamă rege; pe mine mă cheamă Cezar.

Şi se observă că-şi continuă drumul cu un aer nemulţumit.

Într-o altă zi, Senatul îi acordase onoruri extraordinare, iar senatorii se îndreptau spre locuinţa lui ca să-i aducă la cunoştinţă decretul; el le acordă audienţă ca unor simpli particulari şi le răspunse, fără să se ridice, că îr fi trebuit să se mai micşoreze aceste onoruri în loc să se mărească.

Dar de ce nu s-a ridicat în faţa Senatului?

Plutarh pretinde că spaniolul Balbus l-a oprit să se ridice, spunându-i: „Uiţi că tu eşti Cezar?”

Dio Cassius dă o altă explicaţie, care ni se pare cea mai bună; el spune că. Pe cel pe care îl făcuseră zeu îl durea stomacul şi se temea ca, ridicându-se, să nu dea dovadă flagrantă de o comportare omenească.

El, Cezar, susţine că-i era teamă de un atac de epilepsie.

În fine.

— Într-o altă zi, în ziua Lupercaliilor, care altădată fusese o sărbătoare a ciobanilor, dar în epoca aceea era o zi în care tineri din cele mai bune familii din Roma şi cea mai mare parte din magistraţi alergau goi prin oraş, purtând în mâini fâşii subţiri din piele cu care îi loveau pe cei întâlniţi – în ziua Lupercaliilor, Cezar asista la sărbătoare, stând pe un scaun de aur.

Scaunul acesta de aur revine adeseori: pentru că scaunele de aur erau rezevate pentru ceremoniile religioase.

Aşadar, Cezar asista la această sărbătoare stând pe un scaun de aur, când Antonius, care, în calitatea sa de consul, participa la cursa sacră, se ridică în braţele amicilor şi-i oferi o coroană pe care era împletită o ramură de laur.

Câţiva oameni aduşi în acest scop bătură din palme.

Dar Cezar respinse ofranda, şi atunci aplaudă toată lumea.

Însă Antonius, susţinut de aceiaşi oameni, îi oferi a doua oară cununa; dar şi a două oară Cezar făcu un gest de refuz. De data aceasta, aplauzele izbucniră şi mai numeroase.

— Du coroana aceasta la Capitoliu, spuse Cezar ridicându-se.

Câteva zile mai târziu, partizanii lui Cezar, care nu-l putuseră încorona pe el personal, îi încoronară statuile. Dar doi tribuni ai poporului, Flavius şi Marcellus, smulseră cu mâinile lor aceste cununi şi, întâlnind pe cei care îl salutaseră pe Cezar ca rege la înapoierea lui de la Alba, îi arestară şi-i băgară la închisoare.

Poporul urmărea pe magistraţi, aplaudându-i şi numindu-i Brutus, în amintirea bătrânului Brutus care pusese capăt autorităţii monarhice şi trecuse asupra poporului puterea regilor.

Cezar fu informat de cuvintele spuse de popor.

— Brutus? Repetă el. Desigur că vor să zică brute, nu altceva!

Pe cei doi tribuni îi destitui.

Dar aceasta nu-i descurajă pe amicii lui Cezar. Ei descoperiseră în cărţile sibiline că numai un rege poate să-i învingă pe părţi. Aşa că, dacă Cezar porneşte război împotriva părţilor, trebuie să fie rege, căci altfel îşi riscă viaţa, aşa cum s-a întâmplat cu Crassus.

Dealtfel, de la dictatură pe viaţă la regalitate nu e decât un pas.

Cât priveşte Roma, abia dacă îi va observa diferenţa.

Nu îmbracă totul forma regatelor din Orient? Cezar nu este zeu, ca regii din Asia? N-are preotul său, pe Antonius? Antonius, care merge alături de lectica imperială, cu capul băgat printre perdele, aşteptând umil ordinele stăpânului?

Credeţi că pe popor îl revoltă aşa ceva? Nu, pe aristocraţie.

Credeţi că Cezar a fost ucis pentru toate aceste fapte urâte? Nu, după părerea noastră, de o sută de ori nu!

Atunci, de ce a fost ucis?

Cred că am să vă pot spune.

Cassius, veninosul Cassius, era supărat pe Cezar că îi acordase lui Brutus o pretură mai onorabilă decât a lui, şi pentru că, în timpul războiului civil, Cezar, trecând prin Megara, îi luase leii pe care îi întreţinea. Să ucizi sau să iei leii unui om era pentru el o injurie grozavă!

Singurii oameni pe care Cezar nu-i iertă niciodată, el care ierta pe toată lumea, au fost tânărul Lucius Cezar şi doi pompeieni care îşi uciseseră liberţii, sclavii şi leii.

În Franţa, orice marchiz voia să aibă paji; la Roma, fiecare patrician voia să aibă lei.

„Vai! Spune Juvenal, şi totuşi un poet mănâncă mai puţin!”

Cassius se duse la Brutus. Avea nevoie de un om cumsecade căruia să-i propună teribila acţiune la care reflecta.

O, mare Shakespeare! Cât de bine ai înţeles tu toate acestea, mai bine decât profesorii de istorie romană!

— Citiţi în marele poet englez scena dintre Cassius şi Brutus.

Dacă Brutus ar fi voit să aştepte liniştit moartea lui Cezar, Brutus ar fi fost succesorul lui firesc. Poate că el ar fi acordat libertate Romei, fără insistenţele lui Cassius; dar Brutus ura doar tirania, pe când Cassius îl ura pe tiran.

Dealtfel, un fapt îl caracterizează pe Cassius.

Când era copil, Cassius învăţa la aceeaşi şcoală cu Faustus, fiul lui Sylla. Într-o zi, Faustus începu să-şi laude tatăl în faţa colegilor săi şi să aplaude puterea absolută de care se bucura.

Cassius, care-l auzise, se ridică de la locul lui, se apropie de el şi-i dădu o palmă.

Copilul se plânse părinţilor lui, care voiră să-l dea în judecată pe Cassius. Dar Pompei interveni, chemă copiii la el şi-i interogă.

— Ia povestiţi-mi cum s-au petrecut faptele, spuse Pompei.

— Hai, Faustus, spuse Cassius, dacă îndrăzneşti, repetă şi în faţa lui Pompei cuvintele care ţi-au atras o palmă, şi am să ţi-o aplic şi pe a doua.

Brutus era un suflet mare, dar un spirit îngust. El făcea parte din şcoala stoicilor şi era un mare admirator al lui Cato, cu fata căruia se căsătorise. Sălăşluiau în el o ciudată nevoie de eforturi dureroase şi de sacrificii crude. Îl ura pe Pompei, care îi ucisese tatăl în mod brutal, barbar, dar l-am văzut totuşi că se dusese la Pompei, în Grecia, şi luptase sub comanda lui, la Pharsalus.

Reîntors la Roma, Cezar îi încredinţase cea mai importantă provincie a imperiului, Galia cisalpină.

Brutus avea un regret: nu-l putea urî pe Cezar.

Cassius încercase să facă totul fără Brutus, dar nu reuşise. Îşi vizitase amicii unul câte unul; fiecăruia îi expusese planul conjuraţiei contra lui Cezar şi fiecare dintre ei îi răspunsese:

— Vin şi eu, dacă Brutus consimte să ne fie şef.

Cum spuneam, Cassius se duse la Brutus.

Cei doi bărbaţi erau certaţi, pentru că, ara văzut, solicitaseră amândoi aceeaşi funcţie. Şi cum fiecare îşi susţinea drepturile:

— Cassius are dreptate, spusese Cezar; însă îl numise totuşi pe Brutus.

Cassius se îndepărtase, Cassius revenea. Brutus îi întinse mâna.

— Brutus, îl întrebă Cassius după ce schimbară între ei primele cuvinte, nu te duci la Senat de calendele lui Martie? Am auzit că, în ziua aceea, amicii lui Cezar vor propune să i se acorde regalitatea.

Brutus dădu din cap.

— Nu, nu mă duc.

— Dar dacă totuşi te cheamă? Reluă Cassius.

— Atunci mă duc pentru că trebuie, spuse Brutus.

— Şi dacă este atacată libertatea?

— Jur să mor înainte de a o vedea expirând.

Cassius ridică din umeri.

— Oh! Spuse el, care este romanul care să fie de acord cu moartea ta? Nu-ţi dai seama, Brutus, că tu eşti ceea ce valorezi?

Brutus, încruntă sprâncenele.

— N-ai uitat tăbliţele care au fost găsite la picioarele Statuii lui Brutus cel Bătrân? Continuă Cassius.

— Ba da, erau două, nu-i aşa?

— Una spunea: „De-ar fi vrut zeii să mai trăieşti, Brutus!”, şi cealaltă: „De ce ai murit!”

— Şi eu am găsit pe jilţul meu un bilet conţinând aceste cuvinte: „Dormi, Brutus!” şi un altul în care scria: „Nu, nu eşti Brutus cu adevărat!”

— Ei bine, întrebă Cassius, crezi că biletele astea le scriu nişte ţesători sau mici cârciumari? Nu, este tot patriciatul, toată nobilimea din Roma. Ceea ce se aşteaptă de la ceilalţi pretori, colegii tăi, este distribuire de bani, spectacole, lupte de gladiatori. Dar ceea ce se aşteaptă de la tine este plata datoriei ereditare şi această datorie este eliberarea patriei. Toată lumea e gata să sufere pentru tine dacă ai vrea să te arăţi aşa cum se aşteaptă de la tine să fii.

— Bine, spuse Brutus, am să mă gândesc.

După ce se despărţiră, Cassius şi Brutus se întâlniră fiecare cu prietenii lui.

Vă amintiţi de Quintus Ligarius, care urmase partida lui Pompei şi pentru care Cicero pledase în faţa lui Cezar. Ligarius fusese iertat de dictator, dar poate că tocmai din cauza clemenţei lui Cezar el devenise cel mai mare duşman al acestuia.

În plus, Ligarius era foarte ataşat de Brutus. Acesta se duse să-l vadă şi-l găsi bolnav în pat.

Brutus îl părăsise pe Cassius, înfierbântat de conversaţia pe care o avusese cu el.

— Ah! Spuse el, Ligarius, în ce moment te-ai îmbolnăvit!

Dar Ligarius se ridică, se sprijini în cot:

— Brutus, spuse el strângându-i mâna, dacă plănuieşti ceva demn de tine, nu fi îngrijorat… Sunt sănătos.

Atunci, Brutus se aşeză la picioarele patului, şi amândoi fixară bazele conspiraţiei. Se căzu de acord să nu i se spună nimic lui Cicero, căci Cicero era bătrân şi adăuga la puţina lui îndrăzneală naturală circumspecţia oamenilor bătrâni.

În lipsa lui Cicero, Ligarius îi propuse lui Brutus să-l asocieze pe filosoful epicurian Statilius şi pe acel Favonius, supranumit maimuţa tui Cato.

Dar Brutus scutură din cap:

— Nu, spuse el, într-o zi, când vorbeam cu ei, am făcut ca din întâmplare o aluzie vagă la aceasta, dar Favonius mi-a răspuns că un război civil era, după părerea lui, mult mai funest decât cea mai justă dintre monarhii, iar Statilius, ca un om înţelept şi prudent nu se expune la o primejdie de dragul unor oameni răi şi a unor nebuni. Labeon, care era de faţă, poate să-ţi confirme răspunsurile lor.

— Şi Labeon ce-a spus? Întrebă Ligarius.

— Labeon a fost de părerea mea şi i-a combătut pe amândoi.

— Atunci înseamnă că Labeon n-ar refuza să fie alături de noi?

— Aşa cred.

— Care dintre voi doi îl va vedea? Întrebă Ligarius.

— Eu, spuse Brutus, eu, care sunt sănătos… În afară de el, am să-l mai întâlnesc pe Brutus Albinus.

— Da, continuă Ligarius, e un om activ şi curajos, care îşi întreţine gladiatori pentru spectacole, în împrejurarea aceasta ne va fi foarte util; însă e prieten cu Cezar…

— Mai bine spune că este locotenentul lui Cezar.

Chiar în acel moment, intră Brutus Albinus. Venea să Se intereseze de sănătatea lui Ligarius.

I se vorbi de conjuraţie.

Albinus se gândi; tăcu, apoi ieşi fără să spună un cuvânt.

Cei doi prieteni crezură că făcuseră o imprudenţă, dar a doua zi Albinus se întâlni cu Brutus.

— Tu eşti şeful conjuraţiei de care mi-ai vorbit ieri seară la Ligarius? Întrebă el.

— Da, răspunse Brutus.

— Atunci, sunt cu voi din toată inima.

Conjuraţia făcu repede mari progrese.

Brutus, care vedea cele mai ilustre personalităţi din Roma alăturându-se soartei sale – să nu uităm un moment că conspiraţia lui Brutus era aristocratică în întregime – Brutus, care îşi, dădea seama de marele pericol la care se expunea şi în care îşi antrena complicii, se silea să rămână, în public, perfect stăpân pe sine şi să nu lase să se ghicească despre acest complot prin vorbele, prin comportarea, prin acţiunile lui.

Dar, acasă la el era cu totul altceva: insomnia îl gonea din pat şi atunci, ca o umbră, rătăcea prin vestibul şi prin grădină. Atunci, Porcia, soţia lui, care dormea alături de el, se trezea şi, găsindu-se singură, se îngrijora; adesea îl Auzea mergând pe coridoare; de mai multe ori l-a văzut afundându-se pe sub copacii din grădină.

Se ştie că Porcia era fiica lui Cato. La cincisprezece ani fusese căsătorită cu Bibulus, pe care l-am văzut jucând un rol în Forum în timpul tulburărilor iniţiate de Cezar şi care îl numise ca comandat al flotei lui Pompei. Rămasă însă de tânără văduvă, cu un copil, Porcia se căsătorise cu Brutus.

— Fiul acesta, de care am vorbit, a lăsat o carte intitulată Memoriile lui Brutus, carte pierdută astăzi, dar care exista pe vremea lui Plutarh.

— Or, Porcia, fiica lui Cato, adorându-şi soţul, pe Brutus, era o femeie filosoafă, sau cum se spune în Biblie, o femeie tare. Ea nu voi să-l întrebe nimic pe Brutus despre secretul său, mai înainte de a fi făcut proba curajului asupra ei însăşi. Luă un cuţit de tăiat unghiile, un fel de briceag cu lama dreaptă, şi şi-l înfipse în pulpă.

Rana deschizându-i o venă, Porcia nu numai că pierdu mult sânge, dar fu cuprinsă de dureri puternice, însoţite de o febră violentă.

Brutus, care la rândul său o adora pe Porcia şi nu cunoştea cauza acestei indispoziţii, era foarte îngrijorat.

Însă ea, surâzătoare, porunci tuturor să o lase singură cu soţul său şi, când fură singuri, îi arătă rana.

— Ce este asta? Strigă Brutus încă şi mai îngrijorat decât înainte.

— Sunt fiica lui Cato şi soţia lui Brutus, răspunse Porcia. Am intrat în casa soţului meu nu ca să-i ţin companie în pat şi la masă, ca o concubină, ci ca să împart cu el binele şi răul. De când ne-am căsătorit nu mi-ai dat nici un prilej ca să mă plâng, dar eu, ce dovadă ţi-am dat de recunoştinţa şi tandreţea mea şi ce dovadă ţi-aş putea da, dacă tu mă crezi incapabilă să ţin un secret? Ştiu că femeia este socotită o fiinţă slabă, însă, dragă Brutus, o bună educaţie şi relaţiile cu oamenii cumsecade pot înălţa şi întări sufletul… Or, dacă ţi-aş fi spus toate acestea fără să-ţi fac dovada, ai fi putut să te îndoieşti. Am făcut ce vezi. Mai îndoieşte-te acum!

— Oh, zei! Spuse Brutus ridicându-şi braţele spre cer, tot ce vă cer este să-mi acordaţi succes deplin în încercarea mea, pentru ca posteritatea să mă considere demn de a fi fost soţul Porciei.

Şi după ce îi dădu toate îngrijirile pe care le necesitau starea ei, el se însenină atât de mult, încât, cu toate avertismentele date de zei prin preziceri, fapte miraculoase Şi prin semnele victimelor, nimeni nu crezu în realitatea complotului.

Care erau aceste prevestiri şi ce încredere li se putea acorda?

Trebuie crezute, pentru că toţi istoricii le povestesc, iar după istorici Virgiliu le-a consacrat prin nemuritoarele sale versuri.

Să-l răsfoim pe Suetoniu şi pe Plutarh.

Ne amintim că Cezar restabilise Capua şi repopulase Campania. Coloniştii trimişi acolo, voind să-şi construiască locuinţe, scormoniră prin vechi morminte cu atât mai multă curiozitate cu cât, din când în când, întâlneau sculpturi antice.

Or, într-un loc în care se spunea că fusese înmormântat Capys, fondatorul oraşului Capua, ei găsiră o masă de aramă cu o inscripţie în limba greacă, în care se spunea că, atunci când se va descoperi cenuşa lui Capys, un descendent din Iulia avea să fie ucis de oameni apropiaţii lui şi va fi răzbunat de nenorocirile care se vor abate asupra Italiei.

„Lucrul acesta nu poate fi considerat fabulos, spune Suetoniu, pentru că îl povesteşte Cornelius Balbus, amicul intim al lui Cezar”.

Avertismentul acesta nu-i fu ascuns lui Cezar şi, cum tocmai i se spunea să se ferească de Brutus, el ar fi spus:

— Eh, credeţi că Brutus ar fi atât de grăbit încât să nu mai aştepte sfârşitul acestui trup nevolnic?

I se mai anunţă în plus, şi aproape în acelaşi timp, că toţi caii pe care îi consacrase, după trecerea Rubiconului, şi pe care îi lăsase să pască în libertate, refuzau să mănânce şi plângeau foarte mult.

După declaraţia filosofului Strado, s-au văzut sus în aer oameni de foc pornind unii contra altora.

Din mâna servitorului unui soldat ţâşnise o flacără foarte puternică. Lumea credea că o să i se ardă mâna, dar, când se stinse flacăra, mâna nu suferise nimic.

Dar asta nu e totul.

Tntr-un sacrificiu oferit de Cezar, nu se găsi inima victimei şi aceasta era prevestirea cea mai înfricoşătoare care-s-ar fi putut întâlni; pentru că nici un animal nu poate trăi fără inimă.

Cu ocazia unu „ alt sacrificiu, augurul Spurina îl avertiză pe Ceş^/Că de idele lui martie era ameninţat de un mare perieai În ajunul acestor ide, mai multe specii de păsări au tăbărât pe un auşel care se aşezase deasupra sălii Senatului.

— Cu o creangă de laur în cioc, şi l-au făcut bucăţi.

În seara zilei când se petrecuse această prevestire, Cezar cina la Lepidus, unde, potrivit obiceiului, i se aduceau scrisorile la semnat.

În timp ce semna, convivii au propus să se răspundă la întrebarea: „Care este cea mai bună moarte?”

— Cea la care te aştepţi mai puţin, spuse Cezar semnând.

După cină, se întoarse la palatul său şi se culcă alături de Calpurnia.

Deodată, puţin, după ce adormise, aşile şi ferestrele se deschiseră cu de la sine putere. Trezit de zgomot şi de lumina lunii care se răspândea în cameră, o auzi pe Calpurnia, care dormea adânc, gemând şi pronunţând cuvinte nearticulate.

El o trezi şi o întrebă de ce gemea aşa.

— Oh! Dragul meu soţ, spuse ea, visam că erai străpuns de lovituri şi eu te ţineam în braţe.

A doua zi dimineaţă i se anunţă lui Cezar că, aşa cum poruncise, în timpul nopţii fuseseră ucise în templele din Roma o sută de victime, şi niciuna nu dăduse un augur favorabil.

Un moment, Cezar rămase pe gânduri, apoi, ridicânduse, spuse:

— Bine! Lui Cezar n-o să i se întâmple decât ceea ce-i este dat să i se întâmple.

Era ziua de 15 martie, ziua pe care romanii o numeau idele lui martie.

Ca niciodată, Senatul fusese convocat sub unul din porticele care înconjurau teatful. Sub acest portic, unde se aşezară scaune pentru circumstanţă, se afla statuia pe care Roma i-o ridicase lui Pompei, după ce acesta înfrumuseţase cartierul, construind teatrul şi porticele acestuia.

Locul de întâlnire părea ales de Răzbunare şi de Fatalitate în acelaşi timp.

La ora stabilită, Brutus, fără să împărtăşească nimănui planul său, în afară de Porcia, ieşi din casă, cu un pumnal ascuns sub togă, şi se îndreptă spre Senat.

Ceilalţi conjuraţi erau adunaţi acasă la Cassius. Ei se sfătuiau dacă n-ar fi trebuit să se descotorosească şi de Antonius odată cu Cezar. La început fusese vorba să-l bage şi pe Antonius în complot: cei mai mulţi erau de părere că trebuia primit şi el, dar Trebonius se opuse, spunând că, mergând odată în întâmpinarea lui Cezar, la întoarcerea acestuia din Egipt, el, Trebonius călătorise mereu împreună cu Antonius şi, în timpul acela, îi făcuse o uşoară aluzie la un plan asemănător cu cel care urma să se pună acum în aplicare; dar Antonius, deşi părea că înţelesese perfect, păstrase o tăcere deplină.

Pe de altă. Parte, este adevărat că nu-i spusese nimic lui Cezar.

Din cauza acestei destăinuiri a lui Trebonius, Antonius fusese lăsat deoparte.

Însă, odată cu momentul venit, nu mai era vorba doar de a-l lăsa deoparte pe Antonius; mulţi considerau că ar fi fost mai prudent să-l lovească şi pe el odată cu Cezar.

Între timp sosise şi Brutus; i se ceru părerea, dar el refuză acordul său pentru această nouă crimă, spunând că o considera inutilă şi că o încercare atât de îndrăzneaţă, care urmărea menţinerea dreptăţii şi a legilor, trebuia lipsit de orice act de injustiţie.

Totuşi, pentru că unii se temeau de puterea extraordinară a lui Antonius, se căzu de acord să se ataşeze pe lângă persoana lui doi sau trei conjuraţi, pentru ca aceştia să-l reţină în afara Senatului în timp ce asasinatul se săvârşea în interior.

După ce se rezolvă acest punct, plecară din casa lui Cassius. Aparent, adunarea aceasta avea drept scop să-l însoţească pe fiul lui Cassius, care urma să îmbrace toga virilă. În adevăr, conjuraţii îl însoţiră pe tânăr până în Forum, dar de acolo se strecurară sub porticul lui Pompei, ca să-l aştepte pe Cezar.

Dacă cineva ar fi avut cunoştinţă de complot, ar fi putut admira impasibilitatea conjuraţilor la apropierea pericolului. Mulţi erau pretori şi, în această calitate, împărţeau dreptatea. Ei ascultau expunerile cu privire la diferendul pe care îl aveau de judecat şi dădeau hotărâri atât de exacte, atât de bine motivate de parcă nimic extraordinar nu-i ameninţa, ca şi când ar fi avut spiritul complet liber.

Unul din acuzaţi, condamnat de Brutus la amendă, se adresă, în apel lui Cezar.

Atunci Brutus cu calmul său neobişnuit, îşi plimbă privirea peste asistenţă, spunând:

— Cezar nu m-a împiedicat niciodată să judec în conformitate cu legea.

Totuşi, situaţia era gravă, şi ea se agrava şi mai mult cu fiecare moment care se scurgea, fără ca Cezar să fi fost de faţă.

De ce nu venea Cezar? Cine îl reţinea? II opreau prevestirile? Asculta de cuvântul lui Spurina, ghicitorul acela care îl sfătuise să se teamă de idele lui njartie?

Apoi, fapt care mărea neliniştea: unul din senatori, Papilius Loenas, după ce-i salutase pe Cassius şi pe Brutus, mai afectos decât de obicei, le spusese în şoaptă:

— Rog zeii să acorde succes planului la care vă gândiţi; însă vă sfătuiesc să-i grăbiţi executarea, căci chestiunea nu mai este secretă.

După aceste cuvinte, îi părăsi, lăsându-i cu teama ca complotul să nu fie descoperit.

Şi, culmea îngrijorării, în momentul acela un sclav al lui Brutus veni în fugă să-l anunţe că soţia lui era pe moarte.

În adevăr, Porcia, foarte îngrijorată de sfârşitul evenimentului, nu putea sta locului; ieşea, intra, întreba vecinii, ca să afle dacă auziseră ceva nou; oprea trecătorii ca să-i întrebe dacă ştiau ce făcea Brutus; trimitea în Forum mesager după mesager, ca să afle veşti.

În sfârşit, când i se spuse că, desigur, Cezar fusese prevenit de vreme ce încă nu ieşise din casă, deşi era ora unsprezece dimineaţa, ea căzu în nesimţire, se schimbă la faţă şi-şi pierdu cunoştinţa. Văzând-o în starea aceasta, femeile sale începură să se vaiete şi să ceară ajutor.

La strigătele lor, veniră vecinii şi, cum ea era palidă, ţeapănă şi rece, într-o clipă se răspândi în tot oraşul vestea că murise.

Insă, revenindu-şi datorită îngrijirilor pe care i le dădeau femeile din casă, porunci să se dezmintă vestea că ar fi murit.

Dar, după cum am văzut, zvonul acesta ajunsese până în Forum şi până la Brutus.

Brutus nici măcar nu se clinti; stoicul avea ocazie să-şi pună în practică principiile, după care un necaz personal nu trebuie ţinut în seamă faţă de interesul public.

2S. A. Dum. S 409

El rămase deci în Senat, nepăsător, aşteptându-l pe Cezar.

Tocmai atunci sosi Antonius. El venea să anunţe din partea lui Cezar că acesta nu mai ieşea şi ruga Senatul să amâne şedinţa pentru o altă zi.