Capitolul II Benedict.

Ieşind din palatul doamnei Danglars, Beauchamp se duse drept acasă, în capătul străzii Coq-Heron.

Deja de câtva timp, Beauchamp sta, în odaia lui de lucru, în faţa mesei; deodată el se sculă, ieşind dintre grămezile enorme de hârtii strânse de o parte şi de alta a scaunului său, întocmai cum spectrul fantastic al vreunui poet liric se ridică dintre mormintele unui cimitir mic la lumina palidă a lunii. Merse la fereastră, ridică puţin perdeaua şi-şi aruncă ochii în curte, care era luminată numai de un felinar roşiatic. Apoi observând pe cineva care venea înspre cabinetul său, lăsă perdeaua şi se rezemă cu coatele de birou.

Peste câteva minute, uşa cabinetului se deschise şi doi oameni intrară. Unul cu o înfăţişare sinistră, se vedea după costum, după manierele supuse şi după corpul herculean că era agent poliţienesc; celălalt tânăr, slab, vânăt la faţă, zdrenţăros, era desigur acuzatul.

La un semn al procurorului, agentul poliţienesc ieşi şi se auzi cum el închise uşa.

Beauchamp stete un moment nemişcat, apoi când socoti că agentul trebuia să fi ajuns în curte, arătă acuzatului cu mâna partea opusă a mesei, întoarse abajurul lămpii aşa ca să poată observa mai bine figura vinovatul.

— Numele dumitale? Întrebă el, îngroşându-şi glasul, parcă ar fi vrut să şi-l prefacă.

— Îmi pui tot aceeaşi întrebare şi eu îţi dau tot acelaşi răspuns; mă numesc Benedict.

— Benedict, repetă procurorul. Apoi urmă interogatoriul.

— Eşti dispus să repeţi ce ai mai mărturisit deja?

— Pentru ce? Zise tânărul cu mare răceală pentru ce sa mai spun aceeaşi istorie? M-au prins; iată-mă. Judecaţi-mă şi noapte bună!

— Fii mai prudent, Bendedict. E vorba de osândă la moarte. Dacă dumneata eşti sigur, cu atât mai bine; nu mă mai chinui, insa.

— Vreau totuşi să-ţi mai vorbesc o dată; poate că ai uitat unele împrejurări, care să-ţi poată îndulci pedeapsa.

Şi magistratul se răsturnă în fotoliu.

— Voi face cum doreşti; dar ascultă-mă bine, domnule procuror regal, pentru că astă dată e cea din urmă când mai vorbesc.

Şi cuvintele acuzatului răsunau cu o oarecare amărăciune, cu un dispreţ de viaţă, care n-ar fi putut face mare impresie asupra nervilor tociţi ai unui judecător bătrân, dar care mişcau adânc pe un om încă tânăr şi care, ca Beauchamp, nu se obişnuiesc încă bine cu toate peripeţiile misterelor ce se desfăşurau uneori în faţa unui procuror.

— Eram închis la „Forţa” şi eram, cred, ocrotit de un prieten necunoscut pentru că din când în când venea să mă vadă un oarecare individ, anume Bertucio, cu care avusesem relaţii în trecut şi care-mi da bani în numele necunoscutului protector ca să pot avea hrană mai bună ca cea ordinară a închisorii. Deja fusesem dus înaintea tribunalului şi declarasem că eram fiul domnului de Villefort, predecesorul dumitale şi aşteptam resemnat sentinţa. Fugit din temniţă, dovedit că omorâsem pe Caderousse, 100% ce puteam să mă aştept decât la eşafod?

— Stai, întrerupse magistratul cum ai ştiut că erai fiul domnului de Villefort?

— Ah! Întrebarea aceasta nu mi-ai mai făcut-o niciodată, răspunse Benedict, zâmbind ca un om care a priceput mai mult decât s-ar putea crede, să-ţi satisfac curiozitatea. Am spus deja că aveam un, protector necunoscut şi că Bertucio îmi aducea bani de la dânsul; ei bine, Bertucio, intrând într-o zi în celula mea la „Forţa” mi-a vorbit astfel: „ Benedicte, stai rău de tot. Este însă cineva care vrea să te scape, fiindcă s-a jurat să scape în fiece an pe câte un om. Protectorul acesta şi-a adus aminte de un mijloc ca să nu fii cel puţin osândit la moarte; şi iată în ce fel: procurorul regal care-ţi instruieşte procesul are relaţii foarte strânse cu o damă şi această damă a născut un copil, fiu al lui Villefort. Un asemenea scandal nu trebuia să se dea la iveală, şi, de aceea, îndată ce s-a născut, copilul a fost luat de domnul de Villefort, pus într-o lădiţă, înfăşurat într-o batistă brodată a mamei şi, coborând o scară secretă, procurorul a mers în grădină să îngroape pe copil la rădăcina unui copac; tocmai atunci, o mână necunoscută izbi cu două lovituri de cuţit pieptul infanticidului şi fură lădiţa, crezând că conţinea vreo comoară.

Asasinul fugi şi, deschizând lădiţa văzu pe copil în viaţă încă, îi dădu aer şi, înfăşurându-l în batista brodată, îl duse la ospiciul Carităţii, strigând:

— Domnule, plătesc o datorie, am răpit o viaţă, dar am însufleţit alta.

Aceasta e istoria naşterei tale, urmă Bertucio şi când vei merge la judecată, spune cine eşti şi vei vedea pe procuror umilit şi trecând, de pe scaunul de judecător, pe banca acuzaţilor; scandalul produs astfel va amâna judecata ta şi, în vremea asta protectorul tău va găsi chip să te scape.” „Şi eu am făcut astfel, urmă Benedict şi peste o lună protectorul meu s-a ţinut de vorbă: eram liber.” „Liber, domnule, dar cu o condiţie, să întovărăşesc pretutindeni pe tată-meu, înnebunit în urma scandalului şi care avea mania să sape pretutindeni în pământ.” „Ah, priveliştea acelor nenorociri îmi chinuie mult inima! După ce avusese renume de om cinstit, după ce avusese o poziţie socială aşa de înaltă, să cadă deodată pe banca acuzaţilor!… Din nenorocire nebunia nu îngădui să se instruiască procesul şi, peste câteva zile, eram liberi amândoi; averile lui fură sechestrate Şi abia i se lăsă un venit mic spre a putea trăi.” „Încet, încet, însă, tată-meu îşi redobândi mintea şi peste şase luni de viaţă comună cu mine se vindecă. Mă cunoscu şi mă iubi, dar nu mai trăi mult. Abia avu vreme să-mi ceară iertare şi să-mi dea binecuvântarea sa.” „ Fiule, îmi zise el în ziua cea din urmă, simt că mă duc şi am o singură durere, aceea că nu pot plăti o datorie… O datorie de sânge şi de disperare, o datorie pe care n-aş vroi s-o las în suferinţă. Fiule, am fost vinovat; mi-am pus des pe faţă masca ipocriziei, ca toţi oamenii, dar am fost pedepsit într-un mod oribil. Oh! Soţie, fiică, fiu, totul mi-a răpit un om fără milă fără remuşcare, ca să se răzbune pe mine! Benedicte, loveşte pe omul acela, zdrobeşte-l, nimiceşte-l, striveşte-l; să plângă şi el şi când disperarea lui va ajunge la culme, zi-i:

— Sunt fiul lui Villefort, te pedepsesc în numele lui şi plătesc cu răzbunarea mea pe a ta!” „ Oh, tată şi unde e omul acesta, unde e? Am exclamat eu.

„ Unde e? Murmură tată-meu, dând din cap; unde e? Nu ştiu. Apoi, luându-mă de braţ şi trăgându-mă lângă dânsul îmi zise cu glas tremurător de frică şi cu ochii căscaţi mari: întreabă spaţiul, întreabă cerul, întreabă marea şi pământul… E pretutindeni ca un zeu puternic, ca un geniu infernal. Ia seama ca ochii lui sa nu se fixeze într-ai tăi! Ai fi pierdut şi blestemat pentru totdeauna…!”.

„ Dar numele lui, strigai, eu necăjit.” „ Numele lui, reluă domnul de Villefort, cu un zâmbet convulsiv şi amar. Are el un nume hotărât, sigur? Vezi, el îşi schimbă numele şi firea în toate zilele, în toate ceasurile după voinţă. Stareţul Busoni, lordul Wilmore, Contele de Monte-Cristo.” „ Ah! Strigai eu, tresărind; contele de Monte-Cristo.” „ Sau stareţul Busoni sau lord Wilmore, urmă tată-meu Cine ştie acum care-i este numele. Cu toate astea, caută-l pretutindeni; înalţă-te în aer, în nemărginit; coboară-te în abisuri, scormoneşte măruntaiele pământului şi ale mării… Adevăratul lui nume este Edmond Dantès. Fiule, răzbună-mă şi mori, sau fii blestemat!” „Chiar în acea noapte, urmă Benedict după o mică pauză, domnul de Villefort muri, lăsându-mi scrisoarea pecetluită pe care dumneata mi-ai luat-o şi pe care o ai încă.”

— Şi pentru ce nu citeai scrisoarea aceea? Întrebă magistratul.

— Pentru că tată-meu ceruse ca să-i făgăduiesc că o voi citi atunci când voi ieşi din Franţa. Din nenorocire am fost prins înainte de-a putea să îndeplinesc condiţia aceasta; totuşi, nu voi muri fără să-i ştiu cuprinsul şi că voi cere tribunalului să mi-o înapoieze.

Beauchamp se înfiora. Paloarea l-ar fi trădat, dacă n-ar fi fost în umbră.

— Şi unde te duceai când ai fost arestat?

— Afară din Franţa.

— Pentru ce?

— Ca să-mi împlinesc misiunea.

— Care?

— Moştenirea tatălui meu: răzbunarea.

Beauchamp se sculă şi se plimbă puţin prin odaie, învelindu-şi obrajii cu un colţ al hainei. Apoi se opri şi păru hotărât.

— Benedicte, zise el îmi pari mai mult nenorocit decât vinovat.

— Da, negreşit! Exclamă Benedict, sunt sub povara unei fatalităţi teribile, aceea a naşterii mele. Apa botezului meu a fost lacrimile mamei; cuvântul sacramental, blestemul tatei. Consacrat iadului dacă muream, mizeriei dacă trăiam… Şi, de atunci, tot rătăcitor, tot fugar, tot mizerabil… Azi e noaptea de 27 Septembrie; domnule, ascultă.

Şi Benedict numără una câte una bătăile ceasornicului care suna miezul nopţii.

— E ceasul în care m-am născut; în aceste zile mi se întâmplă totdeauna nenorociri şi acum sunt în puterea dumitale.

Şi-şi lăsă capul pe piept, încrucişând braţele.

Procurorul regal îşi şterse sudoarea care-i curgea de pe frunte şi se trânti pe un fotoliu, ca şi cum ar fi recunoscut în cuvintele arestatului voinţa suprema a lui Dumnezeu.