Capitolul LX Sora de caritate.

Eugenia şi Luiza d'Armilly, după neprevăzutele întâmplări care le întrerupse cariera artistică, erau s-o reînceapă departe de teatrul aventurilor lor. Oraşul Roma nu le mai putea oferi decât amintiri foarte triste.

Văzând că trăsura pleacă, Edmond se duse şi el, trist şi pe gânduri, mergând către noua lui locuinţă, la care ajunse în cu-rând.

Mizerabilă înfăţişare avea casa aceea. Bertuccio, văzând în acea stare pe contele de Monte-Cristo, stăpânu-său, se mâhni atât de mult, încât peste câteva zile căzu bolnav.

Sărmanul intendent sta deci întins pe un pat şi învelit cu o plapumă subţire de lână. Lângă dânsul era o femeie de vârstă mijlocie, cu o figură nobilă, purtând veşmântul surorilor de caritate. Îndată ce Bertuccio căzuse bolnav, Edmond ceruse o infirmieră şi acesteia, care de puţin timp intrase în confraternitate, i se dăduse sarcina să îngrijească de bolnav.

Când intră Edmond, Bertuccio dormea un somn agitat şi se auzea cum gemea des.

Sora de caritate sta cu cotul rezemat pe perna patului, ascunzându-şi faţa şi plângea, după cum dovedeau suspinele cu care însoţea gemetele bolnavului.

Edmond rămase în prag un moment, mut şi nemişcat, apărându-şi pieptul cu mâna. Apoi făcu vreo câţiva paşi şi zise:

— Doamna Eugenia a plecat, binecuvântarea dumitale o însoţeşte; fii liniştită.

— Ah, murmură sora de caritate ridicând capul şi înălţând braţele; binecuvântarea cerului fie cu dânsa!

Fu un moment de tăcere.

Edmond, aruncă o privire asupra lui Bertuccio; mişcă din cap cu mâhnire.

— Părinte, zise sora, nu uita că am nevoie de rugăciunile dumitale.

— Doamnă, răspunse Edmond, a cărui figură era ascunsă de glugă, deşi sunt cel din urmă dintre păcătoşi, rugăciunile mele se vor înălţa la Dumnezeu pentru d-ta. Acum am să-ţi fac un serviciu deopotrivă cu cel pe care ţi l-am făcut deja.

— Ce spui?

— Am spus binecuvântarea dumitale Eugeniei, pot face ca să binecuvântezi acum şi pe fiul dumitale.

— Dumnezeule! Dumnezeule! Ce zici? Exclamă ea, sculându-se.

Edmond rămase nemişcat.

— Binecuvântarea dumitale maternă nu s-a coborât niciodată pe acel cap… dar acum e necesar să binecuvântezi pe nenorocitul căruia i-ai dat viaţă, în mijlocul lacrimilor şi agoniei.

— Ce zici? Murmură ea înspăimântată şi făcând un pas înapoi. Dumnezeule! Cine e omul acesta care se pare că ar şti o taină fatală a vieţii mele?

— Îţi aduci aminte de fiul lui Villefort? Linişteşte-te, nu vreau să te mâhnesc amintindu-ţi-l, vreau să-ţi micşorez remuşcările sfătuindu-te să binecuvântezi pe cel care n-a avut alt botez decât de lacrimi şi de sânge!

— Oh, fie-ţi milă! Spune, cine eşti? Cuvintele dumitale au ceva teribil, mă fac să tremur; fie-ţi milă, spune-mi de eşti un spectru ieşit din pământ ca să mă sfâşii cu remuşcări! Te rog, fie-ţi milă de sărmana pocăită!

— Eu sunt un biet păcătos şi ispăşesc cu pocăinţa greşelile mele enorme şi iert duşmanilor mei, plătindu-le răul ce mi-au făcut cu o binefacere. Fiul dumitale se află acum în Franţa; el se numeşte Benedict.

— Benedict! Benedict! Repetă d-na Danglars cu groază. Oh! Spune-mi, ce face nenorocitul?

Un fior agită gluga de lână care acoperea figura lui Edmond.

— Ceea ce face voi afla poate în curând. Ce a făcut, îţi pot spune.

— Vorbeşte.

— Blestemat de toţi, menit de la naştere, morţii şi iadului, a fost scăpat de un om care se răzbuna şi făcu mai târziu un plan funest de distrugere, întâlnindu-se cu un om care mergea orbit de îngâmfare şi de vanitate, Benedict fu zdrobit de dânsul, dar ieşi din pulbere şi se făcu uriaş spre a zdrobi la rându-i pe cel care-l nimicise… Şi ştii împotriva cui lupta? Împotriva omului celui mai puternic, înaintea căruia piereau piedicile şi care asemenea lui Dumnezeu voia să pedepsească crimele. Oh! Omul acela s-a înşelat amarnic… Şi n-a găsit nici el milă şi milostivire! Da, urmă Edmond, Benedict răsturnă colosul pe care oamenii îl admirară atâta vreme, precum praştia ciobanului doborî pe Goliat. Lacrimi şi sânge îi arăta urmele; punându-se lângă Monte-Cristo, îi smulse cu mâna-i ucigaşă şi răzbunătoare toate afecţiunile cele mai scumpe.

Benedict a fost biciul lui Dumnezeu. Acum se pregăteşte poate în Franţa să primească plata crimelor sale. Baroană Danglars, iată opera fiului tău.

Şi Edmond îşi lăsă în jos gluga.

Doamna Danglars scoase un ţipăt de spaimă şi zăcu în genunchi lângă patul muribundului Bertuccio.

— Iată, urmă Edmond, iată omul căruia fiul dumitale îi datorează viaţa. El l-a scos din groapa în care Villefort îl pusese de viu.

— Fie-ţi milă!

— Şi ştii în ce chip a răsplătit Benedict pe acest om? I-a ucis sora, i-a ars casa. Ah, el era blestemat de D-zeu şi de oameni. Acum, fiul dumitale te caută ca să-ţi ceară binecuvântarea maternă; du-te la el şi dă-i-o, ca să moară liniştit şi pentru ca conştiinţa dumitale să poată afla tihna.

Peste câteva luni, doamna Danglars ieşea din casa surorilor de caritate din Roma spre a se îmbarca pe o corabie care pleca la Marsilia.

Voia să se ducă la Paris.

Să revenim acum la Benedict, căzut în mâna justiţiei franceze.