Capitolul LXI 27 Septembrie.

Benedict fu dus la „Forţa”…

A fost lesne să se recunoască în el individul fugit din închisoare după ce-şi omorâse paznicul.

Examinându-se crimele lui, tribunalul îl osândi la moarte.

I se citi sentinţa în aceeaşi celulă în care ucisese pe paznic. Benedict o ascultă cu sângele rece şi cu nepăsarea care-i deveniseră obişnuite de câtăva vreme.

Cu o zi înainte de execuţie, el primi bucuros consolările religiei.

Duhovnicul îl ascultă cu mult interes.

— Părinte, zise Benedict, închinându-se, cred în Dumnezeu, cred în dreptatea lui. Născut din crimă, botezat cu sânge şi cu lacrimi… Sfârşitul meu trebuia să fie eşafodul, înainte de a crede în Dumnezeu ca acum, simţii în inimă fierea disperării, care este iadul pe pământ. Fără principii de educaţie. M-am lăsat a fi dominat de tovărăşiile rele, şi-am insultat pe omul care mă creştea de milă şi l-am răsplătit de bine-facerile lui arzându-i casa şi omorându-i sora. De atunci n-am mai găsit un acoperiş găzduitor, n-am mai văzut priviri prietenoase.

Eram blestemat! Mersei din desfrânări în desfrânări, din crimă în crimă.

M-am unit cu cei mai răi şi am împărţit în orgii rodul jafului şi al omorului.

N-aveam nici un simţământ religios; orice gândire a mea era un sacrilegiu, o mişelie. Orice faptă a mea era înspăimântătoare. Afecţiunile mele! Legături scârboase cu cele mai nemernice şi mai sfruntate. Căzui în mâna justiţiei, târâi câteva luni ghiuleaua ocnaşilor.

Pe când îmi făceam, resemnat osânda şi poate ispăşeam în pocăinţă greşelile mele monstruoase, veni un om ca să mă scape; i se făcu milă de starea mea şi vru să-mi inspire simţăminte oneste cu fapta generoasă pe care o săvârşea; îmi dădu o pilă, bani şi-mi spuse să mă duc la el acasă.

Peste o lună observai că el avea un alt scop; să mă întrebuinţeze într-o comedie ridicolă, al cărui rol principal trebuia să-l joc eu.

Râsei de buna mea credinţă. Cum puteam eu presupune simţăminte generoase în faţa mizeriei? Redevenit ce fusesem, dar, schimbându-mi situaţia, nu mă mai numii Benedict, ci Andrea Cavalkanti.

Comedia se sfârşi, recăzui în mocirla primitivă, devenii mai viclean în urma lecţiilor de ipocrizie pe care le luasem de la falsul meu ocrotitor, contele de Monte-Cristo.

Într-o zi mă oprii în calea mea de crime: văzând pe tată-meu sărac, bătrân, nenorocit şi aproape nebun, fui emoţionat, jurai să-l răzbun şi cugetai adânc asupra oamenilor şi a faptelor lor.

Crezui în Dumnezeu, recunoscui că oarecare timp eram unealta de care el se servea ca să pedepsească pe cei răi; furam, omoram fără îndurare pe toţi câţi îi ştiam vinovaţi de aceleaşi crime; spre a merge pe noua mea cale îmi trebuiau bani şi luai giuvaerurile care împodobeau cadavrele membrilor familiei mele părinteşti şi n-am avut un moment de tihnă până ce nu mi-am ajuns scopul de răzbunare. Am văzut pe cei răi, pe criminali primind pedeapsa crimelor lor, pe virtuoşi răsplătiţi pentru faptele lor bune, nu mă mir că eşafodul se ridică pentru mine. Îl merit. Dă-mi binecuvântarea, părinte şi roagă-te pentru sufletul meu!

Astfel zicând, Benedict îngenunche la picioarele preotului care invocă milostivirea dumnezeiască asupra osânditului.

— Ce zi e astăzi? Întrebă Benedict.

— Douăzeci şi şapte septembrie.

— Douăzeci şi şapte septembrie! Repetă nenorocitul, cu un zâmbet lugubru. Eşafodul îmi va sărbători ziua naşterii.

— Ierţi tu pe părinţii tăi că te-au părăsit? Ierţi pe tatăl tău că a vrut să te omoare?

— I-am iertat de multă vreme.

— Bine, fiule; Dumnezeu să fie cu tine în veci. Îndată ce se lumină de ziuă, uşa oratorului se deschise şi mai mulţi soldaţi veniră să ia pe vinovat, ca să-l ducă în odaia călăului, care trebuia să-i taie părul şi să-l îmbrace cu costumul osândiţilor.

După aceste pregătiri, Benedict merse de se sui în căruţa osândiţilor şi călăul dădu semnalul plecării.

Un escadron de cavalerie însoţi căruţa până la eşafod în jurul căruia poporul, înghesuit, aştepta curios. Benedict primi cea din urmă binecuvântare a duhovnicului şi răspunse călăului care-i punea întrebările obişnuite.

— Doreşti să mănânci sau să bei?

— Nu.

— Îmi ierţi fapta pe care am s-o săvârşesc?

— Da.

— Se apropie momentul.

— Lasă-mă să mă uit un moment la mulţimea care mă împresoară, zise Benedict, vreau să caut o figură cunoscută.

Se uită apoi la lume şi întorcându-se în dreapta, scoase un strigăt de mirare.

Văzuse într-o căruţă, care mergea cu greu prin mulţimea din piaţă, o femeie care purta costumul surorilor de caritate şi care părea a însoţi pe o altă bolnavă.

— Părinte, zise el preotului, cea din urmă a mea dorinţă ar fi să vorbesc cu sora de caritate de colo. Spune-i că, pentru dragostea lui Dumnezeu, să vină încoace.

Preotul coborî de pe eşafod spre a împlini dorinţa osânditului şi sora de caritate se grăbi să vină.

Cu cât ea se apropie, Benedict se schimba tot mai mult la faţă, el duse de mai multe ori mâna la ochi spre a-şi opri lacrimile.

Sora de caritate se sui pe eşafod şi merse către osândit.

— Dumnezeule! Exclamă ea, cuprinsă de o teribilă groază.

Benedict îi luă încetişor mâna şi o duse la buze; o sărută, murmurând aceste cuvinte foarte încet, aşa ca să nu-l mai audă nimeni:

— Curaj, doamnă, vroiam să-ţi trimit cel din urmă adio printr-una din soaţele dumitale; dar atotputernicul a vrut ca să vii dumneata în persoană.

— Isuse! Isuse! Strigă sărmana soră în culmea disperării, căzând în genunchi pe eşafod.

Benedict alergă repede la trunchi şi, punându-şi capul pe el, strigă călăului:

— Loveşte! Loveşte!

— Oh! Nu! Strigă sora de caritate, sculându-se palidă şi tremurând, spre a cădea din nou în genunchi la picioarele călăului.

— Azi e 27 Septembrie, mai zise Benedict. Şi apoi fierul ghilotinei îi taie capul.

Sora de caritate căzu ca trăsnită la picioarele cadavrului, strigând:

— Fiul meu!

Peste câteva zile, sărmana mamă înceta din viaţă.

Peste o lună, un eveniment nu mai puţin important se întâmpla la Marsilia.

Dacă ne aruncăm ochii înspre stâncile unde se afla odată satul catalanilor, vedem, lângă căsuţa unde locuia Mercédès, o capelă mică, a cărei uşă, mai totdeauna închisă, se deschide duminica şi sărbătorile pentru o jumătate de ceas după-amiază.

Albert Mondego şi Mercédès, care locuiesc încă în satul catalanilor, au ridicat acea capelă, de când binefăcătorul lor, pentru care se roagă în fiecare zi, le-a uşurat suferinţele.

Dar, de la moartea soţului ei, Mercédès era roasă de o adâncă durere care o ducea încet-încet spre mormânt.

Albert, îngrijorat de starea fizică a mamei sale, consultase deja doi doctori din Marsilia” şi ei spuseră că ea va muri în curând. Albert, căruia îi era rezervată şi această lovitură fatală, petrecea zilele lângă mama sa, îi asculta vorbele drăgăstoase şi-i căuta cele din urmă priviri.

Figura liniştită a Mercédèsei exprima cea mai mare consternare. Cu cât boala înainta, cu atât ea era mai liniştită. Gloria cerului se răsfrângea câte puţin pe figura ei. Mercédès părea să se teamă de delir: ruga pe Dumnezeu să-i păstreze facultăţile intelectuale neclintite până la ceasul cel din Urmă şi să poată da, privind, fiului ei cel din urmă adio.

Într-o noapte, Mercédès se simţi foarte rău; o agonie teribilă o înăbuşea, aerul parcă-i lipsea; se sculă în pat şi chemă pe Albert, care alergă îndată la dânsa.

Nenorocitul tremură văzând figura cadaverică a mamei sale; o sudoare rece îi acoperea faţa şi inima îi bătu parcă ar fi vrut să-i spargă pieptul.

— Fiul meu, zise Mercédès, silindu-se a zâmbi, vreau să mă pregătesc pentru a merge înaintea lui Dumnezeu.

— Cum? Deja? Exclamă Albert neputându-şi reţine vorba şi îmbrăţişând cu iubire slabul trup al Mercédèsei.

— Da, da, repetă ea, răsuflând greu. Un duhovnic, fiul meu, un duhovnic! Albert ieşi pe dată din casă şi alergă spre stâncă… Bătu la o uşă şi un preot i se arătă înainte.

— Ce vrei, fiule? Întrebă el.

— Pentru dragostea cerului! Vino la mama care moare! Preotul urmă pe Albert în odaia Mercédèsei.

Când sosi preotul, muribunda abia mai deosebea lucrurile şi moartea îşi întinsese deja mâna asupra victimei sale.

Mamă, iată preotul! Zise Albert, apropiindu-se de pat.

— Bine, lasă-mă cu el un moment. Spovedania mea va fi scurtă… Vreau să primesc binecuvântarea cea din urmă.

Albert o îmbrăţişa şi se duse în odaia de alături.

Preotul rămase singur cu muribunda.

— Apropie-te, părinte.

— Oh! Dumnezeule, zise preotul stând nemişcat locului parcă picioarele i-ar fi fost pironite în pământ şi cu ochii aţintiţi asupra nenorocitei. Dumnezeule atotputernic, primeşte la sânul tău acest suflet curat şi aşa de chinuit pe lume! Mercédès, Mercédès, urmă el apropiindu-se de pat, iartă-mă!”

— Pe d-ta?

— Da, pe mine care, nebun, am crezut că putem înăbuşi în pieptu-mi dragostea pe care mi-o insuflai. Pe mine, care am fost un criminal atunci când, vrând să mă răzbun pe Fernand Mondego, am distrus fericirea ta, făcându-te să împărtăşeşti mizeria şi ruşinea lui.

— Părinte, ce spui? Cine eşti dumneata care vorbeşti cu atâta căinţă şi care îmi aminteşti trecutul?

— Mercédès, Mercédès! Aş fi nevrednic de iertarea ta, dacă n-ai fi convinsă că mă pocăiesc sincer. Iartă-mă, iartă-mă!

— Oh! Dumnezeule! Murmură ea, cine ştie? Eu te iert din adâncul sufletului!

— Mulţumesc! Mulţumesc!

— Edmond! Îi zise ea încet.

— Da, da, eu sunt, Mercédès, amantul tău crud şi smintit… Aveam nevoie de iertarea ta înainte de a muri şi eu în pacea Domnului.

— Fiul meu! Exclamă Mercédès cu obrajii aprinşi de friguri şi de delir, fiul meu! El va voi poate ca să se mai răzbune încă de injuria ce i-ai făcut tatălui său.

— Milă! Îi zise Edmond strângându-i mâna şi ducând-o la piept.

— Mamă, linişteşte-te… Iată-mă, strigă Albert, aruncându-se în braţele ei.

Edmond se depărta de pat şi, luând crucifixul de fildeş de pe perete, începu o rugăciune pentru sufletul Mercédèsei.

Fu o jumătate de ceas tăcere adâncă, abia întreruptă de sfintele cuvinte ale preotului şi de horcăitul muribundei.

Albert căzu în genunchi lângă patul mamei sale, scoţând un ţipăt dureros şi -punând buzele pe mâna rece a Mercédèsei.

Ea nu mai suferea.

Deja de câteva ceasuri Mercédès murise şi în capela satului catalanilor se vedea îngenunchiat lângă altar un preot care recita slujba morţilor.

Lacrimi şi suspine îi întrerupeau glasul.

Aspră-i era durerea, pentru că femeia pe cadavrul căreia se ruga fusese amanta lui în tinereţe, osândită de el şi victima lui când afecţiunea firească ar fi putut să-i înfrumuseţeze viaţa.

Edmond sta în picioare rugându-se lângă cadavrul Mercédèsei. Era viaţa în faţa morţii! Era călăul în faţa victimei!

Îşi juraseră de mii de ori în locuinţa catalanilor dragoste veşnică şi luaseră de martori trăsnetele cerului.

Mercédès şi Edmond fură victimele acestui amor: ea nu-şi uită însă datoriile de soţie şi de mamă.

Dar jurămintele de iubire făcute în casa catalanilor, în faţa lui Dumnezeu, trebuiau să se îndeplinească.

Unul n-avea să supravieţuiască celuilalt.

„Veşnica pomenire!” rostită de un amant pe cadavrul amantei, era ca glasul care anunţa celuilalt că şi ceasul lui sosise.

Şi clopotul capelei urmă a suna de mort.

Cadavrul Mercédèsei se cobora în pământ; groparul, ocupat cu treaba lui, văzu pe preotul care recita cele din urmă rugăciuni, scoţând un oftat din adâncul inimii şi rostogolindu-se în mormântul deschis pentru sărmana contesă de Morcerf.

Preotul nu mai era decât un cadavru.

Apoplexia fusese fulgerătoare. Preotul era Edmond Dantès.

Peste câteva zile, un monument fu ridicat de Albert, în care reuni cele două cadavre.

După ce îndeplini această datorie firească, nemaiavând nimic de iubit în Franţa, Albert se îmbarcă pe un vapor care pleca la Alger.

Un fel de fatalitate adunase pe bordul vaporului câteva persoane, cunoscute de noi; Morel cu nevasta şi cu fiii lor adoptivi, mergeau în Africa spre a lua o moştenire lăsată de o rudă bogată a Valentinei.

Peste câteva ceasuri după plecarea vaporului se auzi în Marsilia, o bubuitură ce semăna a explozie, în oraş, toţi se temură de soarta celor îmbarcaţi.

Şi temerile nu fură în zadar, căci peste puţine zile, marea arunca pe ţărm cadavrele soţilor Morel şi ale copiilor lor adoptivi, cum şi cadavrele lui Albert şi ale altora din Marsilia.

Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly îşi urmară la Paris cariera artistică.

SFÂRŞIT