Capitolul I Cine a jucat la urcare şi la scădere.

Nenorocirea ne izbeşte, fatalitatea ne copleşeşte, ce face cu asta? Vor fi mulţi care cu zâmbetul pe buze şi cu inima voioasă, vor veni la noi ca să ne facă a le împărtăşi bucuriile şi plăcerile, pe câtă vreme mizeria nu a nimicit încă de tot prestigiul vechii noastre prosperităţi.

Dar numai acestui prestigiu îi datorăm că lumea aşa zisă din societatea bună, nu ne înlătură departe de dânsa, cu toate că ne ştie sub povara fatalităţii.

Baroana Danglars fusese nevoită să-şi plece grumajii sub această formidabilă povară care era cât pe ce s-o turtească; totuşi ea mai strângea încă în casa ei pe cei mai cunoscuţi eleganţi parisieni şi avea plăcerea să audă laudele ce se aduceau saloanelor sale, ca unora unde erau primiţi ca nicăieri aiurea în Paris toţi acei amanţi ai postavului verde cărora nu le lipseşte nici aur nici pofta de a juca.

Mândria şi ambiţia baroanei Danglars, trupul ei zvelt, figura ei aristocratică şi palidă, cu doi ochi frumoşi care când fulgerau, când deveneau severi; un sân de ivoriu, erau atracţii care făceau şi dânsele mult ca saloanele ei să fie des vizitate.

Cui îi plac emoţiile puternice, totdeauna îi e dragă o femeie ca baroana Danglars, pe care gesturile, simţurile, privirea şi manierele o puneau în primul rând între elegantele Parisului, deşi dânsa nu mai era acum în primăvara vieţii.

Astfel se afla baroana în anul 1837.

Într-o noapte de septembrie din acel an saloanele palatului ei erau splendid luminate, încet încet, se umpleau de persoanele care veneau la adunările baroanei, care umbla de colo până colo, vorbind cu căldură şi ascultând complimentele galante ale unei mari mulţimi de cavaleri ce o urmau ori o aşteptau prin diferitele locuri pe unde presupuneau că era să treacă.

— Doamne! Ce aer melancolic ai, domnule Beauchamp! Zise ea unui domn a cărui fizionomie severă avea o expresie întunecată, calculată negreşit cu scop de a lăsa să se înţeleagă că el avea vreo grijă ori vreo supărare.

— Aş putea crede că eşti mânios fiindcă, precum mi s-a spus, ai pierdut la cărţi săptămâna trecută.

— Nu, nu, doamnă baroană, te înşeli. Nu am obiceiul să-mi aduc aminte şi mai ales să fiu mânios, dacă pierd. Nu joc pentru ca să câştig şi faci rău să crezi contrariul.

— Ei! Lasă, răspunse baroana cu un zâmbet ironic, luându-l de braţ, figura dumitale m-a speriat. Ca să-mi treacă frica, spune-mi vre-o ştire… Din cele mai noi.

— Îmi ceri mie ştiri, frumoasă baroană? N-ai aici pe domnul Lucian Debray care-ţi poate da mai bune?

— Cum? Să lăsăm în pace pe d-nul ministru, care pare afundat în adânci gânduri… Ministeriale! Ferească-mă Dumnezeu să-l tulbur acum! Ar fi în stare să scoată la iveală vre-un proiect de lege, şi… Spun drept, mă plictiseşte mult.

— Ministrul?

— Nu… Legea.

— Bietul om, murmură Beauchamp nu merită să-l iei în râs; sunt convins că la minister face mai bună treabă decât mulţi cei care au fost înaintea lui.

— Aşa trebuie să zici d-ta, pentru că de curând eşti procuror regal. Dar gândeşte-te cel puţin să nu faci ca şi predecesorul dumitale.

Şi o roşeaţă uşoară acoperi obrajii palizi ai baroanei, al cărei braţ tremura sub al lui Beauchamp.

Ea stătu un moment zăpăcită şi parcă s-ar fi căit de ce zisese.

— Nu, doamnă baroană, răspunse îndată Beauchamp cu tonul cuiva care nu vrea să scape ocazia şi se grăbeşte a se pune pe terenul pe care îl doreşte, sunt sigur că nu mi se va întâmpla aceeaşi istorie, cel puţin pentru acelaşi motiv. Totuşi, pentru că vorbiţi de procurorul regal, lucru pe care vreau totdeauna să-l uit când calc pragul acestei case…

— Domnule…

— Iartă-mă; nu ne aude nimeni, urmă magistratul.

— Deajuns, domnule Beauchamp, deajuns; ştiu ce ai vroi să-mi spui şi acel lucru mă plictiseşte teribil, precum bine ştii. Ţi-am cerut ştiri noi pentru ca să-mi goneşti neliniştea pe care fizionomia dumitale încruntată şi posacă mi-o cauzase; dă-mi acele ştiri ca şi atunci când erai simplu ziarist; e lucru mai plăcut, mai fără ceremonii.

Magistratul se uită drept în ochii baroanei, parcă ar fi vrut să-i citească pe faţă.

— Ah, vezi! Zise ea râzând cu haz.

— Vechiul ziarist nu mai ştie să fie decât magistrat.

— Nu, doamnă; cu dumneata voi fi tot acelaşi, fă-mi cinstea să mă crezi. Totuşi, veştile pe care ţi le voi da nu pot ieşi din gura unui ziarist, cum zici d-ta.

Şi Beauchamp apăsă asupra fiecărui cuvânt, ceea ce făcu pe baroana Danglars să tremure iarăşi.

— Şi pentru ce? Întrebă dânsa făcând o sforţare ca să-şi ascundă spaima ai jurat ca în noaptea asta să mă faci să mor de frică?

— Nu pot ieşi din gura unui simplu ziarist, zise Beauchamp, pentru că privesc pe o damă pe care magistratul o stimează şi o apreciază foarte mult.

După modul cum magistratul rosti cuvintele acestea, după expresia privirii lui, baroana observă că nu trebuia să stăruie. Totuşi, vrând să ştie neapărat ce ştiri avea de spus magistratul, poate de interes pentru dânsa, îşi schimbă purtarea şi lăsându-l de braţ îi zise:

— Prea bine, domnule; aşadar voi fi şi eu băgătoare de seamă faţă cu dama aceea şi nu voi mai stărui. Ţine-ţi taina pentru d-ta.

Totuşi, baroana Danglars se amăgi, manevra ei nu-i dădu rezultatul dorit, magistratul rămase nepăsător.

— Ah! Faţa ta e de bronz! Murmură el, văzând-o cum se depărta şi ducându-şi degetul arătător al mâinii drepte la obraz dar, cu toate acestea, sunt singurul dintre toţi cei care te înconjoară pe care nu-l poţi amăgi, în trecutul tău este o taină groaznică pe care o ştii ascunde bine de ochii tuturor, dar nu şi de ai mei. În viaţa ta prezentă este ceva mişelesc, ruşinos pe care cu o măiestrie infernală ştii să-l îngropi în adâncul inimii tale de marmură. Dar, lasă pe mine, sunt deja stăpân pe secretul trecutului; vom căuta ca să aflăm şi pe al prezentului.

Peste câteva momente, Beauchamp observă că-l urmărea cineva, doritor să-i vorbească, încetini pasul şi fără ca să se întoarcă sau să se arate că observase că era urmărit, lăsă ca necunoscutul să-i treacă înainte.

— Aş putea să am cinstea de a spune două cuvinte domnului de Beauchamp?

— Cum? Cum? Domnule ministru, sunt la ordinele dumitale.

— Trebuie să ştii că ţin foarte mult la tot ce priveşte liniştea şi siguranţa noastră a tuturora, zise Lucian Debray, pornind cu dânsul spre o odaie goală.

— Aşadar cred că, în locul meu, n-ai fi stat la cumpănă şi ai fi dorit să afli ce făcea pe un procuror regal să fie aşa de melancolic şi de încruntat.

Oh! Domnule, iartă-mi neexperienţa, încă n-am putut căpăta fruntea de marmură pe care se cade s-o aibă un magistrat.

Îmi tălmăceşti rău gândul, domnule de Beauchamp; nu voiam să te dojenesc; ştiu bine că şi magistratul e om şi că poate avea simţăminte ca toţi ceilalţi. Dar, fiindcă ieri am aflat câteva lucruri, cărora n-am socotit să fie nevoie a le da mare importanţă, văzându-te aşa de schimbat începusem a bănui că ce mi se spusese putea fi adevărat. Şi în cazul acesta, cinstea unei femei pe care o stimez şi pe care o respect… Aşadar, de aceea mi-am luat libertatea să te întreb.

— Ah! Dumneata ştii?… Atunci, da, lucrul e adevărat…

— Sper că te vei purta ca magistrat, îl întrerupse Debray, cu un ton ce vroia să zică: Sper că te vei purta ca prieten numele acestei femei ai fi aşa de bun să mi-l spui…?

Procurorul regal nu putea face altceva decât să răspundă la această întrebare directă a ministrului, către care nu se putea arăta neîncrezător; se apropie aşadar de el şi-i şopti un cuvânt la ureche.

Debray se îngălbeni, dar pe dată, ascunzându-şi tulburarea, se depărta de procuror şi se întoarse în salonul unde baroana îl aştepta cu o nerăbdare foarte mare.

Procurorul regal plecă din casă doamnei Danglars cu un zâmbet ironic pe buze.

Când musafirii începură să plece şi când aurul şi biletele de bancă dispărură de pe mese, baroana făcu un semn tainic lui Debray şi ieşi îndată din saloane ca să intre în odăile ei, în care luxul şi bogăţia se desfăşura cu un gust şi mai rafinat decât în restul palatului.

Baroana deschise o uşă cu geamuri care da într-un cabinet de muzică şi aruncând o privire melancolică pe nelipsitul piano-forte, nu-şi putu opri exclamaţia:

— Oh! Eugenio! Pentru ce m-ai părăsit şi tu!

O lacrimă brazdă obrajii palizi şi mândri ai persoanei care, făcând o mişcare spre a goni acea idee dureroasă, trecu prin cabinet şi merse ca să se uite pe o fereastră pe jumătate deschisă, care da în curtea cea mare.

Stătea astfel până ce auzi huruitul celei din urmă trăsuri care se depărta; observând apoi umbra unui om ce se pregătea să intre în palat, alergă să deschidă uşa unei scări secrete, se întoarse apoi în odaia ei şi se trânti pe un divan de mătase închisă.

Lucian, suindu-se, închise uşa scării şi merse spre baroană.

— Ei bine, Debray, ce e nou? Întrebă ea foarte neliniştită.

Debray îşi scoase mănuşile, îşi puse mantaua şi pălăria pe un scaun şi se aşeză lângă baroană ca un om în intime relaţii cu dânsa.

— Vorbeşte, Debray; mă faci să mor de nerăbdare.

— Tot ce-am putut să descopăr fără să fac imprudenţe a fost un singur cuvânt, răspunse tihnit Debray.

— Ah! Exclamă baroana cu un gest de îngrijorare.

— Şi cuvântul acesta este numele unei femei… al tău.

— Aşadar mă socoţi în primejdie?

— Cum te-am socotit totdeauna, răspunse Lucian Debray, dacă, până acum, locuinţa ta în Paris nu a dat loc ridicolului, nu m-am putut totuşi convinge că vei putea să-ţi ţii rolul multă vreme şi acum nu cred deloc aceasta.

Baroana, zâmbind cu mândrie, răspunse:

— Dacă n-ai crezut aceasta, pricina e că n-am avut taine pentru tine ca pentru ceilalţi. De-ai crede şi tu ca ceilalţi că baronul Danglars călătoreşte din plăcere cu fiică-sa Eugenia, nu ţi-ai fi închipuit niciodată că am fost părăsită de baron şi de Eugenia.

— Prea bine, zise Debray este un an de când baronul a urmat pilda Eugeniei şi de când societatea pariziană îi crede că se ocupă numai a călători. Oh! Lucrul e foarte simplu.

„Dar timpul zboară şi va zbura şi nu s-ar putea găsi cineva căruia să-i vină melancolica idee de a întreba când se vor întoarce baronul şi fiică-sa Eugenia.”

Baroana făcu o mişcare.

— Apoi, urmă Debray, nu s-ar putea întâmpla ca vreun glumeţ să râdă de lunga lipsă a călătorilor şi ca Parisul să-i imite exemplul? Dragă baroană, vezi, lucrul se cam încurcă puţin.

— Sfătuieşte-mă, deci, Debray, zise ea cu aerul nevinovat al unei copile de cincisprezece primăveri, punându-şi amândouă mâinile pe umărul lui Debray.

— Îţi repet ce ţi-am spus acum un an, când mi-ai arătat scrisoarea bărbatului tău, în care el îţi zicea: „Te las cum te-am luat; cu multă avuţie şi cu puţină onoare.”

Frază care ar fi zdrobit pe orice altă femeie şi care abia pricinui o mişcare de mândrie baroanei. Lucian urmă:

— Repet, aşadar, că tu trebuie să călătoreşti. Anul trecut, aveai o avere de un milion şi două sute de mii de lei, adică şaizeci de mii de lei, sau cu alte cuvinte, o sută douăzeci de mii de lei venit. Ce-ţi pasă ţie de Paris? Spune prietenilor tăi că bărbatu-tău e la Roma, la Civita vechia, la Neapole şi că vrea să te duci la el. Prietenele tale vor răspândi zvonul pretutindeni şi te vei putea duce la Londra.

— Aşadar, vrei să ne despărţim, Debray? Întrebă baroana încercând în zadar să verse o lacrimă, mă va costa foarte.

Lucian nu răspunse, dar, aruncând o privire oblică asupra ei se scula.

— E un an de când am făcut amândoi o asociaţie şi de când interesele noastre au prosperat… Şi acum ar lua un aspect şi mai bun, pentru că fiind tu ministru de finanţe…

— Ah, am ajuns la punctul esenţial al chestiunii! Strigă Lucian dând cu pumnul în spătarul scaunului.

— Cum? Întrebă baroana căscând ochii mari şi sculându-se în sus puţin de pe divan, unde stătuse aproape întinsă până atunci, întocmai ca o amantă pasionată.

— Ziariştii din opoziţie au proasta manie de a cerceta purtarea privată a miniştrilor. Ei bine, fie zis între noi, mai ales că nimeni nu ne ascultă, partea esenţială a adunărilor tale e jocul de cărţi şi n-aş vroi ca cineva să creadă că eu am de la el vreun câştig.

— Pagube n-ai avut până acum, îl întrerupse cu ironie baroana.

— Înţeleg, dar nu vreau să merg înainte, răspunse cu tărie Lucian.

— Mă despart de interesele tale şi vom rămâne numai prieteni.

— Prea bine, domnule! Strigă baroana vânătă de necaz şi atinsă în amorul propriu, pentru că înţelegea unde ţinteau acele cuvinte prea bine, dar jertfa aceasta, eu n-o pot primi. Să ne facem socotelile şi pe urmă…

— Pe urmă? Întrebă el cu un zâmbet batjocoritor, care arăta ce mult dispreţuia dânsul necazul neputincios al nobilei baroane.

— Vrei negreşit să nu ne mai vedem.

Lucian îşi puse mâinile în buzunar şi rămase nemişcat, răspuns care echivala cu un: Cum vei vroi.

— Cu toate acestea, te vestesc că iarna aceasta voi sta încă în Paris.

— Vei face foarte bine; mi s-a spus că spectacolele vor fi splendide; repertoriul mai tot de Donizetti şi de Bellini.

— Şi de domnul Lucian Debray, de asemenea, adăugă baroana râzând răutăcios.

— Nu pricep.

— Am să văd cum vei debuta ca ministru.

— Lasă, baroană, zise Debray cu un aer foarte serios, cine a jucat la urcare şi la scădere nu poate pleca din Paris şi deveni simplă turistă străină fără oarecare părere de rău, înţeleg. Totuşi, e de neapărată nevoie când un procuror regal a aflat unele lucruri… Baroană, fi prudentă ca Ulise şi înţeleaptă ca Nestor.

Şi, pe când vorbea astfel, Lucian Debray scoase portofelul, îl deschise, puse pe măsuţă un pumn de bilete de bancă şi stătu lângă baroană, care era palidă şi foarte tulburată.

— A doua oară tovarăşii fac socotelile tovărăşiei şi nădăjduiesc că va fi cea din urmă dată; ţine minte sfatul meu.