Capitolul XXIIIInsula Monte-Cristo

În sfârşit, graţie unuia din acele noroace extraordinare, care li se întâmplă uneori celor loviţi îndelung de soartă, Dantès avea să ajungă la ţintă, printr-un mijloc simplu şi natural, punând piciorul pe insulă fără să inspire cuiva vreo bănuială.

Îl despărţea numai o noapte de plecarea aşteptată aşa de mult.

Noaptea aceea a fost una dintre cele mai înfierbântate din câte a trăit Dantès. În timpul ei i se înfăţişară în minte, rând pe, rând, toate şansele bune şi rele; dacă închidea ochii, vedea scrisoarea cardinalului Spada, scrisă, pe perete cu litere aprinse; dacă adormea o clipă, visurile cele mai nesăbuite se învârteau în creier. Cobora în grote cu lespezi de smaralde, cu pereţi de rubine, cu stalactite de diamante. Perlele cădeau strop cu strop, aşa cum filtrează de obicei apa subterană.

Încântat, uluit, Edmond îşi umplea buzunarele cu nestemate; apoi revenea la lumină, iar nestematele se schimbau în simple pietre. Încercă atunci să intre iarăşi în grotele minunate, întrevăzute numai; dar drumul se încolăcea în spirale infinite; intrarea devenise iarăşi invizibilă. Căuta zadarnic în memoria obosită, cuvântul magic şi misterios care deschidea pentru pescarul arab peşterile splendide ale lui Ali-Baba. Totul era de prisos; comoara dispărută redevenise în proprietatea duhurilor pământului, cărora nădăjduise o clipă să le-o răpească.

Ziua veni aproape la fel de înfrigurată cum fusese şi noaptea; dar ea aduse logica în ajutorul imaginaţiei şi Dantès putu să întocmească un plan până atunci vag şi plutitor în creier.

Se înseră şi, o dată cu seara, începură pregătirile de plecare. Pregătirile erau pentru Dantès un mijloc de a-şi ascunde agitaţia. Treptat-treptat căpătase asupra tovarăşilor săi autoritatea de a le comanda ca şi cum ar fi fost stăpânul vasului; şi, deoarece ordinele sale erau totdeauna limpezi, precise, lesne de executat, tovarăşii se supuneau nu numai cu grabă, dar şi cu plăcere.

Bătrânul marinar îl lăsa; recunoscu şi el superioritatea lui Dantès asupra celorlalţi mateloţi şi chiar asupra sa.

Vedea în tânăr un succesor firesc şi regreta că nu are o fată ca să-l înlănţuiască pe Edmond prin legătura aceasta.

La şapte seara, totul fu gata; la şapte şi zece ocoleau farul, exact când farul se aprindea.

Marea era calmă, cu un vânt răcoros venind de la sud-est; navigau sub un cer de azur, pe care Dumnezeu îşi aprindea de asemeni, rând pe rând, farurile – faruri dintre care fiecare este o lume. Dantès declară că toată lumea poate să se culce şi că are el grijă de cârmă.

Când Maltezul (aşa i se spunea lui Dantès) făcea o astfel de declaraţie, era de ajuns şi fiecare se ducea liniştit la culcare.

Se întâmpla aceasta din când în când; zvârlit de singurătate şi lume, Dantès simţea uneori nevoia imperioasă de singurătate. Şi ce singurătate mai imensă şi mai poetică s-ar putea concepe decât aceea a unui vas care pluteşte izolat pe mare, în întunericul nopţii, în liniştea imensităţii şi sub privirile Domnului?

De data aceasta, singurătatea fu populată cu gândurile sale, noaptea luminată de iluziile sale, liniştea însufleţită de făgăduielile sale.

Când patronul se trezi, nava mergea cu toate pânzele întinse; nu era fâşie de pânză care să nu fie umflată de vânt; înaintau cu mai mult de două leghe şi jumătate pe oră.

Insula Monte-Cristo creştea la orizont.

Edmond încredinţă stăpânului vasul şi se duse să se întindă şi el în hamac; dar, cu toate că petrecuse o noapte de insomnie, nu putu să închidă ochii o clipă.

Peste două ceasuri urcă iarăşi pe punte; vasul făcea ocolul insulei Elba. Erau în dreptul Marecianei şi mai sus de insula Pianosa, netedă, înverzită. Se vedea înălţându-se în azurul cerului creasta învăpăiată a insulei Monte-Cristo.

Dantès porunci cârmaciului să pună cârma la babord pentru a lăsa Pianosa la dreapta; calculase că manevra va scurta drumul cu două sau trei noduri.

Pe la cinci seara avură priveliştea completă a insulei. Se zăreau cele mai mărunte detalii, graţie limpezimii atmosferice care e caracteristică luminii revărsată de razele soarelui în apus.

Edmond mistuia din ochi grămada de stânci, care trecea prin toate culorile crepusculare, de la rozul viu până la albastrul închis; din când în când îi năpădeau în faţă valuri de căldură; fruntea i se împurpura, un nor purpuriu trecea pe dinaintea ochilor săi.

Nicicând un jucător a cărui întreagă avere este în joc, n-a avut, la o aruncătură de zaruri, neliniştile pe care Edmond le resimţea în paroxismele speranţei.

Veni noaptea; la zece seara abordară; „Tânăra-Amelia” era prima la întâlnire.

În ciuda puterii sale obişnuite de stăpânire, Dantès nu se mai putu înfrâna: sări cel dintâi pe ţărm; dacă ar fi cutezat ca Brutus, ar fi sărutat pământul.

Era noapte întunecoasă; dar, la ceasurile 11, luna se ridică din mijlocul mării, argintându-i fiecare tresărire; apoi razele ei, pe măsură ce se înălţară, începură să zburde în cascade albe de lumină pe stâncile îngrămădite ale acestui alt Pelion.

Insula era cunoscută de echipajul „Tinerei-Amelia”: era unul din popasurile ei obişnuite. Dantès o recunoscuse ori de câte ori călătorise în Levant, dar nu descinsese niciodată acolo.

Îl cercetă pe Jacopo.

— Unde petrecem noaptea? Întrebă el.

— Păi, pe bordul corabiei, răspunse marinarul.

— Nu ne-am simţi mai bine în grote?

— În care grote?

— În grotele insulei.

— Nu cunosc nici o grotă, spuse Jacopo.

O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantès.

— Nu există nici o grotă la Monte-Cristo? Întrebă el.

— Nu.

Dantès rămase o clipă ameţit; apoi se gândi că, poate, grotele au fost acoperite în urma cine ştie cărui accident, sau chiar astupate pentru mai multă siguranţă, de cardinalul Spada.

În cazul acesta se impunea găsirea deschizăturii pierdute. Era de prisos s-o caute noaptea. Dantès amână deci investigaţia pentru a doua zi. De altminteri, un semnal arborat la o jumătate de leghe pe mare şi căruia „Tânăra-Amelia” îi răspunse îndată printr-un alt semnal, arătă că sosise momentul să se apuce de lucru.

Vasul întârziat, liniştit de semnalul care urma să indice ultimului sosit că se poate apropia cu toată siguranţa, apăru în curând, alb şi tăcut ca o fantomă, aruncând ancora la vreo douăzeci metri de ţărm.

Transportul începu imediat.

Dantès se gândea, lucrând, la uralele de bucurie pe care un singur cuvânt ar putea să le stârnească printre oameni, dacă ar fi rostit cu glas tare gândul ce răsuna încet în urechea şi în inima lui. Dar, departe de a destăinui minunatul secret, el se temea să nu fi spus prea mult şi să nu fi trezit bănuieli prin umbletu-i de colo până colo, prin întrebările repetate, prin observaţiile amănunţite şi prin preocuparea-i continuă. Din fericire, cel puţin pentru împrejurarea de faţă, un trecut dureros răsfrângea pe figura sa o tristeţe de negrăit, iar lucirile de voioşie întrevăzute sub acest nor nu erau, la drept vorbind, decât fulgerări.

Nimeni nu bănuia prin urmare nimic, iar când a doua zi, luând o puşcă, plumb şi pulbere, Dantès manifestă dorinţa de a se duce să ucidă una din numeroasele capre sălbatice care erau văzute sărind din stâncă în stâncă, plimbarea lui nu fu pusă decât pe seama pasiunii pentru vânătoare sau a dorinţei de singurătate. Numai Jacopo stărui să-l urmeze. Dantès nu vru să se împotrivească, temându-se că astfel va trezi oarecari bănuieli. Dar abia făcu un sfert de leghe şi, găsind prilejul de a trage şi de a ucide un ied, îl trimise pe Jacopo cu vânatul la tovarăşii săi, invitându-i să-l frigă şi să-l anunţe printr-un foc de puşcă, pentru a veni să-şi mănânce porţia, când iedul va fi fript; câteva fructe uscate şi o sticlă de vin de Monte Pulciano aveau să completeze ospăţul.

Dantès îşi continuă drumul, întorcând capul din când în când. Ajunse pe vârful unei stânci şi văzu, la o mie de picioare sub el, pe tovarăşii la care Jacopo ajunse şi care se îndeletniceau, harnici, cu pregătirile pentru dejunul sporit, graţie iscusinţei lui Edmond, cu un lucru de seamă.

Edmond îi privi o clipă cu zâmbetul blând şi trist al omului superior.

— Peste două ceasuri, spuse el, oamenii aceştia au să plece, îmbogăţiţi cu 50 de piaştri, pentru a se duce să câştige, riscându-şi viaţa, alţi 50; vor reveni apoi, având 600 de lire şi vor risipi comoara în cine ştie ce oraş, cu mândria sultanilor şi cu încrederea nababilor. Astăzi, graţie speranţei, dispreţuiesc bogăţia lor, care mi se pare cea mai profundă mizerie; mâine, poate, dezamăgit, voi fi nevoit să privesc mizeria aceasta profundă ca pe fericirea supremă. O, nu, exclamă Edmond, asta nu se va întâmpla; savantul, omul care nu greşeşte, Faria, nu se va fi înşelat. De altminteri aş prefera să mor decât să duc mai departe o viaţă mizeră şi inferioară.

Astfel Dantès, care acum trei luni nu năzuia decât la libertate, nu se mai mulţumea cu libertatea şi năzuia la bogăţie; vina nu era a lui Dantès, ci a lui Dumnezeu care, limitând puterea omului, i-a dat dorinţi infinite. Între timp, pe un drum pierdut între doi pereţi de stânci, mergând pe o potecă săpată de torent şi pe care, după toate probabilităţile, piciorul omenesc nu călcase nicicând, Dantès s-a apropiat de locul unde îşi închipuia că au existat grotele. Înaintând de-a lungul ţărmului mării şi examinând cu atenţie serioasă cele mai neînsemnate obiecte de pe ea, i se păru că observă pe anumite stânci nişte crestături făcute de mâna omului.

Vremea care aruncă asupra oricărui lucru fizic mantia ei de muşchi, aşa cum aruncă asupra lucrurilor morale mantia uitării, părea că a respectat semnele acestea făcute cu anume regularitate în scopul probabil de-a indica o cale; din loc în loc, totuşi, semnele dispăreau sub tufe de mirt, care înfloreau în buchete mari încărcate de flori, sau sub licheni paraziţi. Edmond era nevoit să dea în lături atunci, crengile, sau să ridice muşchiul, pentru a regăsi semnele indicatoare care îl călăuzeau în labirint.

Semnele dăduseră, de altminteri, speranţe lui Edmond. De ce nu le-ar fi făcut oare cardinalul, pentru ca, în cazul unei catastrofe pe care el n-o putuse prevedea aşa de completă, ea să slujească de călăuză nepotului? Locul singuratic de aici era, într-adevăr, acela care convenea unui om ce vroia să îngroape o comoară. Dar semnele infidele nu atrăseseră oare în chip credincios minunata ei taină? Cu toate acestea, la vreo 60 de paşi de port, lui Edmond, pe care accidentele de teren îl fereau încă de tovarăşii săi, i se păru că crestăturile se opresc; atât numai că ele nu duceau la nici o grotă. O stâncă mare, rotundă, aşezată pe o temelie solidă, era singura ţintă la care ele păreau că duc. Edmond se gândi că, în loc de a ajunge la sfârşit, nu era poate, dimpotrivă, decât la început; se întoarse prin urmare pe drumul dinainte.

În vremea asta camarazii pregăteau dejunul, se duceau să ia apă de la izvor, transportau pâinea şi fructele pe uscat şi frigeau iedul. Exact în momentul când ei îl scoteau din frigarea improvizată, zăriră pe Edmond, care, uşor şi cutezător ca o capră, sărea din stâncă în stâncă; traseră un foc de puşcă pentru a-i da semnalul. Vânătorul îşi schimbă numaidecât direcţia şi reveni la ei în goană. Dar, în momentul când toţi îl urmăreau cu ochii în zborul pe care îl executa, socotind că iscusinţa lui e o temeritate, Edmond lunecă dând parcă dreptate temerilor lor; îl văzură clătinându-se pe creasta unei stânci scoţând un strigăt şi dispărând.

Se năpustiră cu toţii c-o singură pornire, căci, în ciuda superiorităţii sale, Edmond le era drag; cu toate acestea, Jacopo ajunse cel dintâi.

Îl găsi pe Edmond lungit, însângerat şi aproape fără cunoştinţă; se rostogolise, desigur, de la o înălţime de douăsprezece până la cincisprezece picioare. I se turnară în gură câteva picături de rom, iar leacul care mai fusese de mult folosit pentru el, produse şi acum acelaşi efect.

Edmond redeschise ochii, se tângui de o durere vie la genunchi, de o greutate mare la cap şi de zvâcniri nesuferite în şale. Vrură să-l transporte până la ţărm; dar, când îl atinseră, cu toate că Jacopo conducea operaţia, el declară gemând că nu se simte în stare să suporte transportul.

Înţelegeţi că lui Dantès nu i-a mai ars de mâncare; el ceru însă ca tovarăşii săi, care nu aveau motivele lui de a posti, să se înapoieze la locul lor. Declară, întrucât îl priveşte, că nu avea nevoie decât de puţină odihnă şi că, la întoarcerea lui, au să-l găsească uşurat.

Marinarii nu se lăsară prea mult rugaţi; marinarilor le era foame, aroma iedului ajungea până la ci şi lupii de mare nu sunt câtuşi de puţin ceremonioşi.

Peste un ceas reveniră. Tot ce Edmond putuse face, a fost să se târas-că vreo zece paşi pentru a se rezema de o stâncă cu muşchi.

Dar departe de a se calma, violenţa durerilor lui Dantès sporise parcă. Bătrânul patron, nevoit să plece în cursul dimineţii, pentru a-şi depune încărcătura la graniţele Piemontului şi Franţei, între Nisa şi Frejus, stărui ca Dantès să încerce să se ridice. Dantès făcu sforţări supraomeneşti, dar de fiecare dată recădea tânguindu-se şi îngălbenindu-se.

— Are şalele frânte, şopti patronul; n-are a face; e un tovarăş bun şi nu trebuie părăsit; să căutăm să-l ducem până la corabie.

Dar Dantès declară că preferă să moară acolo unde era, decât să în-dure durerile crescânde pe care i le-ar pricinui cea mai slabă mişcare.

— Fie ce-o fi, glăsui patronul, dar nu trebuie să se spună că am lăsat fără ajutor un tovarăş de ispravă ca dumneata. Nu vom pleca decât deseară.

Propunerea îi miră foarte mult pe mateloţi, cu toate că niciunul nu-l combătu, ci dimpotrivă. Patronul era un om. Aşa de rigid, încât pentru prima oară oamenii îl vedeau că renunţă la o întreprindere, sau că măcar zăboveşte în împlinirea ei.

De aceea Dantès nu voi să se facă în favoarea sa o aşa de gravă abatere de la regulile disciplinei stabilite pe bord.

— Nu, spuse el patronului, am fost un neîndemânatic şi se cuvine să duc ponosul neîndemânării mele. Lasă-mi o mică provizie de pesmeţi, o puşcă, pulbere şi gloanţe, ca să ucid iezi sau măcar să mă apăr şi o sapă ca să-mi construiesc, dacă întârziaţi prea mult, un fel de casă.

— Dar ai să mori de foame, spuse patronul.

— Prefer să mor, răspunse Edmond, decât să îndur durerile grozave pe care mi le-ar pricinui o singură mişcare.

Patronul se înturnă spre vasul care se legăna în micul port, gata să pornească în larg.

— Ce vrei să facem, Maltezule? Glăsui el. Nu putem să te părăsim şi nu putem nici să rămânem.

— Plecaţi, plecaţi! Strigă Dantès.

— O să lipsim cel puţin opt zile, spuse patronul, ba va trebui să ne abatem din drum ca să te luăm.

— Ascultă, glăsui Dantès, dacă în două-trei zile întâlniţi vreo corabie de pescari, sau altfel de corabie care vine prin locurile astea, pomeniţi-i de mine; am să dau douăzeci şi cinci de piaştri, ca să mă ducă la Livorno. Dacă nu găseşti, înapoiază-te.

Patronul clătină din cap.

— Ascultă, patroane Balbi, e un mijloc să împăcăm totul, spuse Jacopo; plecaţi şi rămân eu cu rănitul să-l îngrijesc.

— Renunţi la partea ta de câştig, îl întrebă Edmond, ca să rămâi cu mine?

— Da, spuse Jacopo şi fără să-mi pară rău.

— Eşti un flăcău de treabă, Jacopo, glăsui Edmond. Dumnezeu te va răsplăti pentru bunăvoinţa ta; dar îţi mulţumesc, n-am nevoie de nimeni; o zi sau două de odihnă au să mă întremeze şi nădăjduiesc că voi găsi printre stâncile astea niscai buruieni bune împotriva loviturilor.

Şi un zâmbet ciudat flutură pe buzele lui Dantès. Îi strânse mâna lui Jacopo cu căldură, dar rămase nezdruncinat în hotărârea sa de a fi şi de a rămâne singur.

Contrabandiştii îl lăsară pe Edmond în pace şi se depărtară, nu fără a întoarce capul de mai multe ori, făcându-i de fiecare dată semnele unui călduros rămas bun, cărora Edmond le răspundea numai cu mâna ca şi cum nu putea să mişte restul trupului.

Apoi, după ce ei dispărură: „E curios, murmură Dantès râzând, că printre oameni ca aceştia găseşti dovezi de prietenie şi acte de devotament”.

Se târî atunci cu băgare se seamă până pe creasta unei stânci care-i ascundea priveliştea mării şi de acolo văzu cum corabia termină pregătirile de plecare, cum ridică ancora şi cum se leagănă graţios, ca un pescăruş ce-şi ia zborul, cum porneşte.

Peste un ceas ea dispăru complet; cel puţin, din locul unde rănitul rămăsese, era cu neputinţă s-o vezi.

Atunci Dantès se sculă mai sprinten şi mai uşor decât unul dintre iezii care zvâcneau printre mirţi şi mastici, pe stâncile sălbatice, luă puşca într-o mână, sapa într-alta şi alergă la stânca unde se opreau crestăturile pe care le observase pe stânci.

„Şi acum, exclamă el amintindu-şi istoria pescarului arab, povestită de Faria.

— Acum «Sesam, deschide-te!».”

Capitolul XXIV Înmărmurire.

Soarele făcuse cam o treime din mersul său, iar razele de mai, calde şi înviorătoare, se aşterneau peste stâncile care şi ele păreau sensibile căldu-rii răspândite de el; mii de greieri, nevăzuţi prin ierburi, ţârâiau monoton şi continuu; frunzele de mirt şi de măslin se mişcau înfiorate, scoţând un zgomot aproape metalic; fiecare pas al lui Edmond, pe granitul încins, a-lunga şopârle, care păreau smaralde; zvâcneau departe, pe parapetele înclinate, capre sălbatice, care atrag uneori vânătorii: într-un cuvânt, insula era locuită, vie, însufleţită şi totuşi Edmond se simţea aici singur sub mâna lui Dumnezeu.

Încerca o anume emoţie asemănătoare temerii; neîncrederea stârnită de lumina zilei, care ne face să presupunem, chiar în pustiu, că ochii iscoditori sunt deschişi asupra noastră.

Sentimentul a fost aşa de puternic, încât, în momentul când să se apuce de lucru, Edmond se opri, lăsă jos sapa, luă puşca şi se urcă încă o dată pe stânca cea mai înaltă a insulei şi, de acolo, îşi aruncă de jur împrejur privirea.

Dar, trebuie să spunem, ceea ce îi atrase luarea aminte nu a fost nici Corsica poetică, ale cărei case putea să le distingă, nici Sardinia aproape necunoscută, care vine după ea, nici insula Elba cu amintiri gigantice, nici, în sfârşit, linia imperceptibilă care se întindea în zare şi care arăta ochiului iscusit al marinarului, Genova cea superbă şi Livorno, oraşul comercial; nu: ci corăbioara care plecase în zori, precum şi corabia genoveză care pornise adineauri.

Prima era pe cale să dispară în strâmtoarea Bonifacio; cealaltă, urmând drumul opus, mergea de-a lungul Corsicei, pe care se pregătea s-o ocolească.

Priveliştea îl linişti pe Edmond.

Îşi întoarse atunci ochii asupra obiectelor care îl înconjurau mai îndeaproape; se văzu în punctul cel mai ridicat al insulei.

— Statuie firavă a imensului piedestal; dedesubtul lui, nici un om; în jurul lui nici o barcă; nimic, decât marea azurie, care bătea temelia insulei şi pe care izbitura eternă o împodobea cu o broderie de argint.

Coborî cu mers repede, însă plin de prudenţă: se temea foarte mult, în momentul acesta, de un accident asemănător celui pe care-l simulase cu atâta iscusinţă şi în chip aşa de izbutit.

Precum am spus, Dantès pornise înapoi pe drumul crestăturilor însemnate pe stânci şi văzuse că linia ducea la un golf mic, tăinuit ca o baie de nimfă antică; golful era destul de larg la deschizătură şi destul de adânc în centru, pentru ca o barcă mică să poată intra şi să poată rămâne ascunsă. Urmând atunci firul inducţiunilor, firul care, în mâinile abatelui Faria, călăuzise aşa de ingenios mintea acestuia în labirintul probabilităţilor, îşi închipui că, nevroind să fie văzut, cardinalul Spada abordase în golf, îşi tăinuise aici micul vas, urmase linia indicată de crestături şi, la capătul liniei, îşi îngropase comoara.

Presupunerea aceasta l-a readus pe Dantès lângă stânca circulară.

Pe Edmond îl neliniştea şi îi răsturna toate ideile un singur lucru: cum de a putut fi urcată stânca aceasta, care cântărea poate cinci-şase mii de kg, pe baza unde se odihnea – fără întrebuinţarea unor forţe considerabile?

Deodată lui Dantès îi veni în gând: „în loc s-o urce, au coborât-o poate.”

Şi se ridică pe stâncă, vrând să caute locul unde fusese prima ei bază.

Văzu într-adevăr, curând, că o pantă uşoară fusese scobită. Stânca alunecase pe bază şi se oprise în locul acesta; o altă stâncă, mare cât o piatră obişnuită de construcţie, îi servise de proptea; – pietre şi pietricele fuseseră potrivite cu grijă pentru a tăinui orice semn trădător; mica lucrare de zidărie a fost acoperită cu lut, iarba a crescut, muşchiul s-a întins, câteva seminţe de mirt şi de mastic s-au oprit acolo, astfel că bătrâna stâncă părea contopită acum cu solul.

Dantès ridică cu băgare de seamă pământul şi recunoscu, sau i se păru că recunoaşte, ingenioasa stratagemă.

Se apucă să lovească cu sapa peretele intermediar cimentat de timp.

După o muncă de zece minute, peretele cedă şi o gaură în care puteai băga braţul fu deschisă.

Dantès reteză măslinul cel mai puternic pe care îl găsi, îl curăţi de crengi, îl introduse în gaură şi făcu din el o pârghie.

Dar stânca era prea grea şi proptită prea solid de stânca inferioară pentru că o putere omenească, chiar de ar fi fost puterea lui Hercule, s-o poată clinti.

Dantès cugetă atunci că trebuia atacată însăşi propteaua.

Dar cum?

Dantès îşi aruncă privirea împrejur, aşa cum fac oamenii care se află în încurcătură şi se opri asupra unui corn de oaie sălbatică, plin cu pulbere, lăsat de prietenul său Jacopo.

Zâmbi: născocirea infernală îi va face serviciul.

Dantès săpă cu ajutorul sapei între stânca superioară şi aceea pe care ea era pusă, o galerie de mină, aşa cum fac pionierii când vor să cruţe braţului omenesc o osteneală prea mare, apoi o îndopă cu pulbere; pe urmă, destrămându-şi batista şi răsucind-o în praful de puşcă, făcu din ea o feştilă.

După ce dădu foc feştilei, Dantès se depărtă.

Explozia nu întârzie: stânca superioară fu ridicată într-o clipă de incalculabila forţă, stânca inferioară zbură în ţăndări; prin mica deschizătură făcută mai dinainte de Dantès ţâşni o puzderie de insecte înspăimântate, iar o şopârlă enormă – paznicul misteriosului drum – se rostogoli pe volutele ei albăstrii şi dispăru.

Dantès se apropie: lipsită de reazem, stânca superioară înclina spre abis; iscusitul cercetător îi făcu ocolul, alese locul cel mai şubred, propti pârghia într-o muchie şi, asemeni lui Sisif, se încordă cu toată puterea în stâncă.

Stânca, zdruncinată de zguduitură, se clătină; Dantès îşi spori sforţările: părea unul dintre Titanii care dezrădăcinau munţii, pentru a se război cu mai-marele zeilor. În sfârşit, stânca cedă, se rostogoli, se prăbuşi şi dispăru înghiţită de mare.

Ea lăsa descoperit un loc circular şi arăta o verigă de fier pecetluită în mijlocul unei lespezi pătrate.

Dantès scoase un strigăt de bucurie şi de uimire: niciodată un mai măreţ rezultat nu încununase o primă încercare.

Vru să continue; picioarele îi tremurau însă aşa de tare, inima îi bătea însă aşa de violent, un nor aşa de arzător trecea pe dinaintea ochilor săi încât fu nevoit să se oprească.

Momentul de şovăire avu durata fulgerului. Edmond băgă pârghia în verigă, o săltă cu vigoare şi lespedea se deschise dezvăluind panta abruptă a unei scări care se afunda în umbra unei grote din ce în ce mai întunecoase.

Altcineva s-ar fi năpustit, ar fi scos exclamaţii de bucurie; Dantès se opri, se îngălbeni, se îndoi.

„Haide, să fim bărbaţi! Îşi spuse el. Deprinşi cu împotrivirile, să nu ne lăsăm abătuţi de o decepţie; altminteri înseamnă că am suferit degeaba. Inima se frânge când, după ce a fost dilatată peste măsură, de speranţa cu respiraţie călduţă, reintră şi se închide în realitatea rece. Faria a visat; cardinalul Spada n-a îngropat nimic în grota aceasta, poate că n-a venit niciodată aici, sau – dacă a venit – Cezar Borgia, aventurierul isteţ, potlogarul neobosit şi sumbru, a venit după el, i-a descoperit urma, s-a ţinut după aceleaşi semne ca mine, a ridicat piatra ca mine şi, coborând înaintea mea, nu mi-a mai lăsat nimic.”

Stătu un moment nemişcat, pe gânduri, cu ochii fixaţi asupra deschizăturii sumbre.

„Acum însă, când nu mai contez pe nimic, când mi-am spus că ar fi o nebunie să păstrez vreo speranţă, urmarea aventurii e pentru mine o simplă chestiune de curiozitate.”

Şi rămase mai departe, nemişcat, meditând.

„Da, da, e o aventură să-ţi găseşti locul în viaţa de umbră şi lumină a banditului regal, în ţesătura evenimentelor ciudate care compun canavaua bălţată a existenţei sale; desigur că întâmplarea aceasta de poveste s-a înlănţuit cu altele; da, Borgia a venit într-o noapte aici, c-o făclie într-o mână, cu o spadă într-alta, în timp ce, la douăzeci de paşi de el, poate că la poalele stâncii, stăteau posomorâţi şi ameninţători doi zbiri iscodind pământul, aerul şi marea, pe când stăpânul lor intra, asemenea mie, scuturând bezna cu braţul său puternic învăpăiat.

„Da; dar ce o fi făcut Cezar cu zbirii cărora le-a împărtăşit secretul? Se întreba Dantès.

Ceea ce s-a făcut, îşi răspunse el zâmbind, cu cioclii lui Alaric, care au fost înmormântaţi dimpreună cu îngropatul.

Cu toate acestea, dacă a venit, continuă Dantès, a descoperit şi a luat comoara; Borgia, omul care compara Italia cu o anghinare şi care o mânca foaie cu foaie, cunoştea prea bine întrebuinţarea timpului pentru a-şi pierde vremea cu aşezarea la loc a stâncii.

Să coborâm.”

Coborî atunci, cu zâmbetul îndoielii pe buze, murmurând acest ultim cuvânt al înţelepciunii umane: „Poate…”

Dar, în locul beznei pe care se aşteptase s-o găsească, în locul unei atmosfere opace şi viciate, Dantès nu văzu decât o licărire uşoară descompusă în lumina albăstrie; aerul şi lumina se strecurau nu numai prin deschizătura care fusese făcută, ci şi prin zgârieturile stâncilor nevăzute de afară şi printre care se zărea azurul cerului, unde se jucau crengile tre-murătoare ale stejarilor verzi şi ligamentele spinoase, agăţătoare, ale scaieţilor.

După câteva clipe de şedere în grota a cărei atmosferă mai mult călduţă decât jilavă, mai mult înmiresmată decât fadă, era pentru temperatura insulei ceea ce licărirea albastră era pentru soare, privirea lui Dantès, obişnuită, precum am spus, cu întunericul, putu să iscodească cele mai îndepărtate unghere ale cavernei – peştera era de granit, iar pereţii ei scânteiau ca nişte diamante.

„Iată, îşi spuse Edmond zâmbind, comorile pe care de bună seamă le-a lăsat cardinalul; iar bunul abate, văzând în vis pereţii scânteietori, şi-a alimentat speranţele-i bogate.”

Dar Dantès îşi reaminti cuvintele testamentului, pe care îl ştia pe dinafară: „În ungherul cel mai îndepărtat al celei de a doua deschizături…”

Dantès pătrunsese numai în prima grotă; trebuia să caute acum intrarea celei de a doua.

Dantès se orientă: a doua grotă se afunda, desigur, în interiorul insulei; examină muchiile pietrelor şi izbi într-unul din pereţii care i se păru că e acela al deschizăturii, mascată, desigur, pentru mai multă siguranţă.

Sapa răsună o clipă scoţând din stâncă un sunet mat, a cărui tărie îmbrobonă de sudoare fruntea lui Dantès; în sfârşit, minerului stăruitor i se păru că o porţiune din peretele de granit răspundea cu un ecou mai surd şi mai profund apelului; îşi apropie privirea arzătoare de perete şi recunoscu, cu simţul încarceratului, ceea ce altul poate n-ar fi recunoscut: că acolo e o deschizătură.

Totuşi, pentru a nu face o treabă inutilă, Dantès, care ca şi Cezar Borgia studiase valoarea timpului, iscodi ceilalţi pereţi cu sapa, cercetă solul cu patul puştii, desfăcu nisipul în locurile suspecte şi, negăsind nimic, nerecunoscând nimic, reveni la porţiunea de perete care scotea sunetul mângâietor.

Izbi din nou, cu mai multă putere.

Văzu atunci ceva ciudat: că, sub loviturile instrumentului, un fel de tencuială, asemănătoare aceleia aplicată pe pereţi pentru zugrăvirea frescelor, se ridica şi cădea ca nişte solzi, dezvăluind o piatră alburie şi moale cum sunt pietrele obişnuite de construcţie. Deschizătura stâncii fusese astupată cu pietre de altă natură, apoi peste pietre fusese întins stratul de tencuială; pe urmă, pe tencuială, au fost imitate culoarea şi cristalinul granitului.

Dantès izbi atunci cu capătul ascuţit al sapei care intră puţin în peretele-uşă.

Însemna că aici trebuie să caute.

Printr-un mister ciudat al întocmirii omeneşti, cu cât dovezile că Faria nu se înşelase îl asigurau pe Dantès prin îngrămădirea lor, cu atât inima lui şovăielnică se lăsa stăpânită de îndoială şi, aproape, de descurajare: experienţa nouă, care ar fi trebuit să-i dea o forţă nouă, îi slei şi forţa pe care o mai avea: sapa coborî, lunecând aproape din mâinile lui; o puse pe pământ, îşi şterse fruntea şi urcă spre lumină sub pretextul că vrea să vadă dacă nu îl spionează cineva, dar, în realitate, pentru că avea nevoie de aer, pentru că simţea că e gata să leşine.

Insula era pustie, iar soarele în asfinţit părea c-o acoperă cu ochiul lui de foc; departe, bărci mici de pescari îşi desfăceau aripile pe marea albastră ca safirul.

Dantès nu mâncase încă nimic: dar mâncarea ar fi ţinut prea mult într-un astfel de moment; trase o înghiţitură de rom şi se înapoie în grotă, cu inima întărită.

Sapa care i se păruse aşa de grea, devenise acum uşoară; o ridică de parcă ar fi fost un fulg şi se apucă din nou, viguros de lucru.

Constată, după câteva lovituri, că pietrele nu erau zidite, ci puse numai unele peste altele şi acoperite cu tencuiala despre care am pomenit; vârî într-una din crăpături vârful sapei, apăsă pe coadă şi văzu cu bucurie că piatra cade la picioarele sale.

Din momentul acela Dantès nu mai avu decât să tragă fiecare piatră cu colţul de fier al sapei şi fiecare piatră căzu alături de cea dintâi.

Dantès ar fi putut să intre de la prima deschizătură; întârziind însă cu câteva clipe, însemna că amâna certitudinea, agăţându-se de speranţă.

În sfârşit, după o nouă ezitare de-o clipă, Dantès trecu din prima grotă în a doua.

A doua grotă era mai scundă, mai întunecoasă şi mai înfricoşătoare decât întâia; aerul, care nu pătrundea aici decât prin deschizătura făcută în momentul acela, avea mirosul viciat, pe care Dantès se mirase că nu l-a găsit în prima.

Dantès lăsă aerului de afară timpul să învioreze atmosfera moartă şi intră.

La stânga deschizăturii era un unghi profund şi întunecos.

Dar am spus că, pentru ochiul lui Dantès, întunericul nu exista.

Iscodi cu privirile a doua grotă: era goală ca şi întâia.

Comoara, dacă exista, fusese îngropată în ungherul întunecos.

Ora încordării sosise; Dantès care se afla între bucuria supremă şi deznădejdea supremă, nu mai avea de făcut altceva decât să sape două picioare de pământ.

Înaintă spre ungher şi, cuprins parcă de o hotărâre subită, atacă solul cu îndrăzneală.

După a cincea sau a şasea lovitură de sapă, fierul răsună pe fier.

Nicicând un tocsin funebru, nicicând un glas înfiorat nu produse un atare efect asupra celui care îl auzi.

Cercetă alături de locul unde mai cercetase şi întâlni aceeaşi rezistenţă, dar nu acelaşi sunet.

— E un cufăr de lemn încercuit cu fier, îşi spuse el.

În momentul acela o umbră fugară trecu, acoperind lumina.

Dantès dădu drumul sapei, apucă puşca, ieşi prin deschizătură şi se năpusti spre lumină.

O capră sălbatică sărise pe deasupra primei intrări a grotei şi rodea iarba la câţiva paşi.

Prilejul de a-şi asigura cina era bun, dar Dantès se temea ca nu cumva detunătura puştii să atragă pe cineva.

Chibzui un moment, reteză un arbore cu răşină, îl aprinse la focul încă fumegând unde contrabandiştii îşi fripseseră dejunul şi se înapoie cu torţa.

Nu voia să piardă nici un amănunt din cele ce va vedea.

Apropie torţa de gaura informă, neterminată şi văzu că nu se înşelase: loviturile lui izbiră rând pe rând în fier şi în lemn.

Înfipse torţa în pământ şi se apucă iarăşi de lucru.

Cât ai clipi, un loc de trei picioare lungime pe două lăţime fu săpat şi Dantès putu să recunoască atunci un cufăr de stejar, încercuit cu fier cizelat. În mijlocul capacului scânteiau, pe o placă de argint pe care pământul n-o putuse vătăma, armele familiei Spada, adică o spadă înfiptă într-o pajură ovală, aşa cum sunt pajurele italiene, având deasupra o pălărie de cardinal.

Dantès le recunoscu uşor: abatele Faria i le desenase de atâtea ori.

Nu mai încăpea îndoială: comoara era aici. Nu fuseseră luate atâtea măsuri de prevedere pentru a se pune în locul acesta un cufăr gol!

Cât ai clipi, pământul din jurul cufărului fu scos şi Dantès văzu apărând, rând pe rând, broasca de la mijloc între două balamale şi mânerele pereţilor laterali; totul era cizelat aşa cum se cizela pe vremea aceea când arta făcea ca metalele cele mai de rând să devină preţioase.

Dantès luă cufărul de mânere şi încercă să-l salte: cu neputinţă.

Dantès încercă să-l deschidă: broasca şi balamalele erau închise; credincioşii paznici nu vroiau parcă să-şi dea comoara.

Dantès introduse partea tăioasă a sapei între capac şi cufăr, apăsă pe coada sapei şi capacul, după ce scrâşni, sări din loc. O deschizătură largă făcu inutile fierăriile care căzură la rându-le, strângând încă în unghiile lor scândurile vătămate; cufărul fu deschis.

O febră ameţitoare puse stăpânire pe Dantès; luă puşca, o încărcă şi o aşeză alături. Închise mai întâi ochii, aşa cum fac copiii pentru a zări, în noaptea scânteietoare a imaginaţiei lor, stele mai multe decât pot număra pe un cer luminat încă, pe urmă îi deschise şi rămase înmărmurit.

Trei despărţituri scindau cufărul.

În primul scânteiau taleri de aur cu reflexe roşiatice.

În a doua, lingouri nestrunjite, aşezate în ordine, dar care nu aveau decât greutatea şi valoarea aurului.

În sfârşit, în a treia, pe jumătate plină, Edmond vântură cu mâna diamantele, rubinele, perlele care – cascadă strălucitoare – scoteau, căzând unele peste altele, zgomotul grindinei în ferestre.

După ce atinse, pipăi, după ce îşi înfundă mâinile înfiorate în aur şi în nestemate, Edmond se ridică şi porni prin caverne cu exaltarea tremurândă a omului gata să-şi piardă mintea. Sări pe o stâncă, de unde putea să descopere marea şi nu zări nimic. Era singur, absolut singur, cu bogăţiile-i incalculabile, extraordinare, fabuloase, care îi aparţineau: dar visa, ori era treaz?

Avea un vis fugar sau strângea în braţe o realitate?

Simţea nevoia să-şi revadă aurul şi totuşi îşi dădea seama că, în momentul acesta, nu ar avea tăria să suporte vederea lui. Îşi puse o clipă mâinile pe creştetul capului, ca pentru a împiedica judecata să fugă; apoi se năpusti prin insulă, fără să urmeze un drum, căci nu sunt drumuri în insula Monte-Cristo, ci o anume linie, izgonind caprele sălbatice şi înfricoşând păsările mării cu strigătele şi cu gesticulările sale. Pe urmă reveni pe un drum ocolit, îndoindu-se încă, năpustindu-se din prima grotă în a doua şi regăsindu-se în faţa minei de aur şi diamante.

De data aceasta, căzu în genunchi, apăsându-şi cu mâinile convulsive inima zvâcnitoare şi murmurând o rugăciune, pe care numai Dumnezeu o putea înţelege.

Se simţi în curând mai calm şi mai fericit, căci abia din ceasul acesta începea să creadă în fericirea sa.

Se apucă atunci să-şi calculeze averea: erau o mie de lingouri de aur a câte două sau trei livre fiecare; făcu apoi un teanc de douăzeci şi cinci de mii de taleri aur, putând să valoreze fiecare optzeci de franci în moneda noastră actuală, având toţi efigia papei Alexandru al VI-lea şi a precede sorilor lui şi constată că despărţitura nu era decât pe jumătate golită; măsură, în sfârşit, de zece ori capacitatea ambelor sale mâini în perle, pietrării, diamante, dintre care multe montate de cei mai buni bijutieri ai epocii, prezentau o valoare de execuţie remarcabilă, chiar alături de valoarea lor intrinsecă.

Dantès văzu că lumina scade şi că se stinge puţin câte puţin; se temu să nu fie surprins în cavernă şi ieşi cu puşca în mână. O bucată de pesmet şi câteva înghiţituri de vin formară cina sa. Aşeză apoi piatra la loc, se culcă deasupra şi dormi numai câteva ceasuri, acoperind intrarea grotei cu trupul său.

Noaptea aceasta a fost, în acelaşi timp, una din acele nopţi delicioase şi cumplite, pe care omul cu fulgerătoare emoţii le mai trăise de două sau trei ori până atunci.

Capitolul XXV Necunoscutul.

Veni ziua. Dantès o aştepta de mult cu ochii deschişi. La primele ei raze se sculă, se urcă, aşa cum făcuse în ajun, pe cea mai înaltă stâncă a insulei, ca să exploreze împrejurimile; ca şi în ajun totul era pustiu.

Edmond coborî, ridică piatra, îşi umplu buzunarele cu nestemate, a-şeză la loc cât putu mai bine scândurile, fierăriile cufărului, îl acoperi cu pământ, bătători pământul, aruncă pe deasupra nisip, pentru ca locul răscolit de curând să semene cu restul solului; ieşi din grotă, puse lespedea cum fusese mai înainte, grămădi peste lespede pietrele de diferite mărimi, introduse pământ în intervale, înfipse în intervale mirt şi bălării, stropi noile plantaţii pentru ca ele să pară vechi, şterse urmele paşilor săi din preajma locului şi aşteptă cu neastâmpăr întoarcerea tovarăşilor. Nu mai era vorba acum să-şi treacă timpul privind aurul, diamantele şi să rămână la Monte-Cristo ca un balaur ce păzeşte inutile comori. Trebuia să se întoarcă acum în viaţă, printre oameni şi să ia în societate rangul, influenţa, puterea pe care le dă în lume bogăţia.

— Prima şi cea mai mare dintre puterile de care creatura omenească poate dispune.

Contrabandiştii reveniră în a şasea zi. Dantès recunoscu de departe forma şi mersul „Tinerei-Amelia”. Se târî până în port ca Philoctet rănit, iar când tovarăşii săi abordară, el le anunţă tânguindu-se, încă o îmbunătăţire sensibilă; la rândul său ascultă istorisirea aventurierilor. Este drept, izbutiseră; dar abia depuseseră încărcătura, că fuseseră înştiinţaţi că un bric aflat în supraveghere, la Toulon, ieşise din port şi se îndrepta spre ei. Fugiseră atunci ca fulgerul, regretând că Dantès, care ştia să dea o viteză aşa de mare vasului, nu se afla cu dânşii, ca să-l conducă.

Într-adevăr, zăriseră curând vasul urmăritor; dar, ajutaţi de noapte şi ocolind capul Corsicei, scăpaseră.

Pe scurt, călătoria nu fusese rea; şi toţi, în special Jacopo, regretau că Dantès lipsise pentru a avea partea sa la beneficii, parte care se urca la 50 de piaştri.

Edmond rămase nezdruncinat; nu zâmbi măcar, auzind înşirarea avantajelor din care s-ar fi împărtăşit, puţind să părăsească insula; iar pentru ca „Tânăra-Amelia” nu venise la Monte-Cristo decât pentru el, se îmbarcă în seara aceea şi îşi urmă patronul la Livorno.

La Livorno se duse la un evreu şi vându cu câte cinci mii de franci, patru din cele mai mici diamante ale sale, Evreul ar fi putut să se informeze cum de avea un matelot atari obiecte; se feri însă, căci câştiga câte o mie de franci la fiecare.

Cumpără a doua zi o barcă nou-nouţă, pe care o dădu lui Jacopo, adăugând darului acesta o sută de piaştri, pentru ca omul să poată angaja un echipaj; şi asta cu condiţia ca Jacopo să meargă la Marsilia să se intereseze de un bătrân cu numele de Louis Dantès, care locuia în Allées des Meilhan, precum şi de o fată care locuia în satul Catalani şi pe care o chema Mercédès.

Acum i se păru lui Jacopo că visează: Edmond îi povesti că se făcuse marinar dintr-o pornire nebunească, deoarece familia îi refuza banii necesari existenţei, dar că, ajungând la Livorno, încasase moştenirea unui unchi, care îl făcuse unicul său moştenitor. Educaţia superioară a lui Dantès dădea povestirii o atare verosimilitate, încât Jacopo nu se îndoi o clipă de adevărul spuselor fostului său tovarăş.

Pe de alta parte, pentru că angajamentul lui Edmond pe bordul „Tinerei-Amelia” expirase, Dantès îşi luă rămas bun de la marinarul care încercă la început să-l reţină, dar care, aflând ca şi Jacopo, de povestea cu moştenirea, renunţă la speranţa de a înfrânge hotărârea fostului său matelot.

A doua zi Jacopo se îndrepta spre Marsilia; urma să-l găsească pe Edmond la Monte-Cristo.

În ziua aceea, Dantès plecă fără să spună unde merge, despărţindu-se de echipajul „Tinerei-Amelia”, acordându-i o splendidă gratificaţie şi de patron, cu făgăduiala că într-o zi sau alta îi va trimite veşti.

Dantès se duse la Genova.

În momentul sosirii sale, se făcea proba unui mic yacht, comandat de un englez, care, auzind că genovezii sunt cei mai buni constructori de pe Mediterana, vroise să aibă un yacht construit la Genova. Englezul fixase preţul la patruzeci de mii de franci: Dantès oferi şaizeci de mii, cu condiţia ca vasul să-i fie predat chiar în ziua aceea. Englezul plecase să facă o plimbare prin Elveţia, aşteptând terminarea vasului. Urma să se întoarcă peste trei săptămâni sau o lună; constructorul se gândi că avea timpul să pună altul pe şantier. Dantès îl duse pe constructor la un evreu, intră cu el în odaia din fund şi evreul numără constructorului şaizeci de mii de franci.

Constructorul se oferi să-i alcătuiască lui Dantès un echipaj; Dantès îi mulţumi însă, spunând că era obişnuit să navigheze singur şi că singurul lucru pe care îl dorea era să se execute în cabină, la căpătâiul patului, un dulap secret în care să fie trei despărţituri, de asemeni secrete. Dădu măsura compartimentelor, care fură executate a doua zi.

Peste două ceasuri, Dantès ieşea din portul Genovei, escortat de privirile unei mulţimi de curioşi, care vroiau să-l vadă pe seniorul spaniol obişnuit să navigheze singur.

Dantès se descurcă de minune, cu ajutorul cârmei, fără să aibă nevoie s-o părăsească, impuse vasului toate mişcările voite; vasul părea o făptură inteligentă, gata să se supună celui mai mic imbold, astfel că Dantès recunoscu în gându-i că genovezii îşi meritau reputaţia de cei mai buni constructori din lume.

Curioşii urmăriră micul vas din ochi, până ce îl pierdură din vedere şi atunci începură discuţii pentru a şti încotro merge; unii înclinară pentru Corsica, alţii pentru insula Elba, unii se arătară gata să pună rămăşag că merge în Spania, alţii susţinură că în Africa; nimănui nu-i trecu însă prin minte insula Monte-Cristo.

Cu toate acestea Dantès mergea la Monte-Cristo.

Ajunse aici în amurgul zilei următoare; nava era excelentă şi parcursese distanţa în treizeci şi cinci de ceasuri, Dantès recunoscuse perfect forma coastei; şi, în loc să abordeze în portul obişnuit, aruncă ancora în micul golf.

Insula era pustie; părea că nimeni nu s-a mai abătut pe aici de la plecarea lui Dantès; se duse la comoară; totul era în starea în care o lăsase.

A doua zi averea imensă era transportată pe bordul yachtului şi închisă în cele trei compartimente ale dulapului secret.

Dantès aşteptă încă opt zile. Timp de opt zile el îşi purtă yachtul în jurul insulei, studiindu-l, aşa cum un călăreţ studiază un cal: după trecerea acestui timp, el îi cunoştea toate calităţile şi defectele; Dantès îşi făgădui să sporească unele şi să tămăduiască altele.

În a opta zi, Dantès văzu un vas mic îndreptându-se spre insulă cu pânzele întinse şi recunoscu barca lui Jacopo; făcu un semnal căruia Jacopo îi răspunse, iar peste două ceasuri barca se afla lângă el.

La cele două întrebări puse de Edmond răspunsul era trist.

Bătrânul Dantès murise.

Mercédès dispăruse.

Edmond ascultă ambele veşti cu figura calmă; dar coborî îndată pe uscat, interzicând să fie urmărit.

Reveni peste două ceasuri; doi oameni din barca lui Jacopo trecură pe yacht să-l ajute şi el porunci să se dea direcţia spre Marsilia. Prevedea moartea părintelui; dar ce devenise Mercédès?

Fără să-şi divulge taina, Edmond nu putea să dea instrucţiuni îndestulătoare unui agent; de altminteri voia să-şi ia şi alte informaţii, pentru care nu se putea încrede decât în sine. Oglinda îi arătase la Livorno că nu riscă să fie recunoscut; de altminteri, avea acum la dispoziţie toate mijloacele de a se deghiza. Într-o dimineaţă deci, urmat de mica barcă, yachtul intră curajos în portul Marsiliei şi se opri exact acolo unde, în seara de tristă amintire, fusese îmbarcat pentru castelul If.

Nu fără o anume înfiorare Dantès văzu venind spre el, cu barca, un jandarm. Dar, cu stăpânirea perfectă pe care o dobândise, Dantès îi prezentă un paşaport englez cumpărat la Livorno; şi, graţie acestui document străin, mult mai respectat în Franţa decât un act al nostru, el coborî fără dificultăţi pe uscat.

Prima fiinţă pe care Dantès o zări punând piciorul pe Cannebiera a fost un matelot de pe „Faraon”. Omul servise sub ordinele lui şi se găsea aici ca pentru a-l asigura pe Dantès asupra schimbărilor petrecute cu dânsul. Merse drept spre om şi îi puse mai multe întrebări, la care acesta răspunse fără să dea de bănuit măcar, prin cuvinte sau prin înfăţişare, că îşi reaminteşte să-l mai fi văzut cândva pe omul ce-i vorbea.

Dantès dădu matelotului o monedă în chip de mulţumire pentru lămuririle lui; în clipa următoare îl auzi pe om alergând după dânsul.

Dantès se întoarse.

— Mă iertaţi, domnule, glăsui matelotul, dar cu siguranţă că v-aţi înşelat; aţi crezut că îmi daţi o piesă de doi franci şi mi-aţi dat un napoleon mare.

— Într-adevăr, prietene, m-am înşelat, spuse Dantès; dar pentru că cinstea dumitale merită o răsplată, mai ia încă unul, pe care te rog să-l primeşti, ca să bei în sănătatea mea cu camarazii dumitale.

Matelotul îl privi pe Edmond cu atâta uimire, încât nici nu se gândi să-i mulţumească; şi îl privi cum se depărta spunând:

— E vreun nabab care vine din India.

Dantès îşi continuă drumul; fiecare pas pe care îl făcea îi copleşea inima cu o emoţie nouă; toate amintirile copilăriei, amintiri neşterse, mereu prezente în cuget, se înălţau aici la fiecare colţ de piaţă, la fiecare colţ de stradă, la fiecare piatră de răspântie. Ajungând la capătul străzii Noailles şi zărind Allées de Meilhan, simţi că genunchii îi slăbesc şi fu cât pe-aci să cadă sub roţile unei trăsuri.

Merse, în sfârşit, până la casa unde stătuse părintele său.

Florile dispăruseră din mansarda unde altădată mâna bătrânului le împletea cu atâta grijă.

Se rezemă de un copac şi rămase câtva timp îngândurat, privind ultimele etaje ale bietei căsuţe; înaintă, în sfârşit, spre poartă, trecu pragul, întrebă dacă nu e vreo locuinţă liberă şi, cu toate că ocupată, stărui aşa de mult să viziteze locuinţa de la al cincilea etaj, încât portarul urcă şi ceru, ca din partea unui străin, persoanelor care ocupau apartamentul, îngăduinţa de a vedea cele două încăperi. Persoanele care ocupau mica locuinţă erau un tânăr şi o tânără femeie, căsătoriţi numai de opt zile.

Văzându-i pe cei doi tineri, Dantès scoase un oftat adânc.

De altminteri, nimic nu-i mai reamintea lui Dantès apartamentul părintelui său; nu mai era acelaşi tapet; mobilele vechi, prietenele copilăriei lui Edmond, prezente cu toate amănuntele lor în amintirea sa, dispăruseră. Numai pereţii erau aceeaşi.

Dantès se îndreptă spre pat: ocupa acelaşi loc ca şi patul fostului chiriaş; fără să vrea, ochii lui Edmond se umplură de lacrimi; de bună seamă că, în locul acesta, se stinsese bătrânul pomenind numele fiului său.

Tinerii îl priveau cu mirare pe bărbatul cu frunte severă, pe ai cărui obraji curgeau două lacrimi mari, fără ca figura lui să se încrunte. Dar, deoarece orice durere poartă cu ea sfinţenia ei, tinerii nu puseră necunoscutului nici o întrebare; se retraseră doar mai în fund ca să-l lase să plângă în voie, iar când el plecă, îl însoţiră, spunându-i că poate să revină când va vrea şi că locuinţa lor săracă va fi totdeauna primitoare cu el.

Trecând la etajul de jos, Edmond se opri în faţa altei uşi şi întrebă da-că croitorul Caderousse locuieşte încă acolo. Dar portarul îi răspunse că omul despre care pomenea făcuse treburi proaste şi că ţinea acum un han mic pe şoseaua Belle-Garde-Beaucaire. Dantès coborî, întrebă de adresa proprietarului casei din Allées de Meilhan, se duse la el, se dădu drept lordul Wilmore (acestea erau numele şi titlul de pe paşaportul său) şi cumpără căsuţa pentru suma de douăzeci şi cinci de mii de franci. Ea nu valora nici cincisprezece mii. Dar Dantès ar fi plătit-o şi cu o jumătate de milion dacă i-ar fi cerut.

În chiar ziua aceea tinerii de la etajul cinci fură înştiinţaţi de notarul care făcuse contractul că noul proprietar le lasă libertatea să-şi aleagă orice apartament din casă, fără să le sporească chiria, cu condiţia să-i cedeze cele două camere ocupate de ei.

Ciudata întâmplare stârni comentarii timp de peste opt zile printre locuitorii din Allées de Meilhan şi dădu loc la o sumedenie de presupuneri dintre care niciuna nu era exactă.

Dar ceea ce cu deosebire zăpăci toate minţile şi tulbură toate spiritele, a fost că, în seara aceea, omul care fusese văzut intrând în casa din Allées de Meilhan se plimbă prin micul sat Catalani şi intră într-o căsuţă de pescari, unde rămase mai mult de un ceas, interesându-se de câteva persoane care muriseră sau dispăruseră de mai bine de cincisprezece sau şaisprezece ani.

A doua zi, oamenii la care intrase primiră în dar o barcă catalană absolut nouă, înzestrată cu două năvoade şi cu o nadă.

Bieţii oameni ar fi vrut să-i mulţumească generosului iscoditor; dar, plecând de la ei, l-au văzut dând câteva ordine unui marinar, urcând pe cal şi ieşind din Marsilia prin poarta Aix.

Capitolul XXVI Hanul de la Pont du Gard.

Cei care, ca mine, au străbătut pe jos sudul Franţei, au putut să remarce, între Bellegarde şi Beaucaire, cam la jumătatea drumului dintre sat şi oraş, dar mai apropiat de Beaucaire decât de Bellegarde, un han mic unde spânzură pe o tablă ce scârţâie la cea mai uşoară adiere de vânt, o grotescă înfăţişare a podului Gard. Luând ca direcţie cursul Rhonului, micul han este situat pe partea stângă a drumului, cu spatele spre fluviu; el e împrejmuit de o grădină: adică, faţa opusă celei care oferă călătorilor poarta dă spre o împrejmuire, unde se caţără câţiva măslini chirciţi şi câţiva smochini sălbatici cu frunzişul argintat de praf; printre ei cresc, ca legume, ardei şi ceapă; în sfârşit, la unul din colţuri, ca o santinelă uitată, un pin mare, rotat, îşi înalţă melancolic tulpina flexibilă, în timp ce vârful lui, desfăcut ca un evantai, trosneşte sub un soare de treizeci de grade.

Toţi aceşti arbori mari sau mici se încovoaie în direcţia unde bate mistralul, unul din cele trei flagele ale Provenţei; celelalte două erau, precum se ştie sau nu se ştie, râul Durance şi Parlamentul.

Ici-colo, pe întinderea înconjurătoare ce seamănă cu un mare lac de pulbere, vegetează câteva tulpine de grâu, pe care horticultorii ţinutului le cultivă, desigur, din curiozitate şi care servesc de prăjină câte unui greier ce urmăreşte cu cântecu-i ascuţit, monoton, pe călătorii rătăciţi prin Tebaida aceasta.

De vreo şapte sau opt ani, micul han era ţinut de un bărbat şi o femeie care aveau ca servitor o fată cu numele Trinette şi un argat cu numele Pacaud; dubla cooperaţie, care făcea, de altminteri, cu prisosinţă faţă ne-voilor serviciului, de când un canal săpat de la Beaucaire la Aigues-Mortes înlocuise cărăuşia cu vapoare şi diligenţa cu trăsura.

Ca pentru a spori părerile de rău ale nefericitului hangiu, canalul trecea, între Rhônul care îl alimentează şi drumul care îl seacă, la vreo sută de paşi de hanul pe care l-am descris pe scurt.

Hangiul putea să fie un om între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, înalt, uscat şi nervos, un adevărat tip meridional cu ochi înfundaţi şi sclipitori, cu nas coroiat şi cu dinţi albi ca ai unui animal carnivor. Părul, care, în ciuda atingerilor vârstei, părea că nu se hotărăşte să albească, era, ca şi barba rotunjită ce purta, des, creţ şi abia presărat cu câteva fire albe. Tenul bronzat din fire, se bronzase şi mai mult din cauza deprinderii nenorocitului de a sta de dimineaţă până seara în pragul uşii ca să vadă de nu-i vine, pe jos sau cu trăsura, vreun muşteriu: aşteptare aproape totdeauna dezamăgită, în răstimpul căreia el nu opunea ardoarei mistuitoare a soarelui altă apărare pentru faţă decât o basma roşie, înnodată pe cap, aşa cum poartă spaniolii cu catâri.

Omul acesta era vechea noastră cunoştinţă, Gaspard Caderousse.

Nevastă-sa, dimpotrivă, care se numise ca fată Madeleine Radelle, era o femeie palidă, slabă, bolnăvicioasă; născută în vecinătatea ţinutului Arles, ea văzuse – măcar că păstra trăsăturile primitive ale tradiţionalei frumuseţi a compatrioţilor săi – cum chipul i se ruinează încet-încet în accesul aproape continuu al frigurilor ascunse, aşa de obişnuite în rândurile populaţiei din preajma iazurilor de la Aigues-Mortes şi a bălţilor de la Camargue. Stătea deci aproape totdeauna pe loc, dârdâind în fundul camerei de la întâiul etaj, fie lungită într-un jilţ, fie rezemată de pat, în timp ce bărbatul ei păzea la uşă ca o santinelă; şedere pe care o prelungea cu atât mai multă plăcere, cu cât, ori de câte ori se afla cu jumătatea-i acră, aceasta îl urmărea cu veşnicele ei tânguiri împotriva soartei, tânguiri la care bărbatul nu răspundea de obicei decât cu aceste cuvinte filosofice:

— Taci, Carconta. Aşa vrea Dumnezeu.

Porecla se datora faptului că Madeleine Radelle era născută în satul Carconta, situat între Salon şi Lambesc. Iar potrivit unui obicei de prin partea locului, după care oamenii sunt numiţi cu un pronume în loc să fie numiţi cu numele lor, soţul înlocuise cu denumirea aceasta numele de Madeleine, prea blând şi prea muzical pentru limbajul lui aspru.

Să nu credeţi totuşi, în ciuda pretinsei resemnări faţă de hotărârile Providenţei, că hangiul nostru nu-şi dădea seama de starea de mizerie în care îl cufundase păcătosul canal de la Beaucaire şi că îl lăsau netulburat tânguirile neîncetate ale femeii sale. Ca toţi meridionalii, el era un om sobru, fără nevoi prea mari, dar, vanitos în ce priveşte lucrurile exterioare; de aceea, pe timpul prosperităţii sale, nu lăsa să treacă nici o serbare, nici o procesiune, fără să se arate, dimpreună cu Carconta.

— El în costumul pitoresc al bărbaţilor de la Sud, care ţine totodată de catalan şi de andaluz, ea cu veşmântul încântător al femeilor din Arles, care pare împrumutat Greciei şi Arabiei; dar, puţin câte puţin, lanţuri de ceas, coliere, cordoane cu nenumărate culori, corsaje brodate, veste de catifea, ciorapi cu colţuri eleganţi, ghete bălţate, pantofi cu catarămi de argint, dispăruseră – astfel că nemaiputându-se arăta la înălţimea splendorii de altădată, Gaspard Caderousse renunţase, pentru el şi pentru nevastă, la toate alaiurile mondene, ale căror zgomote voioase le auzea cu ciudă până în hanul lui sărac, han pe care continua să-l ţină mai mult ca adăpost decât ca afacere.

Caderousse stătuse, ca de obicei, o parte din dimineaţă în faţa uşii, plimbându-şi privirea melancolică de la un petec jupuit de verdeaţă, unde ciuguleau câteva găini, la ambele extremităţi ale drumului pustiu, care se afunda într-o parte la sud şi în alta la nord, când, deodată, glasul înăcrit al nevestei îl sili să-şi părăsească postul; intră mormăind şi urcă sus, lăsând totuşi uşa dată în lături ca pentru a-i pofti pe călători să nu-l uite în trecere.

În momentul când Caderousse intră, şoseaua amintită de noi şi pe care o parcurgeau privirile lui, era tot aşa de goală şi de singuratică precum era pustiul la sud. Se întindea albă şi infinită, între două şiruri de copaci slăbănogi şi înţelegeai perfect că nici un călător, liber să-şi aleagă altă oră din zi, nu s-ar hazarda în această năprasnică Sahară.

Totuşi, în ciuda tuturor probabilităţilor, dacă rămânea la postu-i, Caderousse ar fi putut să vadă ivindu-se dinspre Bellegarde, un călăreţ şi un cal, care veneau cu mersul acela cinstit şi prietenos ce indică legăturile cele mai bune dintre cal şi călăreţ; calul era un armăsar cu mersul lin; călăreţul era un preot îmbrăcat în negru, cu o pălărie în trei colţuri, în ciuda căldurii mistuitoare a soarelui aflat atunci la nămiezi; nu mergeau amândoi decât într-un trap foarte moderat.

Când ajunse în dreptul uşii, grupul se opri: cu greu ţi-ai fi dat seama dacă animalul a oprit omul, sau dacă omul a oprit animalul; în orice caz, însă, călăreţul coborî şi, trăgând calul de căpăstru, îl legă de învârtitoarea unui oblon dărăpănat, ce nu se mai ţinea decât într-o balama; apoi, înaintând spre uşă, ştergându-şi cu o batistă roşie de bumbac fruntea lac de sudoare, preotul bătu de trei ori în prag cu capătul ghintuit al bastonului ce ţinea în mână.

Un dulău negru se sculă îndată şi făcu câţiva paşi, lătrând şi arătându-şi colţii albi, ascuţiţi; îndoită demonstraţie ostilă ce dovedea nedeprinderea lui cu lumea.

Un pas greoi clătină fără întârziere bara de lemn ce se înălţa de-a lungul peretelui şi pe care o cobora, încovoindu-se de-a-ndăratelea stăpânul bietei locuinţe la uşa căreia se afla preotul.

— Acum, acum! Glăsuia Caderousse foarte uimit. Nu vrei să taci, Margottin? Nu vă fie frică, domnule, latră însă nu muşcă. Doriţi vin, nu-i aşa?

— Căci e o căldură afurisită… Ah, iertaţi-mă, se întrerupse Caderousse văzând cu ce fel de călător avea a face; iertaţi-mă, nu ştiam cu cine am onoarea; ce doriţi, ce vreţi, domnule abate? Sunt la ordinele dumneavoastră.

Preotul îl privi două sau trei secunde cu o luare aminte ciudată; păru chiar că încearcă să atragă asupră-i atenţia hangiului; apoi, văzând că trăsăturile acestuia nu exprimau alt sentiment decât mirarea că nu primeşte un răspuns, socoti că e timpul să pună capăt uimirii şi spuse cu un accent italian, foarte pronunţat:

— Nu eşti dumneata domnul Caderousse?

— Da, domnule, glăsui hangiul mai mirat poate de întrebare decât fusese de tăcere, cu sunt; Gaspard Caderousse, la ordinele dumneavoastră.

— Gaspard Caderousse… Da, mi se pare că acesta e pronumele şi numele; locuiai cândva în Allées de Meilhan, nu-i aşa? La al patrulea?

— Adevărat.

— Şi te îndeletniceai acolo cu profesiunea de croitor?

— Da, dar treburile au mers prost; e aşa de cald în păcătoasa aceea de Marsilie, încât cred că în cele din urmă oamenii n-au să se mai îmbrace deloc. Dar, în legătură cu căldura: nu vreţi să vă răcoriţi, domnule abate?

— Ba da; dă-mi o sticlă din vinul cel mai bun şi vom relua conversaţia, dacă vrei, de acolo de unde o lăsăm.

— Cum vă face plăcere, domnule abate, spuse Caderousse.

Şi, pentru a nu pierde ocazia de a plasa una din ultimele sticle cu vin de Cahors care îi rămâneau, Caderousse se grăbi să ridice un chepeng tăiat chiar în podeaua camerei de la parter, ce servea totodată de sală şi de bucătărie.

Când, după cinci minute, reapăru, îl găsi pe abate pe un scăunel, cu cotul rezemat de o masă lungă, în timp ce Margottin, care părea a fi încheiat pace cu el, înţelegând că, împotriva obiceiului, ciudatul călător va lua ceva, întindea spre şoldul lui gâtul uscat şi ochii languroşi.

— Eşti singur? Îl întrebă abatele pe hangiu, în timp ce acesta punea dinaintea lui sticla şi un pahar.

— O, da, singur sau aproape, domnule abate; căci nevasta nu mă poate ajuta la nimic, deoarece biata Carconta este mereu bolnavă.

— A, eşti însurat? Spuse preotul cu anume interes, aruncând în juru-i o privire, ce părea că preţuieşte la slaba lui valoare mobilierul menajului sărac.

— Găsiţi că nu-s bogat, nu-i aşa, domnule abate? Spuse Caderousse oftând; ei, ce vreţi? Nu e de ajuns că cineva să fie om cumsecade pentru a-i merge bine.

Abatele fixă asupra lui o privire străpungătoare.

— Da, om cumsecade; pot să mă laud cu asta, domnule, spuse hangiul înfruntând privirea abatelui cu o mână pe piept şi clătinând din cap; iar în epoca noastră nu toată lumea poate să spună asta.

— Cu atât mai bine dacă meritul cu care te lauzi este adevărat, glăsui abatele; căci am credinţa fermă că, mai curând sau mai târziu, omul de treabă e răsplătit şi omul rău pedepsit.

— Meseria dumneavoastră este de a spune astfel, domnule abate; asta e meseria dumneavoastră, reluă Caderousse cu o expresie amară. La urma urmei, omul e liber să nu creadă vorbele dumneavoastră.

— Faci rău că vorbeşti astfel, domnule, spuse abatele, căci poate îţi voi da eu însumi, curând, o dovadă a afirmaţiilor mele.

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Caderousse cu uimire.

— Vreau să spun că, în primul rând, trebuie să mă asiguri dacă dumneata eşti cel pe care îl caut eu.

— Ce dovezi vreţi să vă dau?

— Ai cunoscut în 1814 sau 1815 un marinar cu numele de Dantès?

— Dantès? Da, desigur că l-am cunoscut pe bietul Edmond. Era chiar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, exclamă Caderousse, a cărui figură fu năpădită de o roşeaţă purpurie, în timp ce ochii limpezi şi siguri ai abatelui păreau că se dilatau pentru a-l învălui în întregime de cel interogat.

— Da, mi se pare că îl chema Edmond.

— Că îl chema Edmond, mititelul? E tot aşa de sigur cum este sigur că pe mine mă cheamă Gaspard Caderousse. Şi ce a devenit, domnule, bietul Edmond? Continuă hangiul; l-aţi cunoscut cumva? Mai trăieşte? E liber? E fericit?

— A murit prizonier, mai deznădăjduit şi mai jalnic decât ocnaşii care îşi târăsc ghiuleaua la ocna din Toulon.

O paloare mortală urmă, pe figura lui Caderousse, roşeţei care pusese la început stăpânire pe ea. Întoarse capul şi abatele îl văzu ştergându-şi o lacrimă cu un colţ al basmalei roşii de pe cap.

— Bietul băiat! Murmură Caderousse. Iată încă o dovadă despre ce vă spuneam, domnule abate, că Dumnezeu nu e bundecât cu oamenii răi. Ah, continuă Caderousse cu limbajul colorat al oamenilor de la sud, lumea merge din rău în mai rău; de ar cădea o dată din cer, două zile de-a rândul, pulbere şi un ceas foc, pentru ca totul să se isprăvească.

— Se pare că îl iubeşti din toată inima pe băiatul acesta, domnule, glăsui abatele.

— Da, mi-era foarte drag, spuse Caderousse, cu toate că îmi reproşez că o clipă i-am pizmuit norocul. De atunci însă, vă jur pe cuvântul meu, că i-am deplâns mult soarta nenorocită.

Se făcu o tăcere de o clipă în răstimpul căreia privirea fixă a abatelui nu încetă să cerceteze fizionomia mobilă a hangiului.

— L-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe bietul băiat? Continuă Caderousse.

— Am fost chemat la patul lui de moarte ca să-i dau ultimele ajutoare ale religiei, răspunse abatele.

— Şi de ce a murit? Întrebă Caderousse cu voce gâtuită.

— De ce se poate muri în închisoare, când ai treizeci de ani, dacă nu din cauza închisorii?

Caderousse îşi şterse sudoarea care îi curgea pe frunte.

— Ceea ce e ciudat în toate astea, urmă abatele, e că pe patul de moarte, jurând pe crucifixul al cărui picior îl săruta, Dantès m-a încredinţat că nu cunoştea adevărata cauză a captivităţii sale.

— E adevărat, e adevărat, murmură Caderousse; nu putea s-o ştie; nu, domnule abate, bietul copil nu minţea.

— Pe aceea m-a rugat să limpezesc nenorocirea pe care el n-a putut-o limpezi niciodată şi să-i reabilitez memoria, dacă ca a fost pângărită cumva.

Şi, devenind tot mai fixă, privirea abatelui devora expresia aproape sumbră care se ivi pe chipul lui Caderousse.

— Un englez bogat, continuă abatele, tovarăşul lui de nenorocire şi care a ieşit din închisoare la a doua Restauraţie, poseda un diamant de o mare valoare. Părăsind închisoarea, el a vrut să lase lui Dantès care, în timpul unei boli pe care o suferise l-a îngrijit ca un frate, o mărturie a recunoştinţei sale dăruindu-i diamantul. În loc să se servească de el pentru a-şi corupe temnicerii, care, de altminteri, puteau să-l ia şi pe urmă să-l trădeze, Dantès păstră diamantul pentru cazul când va ieşi din închisoare; căci, dacă ieşea din închisoare, existenţa lui era asigurată prin simpla vânzare a diamantului.

— Aşadar, era un diamant de mare valoare? Întrebă Caderousse cu ochi aprinşi.

— Totul e relativ, continuă abatele; de o mare valoare pentru Edmond, căci diamantul era preţuit la cincizeci de mii de franci.

— Cincizeci de mii de franci? Spuse Caderousse, în cazul acesta era cât o nucă.

— Nu tocmai, glăsui abatele; dar îţi vei da seama singur, căci îl am la mine.

Caderousse căută parcă sub veşmintele abatelui comoara despre care vorbea.

Abatele scoase din buzunar o cutiuţă neagră de piele, o deschise şi făcu să strălucească sub ochii uluiţi ai lui Caderousse scânteietoarea minune montată pe un inel admirabil.

— Şi asta valorează cincizeci de mii de franci?

— Fără montură, care şi ca preţuieşte ceva, spuse abatele.

Închise cutia şi băgă în buzunar diamantul care continua să strălucească în adâncul cugetului lui Caderousse.

— Dar cum de aveţi dumneavoastră diamantul, domnule abate? Întrebă Caderousse. Edmond v-a făcut moştenitorul lui?

— Nu, ci executorul lui testamentar.

„Aveam trei prieteni buni şi o logodnică, mi-a spus el: sunt sigur că toţi patru mă regretă amarnic; unul din aceşti buni prieteni se numea Caderousse.”

Caderousse se înfioră.

„Celălalt, continuă abatele fără să pară că observă emoţia lui Caderousse, celălalt se numea Danglars; al treilea.

— A adăugat el – deşi rivalul meu, mă iubea de asemeni.”

Un zâmbet diabolic lumină trăsăturile lui Caderousse, care făcu o mişcare pentru a-l întrerupe pe abate.

— Stai, spuse abatele, lasă-mă să sfârşesc şi, dacă ai vreo observaţie de făcut, ai s-o faci îndată.

„Celălalt, deşi rivalul meu, mă iubea şi el şi se numea Fernand: cât priveşte pe logodnica mea, numele ei era… Nu-mi mai aduc aminte numele logodnicei” spuse abatele.

— Mercédès, glăsui Caderousse.

— Da, da, aşa c, Mercédès, reluă abatele cu un oftat înăbuşit.

— Ei, şi? Întrebă Caderousse.

— Dă-mi o cană cu apă, spuse abatele.

Caderousse se grăbi să-l satisfacă.

Abatele umplu paharul şi bău câteva înghiţituri.

— Unde eram? Întrebă el punând paharul pe masă.

— Logodnica se numea Mercédès.

— Da, aşa e. „Vă veţi duce la Marsilia…” tot Dantès vorbeşte, înţelegi?

— Cum să nu.

„Veţi vinde diamantul, veţi face cinci părţi şi le veţi împărţi între aceşti buni prieteni, singurele fiinţe care m-au iubit pe pământ.”

— Cum cinci părţi? Glăsui Caderousse. Nu mi-aţi numit decât patru persoane.

— Pentru că, după câte mi s-a spus, a cincea a murit… A cincea era părintele lui Dantès.

— O, da, spuse Caderousse mişcat de simţămintele care se ciocneau într-însul. O, da, bietul om a murit.

— Am aflat de întâmplarea aceasta, la Marsilia, răspunse abatele, trudindu-se să pară indiferent, dar moartea s-a întâmplat de-aşa de multă vreme, încât n-am putut culege nici un amănunt. Ştii ceva despre sfârşitul bătrânului?

— Ei, cine ar putea să ştie mai bine decât mine? Spuse Caderousse. Locuiam uşă în uşa cu bătrânul. Vai, da, după abia un an de la dispariţia fiului său, biciul bătrân a închis ochii.

— Dar din ce cauză a murit?

— Medicii i-au numit boala… O gastroenterită mi se pare; cei care îl cunoşteau au spus că a murit de durere… Iar eu care aproape l-am văzut murind, spun că a murit…

Caderousse se opri.

— De ce a murit? Reluă cu încordare preotul.

— A murit de foame.

— De foame? Exclamă abatele sărind de pe scaun. Nici cele mai de rând animale nu mor de foame. Câinii care hoinăresc pe străzi găsesc o mână miloasă care le aruncă o bucată de pâine; şi un om, un creştin a murit de foame, printre alţi oameni, care îşi spun creştini ca şi el? Cu neputinţă! O, e cu neputinţă.

— Am spus ce am spus, glăsui Caderousse.

— Şi rău ai făcut, glăsui o voce pe scară; pentru ce te amesteci?

Bărbaţii se întoarseră şi văzură, printre şipcile balustradei, capul bolnăvicios al Carcontei; ea se târâse până acolo şi asculta conversaţia stând pe ultima treaptă, cu capul sprijinit pe genunchi.

— Pentru ce te amesteci tu, femeie? Spuse Caderousse. Domnul cere informaţii şi buna creştere mă obligă să i le dau.

— Da, dar prudenţa te obligă să i le refuzi. De unde ştii cu ce scop te pune să vorbeşti, nătărăule?

— Cu un scop foarte bun, doamnă, îţi garantez, spuse abatele. Soţul dumitale nu are de ce se teme, numai să răspundă cu sinceritate.

— Nu are de ce se teme? Oamenii încep prin făgăduieli frumoase, pe urmă se mulţumesc să spună că nu avem de ce ne teme; pe urmă ci pleacă fără să respecte nimic din ce au spus şi, într-o bună dimineaţă, nenorocirea cade peste sărac, fără să ştie de unde îi vine.

— Fii liniştită, bună femeie, nenorocirea nu vi se va trage de la mine, vă asigur.

Carconta mai mormăi câteva cuvinte care nu putură fi auzite, îşi lăsă din nou pe genunchi capul, o clipă ridicat şi continuă să dârdâie pradă frigurilor, lăsând libertate soţului să continue conversaţia, dar în aşa fel încât ea să nu piardă nici un cuvânt.

În vremea asta abatele băuse câteva înghiţituri de apă şi se liniştise.

— Aşadar, reluă el, bietul bătrân era atât de părăsit de toată lumea, încât a murit de o astfel de moarte?

— O, domnule, urmă Caderousse, nici catalana Mercédès, nici domnul Morrel nu l-au părăsit; dar bietul bătrân căpătase o antipatie profundă pentru Fernand, acela pe care Dantès vi l-a pus în rândul prietenilor săi, continuă Caderousse cu un zâmbet ironic.

— Şi nu era? Spuse abatele.

— Gaspard, Gaspard, murmură femeia din capul scării, ia seama la ce spui.

Caderousse făcu o mişcare de enervare şi, fără să acorde vreun răspuns celei care îl întrerupea:

— Poţi să fii prietenul omului a cărui femeie o răpeşti? Răspunse el abatelui. Dantès care era o inimă de aur îi numea prieteni pe toţi oamenii ăştia… Bietul Edmond! La drept vorbind, e mai bine că n-a ştiut nimic; i-ar fi fost prea greu să-i ierte în ceasul morţii… Şi, orice s-ar spune, continuă Caderousse, în limbajul său, care nu era lipsit de o poezie aspră, mi-este mai frică de blestemul morţilor decât de ura viilor.

— Nătărăule! Spuse Carconta.

— Ştii, va să zică, urmă abatele, ce a făcut Fernand în contra lui Dantès?

— Ba bine că nu!

— Atunci vorbeşte.

— Gaspard, fă ce vrei, eşti stăpân, spuse femeia; dar dacă m-ai crede, nu ai spune nimic.

— De data asta cred că ai dreptate, femeie, glăsui Caderousse.

— Prin urmare nu vrei să spui nimic? Urmă abatele.

— La ce bun? Spuse Caderousse. Dacă băiatul ar trăi şi ar veni la mine să-şi cunoască o dată pentru totdeauna prietenii şi duşmanii, nu zic ba, dar el e în pământ, după câte îmi spuneţi, aşa că nu mai poate să nutrească ură, nu mai poate să se răzbune. Să stingem totul.

— Vrei în cazul acesta, spuse abatele, să dăruiesc oamenilor pe care îi arăţi ca prieteni netrebnici şi prefăcuţi, o recompensă destinată fidelităţii?

— Adevărat, aveţi dreptate, spuse Caderousse. De altminteri, ce ar însemna pentru ei, acum, moştenirea bietului Edmond? O picătură de apă în mare.

— Unde mai pui că oamenii aceştia pot să te strivească cu o mişcare, spuse femeia.

— Cum adică? Au devenit bogaţi şi puternici?

— A, nu cunoaşteţi povestea lor?

— Nu, povesteşte-mi-o.

Caderousse păru că stă un moment pe gânduri.

— Ei, nu; ar fi o poveste prea lungă, spuse el.

— Eşti liber să taci, prietene, glăsui abatele, cu accentul celei mai profunde indiferenţe şi îţi respect scrupulele; de altminteri, fapta dumitale e fapta unui om cu adevărat bun: prin urmare să nu mai vorbim. Ce misiune aveam eu? O simplă formalitate. Am să vând prin urmare diamantul.

Şi scoase diamantul din buzunar, deschise cutia şi îl arătă ochilor uluiţi ai lui Caderousse.

— Ia vino, femeie, să vezi! Spuse acesta cu voce răguşită.

— Un diamant? Glăsui Carconta sculându-se şi coborând cu paşi destul de siguri scara; ce e cu diamantul?

— Nu auzi, femeie? Spuse Caderousse; un diamant pe care băiatul ni l-a dăruit: mai întâi părintelui său, celor trei prieteni, Fernand, Danglars şi eu şi logodnicei lui, Mercédès. Diamantul valorează cincizeci de mii de franci.

— Vai, ce frumoasă bijuterie! Spuse ea.

— În cazul ăsta, spuse Caderousse, a cincea parte din sumă ne aparţine nouă?

— Da, domnule, răspunse abatele, plus partea părintelui lui Dantès, pe care mă cred îndreptăţit s-o repartizez tuturor.

— De ce tuturor? Întrebă Carconta.

— Pentru că eraţi cei patru prieteni ai lui Edmond.

— Cei care trădează nu sunt prieteni, murmură înăbuşit, la rândul ei, femeia.

— Da, da, răspunse Caderousse, asta ziceam şi eu; e aproape o profanare, aproape un sacrilegiu să se răsplătească trădarea şi, poate crima.

— Dumneata ai vrut, reluă abatele cu linişte, băgând diamantul la loc în buzunarul sutanei; dă-mi acum adresa prietenilor lui Edmond ca să pot îndeplini ultima lui dorinţă.

Sudoarea curgea în stropi grei de pe fruntea lui Caderousse; îl văzu pe abate sculându-se, îndreptându-se spre uşă ca pentru a zvârli o privire calului şi înapoindu-se.

Caderousse şi femeia se priveau cu o expresie ce nu poate fi descrisă.

— Diamantul ne-ar reveni nouă în întregime, spuse Caderousse.

— Crezi? Răspunse femeia.

— Un om al bisericii nu poate să ne înşele.

— Fă cum vrei, glăsui femeia; eu nu mă amestec.

Şi se urca din nou pe scară, dârdâind; dinţii îi clănţăneau în ciuda căldurii arzătoare.

Pe ultima treaptă ea se opri o clipă.

— Gândeşte-te bine, Gaspard, spuse el.

— Sunt hotărât, declară Caderousse.

Carconta intră în camera ei, oftând; se auzi podeaua trosnind sub paşii ei, până când ajunse la jilţul unde căzu greoaie.

— Ce ai hotărât? Întrebă abatele.

— Să vă spun totul, răspunse el.

— Cred că e lucrul cel mai bun pe care îl ai de făcut, glăsui preotul; nu pentru că ţin să ştiu lucrurile pe care ai vrea să mi le ascunzi; dar, dacă poţi să-mi ajuţi să împart moştenirea după dorinţa testatorului ar fi mai bine.

— Nădăjduiesc şi eu, răspunse Caderousse cu obrajii învăpăiaţi de roşeaţa nădejdii şi a lăcomiei.

— Te ascult, spuse abatele.

— Staţi, reluă Caderousse, s-ar putea să ne întrerupă cineva în momentul cel mai interesant şi ar fi neplăcut; de altminteri, nu e nevoie să ştie cineva că aţi venit aici.

Se duse la uşa hanului şi o închise punând de-a curmezişul ei, pentru mai multă prevedere, drugul de noapte.

Între timp abatele îşi alese locul, ca să asculte în voie; se aşezase într-un ungher, pentru a rămâne în umbră, în timp ce lumina va cădea din plin pe figura interlocutorului. Cu capul aplecat, cu mâinile împreunate sau, mai bine zis, crispate, se pregătea să asculte cu toată luarea aminte.

Caderousse apropie un scaun şi se aşeză în faţa lui.

— Ţine seama că eu nu te împing la nimic, rosti glasul tremurând al Carcontei, ca şi cum ea ar fi putut să vadă prin podea scena ce se pregătea.

— Bine, bine, să nu mai vorbim, spuse Caderousse; iau asupra mea totul.

Şi începu.

Capitolul XXVII Istorisirea

— Mai întâi, domnule, spuse Caderousse, vă rog să-mi făgăduiţi un lucru.

— Care? Întrebă abatele.

— Ca niciodată, dacă vă folosiţi de amănuntele pe care vi le dau, să nu se afle că ele vin de la mine, căci, cei despre care vă vorbesc sunt bogaţi şi puternici şi, dacă m-ar atinge numai cu vârful degetului, m-ar zdrobi ca pe un pahar.

— Fii liniştit, prietene, spuse abatele. Eu sunt preot şi spovedaniile mor în pieptul meu; aminteşte-ţi că noi n-avem alt scop decât să îndeplinim cu vrednicie ultima dorinţă a prietenului nostru. Vorbeşte deci, fără părtinire şi fără ură; spune adevărul, numai adevărul; eu nu cunosc şi, probabil, n-am să cunosc niciodată persoanele despre care îmi vei vorbi; de altminteri sunt italian, nu francez; aparţin lui Dumnezeu şi nu oamenilor şi voi reintra în mănăstirea mea din care n-am ieşit decât pentru a îndeplini ultima dorinţă a unui muribund.

Categorica făgăduială păru că i-a dat lui Caderousse oarecare siguranţă.

— În cazul acesta, spuse Caderousse, vreau, ba – mai mult decât atât – sunt dator să lămuresc asupra unor prietenii pe care bietul Edmond le credea sincere şi devotate.

— Şi începem cu părintele lui, te rog, spuse abatele. Edmond mi-a vorbit mult de bătrânul acesta pentru care avea o dragoste adâncă.

— Povestea e tristă, domnule, spuse Caderousse, clătinând din cap; cunoaşteţi, de bună seamă, începuturile.

— Da, răspunse abatele; Edmond mi-a povestit întâmplările în momentul, când a fost arestat într-o cârciumioară de lângă Marsilia.

— La „Réserve”. O, da, parcă văd scena de acolo.

— Nu era chiar la ospăţul lui de logodnă?

— Da şi ospăţul care începuse cu voioşie a avut un sfârşit trist: un comisar de poliţie, însoţit de patru soldaţi a intrat şi Dantès a fost arestat.

— Aci se opreşte ceea. Ce ştiu şi eu, domnule, glăsui preotul; Dantès nu ştia altceva decât ceea ce era în strânsă legătură cu el, că n-a mai văzut pe niciuna dintre cele cinci fiinţe despre care ţi-am pomenit şi nici n-a mai auzit de ele.

— Uite. După arestarea lui Dantès, domnul Morrel a alergat să se informeze: informaţiile au fost triste. Bătrânul s-a întors singur acasă, şi-a scos haina de nuntă plângând, s-a plimbat toată ziua prin cameră, iar seara nu s-a culcat deloc, căci eu locuiam dedesubtul lui şi l-am auzit toată noaptea umblând; trebuie să spun că n-am dormit nici eu, căci durerea bietului părinte mă mâhnea mult şi fiecare pas al lui îmi măcina inima, ca şi cum ar fi călcat pe pieptul meu.

A doua zi Mercédès a venit la Marsilia să implore protecţia domnului Villefort: n-a căpătat nimic; dar tot atunci ea s-a dus la bătrân. Când l-a văzut aşa de posomorât şi de abătut, căci el petrecuse noaptea fără să se culce şi nu mâncase nimic din ajun, a vrut să-l ia cu dânsa, dar bătrânul nu a primit.

„Nu, spuse el, nu voi părăsi casa, căci bietul meu copil mă iubeşte în primul rând pe mine şi, dacă iese din închisoare, la mine va alerga mai întâi. Ce ar spune el dacă eu n-aş fi aici să-l aştept?”

Ascultam toate astea de la fereastră, căci aş fi vrut că Mercédès să-l înduplece pe bătrân s-o urmeze: paşii care răsunau în fiecare zi pe capul meu, nu-mi lăsau o clipă de odihnă.

— Dar dumneata nu urcai la bătrân să-l mângâi? Întrebă preotul.

— O, domnule, răspunse Caderousse, nu-i poţi consola decât pe cei care vor să fie consolaţi şi el nu voia: de altminteri, nu ştiu de ce, dar mi se părea că îi este silă să mă vadă. Cu toate acestea, într-o noapte, când l-am auzit suspinând, nu m-am mai putut stăpâni şi am urcat; dar, ajungând la uşă, el nu mai suspina, se ruga. N-aş putea să vă repet, domnule, cuvintele elocvente şi implorările jalnice rostite de el; erau mai mult decât pietate, erau mai mult decât durere; de aceea eu, care nu sunt bigot şi nu-i sufăr pe iezuiţi, mi-am spus atunci: Este un noroc că sunt singur şi că bunul Dumnezeu nu mi-a dat copii, căci, dacă aş fi părinte şi aş simţi o durere ca a bietului bătrân, neputând să găsesc în memorie sau inimă tot ce el spunea lui Dumnezeu, m-aş arunca de-a dreptul în mare, ca să nu mă mai chinuiesc.

— Bietul părinte! Murmură preotul.

— Din zi în zi el trăia mai singur şi mai izolat; deseori domnul Morrel şi Mercédès veneau să-l vadă; însă uşa lui era încuiată; şi, deşi eram sigur că se afla acasă, nu răspundea. Într-o zi, când împotriva obiceiului a primito pe Mercédès şi când biata copilă, disperată ca însăşi, încerca să-l întărească: „Crede-mă, fiica mea, îi spuse el, e mort; şi, în loc să-l aşteptăm noi, ne aşteaptă el; sunt fericit, eu care sunt cel mai bătrân şi care deci am să-l văd cel dintâi.”

Oricât de. Bine ne-ar face, vedeţi dumneavoastră, încetăm curând să vedem lumea care ne întristează; bătrânul Dantès rămase în cele din urmă cu totul singur; nu mai vedeam urcând din când în când la el decât oameni necunoscuţi, care coborau cu câte un pachet; am înţeles atunci ce era cu pachetele astea: vindea puţin câte puţin ce avea, ca să trăiască. În sfârşit, bătrânul ajunse la ananghie; datora trei trimestre; fu ameninţat cu darea afară; el ceru un răgaz de opt zile şi i se acordară. Cunosc amănuntul deoarece proprietarul, ieşind de la el, a intrat la mine.

În primele trei zile l-am auzit umblând ca de obicei: dar, în a patra, nu mai auzii nimic. Mă încumetai să urc: uşa era închisă; însă, prin broasca uşii îl zării aşa de galben şi de frânt încât, dându-mi seama că e bolnav, l-am înştiinţat pe domnul Morrel şi am alergat la Mercédès. S-au grăbit să vină. Domnul Morrel a adus un medic; medicul a constatat o gastroenterită şi a ordonat dietă. Eram de faţă, domnule şi n-am să uit niciodată zâmbetul bătrânului auzind reţeta.

Din momentul acela şi-a deschis uşa: avea o scuză ca să nu mai mănânce; medicul ordonase dietă.

Abatele scoase un geamăt.

— Povestea vă interesează, nu-i aşa, domnule? Spuse Caderousse.

— Da, răspunse abatele; e înduioşătoare.

— Mercédès reveni; îl găsi aşa de schimbat, încât, ca şi prima dată, vru să-l transporte la ea. Aceasta era şi părerea domnului Morrel, care voia să-l ridice cu sila; dar bătrânul strigă atâta încât lor li se făcu frică. Mercédès rămase la căpătâiul patului. Domnul Morrel se depărtă, făcând semn catalanei că lasă o pungă pe cămin. Dar, înarmat cu reţeta medicului, bătrânul nu voi să ia nimic. În sfârşit, după două zile de deznădejde şi nemâncare, bătrânul îşi dădu sufletul, blestemându-i pe cei care îi pricinuiseră nenorocirea şi spunându-i lui Mercédès: „Dacă îl mai vezi pe Edmond al meu spune-i că mor binecuvântându-l.”

Abatele se ridică, făcu două ocoluri prin cameră ducând o mână înfiorată la gâtlejul uscat.

— Şi crezi că a murit…

— De foame… Domnule, de foame! Spuse Caderousse. E tot aşa de a-devărat ce spun cum e adevărat că noi doi ne găsim aici.

Cu o mână convulsivă, abatele apucă paharul cu apă, pe jumătate încă plin, îl goli dintr-o înghiţitură şi se aşeză din nou, cu ochii înroşiţi şi cu obrajii palizi.

— Mărturiseşte că e o mare nenorocire! Spuse el cu voce răguşită.

— Cu atât mai mare, domnule, cu cât Dumnezeu nu are nici un amestec şi cu cât numai oamenii sunt de vină.

— Să trecem la oamenii aceştia, glăsui abatele; dar gândeşte-te, continuă el cu ton aproape ameninţător, că te-ai obligat să-mi spui totul: care sunt oamenii ce l-au făcut pe fiu să moară de disperare şi pe părinte de foame?

— Doi oameni care îl pizmuiau, domnule, unul din dragoste, altul din ambiţie: Fernand şi Danglars.

— Şi cum s-a manifestat invidia lor?

— L-au denunţat pe Edmond ca agent bonapartist.

— Dar care dintre amândoi l-a denunţat? Care dintre amândoi a fost vinovatul adevărat?

— Amândoi, domnule; unul a scris scrisoarea, altul a pus-o la poştă.

— Şi unde a fost scrisă scrisoarea?

— Chiar la „Réserve”, în ajunul nunţii.

— Bine, bine, murmură abatele. Oh, Faria, Faria, cât de mult cunoşteai tu oamenii şi lucrurile!

— Ce-aţi spus, domnule? Întrebă Caderousse.

— Nimic, reluă preotul; continuă.

— Danglars a scris denunţul cu mâna stângă, pentru ca scrisul să nu fie recunoscut şi Fernand l-a expediat.

— Dar, exclamă abatele deodată, erai şi dumneata acolo!

— Eu? Glăsui Caderousse uimit; cine v-a spus?

Abatele văzu că mersese prea departe.

— Nimeni, spuse el, dar dacă eşti aşa de bine informat asupra tuturor amănuntelor, era nevoie să fii şi dumneata de faţă.

— E drept, glăsui Caderousse cu voce înăbuşită, eram şi eu.

— Şi nu te-ai împotrivit ticăloşiei? Spuse abatele. În cazul acesta eşti complicele lor.

— Domnule, spuse Caderousse, mi-au dat să beau până când aproape îmi pierdusem mintea. Nu mai vedeam decât ca printr-o ceaţă; spusei tot ce poate să spună un om în starea asta; ei mi-au răspuns, însă, că au vrut să facă o glumă şi că gluma nu va avea urmări.

— A doua zi, domnule, a doua zi ai văzut bine că avea; cu toate acestea n-ai spus nimic; erai, totuşi, de faţă când a fost arestat.

— Da, domnule, eram şi am vrut să vorbesc, am vrut să spun totul, dar Danglars m-a ţinut.

„Şi dacă e vinovat cumva, mi-a spus el, dacă într-adevăr a poposit pe insula Elba, dacă într-adevăr este însărcinat cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris, dacă scrisoarea se găseşte la el – cei care l-au sprijinit au să fie socotiţi complicii lui”.

Mărturisesc că mi-a fost frică de politică, aşa cum ea se făcea pe atunci; am tăcut; recunosc, a fost o laşitate, dar nu o crimă.

— Înţeleg, ai închis ochii, atâta tot.

— Da, domnule, răspunse Caderousse şi asta e căinţa mea zi şi noapte. Vă jur că îi cer deseori iertare lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât fapta aceasta, singura pe care am să mi-o reproşez în toată viaţa mea, este desigur pricina necazurilor mele. Ispăşesc o clipă de egoism; de aceea îi spun totdeauna Carcontei când se plânge: „Taci, nevastă, aşa vrea Dumnezeu”.

Şi Caderousse coborî capul, cu toate semnele unei adevărate căinţe.

— Bine, domnule, spuse abatele, ai vorbit cu sinceritate; când cineva se învinuieşte astfel, merită iertarea.

— Din nefericire, spuse Caderousse, Edmond a murit şi nu m-a iertat.

— Nu ştia, spuse abatele.

— Dar poate că acum ştie, declară Caderousse, se zice că morţii ştiu totul.

O clipă de tăcere: abatele se sculase şi se plimba îngândurat; se înapoie la locul său şi se aşeză.

— Mi-ai pomenit în două-trei rânduri de un anume domn Morrel, spuse el. Cine era omul acesta?

— Era armatorul „Faraonului”, patronul lui Dantès.

— Şi ce rol a jucat omul acesta în trista afacere? Întrebă abatele.

— Rolul unui om cinstit, curajos şi întristat, domnule. De douăzeci de ori el a intervenit pentru Edmond; când împăratul s-a înapoiat, el a scris, s-a rugat, a ameninţat într-atât încât, sub a doua Restauraţie, a fost persecutat foarte mult ca bonapartist. În zece rânduri, precum v-am spus, venise la bătrânul Dantès să-l ia cu el, iar în ajunul, sau cu două zile înainte de moartea lui, v-am mai spus, lăsase pe cămin o pungă cu care s-au plătit datoriile bătrânului şi s-a făcu faţă înmormântării, aşa că bietul bătrân a putut cel puţin să moară, precum trăise, fără să pricinuiască necaz cuiva. Punga o am eu încă, o pungă mare de reţea roşie.

— Şi, întrebă abatele, mai trăieşte domnul Morrel?

— Da, spuse Caderousse.

— În cazul acesta, continuă abatele, desigur că el e un om binecuvântat de Dumnezeu, bogat… Fericit…

Caderousse zâmbi amar.

— Da, fericit ca mine, spuse el.

— Domnul Morrel este cumva nenorocit? Exclamă abatele.

— Suferă mizeria şi, mai mult decât atât, dezonoarea.

— Cum aşa?

— Da, reluă Caderousse, cum vă spun, după douăzeci şi cinci de ani de muncă, după ce a dobândit cel mai onorabil loc în comerţul Marsiliei, domnul Morrel este ruinat complet. A pierdut cinci vase în doi ani, a dat trei falimente năprasnice şi nu mai are speranţa decât în „Faraonul” pe care îl comanda bietul Dantès şi care urmează să se înapoieze din Indii cu o încărcătură de cârmâz şi de indigo. Dacă se îneacă şi vasul acesta, este pierdut.

— Şi, spuse abatele, are nevastă, copii, nenorocitul?

— Da, are o nevastă, care se poartă ca o sfântă, are o fată, ce urma să se mărite cu un bărbat pe care-l iubea, dar pe care familia nu-l mai lasă să se însoare cu o fată ruinată; are, în sfârşit, un fiu locotenent în armată; înţelegeţi însă bine că toate acestea îi sporesc durerea bietului om, în loc s-o uşureze. Dacă ar fi singur, şi-ar zbura creierii şi ar scăpa.

— E groaznic! Murmură preotul.

— Iată cum răsplăteşte Dumnezeu virtutea, spuse Caderousse. Uite, cu care nu am făcut niciodată o faptă rea, afară de aceea pe care v-am povestito, sunt în mizerie. După ce o să-mi văd nevasta murind de friguri, fără să pot face ceva pentru ea, am să mor de foame, cum a murit bătrânul Dantès, în timp ce Fernand şi Danglars se scaldă în aur.

— Dar cum?

— Pentru că lor totul le-a mers din plin, în timp ce oamenilor cumsecade le merge rău.

— Ce a devenit Danglars, cel mai vinovat – nu-i aşa?

— Instigatorul?

— Ce a devenit? A părăsit Marsilia. A intrat, pe baza recomandaţiei domnului Morrel care nu-i cunoştea crima, funcţionar la un bancher spaniol; în epoca războiului Spaniei, el a intrat cu o parte în furniturile armatei franceze şi a făcut avere; atunci, cu primii bani, a jucat, şi-a întreit şi şi-a împătrit capitalurile şi, rămânând văduv după fiica bancherului său, s-a însurat pe urmă cu o văduvă, doamna de Nargonne, fiica domnului Servieux, şambelanul actualului rege, care se bucură de cea mai mare trecere. Devenind milionar, a fost făcut baron, astfel că el e acum baronul Danglars, are un palat în strada Mont-Blanc, zece cai în grajduri, şase lachei în anticameră şi nu mai ştiu câte milioane în casa de fier.

— Aha! Făcu abatele cu accent ciudat; şi este fericit?

— Fericit? Cine ar putea să spună? Nenorocirea sau fericirea sunt taina zidurilor; zidurile au urechi, dar n-au limbă; dacă poţi fi fericit cu o avere mare, atunci Danglars e fericit.

— Şi Fernand?

— Cu Fernand s-a întâmplat altceva.

— Dar cum de a putut face avere un biet pescar catalan, fără mijloace, fără educaţie? Mărturisesc că nu înţeleg.

— Se întâmplă şi asta pe lume; de bună seamă că, în viaţa lui, e o taină pe care nu o cunoaşte nimeni.

— Dar, în sfârşit, pe ce trepte vizibile a urcat el la averea asta sau la poziţia înaltă pe care o ocupă?

— La amândouă, domnule, la amândouă; are şi avere şi situaţie.

— Dumneata îmi spui o poveste.

— S-ar părea că e poveste, dar ascultaţi şi veţi pricepe. Cu câteva zile înainte de întoarcerea împăratului, Fernand fusese amânat de la recrutare. Bourbonii îl lăsară în pace la Catalani, dar Napoleon reveni, o încorporare extraordinară fu decretată şi Fernand fu nevoit să plece. Plecai şi eu; dar, pentru că eram mai bătrân decât Fernand şi pentru că mă încurcasem cu biata mea femeie, am fost trimis numai pe coastă.

Fernand a fost înregimentat în trupele active, a ajuns la frontieră cu regimentul şi a luat parte la bătălia lui Ligny.

În noaptea ce urmă bătăliei, el era de planton la uşa generalului care avea legături secrete cu duşmanul. În noaptea aceea generalul urma să se întâlnească cu englezii. Îi propuse lui Fernand să-l însoţească; Fernand primi, părăsi postul şi îl urmă pe general.

Fapta care l-ar fi târât pe Fernand în faţa unui consiliu de război, dacă Napoleon rămânea pe tron, îi servi de recomandaţie pe lângă Bourboni. Reveni în Franţa cu epoletul de sublocotenent; şi, deoarece protecţia generalului, care se bucura de înaltă trecere, nu l-a părăsit, el era căpitan în 1823, cu prilejul războiului din Spania, adică în momentul când Danglars începea primele afaceri. Fernand era spaniol, aşa că a fost trimis la Madrid să-şi dea seama de spiritul compatrioţilor săi; îl întâlni pe Danglars, intră cu el în vorbă, făgădui generalului un sprijin printre regaliştii din capitală şi din provincii, primi făgăduieli, luă la rândul său angajamente, îşi călăuzi regimentul pe drumurile cunoscute numai de el, prin strâmtori păzite de regalişti şi, în sfârşit, aduse în această scurtă campanie atât de mari servicii încât, după luarea Trocaderului, fu numit colonel şi căpătă crucea de ofiţer al Legiunii de Onoare, cu titlul de conte.

— Destin! Destin! Murmură abatele.

— Da, dar ascultaţi: n-am isprăvit. După terminarea războiului din Spania, cariera lui Fernand era primejduită de pacea îndelungată care făgăduia să domnească în Europa. Numai Grecia se răzvrătise împotriva Turciei şi începuse războiul pentru independenţă; toţi ochii erau îndreptaţi spre Atena: era la modă ca grecii să fie deplânşi şi sprijiniţi. Fără să-i ocrotească făţiş, după cum ştiţi, guvernul francez tolera migraţiile parţiale. Fernand ceru şi căpătă permisiune de a se duce să servească în Grecia, rămânând totuşi înscris în controalele armatei.

După câtva timp se află că contele de Morcerf – acesta era numele lui – intrase în serviciul lui Ali-Paşa, cu gradul de general inspector.

Ali-Paşa fu ucis, precum ştiţi; dar, înainte de a muri, el răsplăti serviciile lui Fernand lăsându-i o sumă însemnată, cu care Fernand se înapoie în Franţa, unde îi fu confirmat gradul de locotenent-general.

— Aşa că astăzi?… Întrebă abatele.

— Aşa că astăzi, urmă Caderousse, el posedă un palat minunat la Paris în strada Helder nr. 27.

Abatele deschise gura, stătu un moment ca un om ce ezită, dar făcând o sforţare:

— Şi Mercédès? Glăsui el; mi s-a spus că ea a dispărut.

— Da, a dispărut, spuse Caderousse, aşa cum dispare soarele ca să răsară a doua zi mai strălucitor.

— A făcut şi ea situaţie? Întrebă abatele cu un zâmbet ironic.

— Mercédès e în momentul acesta una dintre cele mai mari doamne din Paris, spuse Caderousse.

— Continuă, glăsui abatele. Mi se pare că ascult istorisirea unui vis. Dar am văzut eu însumi lucruri aşa de extraordinare, încât cele pe care mi le spui mă miră mai puţin.

— Mercédès a fost la început deznădăjduită de lovitura care i-l răpea pe Edmond. V-am vorbit de stăruinţele ei pentru părintele lui Dantès. În toiul deznădejdii a lovit-o o nouă durere: plecarea lui Fernand, a cărui crimă ca n-o cunoştea şi pe care îl privea ca pe fratele ei.

Fernand plecă, Mercédès rămase singură.

Se scurseră pentru ea trei luni de lacrimi: nici o veste de la Edmond, nici o veste de la Fernand; nimic în faţa ochilor, decât un bătrân care se stingea de disperare.

Într-o seară, după ce stătuse toată ziua, cum avea obiceiul, la răspântia celor două drumuri care merg de la Marsilia la Catalani, se înapoie acasă mai abătută decât până atunci: nici iubitul, nici prietenul nu veneau pe unul sau pe altul din drumuri şi nu avea veşti nici de la unul, nici de la celălalt.

I se păru deodată că aude un pas cunoscut: se întoarse cu nelinişte, poarta se deschise şi îl văzu pe Fernand în uniforma de sublocotenent.

El nu însemna o parte din ceea ce ea plângea, ci o parte din viaţa ei trecută.

Mercédès apucă mâinile lui Fernand cu o pornire pe care acesta o luă drept dragoste şi care nu era decât bucuria de a nu mai fi singură pe lume şi de a revedea, în sfârşit, un prieten după lungile ore ale tristeţii singuratice. Şi apoi, se cuvine să spun: Fernand nu fusese niciodată duşmănit; el nu era iubit, atâta tot; altul ocupa întreaga inimă a fetei şi acest altul era absent… Dispărut… Poate mort. La gândul acesta, Mercédès izbucnea în plâns şi îşi frângea mâinile de durere; dar gândul pe care îl respingea altă dată, când îi era strecurat de altcineva, îi revenea acum singur în minte; de altfel, la rândul său, bătrânul Dantès Îi spunea întruna: „Edmond al nostru a murit căci, dacă n-ar fi mort, s-ar înapoia”.

Bătrânul muri, precum v-am spus: poate că, dacă trăia, Mercédès n-ar fi devenit niciodată nevasta altuia; căci el ar fi mustrat-o pentru necredinţa ei. Fernand îşi dădu seama. Când află de moartea bătrânului, reveni. De data aceasta era locotenent. La prima călătorie nu-i spusese fetei nici un cuvânt de dragoste; la a doua îi reaminti că o iubea.

Mercédès îi ceru încă şase luni ca să-l aştepte şi să-l plângă pe Edmond.

— La drept vorbind, spuse abatele cu un zâmbet amar, asta făcea optsprezece luni în total. Ce ar putea să ceară mai mult iubitul cel mai adorat?

Murmură apoi cuvintele poetului englez: Frailty, thy name is woman {11}!

— Peste şase luni, reluă Caderousse, nunta avu loc la biserica Accoules.

— Biserica unde ea urma să se mărite cu Edmond, murmură preotul, numai logodnicul era schimbat, atâta tot.

— Mercédès se căsători deci, continuă Caderousse, dar, cu toate că în ochii tuturora ea păru liniştită, i-a lipsit puţin să leşine când a trecut pe dinaintea „Réservei”, unde, cu un an şi jumătate înainte, fusese oficiată logodna ei cu cel pe care ar fi văzut că-l iubea încă dacă ar fi îndrăznit să privească în tainiţa inimii.

Fernand, mai fericit, dar nu mai liniştit, căci eu l-am văzut în epoca aceea şi se temea întruna de întoarcerea lui Edmond, Fernand, aşadar, avu grijă să-şi ia îndată nevasta şi să se exileze; erau în acelaşi timp prea multe pericole şi amintiri la Catalani.

La opt zile după nuntă, plecară.

— Şi ai mai văzut-o pe Mercédès? Întrebă preotul.

— Da, în momentul războiului din Spania, la Perpignan, unde Fernand o lăsase, ea făcea atunci educaţia fiului ei.

Abatele tresări.

— A fiului ei? Spuse el.

— Da, răspunse Caderousse, a micului Albert.

— Dar ca să-şi instruiască fiul, continuă abatele, a primit şi ea o educaţie. Mi se pare că l-am auzit pe Edmond spunând că ca era fiica unui simplu pescar, frumoasă dar incultă.

— O, spuse Caderousse, el îşi cunoştea aşa de puţin logodnica! Domnule, Mercédès ar fi putut să devină regină, în cazul când coroana ar fi trebuit să se pună numai pe capetele cele mai frumoase şi mai inteligente. Averea ei sporea şi ca sporea dimpreună cu averea. Învăţa desenul, învăţa muzica, învăţa toate. De altminteri cred, între noi fie zis, că ea nu făcea toate acestea decât pentru a se distra, pentru a uita şi că nu-şi băga atâtea lucruri în cap, decât ca să combată ce avea în inimă. Dar acum se cuvine să spunem totul, continuă Caderousse; averea şi onorurile au mângâiat-o, desigur. E bogată, e contesă şi cu toate acestea…

Caderousse se opri.

— Cu toate acestea, ce? Întrebă abatele.

— Cu toate acestea sunt sigur că nu e fericită, spuse Caderousse.

— Şi ce te face să crezi?

— Să vedeţi: când m-am simţit prea nenorocit, am cugetat că vechii mei prieteni au să mă ajute. M-am dus la Danglars, dar nici nu m-a primit. Am fost la Fernand, care mi-a trimis o sută de franci prin valetul său.

— În cazul acesta nu i-ai văzut nici pe unul, nici pe altul?

— Nu, dar doamna de Morcerf m-a văzut.

— Cum?

— Când am ieşit, o pungă a căzut la picioarele mele, conţinea 25 de ludovici; am ridicat repede capul şi am văzut-o pe Mercédès, care trăgea perdeaua.

— Şi domnul de Villefort? Întrebă abatele.

— O, el nu fusese prietenul meu, pe el nu-l cunoşteam, nu aveam ce-i cere.

— Dar nu ştii ce a devenit el şi partea pe care a avut-o în nenorocirea lui Edmond?

— Nu, ştiu numai că, la câtva timp după ce l-a arestat, el s-a însurat cu domnişoara de Saint-Méran şi a părăsit Marsilia curând. Fără îndoială că norocul îi va fi zâmbit ca şi celorlalţi, fără îndoială că e bogat ca Danglars şi stimat ca Fernand; vedeţi, eu singur am rămas sărac, amărât şi uitat de Dumnezeu.

— Te înşeli, prietene, spuse abatele: Dumnezeu poate să pară uneori ca uită când dreptatea lui se odihneşte, dar vine totdeauna un moment când îşi aduce aminte şi dovada – uite-o.

Abatele scoase diamantul din buzunar şi dându-l lui Caderousse:

— Uite, prietene, îi spuse el, ia diamantul acesta, căci e al dumitale.

— Cum numai al meu? Exclamă Caderousse. O, domnule, nu vă bateţi joc de mine?

— Diamantul urma să fie împărţit între prietenii săi. Edmond nu avea decât un singur prieten, astfel că împărţirea devine de prisos. Ia diamantul şi vinde-l, îţi repet, valorează cincizeci de mii de franci şi nădăjduiesc că suma va putea să te scoată din mizerie.

— Domnule, spuse Caderousse, întinzând cu sfială o mână şi ştergând cu cealaltă sudoarea care-i brobonea fruntea; domnule, nu faceţi o glumă din fericirea sau din deznădejdea unui om!

— Eu ştiu ce e fericirea şi ce e deznădejdea şi nu m-aş juca niciodată cu sentimentele. Ia-l deci, dar în schimb…

Caderousse care atingea diamantul, îşi trase mâna.

Abatele zâmbi.

— În schimb, continuă el, dă-mi punga de mătase roşie pe care domnul Morrel o lăsase pe căminul bătrânului Dantès şi care – mi-ai spus – e încă în posesia dumitale.

Din ce în ce mai uimit, Caderousse se îndreptă spre un dulap mare de stejar, îl deschise şi dădu abatelui o pungă lungă de mătase roşie învechită, în jurul căreia lunecau două verigi de metal poleite cândva.

Abatele o luă şi, în locul ei, dădu lui Caderousse diamantul.

— O, domnule, sunteţi un om al lui Dumnezeu! Exclamă Caderousse; căci nimeni nu ştia că Edmond v-a dat diamantul şi aţi fi putut să-l păstraţi.

„Bine, îşi spuse încet abatele, tu ai fi făcut-o, pare-se…”

Abatele se sculă, îşi luă pălăria şi mănuşile.

— Nu-i aşa, spuse el, că tot ce mi-ai spus este adevărat şi că pot să dau toată crezarea cuvintelor dumitale?

— Priviţi, domnule abate, spuse Caderousse; în ungherul peretelui e un Crist de lemn sfânt; pe scrin e evanghelia nevestei mele; deschideţi cartea şi vă voi jura pe ea cu mâna întinsă spre Crist, vă voi jura pe mântuirea sufletului meu, pe cuvântul meu de creştin că v-am spus toate lucrurile aşa cum s-au petrecut ele şi cum îngerul oamenilor le va spune la urechea lui Dumnezeu în ziua judecăţii din urmă.

— Bine, spuse abatele, convins de accentul cu care Caderousse rostea adevărul, bine; îţi doresc ca banii să-ţi fie de folos. Adio, eu mă duc departe de oamenii care îşi fac atâta rău unii altora.

Şi, descotorosindu-se cu trudă de entuziastele porniri ale lui Caderousse, abatele ridică singur drugul de la uşă, ieşi, urcă pe cal, îl salută încă o dată pe hangiu, care se pierdea în cuvinte zgomotoase de despărţire şi plecă urmând direcţia pe care venise.

Când Caderousse întoarse capul, o văzu dinapoia lui pe Carconta, mai palidă şi mai tremurătoare decât oricând.

— Este adevărat ce-am auzit? Întrebă ea.

— Cum? Că ne-a dat diamantul numai nouă? Spuse Caderousse aproape nebun de bucurie.

— Da.

— Nimic, mai adevărat, căci uite-l.

Femeia îl privi o clipă; apoi, cu glas înăbuşit:

— Şi dacă o fi fals? Glăsui ea.

Caderousse se îngălbeni şi se clătină.

— Fals? Murmură el, fals? De ce mi-ar fi dat un diamant fals?

— Ca să afle secretul tău fără să-l plătească, nătărăule.

Caderousse rămase o clipă ameţit sub povara presupunerii.

— O, spuse el după o clipă, luându-şi pălăria pe care o puse peste basmaua roşie înnodată în jurul capului; vom vedea în curând.

— Şi cum?

— La Beaucaire este târg; sunt acolo bijutieri din Paris; mă duc să li-l arăt. Tu păzeşte casa, nevastă, peste două ceasuri mă înapoiez.

Şi Caderousse se năpusti din casă, pornind în goană pe drumul opus celui pe care apucase necunoscutul.

„Cincizeci de mii de franci! Murmură Carconta când rămase singură. Sunt bani… Dar nu sunt o avere.”

Capitolul XXVIII Registrele închisorilor.

În ziua următoare aceleia când, pe drumul Bellegarde-Beaucaire, se petrecuse scena pe care am descris-o, un bărbat între treizeci, treizeci şi doi de ani, îmbrăcat cu un frac albastru, cu pantaloni de nankin şi cu vestă albă, având totodată şi accentul britanic, se prezentă primarului de Marsilia.

— Domnule, îi spuse el, sunt primul funcţionar al casei Thomson şi French din Roma. Suntem de zece ani în relaţii cu casa Morrel şi fiul din Marsilia. Avem aproape o sută de mii de franci angajaţi în aceste relaţii şi suntem oarecum neliniştiţi, deoarece se spune că firma e ameninţată cu ruina: sosesc, prin urmare, direct de la Roma pentru a vă cere informaţii asupra casei.

— Domnule, răspunse primarul, ştiu într-adevăr, că de patru sau cinci ani, nenorocirea parc a-l urmări pe domnul Morrel; a pierdut, rând pe rând, patru sau cinci vapoare, a dat trei sau patru falimente; dar, deşi eu însumi sunt creditorul său cu zece mii de franci, nu vă pot da nici o lămurire asupra situaţiei sale. Întrebaţi-mă ca primar ce gândesc despre domnul Morrel şi vă voi răspunde că e un om corect până la rigiditate şi că, până în prezent, a făcut faţă tuturor angajamentelor sale, cu perfectă exactitate. Iată ce vă pot spune, domnule: dacă vreţi să aflaţi mai mult, adresaţi-vă domnului de Boville, inspectorul închisorilor, care stă în strada de Noailles, numărul 15; mi se pare că el are două sute de mii de franci plasaţi în casa Morrel şi, dacă el are într-adevăr motive să se teamă, întrucât suma lui e mai însemnată decât a mea, îl veţi găsi probabil în privinţa aceasta mai bine informat decât mine.

Englezul păru că apreciază suprema delicateţe a primarului, salută, ieşi şi se îndreptă cu pasul caracteristic fiilor Marei Britanii spre strada indicată.

Domnul de Boville se afla în cabinetul său. Când îl zări, englezul schiţă o mişcare de surpriză, care păru să arate că nu pentru prima oară se află în faţa celui pe care îl vizita. Domnul de Boville era aşa de deznădăjduit, încât se vedea că toate facultăţile minţii sale, cufundate în gândul care-l muncea în acel moment, nu îngăduia nici memoriei, nici imaginaţiei răgazul de a rătăci în trecut.

Cu calmul naţiunii sale, englezul îi puse aproape în aceiaşi termeni întrebarea pe care o pusese primarului Marsiliei.

— O, domnule, exclamă domnul de Boville, din nenorocire temerile dumneavoastră sunt cum nu se poate mai întemeiate şi aveţi în faţa dumneavoastră un om disperat. Aveam două sute de mii de franci plasaţi în casa Morrel, aceşti două sute de mii de franci erau zestrea fiicei mele, pe care nădăjduiam să o mărit peste cincisprezece zile; aceşti două sute de mii de franci erau rambursabili: o sută de mii la 15 ale lunii curente, o sută de mii la 15 ale lunii viitoarei. Îl înştiinţasem pe domnul Morrel asupra dorinţei mele şi anume ca rambursarea să se facă exact şi el a venit aici, domnule, acum abia o jumătate de ceas, spunându-mi că, dacă vasul său „Faraonul” nu soseşte până la 15 se va găsi în imposibilitate să execute plata.

— Dar, glăsui englezul, aceasta seamănă foarte mult cu o tărăgănare…

— Spuneţi, domnule, că aceasta seamănă cu un faliment! Exclamă domnul de Boville disperat.

Englezul păru că reflectează o clipă, apoi spuse:

— Va să zică, domnule, creanţa vă inspiră temeri?

— O socotesc pierdută.

— Uite, v-o cumpăr eu.

— Dumneavoastră?

— Da, eu.

— Dar cu o reducere enormă, fără îndoială…

— Nu, pentru două sute de mii de franci; casa noastră, adăugă englezul râzând, nu face astfel de afaceri.

— Şi plătiţi…

— Peşin.

Englezul scoase din buzunar un teanc de bancnote, care puteau să constituie încă o dată pe atât suma de a cărei soartă domnul de Boville se temea.

Un fulger de bucurie trecu pe figura domnului de Boville. Cu toate acestea, el făcu o sforţare să se stăpânească şi spuse:

— Domnule, vă înştiinţez că, după toate probabilităţile, nu veţi avea nici şase la sută din suma aceasta.

— Nu mă priveşte, răspunse englezul, e treaba casei Thomson şi French, în numele căreia lucrez. Poate că ea are interes să grăbească ruina unei case rivale. Ceea ce ştiu însă, domnule, e că sunt gata să vă număr suma în schimbul transferului pe care mi-l veţi face; vă voi cere numai un drept de curtaj.

— Bineînţeles, domnule, exclamă domnul de Boville. Comisionul este de obicei unu şi jumătate, vreţi doi? Vreţi trei? Vreţi cinci? În sfârşit, vreţi mai mult? Vorbiţi.

— Domnule, reluă englezul râzând, eu sunt ca şi casa mea: nu fac afaceri de această natură; nu: dreptul meu de curtaj este cu totul altul.

— Vorbiţi, domnule, vă ascult.

— Dumneavoastră sunteţi inspectorul închisorilor?

— De mai bine de 14 ani.

— Ţineţi registrele de intrare şi ieşire?

— Fără îndoială.

— Registrelor acestea le sunt alăturate desigur, notele cu privire la deţinuţi?

— Fiecare deţinut are dosarul său.

— Domnule, eu am fost instruit la Roma de un nenorocit de abate care a dispărut deodată. Am aflat apoi că fusese deţinut la castelul If şi aş vrea să am oarecari amănunte asupra morţii sale.

— Cum îl chema?

— Abatele Faria.

— O, mi-l reamintesc perfect! Exclamă domnul de Boville, era nebun.

— Aşa se spunea.

— A, era cu siguranţă!

— Se poate; şi cum se manifesta nebunia lui?

— Pretindea că ştie de o comoară imensă şi oferea sume nebuneşti guvernului dacă l-ar pune în libertate.

— Bietul de el; şi a murit?

— Da, domnule, acum cinci sau şase luni, în februarie.

— Aveţi o memorie excelentă, domnule, dacă vă amintiţi aşa de bine datele.

— Îmi aduc aminte de aceasta pentru că moartea nenorocitului a fost însoţită de o împrejurare ciudată.

— Se poate cunoaşte acea împrejurare? Întrebă englezul cu o expresie de curiozitate pe care un observator profund s-ar fi mirat găsind-o pe chipul său flegmatic.

— O, da, domnule. Carcera abatelui se găsea la o depărtare de patruzeci şi cinci – cincizeci de picioare de aceea a unui fost agent bonapartist, a unuia care contribuise în măsura cea mai mare la întoarcerea uzurpatorului în 1815, om foarte hotărât şi foarte primejdios.

— Serios? Glăsui englezul.

— Da, răspunse domnul de Boville; am avut prilejul să-l văd pe omul acesta în 1816 sau 1817 şi n-am coborât în carcera sa decât cu un pichet de soldaţi: omul mi-a produs o profundă impresie şi nu-i voi uita figura niciodată.

Englezul zâmbi imperceptibil.

— Şi spuneaţi, domnule, reluă el, că ambele carcere…

— Erau despărţite printr-o distanţă de cincizeci de picioare; se pare că acest Edmond Dantès…

— Pe omul primejdios îl chema…

— Edmond Dantès. Da, domnule; se pare că acest Edmond Dantès îşi procurase sau îşi fabricase unelte, căci s-a găsit un coridor prin care prizonierii comunicau.

— Coridorul fusese făcut, desigur, în scop de evadare?

— Exact, din nefericire însă, pentru prizonier, abatele Faria a fost lovit de un atac de catalepsie şi a murit.

— Înţeleg. Faptul a pus capăt proiectelor de evadare.

— Pentru mort, da, răspunse domnul de Boville, dar nu pentru cel viu; dimpotrivă, Dantès a văzut într-asta un mijloc de a-şi grăbi fuga; el îşi închipuia, fără îndoială, că prizonierii morţi în castelul If erau înmormântaţi într-un cimitir obişnuit; la transportat pe defunct în camera sa, i-a luat locul în sacul unde fusese cusut şi a aşteptat momentul înmormântării.

— E un mijloc temerar, care indică oarecare curaj, reluă englezul.

— O, v-am spus, domnule, că omul era foarte primejdios; din fericire a descotorosit el însuşi guvernul de temerile pe care acesta le avea în privinţa lui.

— Cum?

— Cum? Nu înţelegeţi?

— Nu.

— Castelul If nu are cimitir, morţii sunt aruncaţi pur şi simplu în mare, după ce li se leagă de picioare o ghiulea.

— Şi? Spuse englezul, ca şi cum ar fi înţeles anevoie.

— Şi i s-a legat o ghiulea de picioare, pe urmă a fost azvârlit în mare.

— Adevărat? Exclamă englezul.

— Da, domnule, continuă inspectorul. Vă închipuiţi mirarea fugarului când s-a simţit aruncat de pe înălţimea stâncilor, aş fi vrut să-i văd chipul în momentul acela.

— Ar fi fost greu.

— N-are a face, spuse domnul de Boville, pe care siguranţa recăpătării celor două sute de mii de franci ai săi îl înveselea; n-are a face, mi-l închipui.

Şi izbucni în râs.

— Şi eu, spuse englezul.

Şi începu să râdă la rându-i, dar aşa cum râd englezii, adică printre dinţi.

— Va să zică, urmă englezul recăpătându-şi cel dintâi stăpânirea de sine, va să zică fugarul s-a înecat?

— De-a binelea.

— În chipul acesta, guvernatorul castelului a scăpat totodată şi de furios şi de nebun?

— Exact.

— Dar, desigur că evenimentul a fost consemnat în vreun act? Întrebă englezul.

— Da, da, actul mortuar. Înţelegeţi că rudele lui Dantès, dacă are rude, puteau să aibă interesul de a se încredinţa că el e mort sau viu.

— Aşa că acum ei pot să fie liniştiţi dacă îl moştenesc. A murit pentru totdeauna.

— O, da. Şi li se va elibera certificatul când vor vrea.

— Foarte bine, spuse englezul. Dar să revenim la registre.

— Adevărat. Chestia aceasta ne-a depărtat de ele. Iertaţi-mă.

— Să vă iert? Pentru ce? Pentru întâmplarea povestită? Câtuşi de puţin; ea mi s-a părut curioasă.

— Şi e, într-adevăr. Aşadar doriţi, domnule, să vedeţi tot ce-i în legătură cu bietul dumneavoastră abate, care era într-adevăr întruchiparea blândeţii?

— Mi-ar face plăcere.

— Treceţi în cabinetul meu şi vă voi arăta.

Trecură amândoi în cabinetul domnului de Boville.

Totul era aici într-adevăr în ordine perfectă: fiecare registru la numărul său, fiecare dosar în compartimentul său. Inspectorul îl pofti pe englez în jilţ şi-i puse dinainte registrul şi dosarul cu privire la castelul If, dându-i răgazul să le frunzărească în timp ce el, aşezat într-un colţ, îşi citea ziarul.

Englezul găsi lesne dosarul cu privire la abatele Faria. Se pare însă că istoria povestită de domnul de Boville îl interesase mult, deoarece, după ce a luat cunoştinţă de primele piese, a continuat să frunzărească, până când a ajuns la documentele lui Edmond Dantès. Găsi aici fiecare lucru la locul său: denunţul, interogatoriul, petiţia lui Morrel, apostila domnului de Villefort. Îndoi încetişor denunţul, îl băgă în buzunar, citi interogatoriul şi văzu că numele lui Noirtier nu era trecut, parcurse cererea cu data de 10 aprilie 1815, prin care, sfătuit de substitut, Morrel exagera, cu intenţii admirabile – deoarece Napoleon domnea atunci.

— Serviciile pe care Dantès le făcuse cauzei imperiale şi pe care certificatul lui Villefort le întărea. Înţelese totul. Cererea către Napoleon, păstrată de Villefort, devenise, sub a doua Restauraţie o armă cumplită în mâinile procurorului. Nu se mai miră deci răsfoind registrul de nota pusă în acoladă în dreptul numelui său.

„EDMOND DANTÈS Bonapartist înverşunat; a luat parte activă la întoarcerea din insula Elba. A se ţine în cel mai mare secret şi sub cea mai strictă supraveghere.”

Sub rândurile acestea era scris de o altă mână:

„Văzut nota de mai sus, nimic de făcut”.

Comparând scrisul acoladei cu acel al certificatului plasat sub cererea lui Morrel, căpătă certitudinea că nota acoladei avea acelaşi scris ca şi certificatul, că era scrisă de mâna lui Villefort.

Cât priveşte nota următoare, englezul înţelese că ca fusese consemnată, de bună seamă, de vreun inspector pe care informaţia amintită de noi îl pusese în imposibilitate să dea curs interesului arătat.

Precum am spus, din discreţie şi ca să nu-l stânjenească pe elevul abatelui Faria în cercetare, inspectorul se depărtase citind Drapelul Alb.

Nu-l văzu deci pe englez îndoind şi băgând în buzunar denunţul scris de Danglars sub umbrarul de la „Réserve” purtând data poştei din Marsilia, 27 februarie, orele şase seara.

Se cuvine să spunem însă că, chiar dacă l-ar fi văzut, el dădea prea puţină importanţă hârtiei şi prea multă importanţă celor două sute de mii de franci pentru a se împotrivi faptei englezului, oricât de incorectă ar fi fost ea.

— Mulţumesc, spuse englezul, închizând registrul cu zgomot. Am ce îmi trebuie. Acum e rândul meu să-mi ţin făgăduiala: faceţi-mi un simplu transfer al creanţei dumneavoastră, recunoaşteţi prin el că aţi primit banii şi vă voi număra suma.

Cedă locul la birou domnului de Boville, care se aşeză fără mofturi şi se grăbi să facă transferul cerut, în timp ce englezul număra biletele de bancă pe marginea biroului.

Capitolul XXIX Casa Morrel.

Cel ce ar fi părăsit Marsilia cu câţiva ani înainte, cunoscând interiorul casei Morrel şi s-ar fi înapoiat în epoca la care am ajuns noi, ar fi găsit aici o mare schimbare.

În locul atmosferei de viaţă, de bunăstare şi de fericire care se desprinde, pentru a spune astfel, dintr-o casă pe cale de prosperitate; în locul feţelor voioase, care se arătau dinapoia perdelelor de la ferestre, ale funcţionarilor grăbiţi ce străbat coridoarele c-o pană pe după ureche; în locul curţii pline de baloturi, răsunând de strigătele şi râsetele factorilor, ar fi găsit de la prima vedere ceva trist şi mort. În coridorul pustiu şi în curtea goală, dintre numeroşii funcţionari care populau altădată birourile, rămăseseră numai doi: unul, un tânăr de 23 sau 24 de ani, anume Emmanuel Raymond, care era îndrăgostit de fiica domnului Morrel şi astfel rămăsese în serviciul casei, deşi părinţii săi se trudiseră să-l scoată; altul, un casier bătrân, chior, cu numele de Coclès, poreclă dată de tinerii ce populau cândva stupul mare şi zgomotos, astăzi aproape nelocuit şi care îi înlocuise adevăratul nume într-o aşa măsură încât, probabil, n-ar mai fi întors capul dacă acum l-ar fi chemat cineva pe numele scris în acte.

Coclès rămăsese în serviciul domnului Morrel, iar în situaţia bunului om se produsese o ciudată schimbare. Fusese înălţat totodată la gradul de casier şi coborât la rang de servitor.

Cu toate acestea, el rămăsese acelaşi Coclès, bun, răbdător, devotat, dar inflexibil faţă de aritmetică, singurul punct în care ţinuse piept lumii întregi, chiar domnului Morrel, necunoscând decât tabla lui Pitagora, pe care o ştia ca pe degete, oricum ai fi întors-o şi în orice greşeală ai fi încercat să-l bagi.

În mijlocul tristeţii generale ce năpădise casa Morrel, Coclès rămăsese de altminteri singurul netulburat.

Să nu ne înşelăm însă în privinţa aceasta; calmul lui nu se datora lipsei de afecţiune ci, dimpotrivă, unei convingeri nezdruncinate. Asemeni şoarecilor care, se spune, părăsesc rând pe rând. Un vas condamnat dinainte de soartă să piară în mare, astfel în momentul când ridică ancora nu mai rămâne niciunul pe bord – tot aşa, după cum am spus, mulţimea de slujbaşi care trăiau de pe urma casei armatorului părăsiseră, rând pe rând birourile şi magaziile; Coclès îi văzuse pe toţi cum se îndepărtează, fără să se gândească măcar a-şi da seama de cauza plecării lor; totul, precum am spus, se reducea pentru Coclès la o chestiune de cifre şi, de douăzeci de ani de când se afla în serviciul casei Morrel, el văzuse întotdeauna că plăţile se opreau la birourile deschise în chip aşa de regulat încât nu admitea că regularitatea aceasta se poate opri şi că plăţile se pot suspenda, aşa cum un morar, ce posedă o moară alimentată cu apa unui râu bogat, nu admite că râul poate să nu mai curgă. Într-adevăr, până atunci nimic nu ştirbise convingerea lui Coclès. Plăţile de la sfârşitul de lună se efectuaseră cu o punctualitate riguroasă. Coclès descoperise o greşeală de 70 de centime, săvârşită de domnul Morrel în dauna sa, iar în aceeaşi zi adusese cele şaptezeci de centime excedent domnului Morrel care, cu un zâmbet melancolic, le luase şi le trântise într-un sertar aproape gol, spunând:

— Bine, Coclès, dumneata eşti perla casierilor.

Şi Coclès se retrăsese, nespus de mulţumit; căci un elogiu al domnului Morrel, perla oamenilor cumsecade din Marsilia, îl măgulea pe Coclès mai mult decât o gratificaţie de cincizeci de taleri.

Dar, de la încheierea aceasta de lună, îndeplinită în chip aşa de victorios, domnul Morrel trăise ceasuri crude; pentru a face faţă situaţiei, îşi adunase toate mijloacele şi, temându-se să nu se răspândească zvonul dificultăţilor sale când va fi văzut că recurge la măsuri extreme, întreprinsese o călătorie la bâlciul din Beaucaire, pentru a vinde câteva bijuterii ale nevestei şi copilei sale, precum şi o parte din argintărie. Graţie acestui sacrificiu, lucrurile se desfăşuraseră şi de data aceasta spre cinstea casei Morrel; dar casa rămăsese complet goală. Creditul, înfricoşat de zvonul care circula, se retrăsese cu egoismul său obişnuit; iar pentru a face faţă celor 100 de mii de franci ce trebuiau rambursaţi la 15 ale lunii prezente domnului de Boville, precum şi celorlalţi o sută de mii de franci care aveau scadenţa la 15 ale lunii viitoare, domnul Morrel nu mai nădăjduia decât în reîntoarcerea „Faraonului”, a cărui plecare îi fusese anunţată de un vas ce ridicase ancora o dată cu el şi care ajunsese la destinaţie.

Dar vasul acesta, venind, ca şi „Faraon”, din Calcutta, sosise de cincisprezece zile, pe când, cu privire la „Faraon”, nu avea nici o veste.

În această stare a lucrurilor, se înfăţişă domnului Morrel, a doua zi după ce încheiase cu domnul de Boville importanta afacere pe care am descris-o, trimisul casei Thomson şi French din Roma.

Îl primi Emmanuel. Tânărul, pe care fiecare figură nouă îl înspăimânta, căci o figură nouă anunţa un nou creditor care, în neliniştea sa, venea să-l cerceteze pe şeful casei, tânărul vru să-i cruţe patronului neplăcerea acestei vizite: îl iscodi pe noul venit; dar noul venit declară că nu avea ce-i spune domnului Emmanuel şi că vroia să vorbească domnului Morrel în persoană. Emmanuel îl chemă, oftând, pe Coclès. Coclès veni şi tânărul îi porunci să-l conducă pe străin la domnul Morrel.

Coclès o luă înainte, urmat de străin.

Pe scară întâlniră o fată frumoasă, între 16-17 ani, care îl privi pe străin cu nelinişte.

Coclès nu observă expresia de pe chipul ei care, totuşi, păru că n-a scăpat străinului.

— Domnul Morrel este în cabinetul domniei sale, nu-i aşa, domnişoară Julie? Întrebă casierul.

— Da, cel puţin aşa cred, glăsui fata ezitând; vezi mai întâi, Coclès, dacă tata este în birou şi anunţă-l pe domnul.

— Ar fi inutil să mă anunţe, domnişoară, răspunse englezul. Domnul Morrel nu îmi cunoaşte numele. Omul n-are decât să spună că eu sunt funcţionarul domnilor Thomson şi French din Roma, cu care casa părintelui dumneavoastră este în legături.

Fata păli şi continuă să coboare, în timp ce Coclès cu străinul continuau să urce.

Ea intră în biroul lui Emmanuel, iar Coclès, cu ajutorul unei chei pe care o avea la el şi care îi anunţa patronului intrările speciale, deschise o uşă tăiată în unghiul spalierului de la etajul al II-lea, îl introduse pe străin într-o anticameră, mai deschise o uşă pe care o închise după el, şi, după ce îl lăsă un minut singur pe trimisul casei Thomson şi French, reapăru, făcându-i semn că poate să intre.

Englezul intră, îl găsi pe domnul Morrel la o masă, studiind coloanele înspăimântătoare ale registrelor în care era trecut pasivul.

Văzându-l pe străin, domnul Morrel închise registrul, se ridică şi oferi un scaun; apoi, după ce văzu că străinul a luat loc, se aşeză şi el.

Patrusprezece ani îl schimbaseră mult pe vrednicul negustor, care, la vârsta de treizeci şi şase de ani la începutul acestei povestiri, era acum în pragul vârstei de cincizeci; părul îi albise, fruntea i se brăzdase de griji; în sfârşit, privirea sa, altădată aşa de fermă şi hotărâtă, devenise vagă, neho-tărâtă, părând că se teme să nu fie silită a se opri asupra unei idei sau a-supra unui om.

Englezul se uită la el cu un sentiment de curiozitate şi interes.

— Domnule, spuse Morrel, a cărui stânjenire părea sporită de examinarea străinului, aţi dorit să-mi vorbiţi?

— Da, domnule. Ştiţi din partea cui vin, nu-i aşa?

— Din partea casei Thomson şi French, aşa cel puţin mi-a spus casierul.

— V-a spus adevărul, domnule. Casa Thomson şi French avea în cursul acestei luni şi al lunii viitoare, trei sau patru sute de mii de franci de plătit în Franţa şi, cunoscând riguroasa dumneavoastră exactitudine, a strâns toate hârtiile pe care le-a putut găsi, purtând semnătura aceasta şi m-a însărcinat ca, pe măsură ce hârtiile ajung la scadenţă, să le încasez şi să dau întrebuinţare fondurilor.

Morrel scoase un oftat adânc şi îşi trecu mâna peste fruntea acoperită de sudoare.

— Aşadar, domnule, întrebă Morrel, aveţi poliţe iscălite de mine?

— Da, domnule, pentru o sumă destul de însemnată.

— Pentru ce sumă? Întrebă Morrel cu o voce pe care căuta s-o facă liniştită.

— Poftiţi, mai întâi – spuse englezul, scoţând un teanc din buzunar – poftiţi un transfer de două sute de mii de franci făcut casei noastre de domnul Boville, inspectorul închisorilor. Recunoaşteţi că datoraţi suma aceasta domnului de Boville?

— Da, domnule, un plasament pe care l-a făcut la mine acum aproape cinci ani, cu patru jumătate la sută.

— Şi pe care trebuie să-l rambursaţi…

— Jumătate la cincisprezece ale lunii acesteia, jumătate la cincisprezece ale lunii viitoare.

— Exact. Poftiţi apoi 32.500 franci: poliţe semnate de dumneavoastră şi trecute la ordinul nostru, de către terţe persoane.

— Le recunosc, spuse Morrel, a cărui figură era îmbujorată de ruşine la gândul că, pentru întâia oară în viaţa sa, nu va putea, probabil, să-şi onoreze semnătura; asta e totul?

— Nu, domnule, mai am pentru sfârşitul lunii viitoare valorile acestea pe care ni le-au trecut casa Pascal şi casa Wild şi Turner din Marsilia, cam 55.000 de franci: în total 287.500 franci.

Nu se poate descrie suferinţa pe care nefericitul Morrel o încerca în timpul acestei enumerări.

— 287,500 franci! Repetă el maşinal.

— Da, domnule, răspunse englezul. Nu vă voi ascunde însă, continuă el după un moment de tăcere, că, recunoscându-se totuşi corectitudinea dumneavoastră ireproşabilă până în prezent, circulă în Marsilia zvonul că nu sunteţi în stare a face faţă îndatoririlor.

Morrel se îngălbeni groaznic în faţa acestei ieşiri aproape brutale.

— Domnule, spuse el, până în prezent – şi sunt mai bine de douăzeci şi patru de ani de când am primit casa din mâinile părintelui meu, care şi el o administrase treizeci şi cinci de ani – până în prezent, nici o hârtie semnată Morrel şi fiul nu a fost prezentată la casă fără a fi plătită.

— Da, ştiu, răspunse englezul, dar vorbiţi-mi sincer, ca între oameni de onoare. Domnule, veţi plăti poliţele acestea cu aceeaşi exactitate?

Morrel tresări şi-l privi cu mai multă siguranţă decât până atunci pe cel care îi vorbea astfel.

— Întrebărilor puse cu sinceritatea aceasta, spuse el, trebuie să li se dea un răspuns sincer. Da, domnule, voi plăti dacă, precum nădăjduiesc, vasul meu soseşte cu bine, căci sosirea lui îmi va reda creditul pe care accidentele repetate, a căror victimă am fost, mi l-au răpit; dacă însă, din nenorocire, „Faraonul”, ultima resursă pe care contez, nu vine…

Lacrimile urcară în ochii bietului armator.

— Ei, bine, întrebă interlocutorul său, dacă această ultimă resursă nu vine?

— Atunci, continuă Morrel, mi-e greu să spun… Dar, deprinzându-mă cu nenorocirea, trebuie să mă deprind şi cu ruşinea… Atunci cred că voi fi nevoit să suspend plăţile.

— Nu aveţi prieteni care să vă poată ajuta în împrejurarea de faţă?

Morrel zâmbi cu tristeţe.

— În afaceri, domnule, spuse el, ştiţi bine că nu există prieteni, că nu există decât parteneri.

— Într-adevăr, murmură englezul. Aşadar, nu mai aveţi decât o speranţă?

— Una singură.

— Ultima?

— Ultima.

— Prin urmare, dacă speranţa aceasta se spulberă…

— Sunt pierdut, domnule, pierdut cu totul.

— Când veneam la dumneavoastră, intra în port un vas.

— Ştiu, domnule. Un tânăr care a rămas devotat ghinionului meu, îşi petrece o parte din timp pe o terasă deasupra casei, în speranţa că îmi va anunţa cel dintâi o veste bună. Am aflat de la el despre sosirea navei.

— Şi nu e a dumneavoastră?

— Nu, e o navă din Bordeaux, „Gironda”; vine şi ea din Indii, dar nu e a mea.

— Poate că a avut cunoştinţă despre „Faraon” şi va aduce vreo ştire.

— Să vă spun, domnule: mă tem aproape tot atâta de a afla veşti cu privire la vasul meu, ca şi de a rămâne în nesiguranţă. Nesiguranţa e însă o nădejde.

Domnul Morrel adăugă apoi cu glas înăbuşit:

— Întârzierea nu este firească; „Faraonul” a plecat din Calcutta la 5 februarie: ar trebui să fie aici de mai bine de o lună.

— Ce-i asta? Întrebă englezul ciulind urechea. Ce poate să fie zgomotul acesta?

— Doamne, ce o mai fi? Exclamă Morrel îngălbenindu-se.

Într-adevăr, pe scară se iscase o gălăgie mare, se auzeau tropăituri, se auzi chiar un strigăt de durere.

Morrel se ridică să deschidă uşa, dar forţele îl părăsiră şi recăzu în jilţ.

Ambii bărbaţi rămaseră unul în faţa celuilalt, Morrel tremurând din toate mădularele, străinul privindu-l cu o expresie de adâncă milă. Zgomotul încetase, dar Morrel părea că aşteaptă ceva; zgomotul avea o cauză şi trebuia să aibă o urmare.

Străinului i se păru că urcă cineva tiptil scara şi că paşii, care erau ai mai multor persoane, se opresc pe spalier.

O cheie fu vârâtă în broasca primei uşi şi uşa scârţâi în ţâţâni.

— Numai două persoane au cheile acestei uşi, murmură Morrel; Coclès şi Julie.

A doua uşă se deschise în aceeaşi clipă şi fata apăru, palidă, cu obrajii scăldaţi în lacrimi.

Morrel se ridică tremurând şi se sprijini de braţul jilţului, căci n-ar fi putut să rămână în picioare. Glasul vroia să întrebe, dar el nu mai avea glas.

— Tată, spuse fata împreunându-şi mâinile, iart-o pe copila ta că e aducătoarea unei veşti rele.

Morrel se îngălbeni groaznic; Julie se aruncă în braţele lui.

— Tată, tată, glăsui ea, curaj!

— Aşadar „Faraonul” a pierit? Întrebă Morrel cu voce sugrumată.

Fata nu răspunse, dar făcu un semn afirmativ din cap, sprijinită la pieptul părintelui ei.

— Şi echipajul? Întrebă Morrel.

— E salvat, spuse fata, salvat de vasul din Bordeaux, care a intrat în port.

Morrel ridică mâinile la cer, cu o expresie de resemnare şi de recunoş-tinţă sublimă.

— Doamne, îţi mulţumesc! Spuse Morrel, cel puţin nu mă loveşti decât pe mine.

Oricât de flegmatic era englezul, o lacrimă îi umezi pleoapa.

— Intraţi, spuse Morrel, intraţi, căci îmi închipui că sunteţi toţi la uşă.

Într-adevăr, abia rostise aceste cuvinte şi doamna Morrel intră plângând; Emmanuel o urma; în fund, în anticameră, se vedeau şapte sau opt marinari cu figuri aspre, pe jumătate goi. La vederea oamenilor, englezul tresări; făcu un pas ca pentru a merge spre ei, dar se stăpâni şi se retrase în ungherul cel mai întunecos şi mai îndepărtat al cabinetului.

Doamna Morrel se aşeză în jilţ, luând o mână a soţului ei într-ale sale, în timp ce Julie rămase rezemată de pieptul părintelui. Emmanuel se oprise la jumătatea camerei, părând că serveşte de legătură între grupul familiei Morrel şi marinarii care stăteau la uşă.

— Cum s-a întâmplat? Întrebă Morrel.

— Apropie-te Penelon, spuse tânărul şi povesteşte întâmplarea.

Un matelot bătrân, bronzat de soarele ecuatorului, înaintă învârtind în mâini resturile unei pălării.

— Bună ziua, domnule Morrel, glăsui el, ca şi cum ar fi părăsit Marsilia în ajun şi ar fi sosit din Aix sau Toulon.

— Bună ziua, prietene, spuse armatorul, neputându-se împiedica de a zâmbi printre lacrimi; dar unde-i căpitanul?

— Cit priveşte pe căpitan, domnule Morrel, a rămas bolnav la Palma; dar, cu voia lui Dumnezeu, n-o să fie nimic şi o să-l vedeţi venind peste câteva zile, tot aşa de teafăr ca dumneavoastră şi ca mine.

— Bine… Acum vorbeşte, Penelon, spuse domnul Morrel.

Penelon îşi trecu bucata de tutun, pe care o morfolea în gură, dintr-o parte în alta, puse mâna la gură, se întoarse, zvârli în anticameră un scuipat negricios, întinse piciorul şi, bălăbănindu-se de pe un picior pe altul, începu:

— Domnule Morrel, spuse el, ne aflam cam între capul Blanc şi capul Boyader, mergând cu briză zdravănă spre sud-sud-vest, după ce ne trudisem timp de opt zile de calm, când căpitanul Gaumard se apropie de mine – trebuie să vă spun, eram la cârmă – şi îmi zice: „Tată Penelon, ce gândeşti de norii ăştia care se ridică la orizont?”

Tocmai mă uitam şi eu la ei în momentul acela.

„Ce să gândesc, domnule căpitan? Mă gândesc că urcă parcă mai iute decât au dreptul şi că sunt mai negri decât se cuvine unor nori care n-ar avea gânduri rele.” „Asta e şi părerea mea, zice căpitanul şi mă duc să-mi iau toate măsurile. Avem prea multe pânze pentru vântul care se va stârni curând. Hei, strângeţi pânzele!”

Era şi timpul; ordinul nu se executase încă şi vântul era pe urma noastră.

„Bun, zice căpitanul, avem încă prea multe pânze, strângeţi pânza cea mare!”

Peste cinci minute, pânza cea mare era înfăşurată.

„Ei, tată Penelon, îmi zice căpitanul, ce ai de tot moţăi din cap?” „În locul dumneavoastră eu n-aş rămâne pe aceeaşi direcţie.” „Cred că ai dreptate, bătrâne, zise el, o să avem o răbufnire straşnică de vânt.” „O, domnule căpitan, îi răspund eu, ne aşteaptă o furtună năprasnică.”

Vântul se vedea venind aşa cum vezi venind pulberea la Montredon, noroc că avea de-a face cu un om care îl cunoştea.

„Să se facă două ochiuri la catarge! Strigă căpitanul.”

— Atâta nu era deajuns pentru locurile acelea, spuse englezul.

Glasul hotărât, sonor şi neaşteptat, făcu pe toţi cei de faţă să tresară. Penelon duse mâna la ochi şi-l privi pe cel care contrazicea cu atâta putere manevra căpitanului.

— Am făcut mai mult decât atât, domnule, glăsui bătrânul marinar cu oarecare respect, căci am strâns brigantina şi am căutat s-o luăm înaintea furtunii.

— Vasul era prea vechi ca să suporte manevra, spuse englezul.

— Întocmai. Asta ne-a şi pierdut. După douăsprezece ceasuri de zgâlţâire, a pătruns apa. „Penelon, îmi zice căpitanul, cred că ne scufundăm, bătrâne; dă-mi mie cârma şi coboară în cală.”

Îi dau cârma, cobor; apa era de trei picioare. Urc, strigând: „La pompe! La pompe!” Da, dar era prea târziu. Lumea se apucă de treabă; cred însă că, cu cât scoteam, cu atâta intra mai mult.

Ei, dacă e vorba să ne scufundăm – am zis după patru ceasuri de muncă, să ne scufundăm: omul nu moare decât o dată.

„Ăsta e exemplul pe care îl dai tu, bătrâne Penelon? Zise căpitanul; ei bine, aşteaptă.”

Se duse şi luă o pereche de pistoale din cabina sa.

„Celui dintâi care părăseşte pompa, spuse el, îi zbor creierii!”

— Foarte bine! Spuse englezul.

— Nimic nu dă mai mult curaj decât chibzuinţă, continuă marinarul, mai cu seamă că între timp vremea se luminase şi vântul încetase, nu e însă mai puţin adevărat că apa urca mereu; nu mult, dar urca. Două degete pe ceas, vedeţi dumneavoastră, nu înseamnă mare lucru; dar, în douăsprezece ceasuri, ele fac douăzeci şi patru de degete şi douăzeci şi patru de degete fac două picioare. Două picioare şi cu trei pe care le aveam dinainte, fac cinci. Iar când un vas are cinci picioare de apă în burtă, înseamnă că e bolnav de dropică.

„Haide, zise căpitanul, ajunge; domnul Morrel n-o să aibă nimic de spus; am făcut ce am putut ca să salvăm vasul; să căutăm cum să salvăm oamenii. La şalupă, copii şi cât mai repede…”

Ascultaţi, domnule Morrel, continuă Penelon, nouă ne era tare drag „Faraonul”, dar oricât de mult îşi iubeşte marinarul vasul, el îşi iubeşte şi mai mult pielea. De aceea, n-am aşteptat să ni se spună de două ori; între timp vasul se tânguia şi părea că ne spune: „Plecaţi, haide, plecaţi”. Şi bietul „Faraon” nu minţea; îl simţeam cum se scufundă sub picioarele noastre. Cât ai clipi, şalupa se afla în mare şi noi toţi opt înăuntru.

Căpitanul a coborât cel din urmă, adică nu, nu a coborât, căci nu vroia să părăsească vasul, aşa că l-am luat eu în braţe şi l-am aruncat camarazilor, după care am sărit şi eu. Era şi timpul. În momentul când am sărit, puntea a plesnit cu un zgomot de explozie.

După zece minute el s-a scufundat cu partea dinainte, apoi cu partea de dinapoi, pe urmă a început să se învârtească în juru-i ca un câine care vrea să-şi prindă coada. Şi pe urmă, bună seara, s-a sfârşit. „Faraonul” murise.

Noi am rămas trei zile fără să bem şi fără să mâncăm; aşa că vorbeam să tragem la sorţi, ca să ştim cine o să-i hrănească pe ceilalţi, când zărirăm „Gironda”; i-am făcut semnale, ne-a văzut, s-a îndreptat spre noi, ne-a trimis şalupa, ne-a salvat. Aşa s-au petrecut lucrurile, domnule Morrel, pe cuvântul meu de cinste şi de marinar. Nu-i aşa, fraţilor?

Un murmur general de aprobare arătă că povestitorul obţinuse toate sufragiile prin adevărul fondului şi prin pitorescul detaliilor.

— Bine, prieteni, spuse domnul Morrel, sunteţi oameni de treabă şi ştiam dinainte că, în nenorocirea care mă lovea, nu există alt vinovat decât destinul meu. E voinţa lui Dumnezeu şi nu vina oamenilor. Să slăvim voinţa lui Dumnezeu. Cât vi se cuvine?

— Eh, să nu mai vorbim de asta, domnule Morrel.

— Dimpotrivă, să vorbim, spuse armatorul cu un zâmbet trist.

— Atunci ni se cuvine pe trei luni, glăsui Penelon.

— Coclès, plăteşte câte două sute de franci fiecăruia. În alte împrejurări, prieteni, continuă Morrel, aş fi adăugat: dă fiecăruia şi câte două sute de franci gratificaţie, dar timpurile sunt grele, prieteni, iar puţinii bani care îmi rămân nu-mi mai aparţin. Scuzaţi-mă şi să nu mă iubiţi mai puţin pentru asta.

Penelon făcu o mină de înduioşare, se întoarse spre tovarăşii săi, schimbă câteva cuvinte cu ei şi reveni.

— În privinţa asta, domnule Morrel, spuse el trecându-şi ghemotocul de tutun în cealaltă parte a gurii şi zvârlind în anticameră un al doilea scuipat care se duse să ţină tovărăşie primului…

— În privinţa asta.

— În ce privinţă?

— A banilor…

— Ei, ce e?

— Domnule Morrel, tovarăşii zic că deocamdată le ajung câte cincizeci de franci şi că pentru rest au să aştepte.

— Vă mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! Exclamă domnul Morrel adânc mişcat; sunteţi suflete generoase; dar luaţi banii, luaţi-i şi, dacă găsiţi un serviciu bun, angajaţi-vă. Sunteţi liberi.

Ultima parte a frazei produse un efect uluitor asupra vrednicilor marinari. Se priviră unii pe alţii, înfricoşaţi. Penelon, a cărui respiraţie se tăiase, fu cât pe-aci să înghită ghemotocul de tutun, noroc că dusese din timp mâna la gâtlej.

— Cum, domnule Morrel, spuse el cu voce sugrumată, ne concediaţi? Sunteţi, va să zică, nemulţumit de noi?

— Nu, copii, glăsui armatorul, nu, nu sunt nemulţumit de voi, dimpotrivă; nu vă concediez, dar ce vreţi? Nu mai am nici un vas, nu mai am nevoie de marinari.

— Cum nu mai aveţi nici un vas? Spuse Penelon. O să construiţi altele, aşteptăm. Slavă domnului, ştim ce înseamnă nevoia.

— Nu mai am bani să construiesc vase, Penelon, spuse armatorul cu un zâmbet trist; nu pot deci să primesc oferta voastră, oricât de binevoitoare ar fi.

— Atunci, dacă nu aveţi bani, nu trebuie să ne plătiţi; vom face cum a făcut bietul „Faraon”, vom trage pe dracu de coadă.

— Destul, destul, prieteni! Spuse Morrel sugrumat de emoţie. Plecaţi, vă rog. Ne vom regăsi în vremuri mai bune. Emmanuel, adăugă armatorul, însoţeşte-i şi să ai grijă ca dorinţele mele să fie îndeplinite.

— Cel puţin o să ne revedem, domnule Morrel? Întrebă Penelon.

— Da, prieteni, nădăjduiesc, cel puţin, duceţi-vă.

Şi făcu un semn lui Coclès, care porni înainte. Marinarii îl urmară pe casier şi Emmanuel îi urmă pe marinari.

— Acum, spuse armatorul soţiei şi fiicei sale, lăsaţi-mă singur o clipă; am de vorbit cu domnul.

Şi arătă din ochi pe mandatarul casei Thomson şi French, care rămăsese în picioare, nemişcat în ungherul său, cât timp durase scena la care nu luase parte decât prin cele câteva cuvinte pe care le-am relatat. Femeile îşi înălţară ochii asupra străinului pe care îl uitaseră complet şi se retraseră; dar, retrăgându-se, fata zvârli spre om o privire sublimă de implorare, căreia el îi răspunse printr-un zâmbet pe care un observator rece s-ar fi mirat văzându-l că încolţeşte pe figura aceea de gheaţă. Bărbaţii rămaseră singuri.

— Domnule, spuse Morrel, recăzând în jilţ, aţi văzut totul, aţi auzit totul, aşa că nu mai am ce să vă comunic.

— Am văzut, domnule, spuse englezul, că vi s-a întâmplat o nouă nenorocire, nemeritată ca şi cealaltă şi lucrul m-a întărit în dorinţa de a vă fi pe plac.

— O, domnule! Spuse Morrel.

— Uite, continuă străinul. Eu sunt unul dintre principalii dumneavoastră creditori, nu-i aşa?

— Sunteţi cel puţin acela care posedă valorile cu cea mai scurtă scadenţă.

— Doriţi un termen pentru a-mi plăti?

— Un termen ar putea să-mi salveze onoarea şi, ca atare, viaţa.

— Cât cereţi?

Morrel şovăi.

— Două luni, spuse el.

— Bine, spuse străinul, vă acord trei.

— Credeţi însă că firma Thomson şi French…

— Fiţi liniştit, domnule, iau asupra mea totul. Suntem azi în cinci iunie.

— Da.

— Ei bine, schimbaţi-mi toate creanţele, pentru cinci septembrie; iar în ziua de cinci septembrie, la 11 dimineaţa (pendula arăta în momentul acela exact orele 11) mă voi prezenta la dumneavoastră.

— Vă voi aştepta, domnule, spuse Morrel şi veţi fi plătit; altminteri voi fi mort.

Ultimele cuvinte fură pronunţate atât de încet, încât străinul nu putu să le audă.

Creanţele fură schimbate, cele vechi fură rupte, iar bietul armator văzu că are măcar trei luni înaintea sa pentru a-şi încorda sforţările.

Englezul primi mulţumirile lui cu calmul caracteristic naţiunii sale şi se despărţi de Morrel care îl conduse, binecuvântându-l, până la uşă.

Pe scara o întâlni pe Julie. Fata se prefăcea că coboară, dar în realitate îl aştepta.

— O, domnule! Spuse ea împreunându-şi mâinile.

— Domnişoară, glăsui străinul, veţi primi într-o zi o scrisoare semnată… Simbad Marinarul… Vă rog să vă conformaţi întocmai celor cuprinse în scrisoare, oricât de ciudate vi se vor părea.

— Da, domnule, răspunse Julie.

— Îmi făgăduiţi?

— Vă jur.

— Bine. Adio, domnişoară! Rămâneţi totdeauna o fată bună şi sfântă cum sunteţi şi nădăjduiesc că Dumnezeu vă va. Răsplăti, dându-vi-l pe Emmanuel ca soţ.

Julie scoase un mic strigăt, deveni roşie ca o cireaşă şi se ţinu de rampă să nu cadă.

Străinul îşi continuă drumul făcându-i un semn de despărţire.

În curte îl întâlni pe Penelon, care ţinea în fiecare mână câte un fişic de o sută de franci şi părea că nu se hotărăşte să-l ia.

— Vino încoace, prietene, îi spuse el; am să-ţi vorbesc.

Capitolul XXX 5 septembrie.

Termenul acordat de mandatarul casei Thomson şi French, în momentul când Morrel se aştepta mai puţin, i se păru bietului armator una din acele cotituri care anunţă omului că soarta s-a săturat, în sfârşit, să se mai ţină de capul lui. Povesti în ziua aceea, fiicei, soţiei sale şi lui Emmanuel ce i s-a întâmplat şi un dram de speranţă, dacă nu de linişte, reintră în familie. Din păcate, însă, Morrel n-avea a face numai cu casa Thomson şi French, care se arătase faţă de el aşa de binevoitoare. Precum spusese, în comerţ ai parteneri, nu prieteni. Când se gândea profund, nu înţelegea nici atitudinea generoasă a domnilor Thomson şi French faţă de el; nu şi-o explica decât prin reflexia inteligent egoistă pe care casa va fi făcut-o: e mai bine să sprijinim un om care ne datorează aproape trei sute de mii franci şi să avem aceşti trei sute de mii de franci peste trei luni, decât să-i grăbim ruina şi să ne alegem cu şase sau opt la sută din capital.

Din nenorocire.

— Fie ură, fie orbire —, nu toţi partenerii lui Morrel cugetară la fel, ba câţiva cugetară dimpotrivă. Poliţele subscrise de Morrel fură deci prezentate la casă cu o scrupuloasă rigoare dar, graţie termenului acordat de englez, Coclès plăti în termen. Coclès continuă deci să rămână în liniştea sa fatidică. Numai domnul Morrel văzu cu groază că, dacă ar fi avut să ramburseze la 15 ale lunii cei cincizeci de mii de franci ai lui de Boville şi la treizeci cele 32500 franci în poliţe pentru care, ca şi pentru creanţa inspectorului închisorii, avea un termen, ar fi fost încă din luna aceea un om pierdut.

Părerea întregului comerţ din Marsilia era că, sub loviturile repetate care îl copleşeau, Morrel nu putea să reziste. Uimirea fu deci mare când se văzu că îndatoririle de la sfârşitul lunii erau executate ca de obicei. Totuşi încrederea nu reintră în spirite, astfel că se amână pentru sfârşitul lunii viitoare depunerea bilanţului nefericitului armator.

Întreaga lună trecu în sforţări nemaipomenite din partea lui Morrel pentru a-şi reuni resursele. Altădată hârtia lui era luată cu încredere şi chiar cerută. Morrel încercă să negocieze hârtii pe nouăzeci de zile şi găsi toate băncile închise. Din fericire, Morrel avea câteva încasări pe care putea să le încaseze. Încasările se operară: Morrel se găsi deci din nou în măsură să facă faţă angajamentelor la sfârşitul lui iulie.

De altfel mandatarul casei Thomson şi French nu mai fusese văzut la Marsilia. A doua sau a treia zi după vizita la domnul Morrel, acesta dispăruse; iar pentru că la Marsilia nu avusese legături decât cu primarul, cu inspectorul închisorilor şi cu domnul Morrel, trecerea nu lăsase decât amintirea diferită pe care cele trei persoane o păstraseră despre el. Se pare că mateloţii „Faraonului” îşi găsiseră angajament, căci şi ei dispăruseră.

Căpitanul Gaumard, însănătoşit de indispoziţia care îl reţinuse la Palma, reveni. Nu avea curaj să se prezinte domnului Morrel. Acesta află însă că a sosit şi se duse să-l vadă. Vrednicul armator ştia dinainte, din povestirea lui Penelon, de purtarea curajoasă a căpitanului cu prilejul nenorocirii şi încerca el să-l consoleze. Îi aducea solda pe care căpitanul Gaumard n-ar fi cutezat s-o încaseze.

Pe când cobora scara, domnul Morrel îl întâlni pe Penelon, care urca. Penelon dăduse, pare-se, o bună întrebuinţare banilor, căci era îmbrăcat în haine noi. Zărindu-l pe armator, vrednicul timonier păru foarte încurcat; se trase în ungherul cel mai îndepărtat al spalierului, îşi trecu bumaşca de tutun de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, rostogolind ochii mari, înfricoşaţi şi nu răspunse decât printr-o strângere sfioasă, mâinii pe care domnul Morrel i-o întinse cu prietenia de totdeauna. Domnul Morrel atribui încurcătura lui Penelon eleganţei acestuia; era vădit că bietul om nu se simţea la largul său într-un astfel de lux; se angajase deci, fără îndoială, pe bordul altui vas, iar ruşinea lui se datora, dacă s-ar putea spune astfel, faptului că nu purtase mai multă vreme doliul după „Faraon”. Poate chiar că venea să-i aducă la cunoştinţă căpitanului Gaumard norocul său şi să-i transmită oferte din partea noului stăpân.

„Bieţii oameni, spuse Morrel depărtându-se, numai de v-ar iubi stăpânul cum vă iubeam eu şi de aţi fi mai fericiţi decât mine…”

Luna august se scurse în încercări mereu repetate de Morrel pentru ridicarea vechiului său credit sau pentru deschiderea unuia nou. La 20 august se află în Marsilia că ocupase un loc în diligenţă şi se spuse atunci că bilanţul va fi depus la sfârşitul lunii curente şi că Morrel plecase dinainte pentru a nu asista la actul crud, dând, fără îndoială, delegaţie funcţionarului său Emmanuel şi casierului Coclès. Dar, în ciuda tuturor prevederilor, la 31 august, casa se deschise ca de obicei. Coclès apăru calm, dinaintea grilajului, examină cu aceeaşi atenţie hârtia ce i se prezentă şi, de la prima până la ultima, plăti poliţele cu aceeaşi exactitate. Veniră chiar două rambursări, pe care domnul Morrel le prevăzuse şi pe care Coclès le plăti cu aceeaşi punctualitate ca şi poliţele armatorului. Lumea nu mai înţelegea nimic şi cu tenacitatea profeţilor de veşti rele, amâna falimentul pentru sfârşitul lui septembrie.

La întâi, Morrel sosi: era aşteptat cu multă încordare de întreaga familie; din călătoria la Paris urma să răsară ultima cale de mântuire. Morrel se gândise la Danglars, astăzi milionar şi altădată îndatoratul său, deoarece, pe temeiul recomandaţiei lui Morrel, intră Danglars în serviciul bancherului spaniol la care începuse să strângă averea sa imensă. Se spunea că Danglars poseda între şase şi opt milioane şi un credit nelimitat. Fără să scoată un taler din buzunar, Danglars putea să-l salveze pe Morrel; nu avea decât să garanteze un împrumut şi Morrel era salvat. Morrel se gândise de multă vreme la Danglars; dar există repulsii instinctive pe care nu le putem înfrâna, astfel că Morrel întârziase cât mai mult să recurgă la acest mijloc suprem. Avusese dreptate, căci s-a înapoiat zdrobit de umilinţa unui refuz.

De aceea, la înapoiere, Morrel nu a scos nici o tânguire, nu a formulat nici o cârtire; şi-a îmbrăţişat, plângând, nevasta şi fiica, a întins o mână prietenoasă lui Emmanuel, s-a închis în cabinetul de la al doilea şi l-a chemat pe Coclès.

— De data acesta, îi spuseră femeile lui Emmanuel, suntem pierduţi.

Apoi, într-o scurtă consfătuire ţinută între ele, hotărâseră ca Julie să-i scrie fratelui său aflat în garnizoană la Nimes să vină numaidecât.

Bietele femei simţeau instinctiv că aveau nevoie de toate forţele lor pentru a face faţă loviturii ce le ameninţa.

De altminteri, deşi în vârstă de abia 22 de ani, Maximilien Morrel avea o mare influenţă asupra părintelui său.

Era un tânăr energic şi drept. În momentul când fusese vorba să îmbrăţişeze o carieră, părintele n-a vrut să-i impună dinainte un viitor, astfel că a consultat înclinările tânărului Maximilien. Acesta declarase atunci că vrea să urmeze cariera militară; făcuse în consecinţă studii excelente, intrase prin concurs la şcoala politehnică şi ieşise sublocotenent în regimentul 53 de infanterie. Deţinea de un an gradul acestea şi avea făgăduiala că va fi avansat locotenent la prima ocazie. La regiment, Maximilien Morrel era citat ca păstrător rigid, nu numai al tuturor obligaţiilor impuse soldatului, dar şi al tuturor îndatoririlor propuse omului şi nu i se spunea decât Stoicul. Se înţelege că mulţi dintre cei care îi spuneau astfel, îi repetau porecla deoarece o auziseră, fără să ştie ce înseamnă.

Pe acest tânăr îl chemau în ajutor mama şi sora să le susţină în împrejurarea gravă în care îşi dădeau seama că aveau să se găsească.

Nu se înşelaseră asupra gravitaţii împrejurării, căci, după o clipă de la intrarea domnului Morrel în cabinetul său cu Coclès, Julie îl văzu pe acesta ieşind, palid, tremurând, cu chipul tulburat.

Vru să-l cerceteze în momentul când trecea pe lângă ea; dar bietul om, continuând să coboare scara cu o grabă neobişnuită, se mărgini să strige ridicând braţele la cer:

— O, domnişoară, domnişoară, ce groaznică nenorocire! Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva?

În clipa următoare, Julie îl văzu urcând iarăşi, cu două-trei registre groase, cu un portofoliu şi cu o pungă cu bani.

Morrel consultă registrele, deschise portofoliul, numără banii.

Toate mijloacele sale erau între şase şi opt mii de franci, iar intrările, până la 5 ale lunii, între patru şi cinci mii; ceea ce făcea un activ de paisprezece mii de franci, faţă de o poliţă de 287500 franci. Nici măcar nu se putea concepe să plătească măcar un aconto.

Totuşi, când coborî la masă, Morrel părea de ajuns de calm. Calmul lui le înfricoşă pe femei mai mult decât cea mai profundă tristeţe.

După masă Morrel avea obiceiul să iasă; se ducea să-şi ia cafeaua la cercul Phoceenilor şi să citească Semaforul. În ziua aceea nu ieşi, ci urcă din nou în biroul său.

Coclès părea buimăcit cu totul. Stătuse o parte din zi în curte, pe o piatră, cu capul gol sub un soare de treizeci de grade.

Emmanuel încercă să le liniştească pe femei, dar nu era deloc convingător. Tânărul cunoştea prea îndeaproape afacerile casei ca să nu-şi dea seama că o mare catastrofă apasă asupra familiei Morrel.

Veni noaptea: femeile vegheară, nădăjduind că Morrel, coborând din cabinetul său, va intra la ele; dar îl auziră trecând prin dreptul uşilor lor, călcând uşor, temându-se desigur, să nu-l cheme.

Traseră cu urechea; el intră în camera sa şi încuie uşa pe dinăuntru.

Doamna Morrel o trimise pe fată la culcare, apoi, la o jumătate de oră după plecarea Juliei, se sculă, îşi scoase pantofii şi se furişă în coridor, să privească prin gaura cheii ce făcea soţul ei.

Zări în coridor o umbră ce se retrăgea: era Julie, care, neliniştită şi ea, o luase înaintea mamei.

Fata veni la doamna Morrel.

— Scrie, glăsui ea.

Femeile se înţeleseră fără să-şi vorbească.

Doamna Morrel se plecă în dreptul broaştei. Într-adevăr, Morrel scria; dar ceea ce fata nu remarcase, remarcă doamna Morrel: soţul ci scria pe hârtie timbrată.

Îi veni ideea grozavă că el îşi făcea testamentul, se înfioră şi totuşi avu puterea să nu spună nimic.

A doua zi domnul Morrel părea cât se poate de calm; stătu în biroul său ca de obicei, coborî la masă ca de obicei, dar după masă îşi chemă fiica lângă el. O strânse în braţe şi o ţinu multă vreme, la pieptul lui.

Seara, Julie îi spuse mamei sale că, deşi tatăl păruse calm, ea observase că inima îi bătea năvalnic.

Celelalte două zile se scurseră aproape în acelaşi fel. În seara zilei de 4 septembrie, Morrel îi ceru din nou fiicei sale cheia de la cabinet.

Julie tresări, pentru că cererea aceasta i se păru sinistră. De ce îi cerea tatăl cheia păstrată întotdeauna de ea, încă de pe când era copilă şi pe care el nu i-o cerea decât atunci când voia s-o pedepsească.

Ea îl privi.

— Tată, cu ce ţi-am greşit de vrei să-mi iei cheia înapoi?

— N-ai greşit cu nimic, copila mea, îi răspunse nefericitul, căruia întrebarea atât de simplă îi umpluse ochii de lacrimi. N-ai greşit cu nimic, dar am eu nevoie de ea.

Julie se prefăcu că-i caută cheia.

— Cred c-am lăsat-o în odaia mea, spuse ea.

Şi plecă. Dar în loc să se ducă în odaia ei, cobori şi dădu fuga să-l consulte pe Emmanuel.

— Nu-i da cheia tatălui tău, spuse acesta, iar mâine dimineaţă, dacă e cu putinţă, nu te depărta de el.

Ea încercă să-l descoasă pe Emmanuel, dar acesta nu ştia altceva, sau nu voia să spună.

În noaptea de 4 spre 5 septembrie, doamna Morrel rămase tot timpul cu urechea lipită de perete. Până la trei dimineaţa îl auzi pe soţul ei umblând neliniştit prin cameră.

Abia la ceasurile trei el se trânti pe pat.

Femeile petrecură noaptea împreună. Din seara de ajun, ele îl aşteptau pe Maximilien.

La ceasurile opt, domnul Morrel intră în camera lor. Era calm, dar frământarea din timpul nopţii se citea pe chipul palid, răvăşit.

Femeile nu îndrăzniră să-l întrebe dacă a dormit bine.

Morrel fu mai bun decât oricând cu soţia sa şi mai drăgăstos cu fiica sa, pe care nu se putea sătura privind-o şi îmbrăţişând-o.

Julie îşi reaminti de recomandarea lui Emmanuel şi vru să-şi urmeze părintele când ieşi; dar acesta o respinse cu blândeţe:

— Rămâi lângă mama ta, îi spuse el.

Julie vru să insiste.

— Aşa vreau eu! Spuse Morrel.

Pentru întâia oară Morrel spunea fiicei sale: „Aşa vreau eu!”, dar spuse aceste cuvinte cu un accent pătruns de o blândeţe atât de părintească, încât Julie nu cuteză să mai facă un pas.

Rămase pe loc în picioare, mută şi nemişcată. În clipa următoare uşa se redeschise, simţi două braţe care o înconjurau şi o gură care se lipea de fruntea ei.

Înălţă ochii şi scoase o exclamaţie de bucurie.

— Maximilien, frăţioare! Exclamă ea.

Auzind strigătul, doamna Morrel alergă şi se aruncă în braţele fiului ei.

— Mamă, spuse tânărul, uitându-se rând pe rând la doamna Morrel şi la fiica ei, ce e? Ce s-a întâmplat? Scrisoarea voastră m-a înspăimântat şi am venit în goană.

— Julie, spuse doamna Morrel făcând semn tânărului, du-te şi spune tatălui tău că a sosit Maximilien.

Fata dădu buzna din apartament dar, pe prima treaptă a scării găsi un om cu o scrisoare în mână.

— Nu sunteţi dumneavoastră domnişoara Julie Morrel? Glăsui omul cu un foarte pronunţat accent italian.

— Da, domnule, răspunse Julie cu glas pierit; dar ce doreşti? Nu te cunosc.

— Citiţi scrisoarea aceasta, spuse omul întinzându-i o hârtie.

Julie şovăia.

— E vorba de salvarea părintelui dumneavoastră, spuse mesagerul.

Fata îi smulse hârtia din mână.

Apoi o deschise repede şi citi:

„Duceţi-vă numaidecât în Allées de Meilhane, intraţi în casa cu nr. 15, cereţi portăresei cheia camerei de la a! V-lea, intraţi în camera aceea, luaţi de pe colţul căminului o pungă din reţea de mătase roşie şi daţi punga aceasta părintelui dumneavoastră.

E necesar s-o aibă înainte de ceasurile 11.

Aţi făgăduit că mă veţi asculta orbeşte, vă reamintesc făgăduiala.

SIMBAD MARINARUL”

Fata scoase un strigăt de bucurie, ridică ochii, căută pe omul care îi dăduse biletul spre a-i pune o întrebare, dar omul dispăruse.

Îşi aruncă încă o dată ochii asupra hârtiei, s-o citească din nou şi observă că avea un post scriptum.

Citi:

„E necesar să îndepliniţi misiunea aceasta în persoană şi singură; dacă veniţi însoţită, sau dacă altcineva s-ar prezenta, portarul va răspunde că nu ştie despre ce este vorba”.

Post-scriptumul fu o puternică domolire a bucuriei fetei. Nu avea oare motive să se teamă, nu i se întindea o cursă? Inocenţa nu-i îngăduia să ştie cam ce pericole putea să întâmpine o fată la vârsta ei, dar nu e nevoie să cunoşti pericolul pentru a te teme de el. De remarcat că tocmai primejdiile necunoscute inspiră cele mai mari spaime.

Julie şovăia. Se hotărî să ceară un sfat.

Dar, dintr-un simţământ curios, nu recurse nici la mama, nici la fratele ei, ci la Emmanuel.

Cobori, îi povesti ce i s-a întâmplat în ziua când mandatarul casei Thomson şi French venise la părintele ei; îi istorisi scena de pe scară, îi repetă făgăduiala pe care o făcuse şi îi arătă scrisoarea.

— Trebuie să te duci, domnişoară, spuse Emmanuel.

— Să mă duc? Murmură Julie.

— Da, te voi însoţi eu.

— Dar n-ai văzut că trebuie să fiu singură? Spuse Julie.

— Vei fi singură, răspunse tânărul, dar te voi aştepta la colţul străzii Muzeului, iar dacă întârzii în aşa fel încât să mă îngrijorez, te voi căuta şi îţi garantez că va fi vai şi amar de cei despre care vei avea motive să te temi.

— Aşadar, Emmanuel, glăsui fata şovăind, părerea dumitale este să răspund invitaţiei?

— Da, nu ţi-a spus mesagerul că e vorba de salvarea părintelui dumitale?

— Dar ce pericol îl pândeşte, Emmanuel? Întrebă fata.

Emmanuel şovăi o clipă, dar dorinţa de a o hotărî pe fată fără întârziere îl birui.

— Ascultă, îi spuse el, astăzi e 5 septembrie, nu-i aşa?

— Da.

— Azi, la 11, tatăl dumitale are aproape trei sute de mii de franci de plătit.

— Da, ştiu.

— Ei bine, spuse Emmanuel, în casă nu sunt nici cincisprezece mii.

— În cazul acesta ce se va întâmpla?

— Dacă astăzi, până la 11, tatăl dumitale n-a găsit pe cineva care să-i vină în ajutor, va fi obligat la amiază să se declare în stare de faliment.

— Oh, vino, vino! Exclamă fata trăgându-l pe tânăr după ea.

Între timp, doamna Morrel spusese fiului ei totul.

Tânărul ştia bine că, în urma repetatelor nenorociri întâmplate părintelui său, se făcuseră mari schimbări în cheltuielile casei, dar nu ştia că lucrurile au ajuns atât de departe.

Rămase zdrobit.

Apoi, deodată, dădu buzna afară, urcă repede scara, căci îl credea pe părintele său în cabinet, dar bătu zadarnic.

În momentul când se afla la uşa cabinetului, auzi uşa apartamentului deschizându-se; întoarse capul şi îşi văzu părintele. În loc să urce drept la cabinetul său, domnul Morrel intrase în cameră, iar acum ieşea.

Domnul Morrel scoase un strigăt de uimire zărindu-l pe Maximilien; nu ştia de sosirea tânărului. Rămase nemişcat, strângând cu braţul stâng un obiect pe care îl ţinea ascuns sub redingotă.

Maximilien coborî repede scara şi se aruncă de gâtul părintelui; dar, deodată se trase înapoi, lăsându-şi numai mâna dreaptă pe pieptul tatălui său.

— Tată, spuse el devenind palid ca moartea, de ce ţii sub redingotă două pistoale?

— Mă temeam să nu fiu văzut şi văd că n-am scăpat, spuse Morrel.

— Tată! Tată! Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă tânărul, ce faci cu armele?

— Maximilien, răspunse Morrel privindu-şi ţintă fiul, tu eşti bărbat, un bărbat cu simţul onoarei, vino, îţi voi spune.

Şi Morrel urcă cu paşi siguri spre cabinet, în timp ce Maximilien îl urmă clătinându-se.

Morrel deschise uşa şi o închise după fiul său, apoi străbătu anticamera, se apropie de birou, puse pistoalele pe colţul mesei şi arată cu vârful degetului un registru deschis.

În registru era consemnată situaţia exactă.

Morrel avea de plătit, peste o jumătate de ora, 287.500 franci.

Poseda în total 15.257 franci.

— Citeşte, spuse Morrel.

Tânărul citi şi rămase un moment zdrobit.

Morrel nu spunea un cuvânt: ce ar fi putut să spună mai mult decât sentinţa neînduplecată a cifrelor?

— Şi ai făcut totul, tată, ca să preântâmpini nenorocirea? Întrebă tânărul după o clipă.

— Da, răspunse Morrel.

— Nu contai pe nici o intrare?

— Pe niciuna.

— Ai epuizat toate resursele?

— Toate.

— Şi peste o jumătate de ceas, întrebă Maximillien, cu glas posomorât, numele nostru este dezonorat?

— Sângele spală dezonoarea, spuse Morrel.

— Ai dreptate, tată şi te înţeleg. Apoi, întinzând mâna spre pistoale:

— Unul e pentru dumneata şi unul pentru mine, spuse el, îţi mulţumesc.

Morrel îi opri mâna.

— Dar pe mama şi pe sora ta cine le va hrăni?

Un fior trecu prin corpul tânărului.

— Tată, spuse el, gândeşte-te: îmi ceri să trăiesc?

— Da, îţi cer, reluă Morrel, căci eşti dator, Maximilien, tu eşti calm şi puternic… Nu eşti un om obişnuit, nu-ţi comand nimic, nu-ţi poruncesc nimic, îţi spun numai: examinează situaţia ca şi cum ai fi un străin şi judecă singur.

Tânărul chibzui un moment, apoi o expresie de resemnare sublimă trecu prin ochii săi; îşi scoase apoi, cu o mişcare înceată şi tristă epoletul şi contra epoletul, însemnele gradului său.

— Bine, spuse el întinzând mâna lui Morrel, mori în pace tată, eu voi trăi!

Morrel făcu o mişcare gata să se arunce la picioarele fiului său. Maximilien îl atrase la piept şi ambele inimi bătură o clipă una lângă alta.

— Ştii că nu e din vina mea? Spuse Morrel.

Maximilien zâmbi.

— Ştiu, tată, că eşti omul cel mai cinstit pe care l-am cunoscut.

— Bine: întoarce-te acum la mama şi la sora la.

— Tată, glăsui tânărul îndoindu-şi genunchii, binecuvântează-mă.

Morrel luă în mâini capul fiului său, îl apropie şi-l sărută de mai multe ori:

— O, da, da, spuse el, te binecuvântez în numele meu şi în numele a trei generaţii de oameni fără cusur, ascultă ce spun ei prin glasul meu: Providenţa poate să reclădească edificiul pe care nenorocirea l-a nimicit. Văzând că am murit de o astfel de moarte, se vor înduioşa de tine chiar cei mai neînduplecaţi; ţie îţi vor dărui poate răgazul pe care mi l-ar fi refuzat mie; caută atunci ca termenul ruşinos de „faliment” să nu fie rostit; aşează-te la lucru, munceşte, luptă cu ardoare şi curaj, tinere: trăiţi, tu, mama şi sora ta, din strictul necesar, pentru că, zi cu zi, bunurile celor faţă de care sunt dator, să sporească şi să fructifice în mâna ta. Gândeşte-te că va fi o zi frumoasă, o zi mare, solemnă, aceea a reabilitării, ziua când vei spune în biroul acesta: „Părintele meu a murit pentru că nu putea să facă ce fac eu astăzi; dar a murit liniştit şi calm, pentru că murind, ştia că eu o voi face.”

— Tată, tată, exclamă tânărul, dacă totuşi ai putea să trăieşti?

— Dacă trăiesc, totul se schimbă; dacă trăiesc, interesul se schimbă în îndoială, mila în înverşunare; dacă trăiesc, nu mai sunt decât un om care nu şi-a respectat cuvântul, care şi-a călcat angajamentele, pe scurt, nu mai sunt decât un falit. Dacă mor, dimpotrivă, gândeşte-te, Maximilien, cadavrul meu nu mai este decât acela al unui om cumsecade, nenorocit. Trăind, cei mai buni prieteni îmi vor ocoli casa. Dacă mor, Marsilia întreagă mă urmează plângând până la ultimul lăcaş; trăind, ţie ţi-e ruşine de numele meu; dacă mor, ridici capul şi spui: „Eu sunt fiul celui care s-a sinucis, deoarece, pentru întâia oară, a fost silit să nu-şi ţină cuvântul”.

Tânărul scoase un geamăt, dar păru resemnat. Pentru a doua oară convingerea reintra, nu în inima, ci în conştiinţa sa.

— Iar acum, spuse Morrel, lasă-mă singur şi caută de îndepărtează femeile.

— Nu vrei s-o mai vezi pe sora mea? Întrebă Maximilien.

O ultimă şi înăbuşită speranţă tăinuia tânărul în legătură cu întrevederea aceasta, de aceea o propunea. Domnul Morrel clătină din cap.

— Am văzut-o azi dimineaţă, spuse el şi mi-am luat rămas bun de la ea.

— N-ai vreo recomandare specială să-mi faci, tată? Întrebă Maximilien, cu voce alterată.

— Ba da, fiul meu, o recomandare sacră.

— Spune, tată.

— Casa Thomson şi French este singura care, din egoism poate.

— Dar n-am dreptul să citesc în inima oamenilor.

— S-a înduioşat de mine. Mandatarul ei, cel care peste zece minute se va înfăţişa să încaseze suma unei trate de 287.500 franci, nu mi-a acordat, ci mi-a oferit trei luni. Casa aceasta să fie rambursată cea dintâi, fiul meu, omul acesta să-ţi fie sfânt.

— Da, tată, spuse Maximilien.

— Şi acum, încă o dată adio, glăsui Morrel; du-te, du-te, am nevoie să fiu singur, vei găsi testamentul meu în biroul din camera de culcare.

Tânărul rămase în picioare, încremenit, neavând decât puterea de voinţă, dar nu şi de înfăptuire.

— Ascultă, Maximilien, spuse părintele său, închipuieşte-ţi că eu sunt soldat ca şi tine, că am primit ordinul să cuceresc o redută şi că ştii că voi fi ucis, cucerind-o; n-ai să-mi spui ce îmi spuneai adineauri: „Du-te, tată, căci tu dezonorezi rămânând şi e mai bună moartea decât ruşinea”.

— Da, da, spuse tânărul, da.

Şi strângându-l convulsiv pe Morrel în braţe:

— Du-te, tată, glăsui el.

Şi dădu buzna din cabinet.

După ce fiul său ieşi, Morrel rămase o clipă în picioare, cu ochii aţintiţi asupra uşii; apoi întinse mâna, găsi şnurul unei sonerii şi sună.

Peste o clipă apăru Coclès.

Nu mai era omul de altădată; ultimele trei zile de încercări îl zdrobiseră. Gândul acesta: Casa Morrel va înceta plăţile, îl încovoia spre pământ mai mult decât l-ar fi copleşit alţi douăzeci de ani.

— Bunul meu Coclès, spuse Morrel cu un accent a cărui expresie n-ar putea fi redată, rămâi în anticameră. Când domnul acela, care a mai venit acum trei luni – îl ştii, mandatarul casei Thomson şi French va veni, să-l anunţi.

Coclès nu răspunse; făcu un semn din cap, se aşeză în anticameră şi aşteptă.

Morrel recăzu pe scaun; ochii i se îndreptară spre pendulă: îi mai rămâneau şapte minute, atâta tot: acul mergea cu o iuţeală de necrezut, i se părea că îl vede mergând.

Ceea ce se petrecu atunci, în momentul acela suprem, în mintea omului care, tânăr încă, din cauza unui raţionament poate fals, dar cel puţin în aparenţă just, urma să se despartă de tot ce iubea pe lume şi să părăsească viaţa, care avea pentru el toate bucuriile familiei, e cu neputinţă de descris. Ar fi trebuit să-i vezi, ca să-ţi faci o idee, fruntea acoperită de sudoare şi totuşi resemnată, ochii plini de lacrimi şi totuşi înălţaţi la cer.

Acul mergea întruna, pistoalele aşteptau încărcate; întinse mâna, luă unul şi murmură numele fiicei sale.

Lăsă apoi arma mortală jos, luă condeiul şi scrise câteva cuvinte.

I se părea că nu spusese îndeajuns adio, copilei adorate.

Se întoarse apoi spre pendulă; nu mai socotea cu minutul, ci cu secunda.

Reluă arma, întredeschise gura şi-şi fixă ochii asupra acului; apoi tresări la zgomotul pe care îl făcea singur, trăgând cocoşul.

În momentul acela o sudoare mai rece îi trecu pe frunte, o nelinişte mai ucigătoare îi încleştă inima.

Auzi uşa scării scârţâind în ţâţâni; apoi se deschise uşa cabinetului său.

Pendula stătea gata să sune orele 11.

Morrel nu întoarse capul, aştepta cuvintele lui Coclès: „Mandatarul casei Thomson şi French”.

Şi apropie arma de gură…

Deodată auzi un strigăt: glasul fiicei sale.

Se întoarse şi o zări pe Julie; pistolul îi scăpă din mâini.

— Tată! Exclamă fata cu răsuflarea gâtuită şi aproape moartă de bucurie, eşti salvat!

Şi se aruncă în braţele lui, înălţând în mână o pungă de reţea roşie.

— Salvat, copila mea? Glăsui Morrel. Ce vrei să spui?

— Da, salvat, uite, uite! Spuse fata.

Morrel luă punga şi tresări, căci o amintire vagă îi reaminti că obiectul i-a aparţinut cândva.

Într-o despărţitură era poliţa de 287.500 franci.

Poliţa era achitată.

În cealaltă era un diamant de mărimea unei alune cu aceste trei cuvinte scrise pe un petec de pergament:

„Zestrea Juliei”.

Morrel îşi trecu mâna peste frunte, credea că visează.

În momentul acela pendula sună orele 11.

Timbrul vibră pentru el ca şi cum fiecare lovitură a ciocanului de oţel vibra în inima lui.

— Copila mea, explică-mi, spuse el. Unde ai găsit punga?

— Într-o casă din Allées de Meilhan nr.15, pe colţul căminului unei odăiţe de la etajul al V-lea.

— În cazul acesta, exclamă Morrel, punga nu e a ta.

Julie întinse părintelui său scrisoarea pe care o primise de dimineaţă.

— Şi ai fost singură în casa aceea? Spuse Morrel după ce o citi.

— Tată, Emmanuel mă însoţea. Trebuia să mă aştepte la colţul străzii Muzeului; dar, lucru ciudat, la întoarcere el nu mai era acolo.

— Domnule Morrel! Exclamă o voce pe scară. Domnule Morrel!

— E glasul lui, spuse Julie.

În momentul acela Emmanuel intră cu figura tulburată de bucurie şi de emoţie.

— Faraonul”! Strigă el. „Faraonul”!

— Ei, ce-i cu „Faraonul”, ai înnebunit, Emmanuel? Ştii bine că e pierdut.

— Faraonul”! Domnule, este semnalat „Faraonul”. „Faraonul” intră în port.

Morrel recăzu pe scaun fără puteri, mintea lui refuza să pună în ordine înşiruirea de evenimente nemaipomenite, extraordinare. Intră însă şi fiul său.

— Tată, exclamă Maximilien, ce tot spuneai că „Faraonul” este pierdut? A fost semnalat şi intră în port.

— Dragii mei, spuse Morrel, dacă este aşa ar trebui să cred într-o minune a lui Dumnezeu. E cu neputinţă, cu neputinţă.

Dar un lucru real şi nu mai puţin extraordinar, era punga pe care o ţinea în mână, era poliţa achitată, era diamantul splendid.

— O, domnule, spuse şi Coclès, ce înseamnă asta? „Faraonul”!

— Haidem, copii, spuse Morrel ridicându-se, hai să vedem şi, îndură-se Domnul de noi, dacă ştirea nu e adevărată.

Coborâră. La jumătatea scării aştepta doamna Morrel: biata femeie nu cutezase să urce.

Într-o clipă ajunseră la Cannebière.

În port, lume imensă.

Toţi se dădură în lături în faţa lui Morrel.

— Faraonul”! „Faraonul”! Spuneau toate vocile.

Într-adevăr.

— Lucru minunat, extraordinar —, în faţa turnului Saint-Jean, un vas purtând pe pupa cuvintele acestea scrise cu litere albe: „Faraonul” (Morrel şi Fiul din Marsilia), asemănător întru totul celuilalt „Faraon” şi încărcat ca şi celălalt cu cârmâz şi indigo, arunca ancora şi-şi strângea pânzele; pe punte căpitanul Gaumard dădea ordine, iar Penelon făcea semne domnului Morrel.

Nu mai încăpea îndoială: simţurile mărturiseau, iar zece mii de persoane veneau în ajutorul mărturiei.

În momentul când Morrel şi fiul se îmbrăţişau în aplauzele întregului oraş, martor al minunii, un bărbat al cărui chip era pe jumătate acoperit de o barbă neagră şi care, ascuns dinapoia gheretei unei santinele, contempla scena cu înduioşare, murmură cuvintele acestea: „Fii fericit, suflet nobil; fii binecuvântat pentru tot binele pe care l-ai făcut şi-l vei mai face; iar recunoştinţa mea să rămână în umbră ca şi binefacerea ta.”

Şi, cu un zâmbet în care bucuria şi fericirea se oglindeau, el părăsi adăpostul unde stătea ascuns şi, fără ca vreo făptură să-l observe.

— Într-atât de mult era preocupat fiecare de evenimentul zilei —, coborî pe una din micile scări ce servesc de debarcader, strigând de trei ori:

— Jacopo! Jacopo! Jacopo!

Atunci o şalupă veni spre el, îl primi şi-l conduse la un yacht bogat, pe puntea căruia sări cu sprinteneala unui marinar; privi de aici, încă o dată, pe Morrel, care plângând de bucurie, împărţea strângeri de mâini prieteneşti mulţimii şi mulţumea cu o vagă privire binefăcătorului necunoscut, pe care îl căuta parcă în cer.

„Şi acum, spuse necunoscutul, adio bunătate, omenie, recunoştinţă… Adio tuturor sentimentelor care înfloresc inima… M-am substituit Providenţei pentru a răsplăti pe cei buni… Dumnezeul răzbunător să-mi dea locul său, ca să-i pedepsesc pe cei răi!”

Făcu un semnal şi, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal ca să plece, yachtul porni în larg.

Capitolul XXXI Italia – Simbad marinarul.

Pe la începutul anului 1838 se aflau la Florenţa doi tineri care aparţineau celei mai elegante societăţi din Paris, unul vicontele Albert de Morcerf, altul baronul Franz d'Epinay. Se înţeleseseră că vor petrece carnavalul din anul acela la Roma, unde Franz, care de aproape patru ani trăia în Italia, va servi lui Albert de cicerone.

Dar, pentru că nu este puţin lucru să petreci carnavalul la Roma, în special când nu ţii să te culci în piaţa Poporului sau în Campo-Vaccino, scriseră lui Pastrini, proprietarul hotelului Londra, din piaţa Spaniei, rugându-l să le reţină un apartament confortabil.

Pastrini răspunse că nu mai avea la dispoziţia lor decât două camere şi un cabinet, situate al secondo piano şi că le oferă pentru suma neînsemnată de un ludovic pe zi. Tinerii acceptară, apoi voind să se folosească de timpul care îi rămânea, Albert plecă la Neapole. Franz rămase la Florenţa.

După ce se bucură câtva timp de viaţa oraşului familiei Medici, după ce se plimbă îndelung prin Edenul acela denumit Casinele, după ce fusese primit de amfitrionii admirabili care fac onorurile Florenţei, îi veni gustul – căci văzuse Corsica, leagănul lui Bonaparte – să se ducă pe Insula Elba, marele popas al lui Napoleon.

Desprinse deci, într-o seară, o barchetta din veriga de fier care o pecetluia de cheiul portului Livorno, se înfăşură în manta şi spuse marinarilor doar aceste cuvinte: „La insula Elba”.

Barca părăsi portul aşa cum pasărea de mare îşi părăseşte cuibul, iar a doua zi îl debarcă pe Franz la Porto Ferrajo.

Franz străbătu insula imperială, după ce călcase toate urmele lăsate de paşii uriaşului şi se îmbarcă la Marciana.

La două ceasuri după ce părăsise ţărmul, el reveni pe uscat, coborând la Pianosa unde îl aşteptau – i se spunea – stoluri infinite de potârnichi roşii.

Vânătoarea fu proastă. Franz ucise cu multă trudă câteva potârnichi slăbănoage şi, ca orice vânător care s-a ostenit degeaba, reveni în barca sa, indispus.

— A, dacă Excelenţa voastră ar vrea, îi spuse stăpânul bărcii, ar face o vânătoare frumoasă!

— Unde?

— Vedeţi insula aceea? Continuă stăpânul întinzând degetul spre sud şi arătând o formă conică ce ieşea din marea pictată cu cel mai frumos indigo.

— Ei, ce e cu insula aceasta? Întrebă Franz.

— E insula Monte-Cristo, răspunse livornezul.

— Dar n-am permisiunea să vânez în insula aceasta.

— Excelenţa voastră n-are nevoie, insula e pustie.

— La naiba, glăsui tânărul, o insulă pustie în mijlocul Mediteranei? Curios lucru!

— Şi natural, Excelenţă. Insula este un banc de stânci iar pe toată întinderea ei nu se găseşte poate un pogon de pământ arabil.

— Şi a cui este insula?

— A Toscanei.

— Ce vânat am să găsesc acolo?

— Mii de capre sălbatice.

— Care trăiesc lingând pietrele, spuse Franz cu un zâmbet neîncrezător.

— Nu, ci păscând buruienile, mirţii, masticii care cresc printre pietre.

— Şi unde am să mă culc?

— În grote sau la bord, înfăşurat în manta. De altminteri, dacă Excelenţa voastră voieşte, vom putea să plecăm îndată după vânătoare; ştiţi că noi putem să vâslim tot aşa de bine noaptea ca şi ziua şi că, în lipsa pânzei, avem lopeţile.

Deoarece îi rămânea încă destul timp lui Franz să-şi găsească tovarăşul şi pentru că nu mai avea motive să ducă grija locuinţei la Roma, acceptă propunerea de a se despăgubi de prima vânătoare.

La răspunsul lui afirmativ, mateloţii schimbară între ei câteva cuvinte pe şoptite.

— Ei, ce s-a întâmplat nou? Întrebă el. E vreun obstacol?

— Nu, declară stăpânul; dar suntem datori să înştiinţăm pe Excelenţa voastră că insula e în contumacie.

— Ce înseamnă asta?

— Că, întrucât Monte-Cristo este nelocuită şi serveşte uneori de popas contrabandiştilor şi piraţilor care vin din Corsica, din Sardinia sau din Africa, vom fi siliţi – dacă vreun semn trădează şederea noastră în insulă – să facem o carantină de şase zile când ne vom întoarce la Livorno.

— Drace, chestia asta schimbă problema! Şase zile! Exact cât i-a trebuit lui Dumnezeu să zămislească lumea. Este cam mult, copii.

— Dar cine va spune că Excelenţa sa a fost la Monte-Cristo?

— O, eu nu! Exclamă Franz.

— Nici noi, spuseră mateloţii.

— În cazul acesta, haidem la Monte-Cristo.

Stăpânul dădu comenzile; îndreptară barca spre insulă şi începură să plutească în direcţia ei.

Franz aşteptă desăvârşirea operaţiei, iar când porniră pe noul drum, când pânza fu umflată de briză, iar cei patru marinari îşi ocupară locurile.

— Trei în faţă, unul la cârmă —, reînnodă conversaţia.

— Dragul meu Gaetano, îi spuse el stăpânului, mi-ai spus mi se pare că insula Monte-Cristo servea de refugiu piraţilor, ceea ce cred că formează un altfel de vânat decât caprele.

— Da, Excelenţă şi v-am spus adevărul.

— Ştiam de existenţa contrabandiştilor, dar îmi închipuiam că, după cucerirea Algerului şi nimicirea Regenţei, piraţii nu mai există decât în romanele lui Cooper şi ale căpitanului Marryat.

— Excelenţa voastră se înşeală: cu piraţii este ca şi cu bandiţii care sunt întruna exterminaţi de papa Leon al XII-lea şi care totuşi îi opresc zilnic pe călători până la porţile Romei. N-aţi auzit că, abia acum şase luni, însărcinatul de afaceri al Franţei pe lângă Sfântul Scaun a fost jefuit la cinci sute de paşi de Velletri?

— Ba da.

— Ei bine, dacă Excelenţa voastră ar locui ca noi la Livorno, ar auzi din când în când că un vas mic, încărcat cu mărfuri, sau un yacht englezesc drăguţ, care era aşteptat la Bastia, la Porto Ferrajo sau la Civila-Vecchia nu a sosit, că nu se ştie ce a devenit şi că, fără îndoială, se va fi sfărâmat de vreo stâncă. Stânca pe care a întâlnit-o e o barcă joasă şi strâmtă, condusă de şase sau opt oameni, care l-au surprins în strâmtoarea vreunei insuliţe sălbatice şi nelocuite, aşa cum bandiţii opresc şi jefuiesc o diligenţă la un colţ de pădure.

— Dar, reluă Franz, care stătea mereu lungit în barcă, de ce persoanele cărora li se întâmplă astfel de accidente nu reclamă, nu atrag asupra piraţilor răzbunarea stăpânirii franceze, sardine sau toscane?

— De ce? Întrebă Gaetano cu un zâmbet.

— Da, de ce?

— Pentru că, mai întâi, se transportă de pe vas sau de pe yacht în barcă, tot ce este bun de luat; apoi sunt legate mâinile şi picioarele echipajului, se prinde de gâtul fiecărui om o ghiulea, se face o gaură de mărimea unui butoi în chila vasului capturat, se urcă pe punte, ferestruicile sunt închise şi apoi se trece în barcă. După zece minute vasul începe să se plângă şi să geamă, apoi să se scufunde. La început se lasă pe o parte, a-poi pe alta, pe urmă se ridică, după aceea se afundă din nou, din ce în ce mai mult. Deodată răsună un zgomot ca o detunătură de tun: aerul nimiceşte puntea. Atunci vasul se agită ca un înecat ce se zbate, îngreuindu-se la fiecare mişcare. În curând apa, înăbuşită în cavităţi, zvâcneşte ca nişte trombe lichide pe care le-ar zvârli prin nările sale un caşalot gigantic. În sfârşit scoate un ultim horcăit, se învârteşte pentru cea din urmă oară în juru-i şi se scufundă scobind în abis o pâlnie imensă, care se învârteşte o clipă, se acoperă puţin câte puţin şi dispare apoi complet; după cinci minute, numai ochiul lui Dumnezeu ar mai putea să caute, în adâncul mării calme, vasul dispărut.

— Înţelegeţi acum, adăugă patronul zâmbind, cum se face că vasul nu revine în port şi de ce echipajul nu mai reclamă?

Dacă Gaetano povestea cele de mai sus înainte de a propune expediţia, de bună seamă că Franz ar fi judecat de două ori înainte de a se încumeta la drum; dar şi porniseră şi i se păru că ar fi o laşitate să dea înapoi. El era unul dintre oamenii care nu aleargă după ocazii periculoase, dar care – dacă ocazia vine în întâmpinarea lor.

— Rămân cu sânge rece, neal-terat, pentru a o combate: era unul dintre oamenii cu voinţă calmă, care nu privesc o primejdie în viaţă decât ca pe un adversar în duel, care îi calculează mişcările, îi studiază forţa, care nu se grăbesc, dar care nici nu zăbovesc pentru a lăsa impresia laşităţii, care înţelegând dintr-o privire toate avantajele lor, ucid dintr-o singură lovitură.

— Eh, reluă el, am străbătut Sicilia şi Calabria, am navigat două luni în Arhipelag şi n-am văzut niciodată umbra unui bandit sau a unui pirat.

— De aceea nici n-am spus acestea Excelenţei sale ca s-o îndemn să renunţe la proiect, glăsui Gaetano; m-a întrebat şi am răspuns.

— Da, dragă Gaetano, iar conversaţia cu dumneata este cât se poate de interesantă; de aceea, pentru că vreau să-mi prelungesc plăcerea, haidem la Monte-Cristo.

Între timp se apropiau repede de capătul voiajului. Sufla un vânt zdravăn, astfel că barca făcea şase-şapte mile pe oră. Pe măsură ce se apropiau, insula ieşea parcă tot mai mare din sânul mării; iar în atmosfera limpede a ultimelor raze ale zilei, se distingea, asemenea ghiulelelor dintr-un arsenal, mormanul de stânci îngrămădite unele peste altele, iar printre ele se vedeau încolţind buruienile roşii şi verdele copacilor. Deşi mateloţii păreau pe deplin liniştiţi, era vădit că atenţia lor stătea trează şi că privirea lor cerceta oglinda vastă pe care lunecau şi al cărei orizont îl populau numai câteva bărci de pescari cu pânze albe, legănându-se ca nişte pescăruşi deasupra valurilor.

Nu mai aveau până la Monte-Cristo decât vreo cincisprezece mile, când soarele începu să asfinţească dinapoia Corsicei, ai cărei munţi se iveau la dreapta, desenându-şi pe cer dantelăria sumbră; acest morman de pietre, asemănător uriaşului Adamastor, se înălţa ameninţător în faţa bărcii, căreia îi tăinuia soarele; puţin câte puţin umbra urca din mare, alungând parcă ultima răsfrângere a zilei ce se stingea, în sfârşit, raza luminoasă fu gonită până la piscul conului, unde se opri un moment ca o trombă învăpăiată de vulcan; în cele din urmă umbra năpădi treptat creasta, aşa cum năpădise baza şi insula nu se mai arătă decât ca un munte cenuşiu ce se întuneca mereu. Peste o jumătate de ceas era noapte deplină.

Din fericire marinarii se aflau în locurile lor obişnuite, pe care le cunoşteau până la cea mai neînsemnată stâncă a arhipelagului toscan, căci în mijlocul întunericului profund care învăluia barca, Franz n-ar fi rămas cu totul liniştit. Corsica dispăruse în întregime, insula Monte-Cristo devenise invizibilă, dar mateloţii păreau că sunt înzestraţi, ca lynxul, cu darul de a vedea în beznă, iar cârmaciul care stătea la cârmă nu trăda nici cea mai mică ezitare.

Trecuse aproape un ceas de la apusul soarelui, când lui Franz i se păru că zăreşte la un sfert de milă, pe stâncă, o formă mohorâtă; era însă aşa de greu să se distingă ceva, încât, temându-se să nu stârnească hazul mateloţilor săi, confundând câţiva nori plutitori cu uscatul, tăcu. Dar deodată o lumină mare apăru pe ţărm; pământul putea să semene cu un nor, dar focul nu era un meteor.

— Ce-i cu lumina aceea? Întrebă el.

— Sst! Spuse patronul, este un foc.

— Dar spuneai că insula e nelocuită.

— Spuneam că nu are o populaţie stabilă, însă am spus că ea e un loc de popas pentru contrabandişti.

— Şi pentru piraţi!

— Şi pentru piraţi, spuse Gaetano repetând cuvintele lui Franz, de aceea am dat ordin să trecem dincolo de insulă căci, precum vedeţi, focul e la spatele nostru.

— Dar cred că focul e mai degrabă un motiv de linişte decât de îngrijorare, continuă Franz. Oamenii care s-ar teme să fie văzuţi n-ar aprinde focul acesta.

— O, asta nu înseamnă nimic! Glăsui Gaetano, dacă aţi putea să vă daţi seama, în beznă, de poziţia insulei, aţi vedea că, aşezat aşa cum este, focul nu poate fi zărit nici de pe coastă, nici de la Pianosa, ci numai din largul mării.

— Aşadar, te temi că focul ne poate anunţa ceva rău?

— Va trebui să ne încredinţăm de asta, reluă Gaetano cu ochii aţintiţi întruna asupra stelei pământeşti.

— Şi cum să ne asigurăm?

— Veţi vedea.

Gaetano se sfătui cu tovarăşii săi, iar după cinci minute de discuţii executară în tăcere o manevră cu ajutorul căreia, cât ai clipi, cotiră; reveniră atunci pe drumul pe care îl făcuseră, iar la câteva secunde după schimbarea de direcţie focul dispăru, ascuns de o mişcare de teren.

Cârmaciul imprimă atunci o direcţie nouă micului vas, care se apropia vădit de insulă şi în curând nu se afla la o depărtare mai mare de cincizeci de paşi.

Gaetano coborî pânza, iar barca rămase pe loc.

Se făcuse totul în cea mai mare linişte şi, de altminteri, din momentul schimbării drumului, nici un cuvânt nu fusese rostit pe bord.

Gaetano, care propusese expediţia, îşi asumase toată răspunderea. Cei patru mateloţi nu-l pierdeau din ochi, pregătindu-şi vâslele şi stând gata să se slujească de lopeţi, lucru care, graţie întunericului, nu era greu.

Franz îşi cercetă armele cu sângele rece pe care i-l cunoaştem; avea două puşti cu câte două ţevi şi o carabină; le încărca, examină trăgaciurile şi aşteptă.

În vremea asta, stăpânul lepădase mantaua cu glugă şi cămaşă, îşi prinsese pantalonii în jurul şalelor şi, deoarece era desculţ, nu avusese nevoie să se descotorosească nici de încălţăminte, nici de ciorapi. Îmbrăcat, sau mai bine zis, dezbrăcat cum era, duse un deget la buze, făcând semn să se păstreze cea mai deplină tăcere şi, dându-şi drumul în mare, înotă spre ţărm cu atâta băgare de seamă, încât era cu neputinţă să se audă cel mai mic zgomot. Doar după brazda fosforescentă pe care o luau mişcările lui, putea să i se observe urma.

În curând dispăru şi brazda: Gaetano ajunsese, desigur, pe uscat.

Lumea de pe micul vas rămase neclintită vreme de o jumătate de oră, după care aceeaşi brazdă luminoasă fu văzută reapărând lângă ţărm şi apropiindu-se. În clipa următoare Gaetano apăru lângă barcă.

— Ei, ce e? Întrebară în acelaşi timp Franz şi cei patru mateloţi.

— Ce să fie? Spuse el, sunt contrabandişti spanioli, atât numai că au cu ei doi bandiţi corsicani.

— Şi ce fac bandiţii corsicani cu contrabandiştii spanioli?

— Ei, Doamne, oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii, Excelenţă, declară Gaetano cu ton de profundă caritate creştină. Deseori bandiţii se simt cam încolţiţi pe pământ, de jandarmi sau de carabinieri şi atunci găsesc o barcă, iar în barcă băieţi cumsecade ca noi. Vin să ceară ospitalitate în casa noastră plutitoare. Cum o să refuzăm ajutor unui nenorocit care e urmărit? Îi primim şi, pentru mai multă siguranţă, pornim în larg. Nu ne costă nimic şi salvăm viaţa sau cel puţin libertatea unuia dintre semenii noştri, care, la ocazie, recunoaşte serviciul ce i-am făcut, indicându-ne un loc bun unde am putea să debarcăm mărfurile noastre, fără a fi deranjaţi de curioşi.

— Aha, spuse Franz, eşti şi dumneata un fel de contrabandist, dragă Gaetano?

— Ei, ce vreţi, Excelenţă? Spuse el cu un zâmbet ce nu se poate descrie, face omul de toate, trebuie să trăim.

— Atunci cunoşti oamenii care ocupă Monte-Cristo la ceasul acesta.

— Oarecum. Noi marinarii suntem ca francmasonii: ne recunoaştem după anumite semne.

— Şi crezi că n-am avea motive să ne temem, debarcând?

— Câtuşi de puţin; contrabandiştii nu sunt hoţi.

— Dar cei doi bandiţi corsicani… Reluă Franz, calculând dinainte toate riscurile.

— Ei, Doamne, spuse Gaetano, nu sunt ei de vină că sunt bandiţi; de vină e autoritatea.

— Cum aşa?

— Fără îndoială; sunt urmăriţi că au jupuit o piele nu altceva, ca şi cum n-ar fi în firea Corsicei să se răzbune.

— Ce înţelegi prin a fi jupuit o piele? Au asasinat un om? Întrebă Franz continuându-şi cercetările.

— Înţeleg că au ucis un duşman, reluă stăpânul, ceea ce e cu totul altceva.

— Haidem atunci să cerem găzduire contrabandiştilor şi bandiţilor, spuse tânărul. Crezi că ne-o acordă?

— Fără nici o îndoială.

— Câţi sunt?

— Patru, Excelenţă şi cu cei doi bandiţi, şase.

— Exact câţi suntem noi. Ne aflăm deci, în cazul când domnii aceştia s-ar arăta cu toane, la egalitate şi deci în măsură să-i înfrânăm. Aşadar, încă o dată, haidem la Monte-Cristo.

— Da, Excelenţă, dar ne veţi îngădui să mai luăm câteva precauţiuni?

— Cum să nu, dragul meu. Fii înţelept ca Nestor şi prudent ca Ulysse. Mai mult decât îţi permit, te rog chiar.

— Atunci, tăcere, glăsui Gaetano.

Toată lumea tăcu.

Pentru un om care, ca Franz, privea orice lucru prin adevărata lui prismă, situaţia – fără a fi primejdioasă – nu era lipsită de o anume gravitate. Se găsea în întunericul cel mai profund, izolat în mijlocul mării, cu marinari care nu-l cunoşteau şi care nu aveau nici un motiv să-i fie devotaţi; care ştiau că avea la el câteva mii de franci şi care, în zece rânduri, dacă nu cu invidie, cel puţin din curiozitate, îi examinaseră armele, care erau foarte frumoase. Pe de altă parte urma să descindă, fără altă escortă decât oamenii aceştia, pe o insulă cu un nume foarte religios, dar care nu părea să făgăduiască lui Franz altă ospitalitate decât aceea oferită de calvar lui Iisus, graţie contrabandiştilor şi bandiţilor. Apoi istoria vaselor scufundate, pe care o crezuse exagerată în timpul zilei, i se părea mai verosimilă noaptea. De aceea, plasat cum era între îndoitul pericol, poate imaginar, nu-i slăbea pe oameni din ochi şi nu lăsa puşca din mână.

Între timp marinarii înălţaseră din nou pânzele şi reluaseră brazda pe care o mai adânciseră la ducere şi la venire. În întuneric Franz, obişnuit întrucâtva acum cu bezna, distingea uriaşul de granit pe care barca îl ocolea, apoi, trecând din nou de colţul unei stânci, zări focul care strălucea mai puternic decât până atunci, iar în jurul focului observă cinci sau şase persoane.

Răfrângerea lui se întindea la o sută de paşi în mare. Gaetano ocoli lumina, menţinând totuşi barca în partea neluminată. Apoi, când ea fu exact în faţa focului, o îndreptă spre el şi intră cu bravură în cercul luminos, intonând un cântec de pescari al cărui refren îl repetau în cor tovarăşii săi.

La primul cuvânt al cântecului oamenii din jurul focului se ridicaseră şi se apropiaseră de debarcader, cu ochii fixaţi asupra bărcii a cărei forţă şi ale cărei intenţii se străduiau vădit să le aprecieze. În curând ei părură că au examinat-o îndeajuns şi se aşezară din nou, cu excepţia unuia singur care rămase în picioare, pe ţărm, în jurul focului unde se frigea o căpri-oară întreagă.

Când barca ajunse la vreo douăzeci de paşi de uscat, omul de pe ţărm făcu maşinal cu carabina gestul unei santinele ce aşteaptă o patrulă şi strigă în dialect sard:

— Cine e? Stai!

Franz îşi încărcă atunci cu răceală armele.

Gaetano schimbă cu omul câteva cuvinte, din care călătorul nu înţelese nimic, dar care, de bună seamă, îl priveau.

— Excelenţa sa, întrebă stăpânul, vrea să-şi spună numele, sau să rămână necunoscut?

— De bună seamă că numele meu le e cu totul necunoscut; spune-le numai, declară Franz, că sunt un francez care călătoreşte de plăcere.

După ce Gaetano transmise răspunsul acesta, santinela dădu un ordin unuia dintre oamenii de la foc, care se ridică îndată şi dispăru printre stânci.

Se făcu tăcere. Fiecare părea preocupat de treburile sale: Franz de debarcare, mateloţii de pânze, contrabandiştii de căprioară. Dar, în nepăsarea aceasta aparentă, se observau unii pe alţii.

Omul care se depărtase, reapăru deodată dinspre partea opusă aceleia pe unde dispăruse. Făcu un semn din cap santinelei, care se întoarse spre ei şi se mărgini să rostească doar aceste cuvinte: S'accommodi.

Italienescul s'accommodi este intraductibil; el vrea să spună totodată: veniţi, intraţi, fiţi bine veniţi, faceţi ca la dumneavoastră acasă, sunteţi stăpâni. Seamănă cu fraza aceea a lui Molière care îl uimea aşa de mult pe burghezul gentilom prin cantitatea de lucruri ce conţinea.

Mateloţii nu aşteptară să li se spună de două ori; din patru lopeţi barca ajunse la uscat. Gaetano sări pe ţărm, schimbă alte câteva cuvinte în şoaptă cu santinela. Tovarăşii săi coborâră unul după altul; veni, în sfârşit şi rândul lui Franz.

El avea una din puşti de-a curmezişul pieptului, Gaetano avea cealaltă puşcă, un matelot îi ţinea carabina. Costumul său era totodată de artist şi de dandy, ceea ce nu inspiră gazdelor nici o bănuială şi deci nici o nelinişte.

Priponiră barca de ţărm, făcură câţiva paşi în căutarea unui bivuac comod; dar, fără îndoială, punctul spre care se îndreptau nu convenea contrabandistului care îndeplinea serviciul de paznic, deoarece îi strigă lui Gaetano:

— Nu, nu pe acolo, vă rog.

Gaetano îngăimă o scuză şi, fără să mai stăruiască, înaintă spre partea opusă, în timp ce doi mateloţi aprinseseră nişte torţe la foc, pentru a lumina drumul.

Făcură vreo treizeci de paşi şi se opriră pe-o mică esplanadă înconjurată de stânci în care fuseseră scobite nişte scaune asemănătoare oarecum unor mici gherete, unde santinela ar putea să stea aşezată. De jur împrejur creşteau, în vine de pământ vegetal, câţiva stejari pitici şi tufişuri dese de mirţi. Franz aplecă o torţă şi îşi dădu seama, după un morman de ce-nuşă, că nu descoperise cel dintâi confortul localităţii acesteia şi că, desigur, ca era una dintre popasurile obişnuite ale vizitatorilor nomazi de pe insula Monte-Cristo.

Încordarea sa încetase; după ce a pus piciorul pe uscat, după ce a văzut atitudinea, dacă nu prietenească cel puţin indiferentă, a amfitrionilor, preocupările sale dispăruseră, iar în contactul cu aroma căprioarei, care se frigea în bivuacul de alături, preocupările se schimbaseră în poftă de mâncare.

Îi aduse la cunoştinţă aceasta lui Gaetano, care îi răspunse că nimic nu poate fi mai simplu decât o cină atunci când ai, cum aveau ei în barcă, pâine, vin, şase potârnichi şi un foc bun pentru a le frige.

— De altminteri, adăugă el, dacă Excelenta voastră găseşte că aroma căprioarei este aşa de ispititoare, pot să mă duc şi să ofer vecinilor noştri două din păsările pe care le avem pentru o felie din patrupedul lor.

— Du-te, Gaetano, du-te, glăsui Franz; dumneata eşti într-adevăr născut cu geniul negocierii.

Între timp, mateloţii smulseră mănunchiuri de buruieni şi făcură legături, cărora le dădură foc, ceea ce produse un jar destul de respectabil.

Franz aştepta deci cu nerăbdare, adulmecând întruna aroma căprioarei, întoarcerea stăpânului, când acesta reapăru şi veni la el cu un aer foarte neliniştit.

— Ei, ce e? Ce s-a întâmplat? Întrebă el. Au respins propunerea noastră?

— Dimpotrivă, declară Gaetano, conducătorul căruia i s-a spus că sunteţi un tânăr francez vă invită să luaţi masa cu el.

— Ei, dar conducătorul acesta e un om foarte civilizat, spuse Franz şi nu văd de ce aş refuza, cu atât mai mult cu cât aduc partea mea de cină.

— O, nu-i vorba de asta; el are de mâncare mai mult decât este nevoie, dar pune o condiţie ciudată venirii dumneavoastră la el.

— La el? Întrebă tânărul, şi-a construit cumva o casă, aici?

— Nu, dar are un cămin foarte confortabil după cât se spune.

— Îl cunoşti pe conducătorul acesta?

— Am auzit vorbindu-se de el.

— De bine sau de rău?

— Şi într-un fel şi într-altul.

— Drace! Şi care este condiţia?

— Să vă lăsaţi legat la ochi şi să nu scoateţi legătura decât când vă va invita el.

Franz scrută cât mai mult privirea lui Gaetano, ca să afle ce anume ascundea propunerea lui.

— Ei, da, glăsui acesta, răspunzând gândirii lui Franz, ştiu bine, lucrul merită să fie chibzuit.

— Dumneata ce ai fi făcut în locul meu? Întrebă tânărul.

— Eu care nu am nimic de pierdut, aş merge.

— Ai accepta?

— Da, cel puţin din curiozitate.

— Este, va să zică, ceva curios de văzut la conducătorul acesta?

— Ascultaţi, glăsui Gaetano coborând vocea, nu ştiu dacă ceea ce se spune este adevărat…

Se opri, uitându-se dacă nu cumva vreun străin îl ascultă.

— Şi ce se spune?

— Că acest conducător trăieşte într-o subterană pe lângă care palatul Pitti este prea puţin lucru.

— Ce vis! Murmură Franz, aşezându-se la loc.

— O, nu e un vis, continuă patronul, e o realitate. Cama, cârmaciul de pe „Saint-Ferdinand”, a intrat într-o zi acolo şi a ieşit înmărmurit, spunând că astfel de comori nu există decât în basme.

— Ei, dar ştii că, spunându-mi acestea, m-ai face să cobor şi în peştera lui Ali-Baba? Glăsui Franz.

— Excelenţă, v-am spus ce am auzit şi eu.

— Atunci mă sfătuieşti să accept?

— O, nu spun asta. Excelenţa voastră face cum va crede. N-aş vrea să-i dau un sfat într-o împrejurare ca aceasta.

Franz medită câteva clipe, înţelese că omul acela aşa de bogat nu putea să-i voiască răul, lui care avea numai câteva mii de franci; şi deoarece nu întrezărea, în toată chestiunea, decât o cină admirabilă, acceptă. Gaetano porni cu răspunsul lui.

Totuşi, am spus, Franz era prevăzător, de aceea voi să aibă cât mai multe amănunte asupra ciudatului şi misteriosului amfitrion. Se întoarse deci spre matelotul care, în timpul dialogului, jumulise potârnichile, cu gravitatea unui om mândru de îndeletnicirile sale şi-l întrebă cu ce putuseră să vină aici oamenii aceia, deoarece nu se vedeau acolo nici bărci, nici corăbii.

— Eu nu sunt îngrijorat despre partea aceasta şi cunosc vasul cu care ei călătoresc, declară matelotul.

— Este un vas frumos?

— Doresc unul la fel Excelenţei voastre, ca să facă ocolul lumii.

— Cam ce capacitate are?

— Cam o sută de butoaie. De altminteri, e un vas curios, un yacht cum spun englezii, dar confecţionat în aşa chip încât să înfrunte marea pe orice vreme.

— Şi unde a fost construit?

— Nu ştiu. Cred cu toate astea că este genovez.

— Şi cum îndrăzneşte un şef de contrabandişti să-şi construiască un yacht pentru comerţul său în portul Genovei? Continuă Franz.

— Eu n-am spus că proprietarul yachtului e un contrabandist, declară matelotul.

— Nu, dar mi se pare că a spus Gaetano.

— Gaetano văzuse echipajul de departe, dar încă nu vorbise cu ni-meni.

— Dar dacă omul acesta nu e un şef de contrabandişti, ce este?

— Un nobil bogat care călătoreşte de plăcere.

„Haida, de, gândi Franz, personajul e cu atât mai misterios cu cât versiunile se bat cap în cap.”

— Şi cum îl cheamă?

— Când îl întreabă cineva, el răspunde că se numeşte Simbad Marinarul. Mă îndoiesc însă că acesta este numele lui adevărat.

— Simbad Marinarul?

— Da.

— Şi unde locuieşte nobilul acesta?

— Pe mare.

— Din ce ţară este?

— Nu ştiu.

— L-ai văzut?

— Uneori.

— Ce fel de om e?

— Excelenţa voastră îşi va da singură seama.

— Şi unde o să mă primească?

— Fără îndoială că în palatul acela subteran despre care v-a vorbit Gaetano.

— Şi n-aţi avut niciodată curiozitatea, când aţi poposit aici şi aţi găsit insula pustie, să încercaţi a pătrunde în palatul fermecat?

— O, ba da, Excelenţă, declară matelotul; ba de mai multe ori chiar; totdeauna însă cercetările noastre au fost zadarnice. Am scotocit peştera de jur împrejur şi n-am găsit cea mai mică trecere. Se spune de altfel că uşa nu se deschide cu o cheie, ci cu un cuvânt magic.

— Hotărât lucru, murmură Franz, am intrat într-o poveste din O mie şi una de nopţi.

— Excelenţa sa vă aşteaptă, spuse dinapoia lui o voce pe care o recunoscu: vocea santinelei.

Noul venit era întovărăşit de doi oameni din echipajul yachtului.

În locul oricărui răspuns, Franz îşi scoase batista şi o prezentă celui care îi vorbise.

Fără a rosti un cuvânt, i se legară ochii cu o grijă ce trăda temerea ca el să nu săvârşească vreo indiscreţie; după aceea fu pus să jure că nu va încerca în nici un chip să-şi scoată legătura.

Jură.

Atunci cei doi oameni îl luară de câte un braţ şi el merse călăuzit de ei, cu santinela înainte.

Simţi, după vreo treizeci de paşi, după aroma tot mai ispititoare a căprioarei, că trecea din nou pe dinaintea bivuacului: fu silit apoi să-şi continue drumul încă vreo cincizeci de paşi, înaintând, desigur, în direcţia unde Gaetano nu fusese lăsat să pătrundă: interdicţie care se explica acum. Curând după schimbarea de atmosferă înţelese că intra într-o subterană; după câteva clipe de mers auzi un trosnet şi i se păru că atmosfera se schimbă iarăşi devenind călduţă, înmiresmată; simţi, în sfârşit, că picioarele sale călcau pe un covor gros şi moale; călăuzele îl părăsiră. Urmă o clipă de tăcere şi un glas spuse într-o franţuzească corectă, deşi cu un accent străin:

— Fiţi binevenit la mine, domnule; puteţi să vă scoateţi batista.

Fireşte că Franz nu aşteptă să i se repete de două ori invitaţia; scoase batista şi se pomeni în faţa unui bărbat între 38-40 de ani, purtând un veşmânt tunisian, adică un fes roşu cu un ciucure lung, albastru, de mătase, o vestă neagră de postav brodată în aur, pantaloni stacojii largi şi umflaţi, ghetre de aceeaşi culoare, brodate cu aur ca şi vesta şi papuci galbeni; un caşmir splendid îi strângea mijlocul, iar un hanger ascuţit şi încovoiat trecea prin cingătoare.

Deşi de o paloare aproape lividă, bărbatul avea o figură deosebit de frumoasă; ochii lui erau vii şi străpungători; nasul drept şi aproape la nivel cu fruntea indica tipul grec în toată puritatea lui, iar dinţii albi ca perlele ieşeau admirabil sub mustaţa neagră care îi încadra.

Doar paloarea lui era ciudată; părea un om închis de multă vreme într-un mormânt şi care nu putuse recăpăta carnaţia celor vii.

Fără să fie înalt de statură, era bine făcut şi, asemenea oamenilor de la sud, avea mâinile şi picioarele mici.

Ceea ce însă îl uimi pe Franz care caracterizase istorisirea lui Gaetano, un vis, fu somptuozitatea mobilierului.

Toată camera era tapetată cu stofe turceşti de culoare cărămizie, cu flori de aur. Într-o firidă se afla un fel de divan având deasupra un trofeu de arme arabe cu teci de argint şi cu mânere care scânteiau de nestemate; din plafon atârna o lampă de cristal, veneţian, de o formă şi o culoare fermecătoare, iar picioarele se odihneau pe un covor turcesc în care se afundau până la gleznă; perdele atârnau la uşa prin care Franz intrase şi la o altă uşă ce lăsa trecerea într-o a doua cameră, care părea splendid iluminată.

Amfitrionul îl lăsă un moment pe Franz în voia uimirii sale şi, de altminteri, îl examina şi el, neslăbindu-l din ochi.

— Domnule, îi spuse, în sfârşit, vă cer de o mie de ori iertare pentru precauţiile ce vi s-au pretins spre a fi adus la mine; dar, deoarece în marea parte a timpului, insula e pustie, dacă secretul locuinţei mele ar fi cunoscut, aş găsi desigur, la înapoiere, cuibul acesta într-o stare destul de proastă, lucru care mi-ar displăcea enorm, nu pentru paguba în sine, ci pentru că n-aş mai putea să mă despart când vreau de restul pământului. Voi căuta acum să vă fac să uitaţi mica neplăcere, oferindu-vă ceea ce desigur nu nădăjduiaţi că veţi găsi aici, adică o cină acceptabilă şi un pat bun.

— A, nu, scumpul meu amfitrion, răspunse Franz, nu e nevoie să vă scuzaţi. Am văzut totdeauna că oamenilor care pătrundeau în palate fermecate li se legau ochii: gândiţi-vă la Raoul din Hughenoţii. Nu am de ce mă plânge, căci ceea ce dumneavoastră îmi arătaţi, aminteşte minunile din O mie şi una de nopţi.

— Vă voi spune ca Lucullus: Dacă aş fi ştiut că voi avea onoarea vizitei dumneavoastră, m-aş fi pregătit. În sfârşit însă, aşa cum este pustnicia mea, v-o pun la dispoziţie şi aşa cum este cina mea, v-o ofer. Ali, ne serveşti?

Aproape în aceeaşi clipă perdeaua se dădu în lături şi un negru nubian, întunecat ca abanosul, îmbrăcat cu o simplă bluză albă, făcu semn stăpânului că putea să treacă în sala de mâncare.

— Acum, spuse necunoscutul lui Franz, nu ştiu dacă sunteţi de părerea mea, dar găsesc că nimic nu e mai stânjenitor decât de a rămâne două sau trei ceasuri între patru ochi fără a şti cu ce nume sau ce titlu să ne vorbim. Remarcaţi că respect prea mult legile ospitalităţii pentru a vă întreba în privinţa numelui sau titlului dumneavoastră; vă rog numai să-mi arătaţi o denumire oarecare cu ajutorul căreia să vă pot adresa cuvântul. Întrucât mă priveşte, pentru a vă uşura, vă voi informa că mie mi se spune îndeobşte Simbad Marinarul.

— Iar eu, declară Franz, vă voi spune că, întrucât nu-mi lipseşte, pentru a fi în situaţia lui Aladin, decât faimoasa lampă minunată, nu văd nici o piedică în a mă numi pentru moment Aladin. Denumirile nu ne vor scoate din Orientul unde, sunt ispitit să cred, am fost transportat prin puterea unui geniu bun.

— Nobile Aladin, glăsui atunci ciudatul amfitrion, aţi auzit, nu-i aşa, că suntem serviţi. Vă rog să binevoiţi a intra în sala de mâncare; preaumilul dumneavoastră servitor o ia înainte să vă arate drumul.

Şi, dând în lături perdeaua, Simbad trecu înaintea lui Franz.

Franz trecea dintr-o încântare într-alta; masa era splendid servită. După ce se încredinţă în privinţa acestui punct important, îşi plimbă ochii în jur. Sala de mâncare nu era mai puţin splendidă decât budoarul pe care îl părăsise; era toată din marmură, cu basoreliefuri antice de cea mai mare valoare, iar la ambele extremităţi ale sălii prelungi, două minunate statui ţineau pe capete coşuri de fructe. Coşurile conţineau două piramide de fructe admirabile; ananaşi de Sicilia, rodii din Malaga, portocale din insulele Baleare, piersici din Franţa şi smochine din Tunis.

Cina se compunea dintr-un fazan fript, înconjurat de mierle din Corsica, de o şuncă de mistreţ, de o pulpă de căprioară preparată tătăreşte, de un calcan splendid şi o langustă gigantică. Intervalele dintre tacâmurile mari erau umplute de tacâmuri mici cuprinzând gustările.

Tacâmurile erau de argint, farfuriile de porţelan japonez.

Franz se frecă la ochi să se încredinţeze că nu visează.

Numai Ali avea voie să servească şi se achită foarte bine. Musafirul îi aduse laude faţă de gazdă.

— Da, glăsui acesta, făcând onorurile cinei cu cea mai mare siguranţă; da, e un biet om care mi-e foarte devotat şi care se achită cât poate mai bine de datoria sa. Îşi aduce aminte că i-am salvat viaţa şi, deoarece ţinea pare-se la capul său, mi-a păstrat oarecare recunoştinţă că l-am salvat.

Ali se apropie de stăpân, îi luă mâna şi i-o sărută.

— Nobile Simbad, glăsui Franz, aş fi prea indiscret întrebându-vă în ce împrejurări aţi săvârşit fapta aceasta frumoasă?

— O, e cât se poate de simplă! Răspunse amfitrionul. Se pare că împieliţatul dăduse târcoale pe lângă seraiul beiului din Tunis mai mult decât îi era îngăduit unui flăcău de culoarea lui; astfel că beiul l-a condamnat să i se taie limba, mâna şi capul: limba în prima zi, mâna în a doua şi capul în a treia. Dorisem dintotdeauna să am în serviciul meu un mut, aş-teptai să i se taie limba şi îi propusei pe urmă beiului să mi-l dea în schimbul unei admirabile puşti cu două ţevi, care în ajun mi se păruse că a stârnit dorinţele Înălţimii sale. El şovăi o clipă, căci ţinea foarte mult să termine cu nenorocitul. Dar adăugai puştii un cuţit de vânătoare englezesc, cu care ştirbisem iataganul Înălţimii sale, astfel că beiul se hotărî să-i cruţe mâna şi capul, dar cu condiţia să nu mai calce niciodată prin Tunis. Recomandaţia era de prisos. Când necredinciosul zăreşte de departe coasta Africii, el se ascunde în fundul yachtului şi nu-l mai poţi scoate de acolo decât când yachtul iese din raza celei de a treia părţi a lumii.

Franz rămase un moment tăcut şi îngândurat, neştiind ce să creadă despre voioşia crudă cu care amfitrionul îi istorisise întâmplarea.

— Şi, asemenea onorabilului marinar al cărui nume l-aţi luat, spuse el schimbând conversaţia, dumneavoastră vă petreceţi viaţa călătorind?

— Da, e o dorinţă pe care o aveam într-un timp când nu gândeam deloc că am s-o pot îndeplini, spuse necunoscutul zâmbind. Am mai formulat câteva dorinţe, care, nădăjduiesc, se vor îndeplini toate pe rând.

Deşi Simbad rostise cuvintele acestea cu cel mai mare sânge rece, ochii săi zvârliseră o privire de ciudată ferocitate.

— Aţi suferit mult, domnule '? Îl întrebă Franz.

Simbad tresări şl-l privi ţintă.

— După ce vedeţi că am suferit? Întrebă el.

— După toate, declară Franz; după glasul, privirea, paloarea şi după însăşi viaţa pe care o duceţi.

— Eu trăiesc viaţa cea mai fericită pe care mi-o pot închipui, o adevărată viaţă de paşă; sunt regele creaţiunii: mă simt bine într-un loc, rămân; mă plictisesc, plec; sunt liber ca pasărea, am aripi ca ea; oamenii care mă înconjoară mi se supun la un semn. Mă amuz din când în când bătându-mi joc de justiţia omenească, răpindu-i un bandit pe care ea îl caută, un criminal pe care îl urmăreşte. Apoi eu am justiţia mea, josnică şi înaltă, fără amânare şi fără apel, care condamnă sau care absolvă şi căreia nimeni nu i se poate împotrivi. O, dacă aţi fi gustat viaţa mea, n-aţi mai vrea alta şi nu v-aţi mai înapoia niciodată în lume, afară doar de cazul când ar trebui să realizaţi cine ştie ce proiect mare!

— De exemplu, o răzbunare! Spuse Franz.

Necunoscutul fixă asupra tânărului una din acele priviri care se adâncesc în străfundul inimii şi minţii.

— De ce o răzbunare? Întrebă el.

— Pentru că, reluă Franz, îmi faceţi impresia unui om care, persecutat de societate, are de lichidat cu ea o socoteală cumplită.

— Ei bine, vă înşelaţi, glăsui Simbad râzând.

— Râsul lui ciudat care îi arăta dinţii albi, ascuţiţi; aşa cum mă vedeţi, cu sunt un fel de filantrop şi poate că, într-o zi, voi veni la Paris să fac concurenţă domnului Appert şi omului cu Mica Mantie Albastră.

— Şi veţi face călătoria aceasta pentru întâia oară?

— O, da. Vi se pare cam curios, nu-i aşa? Vă asigur însă că nu sunt eu de vină dacă am întârziat atâta, într-o zi sau într-alta lucrul se va întâmpla.

— Şi credeţi că veţi face călătoria curând?

— Nu ştiu încă, depinde de anumite împrejurări supuse unor combinaţii nesigure.

— Aş vrea să fiu acolo când veţi veni; voi căuta să vă răsplătesc, pe cât îmi va sta în putinţă, ospitalitatea pe care mi-o dăruiţi aşa de larg la Monte-Cristo.

— Aş accepta oferta dumneavoastră cu multă plăcere, declară amfitrionul; din păcate însă, dacă vin, voi veni poate incognito.

Între timp, ospăţul înainta şi părea servit doar pentru Franz; căci necunoscutul abia se atinsese de una sau două din bucatele splendidului festin ce-i oferise şi căruia musafirul neaşteptat îi acorda o cinste foarte mare.

În sfârşit, Ali aduse desertul sau, mai bine zis, luă coşurile din mâinile statuilor şi le puse pe masă.

Aşeză între ambele coşuri o cupă mică de argint, acoperită cu un capac din acelaşi metal.

Respectul cu care Ali adusese cupa aţâţă curiozitatea lui Franz. Săltă capacul şi văzu o pastă verzuie, care semăna cu o dulceaţă divină, dar care îi era absolut necunoscută.

Puse la loc capacul, tot aşa de neştiutor asupra conţinutului cupei ca şi înainte de a-l fi ridicat, şi, îndreptându-şi ochii asupra amfitrionului, îl văzu zâmbind.

— Nu-i aşa că nu puteţi să ghiciţi, îi spuse acesta, ce fel de aliment conţine micul vas şi că el va intrigă?

— Mărturisesc.

— Ei bine, dulceaţa aceasta verzuie nu e nici mai mult nici mai puţin decât ambrozia pe care Hébè o servea la masa lui Jupiter.

— Desigur însă, glăsui Franz, că, trecând prin mâna oamenilor, ambrozia şi-a pierdut numele ceresc luând unul omenesc. Cum se numeşte în limbaj de rând ingredientul acesta pentru care, de altminteri, nu simt o atracţie deosebită?

— Tocmai faptul acesta trădează originea noastră materială, exclamă Simbad; de multe ori noi trecem astfel pe lângă fericire, fără s-o vedem, fără s-o privim, sau, dacă am văzut-o şi privit-o, fără s-o recunoaştem. Dumneavoastră sunteţi un om pozitiv şi aurul e zeul dumneavoastră, gustaţi de aici, iar minele din Peru, Guzarat şi Golonda vi se vor deschide. Sunteţi un om cu imaginaţie, sunteţi poet; gustaţi de aici şi barierele posibilului au să dispară, vi se vor deschide câmpiile infinitului, vă veţi plimba cu inima şi cu spiritul descătuşate, în domeniul fără de margini al reveriei. Sunteţi ambiţios, alergaţi după măreţiile pământului; gustaţi de aici şi într-un ceas veţi fi rege, nu regele unui mic regat, tăinuit în vreun colţ al Europei, ca Franţa, Spania sau Anglia, ci regele lumii, regele universului, regele creaţiunii.

Tronul dumneavoastră va fi înălţat pe muntele unde Satan l-a dus pe Iisus; şi, fără a avea nevoie să-i aduceţi omagii, fără să fiţi silit a-i săruta gheara, veţi fi suveranul stăpân pe toate regatele pământului. Spuneţi, nu e ispititor ceea ce vă ofer şi nu e un lucru foarte uşor? Priviţi!

Spunând aceasta, descoperi la rându-i cupa de argint, care conţinea substanţa atât de lăudată, luă o linguriţă din dulceaţa magică, o duse la gură şi o savură pe îndelete cu ochii închişi pe jumătate şi cu capul pe spate.

Franz îi lăsă răgazul să guste minunea preferată apoi, când văzu că şi-a mai revenit:

— În definitiv, întrebă el, ce este lucrul acesta aşa de preţios?

— Aţi auzit despre Bătrânul de pe Munte, cel care a vrut să-l asasineze pe Filip-August?

— Fără îndoială.

— Ei bine, ştiţi că el domnea peste o vale bogată, care domina muntele de unde îşi luase numele pitoresc. În valea aceasta erau grădini minunate, plantate de Hassen-ben-Sabah, iar în grădinile acestea se aflau pavilioane izolate. El îşi poftea aleşii în pavilioane şi le dădea să mănânce – spune Marco-Polo – o anume buruiană care îi transporta în rai, printre plante veşnic înflorite, printre fructe întotdeauna coapte şi femei totdeauna virgine. Dar ceea ce tinerii arhifericiţi luau drept realitate, era vis; însă un vis aşa de plăcut, de îmbătător şi voluptuos, încât se vindeau cu trup şi suflet celui ce li-l dăruise şi, supunându-se ordinelor lui ca unor ordine ale lui Dumnezeu, se duceau să lovească la capătul lumii victima arătată, murind în chinuri fără să se plângă, cu singura idee că moartea pe care o îndurau nu era decât o trecere spre viaţa de încântări pe care o gustaseră, graţie buruienii sfinte servită în faţa dumneavoastră.

— În cazul acesta, exclamă Franz, e vorba de haşiş. Da, cunosc haşişul, cel puţin după nume.

— Aţi ghicit, nobile Aladin, e haşiş, cel mai bun şi mai curat haşiş care se face la Alexandria, haşişul lui Abugor, omul unic, omul căruia ar trebui să i se înalţe un palat cu inscripţia: Negustorului de fericire.

— Lumea recunoscătoare.

— Ştiţi că simt nevoia să-mi dau seama singur de adevărul sau de exagerarea laudelor dumneavoastră? Glăsui Franz.

— Daţi-vă seama singur, dar să nu vă opriţi la prima experienţă; că în orice lucru, simţurile trebuiesc obişnuite cu o impresie nouă, blândă sau violentă, tristă sau voioasă. Natura dă o luptă împotriva substanţei divine, natura care nu e făcută pentru bucurie şi care se agaţă de durere. Se impune ca natura înfrântă să sucombe în luptă cu realitatea, să urmeze visul; şi atunci visul stăpâneşte, atunci visul devine viaţă şi viaţa vis; dar ce deosebire în transfigurarea aceasta! Comparând durerile existenţei reale cu desfătările existenţei fictive, nu veţi mai voi să trăiţi niciodată, ci să visaţi mereu. Când veţi părăsi lumea aceasta pentru lumea altora, vi se va părea că treceţi de la o primăvară napolitană la o iarnă laponă, vi se va părea că părăsiţi paradisul pentru pământ şi cerul pentru iad. Musafirule, gustă haşişul!

Drept orice răspuns, Franz luă o linguriţă din pasta minunată, pe măsura aceleia luată de amfitrion şi o duse la gură.

— Drace, exclamă el, după ce înghiţi dulceaţa divină, nu ştiu încă dacă rezultatul va fi aşa de plăcut precum spuneţi, dar lucrul nu mi se pare savuros aşa cum afirmaţi.

— Pentru că cerul gurii dumneavoastră nu e încă deprins cu sublimul substanţei pe care o gustă. Spuneţi-mi: v-au plăcut din capul locului stridiile, ceaiul, berea englezească, trufele, lucruri pe care le-aţi adorat apoi? Îi înţelegeţi oare pe romanii care preparau fazanii cu putreziciuni şi pe chinezii care mănâncă cuiburi de rândunele? O, nu! Ei bine, la fel e cu haşişul; mâncaţi-l numai opt zile şi nici o hrană din lume nu vi se va mai părea că atinge fineţea gustului acesta pe care îl socotiţi astăzi poate fad şi greţos. Să trecem, de altminteri, în camera de alături, adică în camera dumneavoastră, iar Ali ne va servi cafeaua şi ne va da pipe.

Se ridicară amândoi şi, în timp ce acela care îşi dăduse numele de Simbad şi pe care l-am numit şi noi astfel din când în când pentru a putea să-i dăm, ca şi musafirului său, o denumire oarecare, transmitea câteva porunci servitorului, Franz intră în camera de alături.

Aceasta avea o mobilă mai simplă, deşi nu mai puţin bogată. Era de o formă rotundă şi un mare divan o înconjura. Dar divanul, pereţii, plafonul şi parchetele erau acoperite cu blănuri minunate, netede şi moi, asemeni celor mai moi covoare; blănuri de tigri din Bengal cu dungi atrăgătoare; blănuri de pantere de la Cap, cu pete zglobii ca acela care i se arată lui Dante, în sfârşit, blănuri de urs din Siberia, de vulpi din Norvegia, iar toate aceste blănuri erau zvârlite din belşug unele peste altele, încât se părea că mergi pe cel mai des gazon şi că te odihneşti pe patul cel mai mătăsos.

Se culcară amândoi pe divan; ciubucuri, cu tuburi de iasomie şi cu imamele de chihlimbar, se aflau la îndemâna lor, pregătite în aşa fel încât să n-ai nevoie să fumezi de două ori dintr-unul singur. Luară fiecare câte unul. Ali le aprinse şi ieşi după cafea.

Urmă un moment de tăcere, în răstimpul căruia Simbad se lăsă în voia gândurilor, care păreau că-l preocupă neîncetat, chiar în toiul conversaţiei, iar Franz cedă reveriei mute în care cazi aproape totdeauna când fumezi un tutun excelent ce pare că duce, o dală cu fumul toate grijile minţii, înapoindu-i în schimb fumătorului toate visurile sufletului.

Ali aduse cafeaua.

— Cum o vreţi? Întrebă necunoscutul; franţuzeşte sau turceşte, tare sau uşoară, îndulcită sau nu? Rămâne la alegerea dumneavoastră: se poate prepara în toate felurile.

— Am s-o beau turceşte, răspunse Franz.

— Şi faceţi foarte bine, exclamă amfitrionul; aceasta dovedeşte că aveţi înclinări pentru viaţa orientală. Oh, vedeţi dumneavoastră, orientalii sunt singurii oameni care ştiu să trăiască. Eu, adăugă el, cu unul din acele zâmbete ciudate care nu îi scăpau tânărului, după ce îmi voi termina treburile la Paris, mă voi duce să mor în Orient. Iar dacă atunci vreţi să mă găsiţi, va trebui să mă căutaţi la Cairo, la Bagdad sau la Ispahan.

— Va fi lucrul cel mai uşor, glăsui Franz, căci am impresia că-mi cresc aripi de vultur, iar cu aceste aripi aş face ocolul lumii în 24 de ore.

— Aha, haşişul îşi produce efectul; ei bine, desfaceţi-vă aripile şi zburaţi în regiunile supraomeneşti, nu vă temeţi de nimic, se veghează asupra dumneavoastră, iar dacă, asemenea acelora ale lui Icar, aripile dumneavoastră se vor topi în soare, noi vom fi aici să vă primim.

Îi spuse atunci câteva cuvinte arabe lui Ali, care făcu un gest de supunere şi se retrase, dar fără să se îndepărteze.

În Franz se producea o transformare bizară. Toată oboseala fizică a zilei, toate încordările minţii prilejuite de întâmplările din timpul serii, dispăreau ca în primul moment de odihnă, când trăieşti încă îndeajuns pentru a simţi somnul venind. I se părea că trupul său capătă o uşurinţă imaterială, că spiritul i se limpezeşte în mod extraordinar, că simţurile îşi dublează facultăţile; orizontul se lărgea întruna, dar nu orizontul sumbru pe care plutea o spaimă nelămurită şi pe care îl văzuse înainte de a adormi, ci un orizont albastru, străveziu, imens, cu tot azurul mării, cu toate răsfrângerile soarelui, cu toate miresmele vântului; apoi, printre cântecele mateloţilor săi aşa de limpezi şi de clare, încât ai fi alcătuit din ele o armonie divină, dacă puteai să le notezi, arătându-se insula Monte-Cristo, nu ca o stâncă ameninţătoare pe valuri, ci ca o oază pierdută în pustiu; pe urmă, pe măsură ce barca se apropia, cântecele deveneau mai numeroase, căci o armonie vrăjită şi misterioasă urca de pe insulă spre Dumnezeu, ca şi când o zână ca Loreley, sau un vrăjitor ca Amphion, ar fi vrut să atragă un suflet sau să construiască un oraş.

În sfârşit, barca atinse ţărmul, dar fără sforţare, fără zguduitură, aşa cum buzele ating buzele şi el intră în peşteră, fără ca peştera fermecătoare să înceteze. Coborî sau, mai bine zis, i se păru că coboară câteva trepte, respirând un aer proaspăt, îmbălsămat, ca acela care, desigur, domnea în jurul peşterei Circeei, plăsmuit din miresme care dispun sufletul la visare, din călduri care ard simţurile şi revăzu tot ce văzuse înaintea somnului, de la Simbad amfitrionul fantastic, până la Ali servitorul mut; apoi totul păru că se şterge şi se confundă sub ochii săi ca ultimele umbre ale unei lanterne magice pe care o stingi şi se regăsi în camera cu statui luminată numai de una din acele lămpi antice şi palide ce veghează în toiul nopţii asupra somnului sau voluptăţii.

Erau aceleaşi statui bogate în formă, în lux şi în poezie, ochii magnetici, cu zâmbete lascive, cu plete admirabile. Erau Phryneea, Cleopatra, Mesalina, marile curtezane; apoi, printre umbrele impudice, se strecură ca o rază curată, ca un înger creştin în mijlocul Olympului, una din acele figuri caste, una din acele umbre calme, una din acele viziuni blânde ce părea că îşi voalează fruntea virginală sub impurităţile de marmură.

I se păru atunci că cele trei statui îşi împreunaseră iubirile pentru un singur bărbat şi că bărbatul era el, că se apropiau de patul unde el visa un al doilea somn, cu picioarele pierdute în tunicele lor lungi, albe, cu sânul gol, cu părul desfăşurându-se ca o undă, cu una din acele atitudini în faţa cărora zeii sucombau, dar cărora sfinţii le rezistau, cu una din acele priviri inflexibilă şi arzătoare ca privirea şarpelui aţintită asupra păsării şi că el se lăsa în voia privirilor dureroase cu o încleştare voluptuoasă, cu un sărut.

Franz avu impresia că închidea ochii şi că, prin ultima privire zvârlită în jurul său, întrevedea statuia pudică ce se voala în întregime; apoi, după ce ochii i se închiseră pentru lucrurile reale, simţurile i se deschiseră pentru impresiile imposibile.

Urmă atunci o voluptate fără răgaz, o iubire fără odihnă, ca aceea pe care profetul o făgăduia aleşilor săi. Toate gurile de piatră deveniră vii, toate piepturile deveniră calde, astfel că, pentru Franz, care îndura pentru întâia oară stăpânirea haşişului, iubirea aceasta era aproape o durere, voluptatea aproape o tortură, când simţea pe gura sa însetată, buzele statuilor moi şi reci ca inelele unei şopârle, dar cu cât braţele sale încercau să respingă dragostea necunoscută, cu atât buzele sufereau vraja visului misterios, astfel că după o luptă pentru care şi-ar fi dat sufletul, se declară învins şi căzu gâfâind, ars de oboseală, istovit de voluptate, sub sărutările amantelor de marmură şi sub încântările visului fără de pereche.

Capitolul XXXII Trezire.

Când Franz îşi reveni, obiectele exterioare păreau o a doua parte a visului; i se păru că se află într-un mormânt unde pătrundea anevoie, ca o privire miloasă, o rază de soare. Întinse mâna şi simţi piatra; se aşeză în capul oaselor: era culcat, în burnusul său, pe un pat de ierburi uscate, foarte moale şi foarte înmiresmat.

Dispăruse orice nălucire şi, ca şi cum statuile n-ar fi fost decât umbre ieşite din morminte în timpul visului, pieriseră o dată cu trezirea.

Făcu câţiva paşi spre punctul de unde venea lumina; agitaţiei visului îi urma calmul realităţii. Se văzu într-o peşteră. Înaintă spre deschizătură şi, prin uşa fixată, zări un cer albastru şi o mare azurie. Aerul şi apa scânteiau în razele soarelui de dimineaţă; mateloţii stăteau pe ţărm, vorbind şi râzând, la zece paşi de mare, barca se legăna cu graţie în ancora ei.

Savură câteva clipe briza răcoroasă care îi trecea peste frunte, ascultând zgomotul slab al vasului care se mişca şi lăsa pe stânci o dantelă de spumă albă ca argintul; se lăsă fără să mediteze, fără să cugete, în voia farmecului divin care este în ordinea firii, mai cu seamă când te trezeşti dintr-un vis fantastic; apoi, puţin câte puţin, viaţa de afară, aşa de calmă, de pură, de măreaţă, îi reaminti ciudăţenia somnului şi amintirile începură să-i revină în memorie.

Îşi aminti de sosirea pe insulă, de prezentarea în faţa unui şef de contrabandişti, de un palat subteran plin de splendori, de un ospăţ excelent şi de o linguriţă de haşiş.

Dar, în faţa realităţii din toiul zilei, i se părea că trecuse cel puţin un an de la întâmplările acelea, într-atât de viu era visul în gândul sau şi într-atât de mare era locul ce-l ocupa în mintea sa. De aceea, din când în când, imaginaţia aşeza în mijlocul mateloţilor sau punea să străbată o stâncă ori să se legene în barcă una din umbrele care îi înstelaseră noaptea cu sărutările lor. Avea de altminteri capul perfect liber şi trupul perfect odihnit: nici o toropeală în creier, ci, dimpotrivă, o bună dispoziţie generală, o poftă de a se bucura de aer şi de soare, mai mare ca oricând.

Se apropie deci cu voioşie, de mateloţi.

De îndată ce-l văzură, aceştia se ridicară, iar stăpânul se apropie de el.

— Nobilul Simbad, îi spuse acesta, ne-a însărcinat să aducem Excelenţei voastre salutările sale şi ne-a spus să vă comunicăm părerea sa de rău că nu şi-a putut lua rămas bun; nădăjduieşte însă că-l veţi scuza, aflând că o chestiune foarte urgentă îl cheamă la Malaga.

— Va să zică, dragul meu Gaetano, spuse Franz, totul e deci realitate; există un om care m-a primit pe insulă, care mi-a oferit o ospitalitate regală şi care a plecat în timp ce eu dormeam?

— Întocmai, încât priviţi micul său yacht care se depărtează, iar dacă veţi vrea să luaţi luneta şi să priviţi, veţi recunoaşte probabil gazda dumneavoastră în mijlocul echipajului său.

Spunând acestea, Gaetano întinse braţul în direcţia unui mic yacht care se îndrepta spre sudul Corsicii.

Franz scoase luneta, o potrivi şi o îndreptă spre locul indicat.

Gaetano nu se înşela. La pupa vasului, misteriosul străin stătea în picioare, întors spre dânsul şi ţinând, ca şi el, o lunetă în mână; era îmbrăcat în veşmântul cu care se arătase în ajun musafirului său şi-şi flutura batista în semn de adio.

Franz îi înapoie salutul, scoţând la rândul său batista şi fluturând-o la fel.

După o secundă, un nor uşor de fum se ridică la pupa vasului, se desprinse graţios şi se înălţă, încet, spre cer; pe urmă, o detunătură slabă ajunse până la Franz.

— Auziţi, spuse Gaetano. Vă spune adio.

Tânărul îşi luă carabina şi o descărcă în aer, dar fără speranţă că zgomotul va putea să străbată distanţa care despărţea yachtul de coastă.

— Ce ordonă Excelenţa voastră? Întrebă Gaetano.

— Mai întâi, să-mi aprinzi o torţă.

— A, da, înţeleg, declară stăpânul; ca să căutaţi intrarea apartamentului vrăjit. Cu multă plăcere, Excelenţă, dacă lucrul vă amuză; va voi da torţa cerută. M-a muncit şi pe mine gândul acesta şi mi-am îngăduit să caut în trei sau patru rânduri. Dar a trebuit să renunţ. Giovanni, adăugă el, aprinde o torţă şi dă-o Excelenţei sale.

Giovanni se supuse. Franz luă torţa şi intră în subterană, urmat de Gaetano.

Recunoscu locul unde se trezise pe patul de ierburi încă răvăşite dar, oricât îşi plimbă torţa pe întreaga suprafaţă exterioară a peşterii, nu văzu nimic altceva decât.

— După nişte urme de fum – că alţii înaintea lui făcuseră zadarnic aceleaşi cercetări.

Nu lăsă totuşi nici un petec din zidul de granit, de nepătruns, ca şi viitorul, fără să-l examineze; nu văzu o zgârietură în care să nu vâre lama cuţitului de vânătoare; nu remarcă un punct reliefat pe care să nu apese, în speranţa că va ceda; dar totul fu degeaba, astfel că pierdu, fără vreun rezultat, două ceasuri cu cercetarea aceasta. În cele din urmă, renunţă; Gaetano triumfa.

Când Franz se înapoie pe plajă, yachtul se mai vedea doar ca un punct alb la orizont; se servi de lunetă, dar nici prin ea nu se mai putea distinge ceva.

Gaetano îi reaminti că venise pentru vânătoarea de capre, ceea ce el uitase complet. Luă puşca şi începu să cutreiere insula cu aerul omului care îndeplineşte o datorie, mai degrabă decât simte o plăcere, iar după un sfert de oră ucise o capră şi două căprioare. Dar caprele, deşi sălbatice şi sprintene ca nişte căprioare, semănau prea mult cu caprele noastre domestice, astfel că Franz nu le privea ca pe un vânat. De altfel, era din ajun cu adevărat eroul unei poveşti din O mie şi una de nopţi şi se simţea atras, fără să vrea, spre peşteră.

Atunci, cu toată zădărnicia primei cercetări, o luă de la cap, după ce îi spuse lui Gaetano să frigă o căprioară. A doua vizită dură destul, căci, la înapoiere, căprioara era friptă şi masa pregătită.

Franz se aşeză în locul unde, în ajun, oamenii veniseră să-l invite la cina misteriosului amfitrion şi zări încă o dată, ca pe un pescăruş legănat pe creasta unui val, micul yacht ce continua să înainteze spre Corsica.

— Dar, îi spuse lui Gaetano, m-ai anunţat că nobilul Simbad se îndreaptă spre Malaga, în timp ce mie mi se pare că merge direct spre Porto-Vecchio.

— Nu vă mai aduceţi aminte, declară patronul, că v-am spus că printre oamenii echipajului său se găsesc deocamdată doi bandiţi corsicani?

— Adevărat. Şi se duce să-i lase pe coastă? Întrebă Franz.

— Întocmai. O, el este un om, exclamă Gaetano, care nu se teme nici de Dumnezeu, nici de diavol, după cât se spune şi care s-ar abate cu cincizeci de leghe din drum ca să ajute un nenorocit.

— Dar acest fel de bine ar putea să-l pună în conflict cu autorităţile ţării unde exercită acest gen de filantropie, spuse Franz.

— Ei şi ce-i pasă lui de autorităţi? Întrebă Gaetano râzând. Îşi bate joc de ele. N-au decât să încerce să-l urmărească. Mai întâi, yachtul său nu e o navă, ci o pasăre şi ar lua-o cu trei noduri din douăsprezece înaintea unei fregate; şi apoi, n-are decât să se refugieze şi el pe coastă. Nu va găsi oare, pretutindeni, prieteni?

Mai limpede decât orice era faptul că nobilul Simbad, amfitrionul lui Franz, avea onoarea să se găsească în legături cu contrabandiştii şi bandiţii de pe toate coastele Mediteranei, ceea ce arată că ocupă o poziţie destul de ciudată.

Pe Franz nu-l mai reţinea nimic la Monte-Cristo. Pierduse orice speranţă de a descoperi secretul peşterii, astfel că se grăbi să dejuneze, poruncind oamenilor să aibă barca pregătită pentru momentul când va termina.

Peste o jumătate de oră se afla la bord.

Mai aruncă o privire asupra yachtului: acesta stătea gata să dispară în golful Porto-Vecchio.

Dădu semnalul plecării. În momentul când barca se punea în mişcare, yachtul dispărea. O dată cu el, se ştergea ultima realitate a nopţii precedente; de aceea, ospăţul, Simbad, haşişul şi statuile începeau să se topească pentru Franz în acelaşi vis.

Barca merse toată ziua şi toată noaptea; iar a doua zi, când soarele răsări, dispăruse şi insula Monte-Cristo.

De îndată ce Franz puse piciorul pe pământ, uită, cel puţin momentan, întâmplările petrecute şi îşi termină îndatoririle de plăcere şi de politeţe la Florenţa, nemaiavând altă preocupare, decât să-şi întâlnească tovarăşul care îl aştepta la Roma.

Plecă deci, iar sâmbătă seara ajunse cu diligenţa în Piaţa Vămii.

Apartamentul, precum v-am spus, era reţinut dinainte, astfel că nu mai avea decât să se ducă la hotelul lui Pastrini; lucrul nu tocmai uşor, căci mulţimea umplea străzile, iar Roma se afla în prada hărmălaiei înăbuşite şi febrile din preajma marilor evenimente. Şi la Roma sunt patru mari evenimente pe an: Carnavalul, Săptămâna Sfântă, Sfântul jurământ şi Sfântul Petru.

Tot restul anului, oraşul recade în apatia lui posacă, stare intermediară între viaţă şi moarte, care îl face să semene cu un popas între lumea aceasta şi cealaltă. Popas sublim, haltă plină de poezie şi caracter, unde Franz mai poposise în cinci sau şase rânduri şi pe care, de fiecare dată, o găsise mai minunată şi mai fantastică.

Străbătu în cele din urmă gloata care era din ce în ce mai numeroasă şi mai agitată şi ajunse la hotel. De cum întrebă, i se răspunse cu obrăznicia specifică vizitiilor de trăsuri reţinute şi hangiilor cu camere ocupate că nu mai exista nici un loc pentru el la hotelul Londra. Îi trimise atunci lui Pastrini cartea de vizită şi pomeni de Albert de Morcerf. Mijlocul reuşi, căci Pastrini însuşi veni repede, scuzându-se că a lăsat pe Excelenţa sa să aştepte, certându-şi servitorii, luând sfeşnicul din mâna ciceronelui care pusese stăpânire pe călător şi se pregătea să-l ducă la Albert, când acesta îi ieşi în întâmpinare.

Apartamentul reţinut se compunea din două cămăruţe şi un cabinet. Camerele dădeau spre stradă, împrejurare pe care Pastrini o scoase în evidenţă ca fiind o calitate nepreţuită. Restul etajului era închiriat unui personaj foarte bogat, despre care se credea că e sicilian sau maltez; hotelierul nu putu să spună exact căreia din cele două naţiuni îi aparţinea călătorul.

— Foarte bine, jupâne Pastrini, zise Franz, dar ne-ar trebui numaidecât o cină pentru seara aceasta şi o caleaşcă pentru mâine şi pentru zilele următoare.

— Cât priveşte cina, răspunse hangiul, veţi fi serviţi îndată; dar în ce priveşte caleaşca…

— Ei, cum în ce priveşte caleaşca?! Exclamă Albert. Jupâne Pastrini, să nu glumim. Ne trebuie o caleaşcă.

— Domnule, îi spuse hangiul, vom face tot ce ne va stă în putinţă să căpătăm una. Mai mult, nu vă pot spune.

— Şi când avem răspunsul? Întrebă Franz.

— Mâine dimineaţă, răspunse hangiul.

— La naiba, spuse Albert. O s-o plătim mai scump, atâta tot. Tariful se cunoaşte: la Drake sau la Aarpn, douăzeci şi cinci de franci în zilele obişnuite şi treizeci sau treizeci şi cinci de franci duminicile şi sărbătorile; pune cinci franci pe zi comisionul, în total patruzeci de franci şi să nu mai vorbim.

— Mi-e tare teamă că, oferind chiar îndoit, domnii aceia n-au să ne poată procura.

— Să se pună atunci caii la trăsura mea. E cam hodorogită de călătorie, dar n-are a face.

— Nu se vor găsi cai.

Albert se uită la Franz ca un om căruia i se dă un răspuns de neînţeles.

— Ai auzit, Franz? N-au cai, spuse. Dar nu se pot căpăta nici cai de diligenţă?

— Sunt închiriaţi toţi deja de cincisprezece zile, astfel că n-au mai rămas decât caii absolut necesari pentru serviciu.

— Ce spui de asta? Întrebă Franz.

— Spun că, atunci când un lucru trece dincolo de înţelegerea mea, nu zăbovesc asupra lui ci trec la altul. Jupâne Pastrini, e gata masa?

— Da, Excelenţă.

— Ei, bine, mai întâi să cinăm.

— Dar caleaşca şi caii? Întrebă Franz.

— Fii pe pace, dragă prietene, vor veni singuri: totul e chestie de preţ.

Şi, sub acea admirabilă filosofie care nu crede nimic cu neputinţă câtă vreme îşi simte punga doldora sau portofelul bine căptuşit, Morcerf mâncă, se culcă, adormi fără grijă şi visă că alergă în carnaval într-o caleaşcă cu şase cai.

Capitolul XXXIII Bandiţi romani.

A doua zi, Franz se trezi cel dintâi şi de cum se trezi, sună. Zornăitul clopoţelului nu se stinsese încă şi Pastrini însuşi îşi făcu apariţia.

— Ei, bine, aveam dreptate ieri, Excelenţă, când nu voiam să vă făgăduiesc nimic, glăsui hotelierul triumfător, fără să aştepte măcar întrebarea lui Franz. V-aţi gândit prea târziu, astfel că nu mai există nici o caleaşcă la Roma, pentru ultimele trei zile, se înţelege.

— Adică pentru cele când ea îmi este absolut necesară, zise Franz.

— Ce, nu există caleaşcă? Întrebă Albert intrând.

— Exact, dragă prietene, răspunse Franz şi ai ghicit din capul locului.

— Admirabil oraş Roma asta eternă!

— Excelenţă, reluă Pastrini care dorea să menţină capitala lumii creştine la o anumită demnitate în ochii călătorilor săi, nu mai e nici o caleaşcă începând de duminică dimineaţă până marţi seara, dar pe urmă veţi găsi şi cincizeci dacă vreţi.

— Tot e ceva şi asta, spuse Albert. Astăzi e joi, cine ştie ce se poate întâmpla până duminică.

— Au să sosească zece, douăsprezece mii de călători care vor spori dificultăţile, răspunse Franz.

— Dragul meu, glăsui Morcerf, să ne bucurăm de prezent şi să nu întunecăm viitorul.

— Cel puţin o să putem avea o fereastră? Întrebă Franz.

— Spre ce?

— Ei, la naiba, spre strada principală!

— A, da, o fereastră! Exclamă Pastrini. Cu neputinţă, absolut cu neputinţă. Mai era una la etajul al cincilea al palatului Doria şi a fost închiriată unui prinţ rus pentru douăzeci de ţechini pe zi.

Tinerii se priveau cu un aer buimăcit.

— Dragul meu, îi spuse Franz lui Albert, ştii ce ar fi mai bine de făcut? Să petrecem carnavalul la Veneţia. Acolo, cel puţin, dacă nu găsim o trăsură, vom găsi gondole.

— A, nu, exclamă Albert. Am hotărât să văd carnavalul la Roma, şi-l voi vedea chiar dacă ar fi să stau pe picioroange.

— Bravo, asta e o idee admirabilă, mai cu seamă pentru a stinge lampioanele! Exclamă Franz. Ne vom deghiza în polişineli vampiri sau în locuitori din Landes şi vom avea un succes nebun.

— Excelenţele voastre doresc totuşi o trăsură până duminică?

— La dracu! Nu cumva îţi închipui că o să cutreierăm străzile Romei pe jos, ca nişte portărei? Spuse Albert.

— Mă grăbesc să execut ordinele Excelenţelor voastre, glăsui Pastrini; vă înştiinţez numai că trăsura are să coste şase piaştri pe zi.

— Iar eu, dragă domnule Pastrini, spuse Franz, eu, care nu sunt ca vecinul nostru milionarul, te înştiinţez la rându-mi că, întrucât vin la Roma pentru a patra oară, cunosc preţul caleştilor în zilele obişnuite, duminicile şi sărbătorile. Îţi vom da doisprezece piaştri pentru astăzi, mâine şi poimâine şi o să-ţi rămână totuşi un câştig frumuşel.

— Cu toate acestea, Excelenţă… Spuse Pastrini, încercând să se împotrivească.

— Şterge-o, scumpă gazdă, şterge-o, îi şuieră Franz; altminteri mă voi tocmi eu însumi cu affettatorele dumitale care e şi al meu; un prieten vechi care m-a jumulit de mulţi bani până acum şi care, în speranţa că mă va mai jumuli, are să se mulţumească cu un preţ mai mic decât acela pe care ţi-l ofer. Prin urmare, vei pierde diferenţa şi numai din vina dumitale.

— Nu vă osteniţi, Excelenţă, spuse Pastrini cu zâmbetul negustorului italian care se declara învins; mă voi sili şi nădăjduiesc că veţi fi mulţumit.

— Bravo, aşa mai înţeleg şi eu!

— Când doriţi trăsura?

— Peste un ceas.

— Peste un ceas va fi la uşă.

Într-adevăr, peste un ceas, trăsura îi aştepta pe tineri. O trăsură modestă, care, în vederea solemnităţii, fusese ridicată la rangul de caleaşcă, dar, în ciuda înfăţişării ei mediocre, tinerii fură bucuroşi că au un atare vehicul pentru trei zile.

— Excelenţă, strigă ciceronele văzându-l pe Franz că îşi scoate nasul prin fereastră, să apropii, cupeul de palat?

Oricât de obişnuit era Franz cu lăudăroşenia italiană, se simţi îndemnat să privească în jur; dar cuvintele i se adresau chiar lui. Franz era „Excelenţa”, „cupeul” era trăsura, „palatul” era hotelul Londra. Întregul geniu fanfaron al naţiei se găsea într-o singură frază.

Franz şi Albert coborâră. Cupeul se apropie de palat. Excelenţele lor îşi lungiră picioarele pe banchete, ciceronele sări pe scaunul de dinapoi.

— Unde doresc Excelenţele lor să le conduc?

— Mai întâi la Sfântul Petru şi pe urmă la Colosseum, spuse Albert ca un adevărat parizian.

Dar nu ştia un lucru: că ai nevoie de o zi ca să vezi Sfântul Petru şi de o lună, ca să-l studiezi. Ziua trecu deci nefăcând altceva decât să privească.

Deodată, prietenii băgară de seamă că asfinţea.

Franz scoase ceasul: erau orele patru şi jumătate.

Porniră îndată pe drumul spre hotel. La uşă, Franz porunci vizitiului să fie gata pentru orele opt. Voia să-i arate lui Albert Colosseumul sub clar de lună, aşa cum îi arătase Sfântul Petru în plină zi. Când îi arăţi unui prieten un oraş pe care l-a mai văzut, pui aceeaşi cochetărie ca şi când i-ai arăta o femeie îl cărei amant ai fost.

Prin urmare, Franz îi schiţă vizitiului itinerariul; urma să iasă prin poarta del Popolo, să meargă de-a lungul zidului exterior şi să reintre prin poarta San-Giovanni. Astfel, Colosseumul le apărea fără nici o pregătire şi fără ca Forumul, Capitoliul. Arcul lui Septimiu Sever, Templul lui Antoniu şi Faustin şi Via Sacra vor servi de trepte puse în drum pentru a-l micşora.

Se aşezară la masă. Pastrini le făgăduise oaspeţilor săi un festin excelent, dar le dădu o cină oarecare; nimic de zis.

La sfârşitul cinei intră şi el. Franz crezu la început că venise pentru a primi complimente şi se pregătea să i le adreseze, când acesta îl întrerupse de la primele cuvinte:

— Excelenţă, glăsui el, aprobarea dumneavoastră mă bucură; dar nu pentru asta am venit…

— Ai venit să ne spui cumva că ai găsit o trăsură? Întrebă Albert aprinzându-şi ţigara.

— Câtuşi de puţin, ba chiar aţi face bine, Excelenţă, să nu vă mai gândiţi la trăsură şi să vă resemnaţi. La Roma, lucrurile sunt sau nu sunt cu putinţă. Când vi s-a spus că nu sunt cu putinţă, s-a terminat.

— La Paris e mult mai comod: când un lucru nu se poate, îl plăteşti îndoit şi ai îndată ceea ce ceri.

— Aşa îi aud spunând pe toţi francezii, zise Pastrini cam înţepat, de aceea nu înţeleg de ce mai pleacă în călătorie.

— Numai nebunii şi proştii ca noi călătoresc, spuse Albert, zvârlind flegmatic fumul în tavan şi răsturnându-se legănat pe picioarele de dinapoi ale jilţului. Oamenii cuminţi nu-şi părăsesc palatul din strada Helder, bulevardul Gand şi Café de Paris.

Se înţelege că Albert locuia în strada sus-numită, că-şi făcea în fiecare zi promenada pe bulevard şi că lua masa zilnic la singura cafenea unde se cinează, când totuşi te afli în termeni buni cu chelnerii.

Pastrini rămase o clipă tăcut; era vădit că-şi pregătea răspunsul care, fără îndoială, nu i se părea tocmai limpede.

— Dar, în sfârşit, veniseşi cu un scop anumit, i se adresă Franz întrerupând reflexiile geografice ale hotelierului. Vrei să ne expui obiectul vizitei dumitale?

— A, da. Iată, aţi comandat caleaşca pentru orele opt?

— Exact.

— Aveţi intenţia să vizitaţi il Colosseo?

— Adică Colosseumul?

— E totuna.

— Fie.

— Aţi spus vizitiului să iasă prin poarta del Popolo, să facă ocolul zidurilor şi să reintre prin poarta San-Giovanni?

— Acestea sunt propriile mele cuvinte.

— Itinerariul este cu neputinţă.

— Cu neputinţă?

— Sau cel puţin foarte periculos.

— Periculos? Şi de ce?

— Din cauza faimosului Luigi Vampa.

— Mai întii, scumpul meu amfitrion, cine e faimosul Luigi Vampa? Întrebă Albert. El poate fi faimos la Roma, dar te înştiinţez că e necunoscut la Paris.

— Cum, nu-l cunoaşteţi?

— N-am această onorare.

— N-aţi auzit niciodată rostindu-se numele lui?

— Niciodată.

— Ei bine, el e un bandit pe lângă care Deseraris şi Gasparone sunt copii nevinovaţi.

— Atenţie, Albert, strigă Franz, avem, în sfârşit, de-a face cu un bandit.

— Te previn, scumpul meu amfitrion, că nu voi crede un cuvânt din ce ne vei spune. Şi acum, vorbeşte cât vei vrea, te ascult. „A fost odată…” Ei, haide!

Pastrini se întoarse spre Franz, care i se părea mai cu judecată. Se cuvine să recunoaştem că bietul om găzduise mulţi francezi în viaţa sa, dar niciodată nu înţelesese o anume latură a spiritului lor.

— Excelenţă, spuse el cu multă gravitate, adresându-se, precum am spus lui Franz; dacă vedeţi în mine un mincinos, este de prisos să vă spun ce voiam; pot totuşi să adaug că era în interesul Excelenţelor voastre.

— Dragă domnule Pastrini, i se adresă Franz, Albert nu-ţi spune că eşti un mincinos, îţi spune doar că nu te va crede, atâta tot. Eu însă îţi voi da crezare, fii pe pace. Vorbeşte deci.

— Cu toate acestea, Excelenţă, înţelegeţi bine că dacă se pune la îndoială sinceritatea mea…

— Dragul meu, reluă Franz, dumneata eşti mai susceptibil decât Casandra care, totuşi, era profetă şi pe care nu o asculta nimeni; în timp ce dumneata eşti sigur pe cel puţin jumătate din auditoriul pe care îl ai. Haide, ia loc şi spune-ne ce este cu domnul Vampa.

— V-am spus, Excelenţă, că e un bandit aşa cum n-am văzut încă de la faimosul Mastrilla.

— Ei, ce legătură arc banditul cu ordinul pe care l-am dat vizitiului să iasă prin poarta del Popolo şi să se întoarcă prin poarta San-Giovanni?

— Este, că aţi putea să ieşiţi printr-una, dar mă îndoiesc că vă veţi întoarce prin cealaltă, răspunse Pastrini.

— De ce? Întrebă Franz.

— Pentru că, o dată cu venirea nopţii, nu mai eşti în siguranţă la cincizeci de paşi de porţi.

— Pe onoarea dumitale? Exclamă Albert.

— Domnule viconte, spuse Pastrini jignit încă până în adâncul inimii de îndoiala lui Albert, cele ce vi le spun nu sunt pentru dumneavoastră, ci pentru tovarăşul dumneavoastră, care cunoaşte Roma şi care ştie că nu se glumeşte cu lucrurile astea.

— Dragul meu, spuse Albert adresându-se lui Franz, se anunţă pentru noi o aventură admirabilă: vom umple trăsura cu pistoale, cu tromboane şi cu puşti cu două ţevi. Dacă Luigi Vampa vine să ne aresteze, îl arestăm. Îl aducem la Roma, îl dăruim Sfinţiei sale, care ne va întreba cum anume ar putea răsplăti un serviciu aşa de mare. Atunci, noi îi cerem pur şi simplu un cupeu şi doi cai din grajdurile sale şi vedem carnavalul în trăsură. Nu mai spun că, probabil, poporul roman, recunoscător, ne va încorona pe Capitoliu şi ne va proclama, ca pe Curtius şi pe Horatius Cocles, salvatorii patriei.

În timp ce Albert vorbea, Pastrini făcea o mutră pe care zadarnic am încerca s-o descriem.

— În primul rând, îl întrebă Franz pe Albert, de unde o să iei pistoalele, tromboanele şi puştile cu două ţevi cu care vrei să ghiftuieşti trăsura?

— Cu siguranţă că nu din arsenalul meu, spuse el, căci, la Terrasina, mi s-a luat până şi cuţitul pumnal; dar ţie?

— Mie mi s-a făcut la fel la Aqua-Pendenta.

— Scumpul meu amfitrion, glăsui Albert aprinzându-şi a doua ţigară de la restul celei dintâi, ştii că e foarte comodă pentru hoţi măsura aceasta şi că îmi face impresia că a fost luată pe jumătate în înţelegere cu ei?

Fără îndoială, Pastrini găsi gluma riscantă, căci nu răspunse decât pe jumătate, adresându-se numai lui Franz ca singurei fiinţe înţelepte cu care se putea înţelege.

— Excelenţa sa ştie că nu e obiceiul să ne apăram atunci când sunteţi atacaţi de bandiţi.

— Cum? Exclamă Albert al cărui curaj se revoltă la ideea de a se lăsa jefuit fără a crâcni, cum nu e obiceiul?

— Nu, căci orice apărare ar fi zadarnică. Ce vreţi să facem împotriva unei duzini de bandiţi, care ies dintr-un şanţ, dintr-o cocioabă sau din-tr-un apeduct şi care ne iau la ochi toţi deodată?

— Ei, la dracu, vreau să mă las ucis! Exclamă Albert.

Hangiul se întoarse spre Franz cu un aer care voia să spună: Hotărât lucru, Excelenţă, tovarăşul dumneavoastră e nebun.

— Dragul meu Albert, reluă Franz, răspunsul tău e sublim şi valorează cât acel să moară al bătrânului Corneille: atât numai că, atunci încă Horaţiu răspundea astfel, era vorba de salvarea Romei, iar lucrul merita osteneala. Remarcă însă că, întrucât ne priveşte, e vorba numai de satisfacerea unui capriciu şi că ar fi ridicol să ne riscăm viaţa pentru un capriciu.

— Per Bacco! Exclamă Pastrini. Bravo, asta înseamnă a vorbi cu judecată.

Albert îşi turnă un pahar de lacrima cristi pe care îl sorbi cu înghiţituri mici, mormăind cuvinte neînţelese.

— Ei, jupâne Pastrini, reluă Franz, acum când tovarăşul meu s-a li-niştit şi când dumneata ai putut să preţuieşti dispoziţiile mele pacifice, spune-mi ce e cu seniorul Luigi Vampa? Este păstor sau nobil? E tânăr sau bătrân? E mărunt sau înalt? Zugrăveşte-mi-l pentru că, dacă îl întâlnim cumva în lume ca pe Sbogar sau pe Lara, să-l putem cel puţin recunoaşte.

— Nu vă puteţi adresa altcuiva mai bine decât mie, Excelenţă, pentru a căpăta amănunte exacte, căci l-am cunoscut pe Luigi Vampa de copil; iar într-o zi, când eu însumi căzusem în mâna lui mergând de la Ferealtino la Alatri, şi-a amintit, spre norocul meu, de cunoştinţa noastră veche; m-a lăsat să plec, nu fără a mă dijmui dar, numai după ce mi-a dăruit un ceas foarte frumos şi mi-a povestit viaţa lui.

— Să vedem ceasul, spuse Albert.

Pastrini scoase din buzunar un minunat Breguet purtând numele autorului său, pecetea Parisului şi o coroană de conte.

— Poftim, glăsui el.

— Drace! Exclamă Albert, te felicit, am şi eu unul aproape asemănător… (îşi scoase ceasul din buzunarul vestei) şi m-a costat trei mii de franci.

— Să ascultăm povestea, spuse Franz la rându-i, trăgând un jilţ şi făcându-i semn lui Pastrini să se aşeze.

— Excelenţele lor permit? Întrebă amfitrionul.

— Ei, la naiba, spuse Albert, nu eşti predicator, dragul meu, ca să vorbeşti în picioare.

Hangiul se aşeză, după ce adresă fiecăruia câte un salut respectuos, care avea ca scop să arate că e gata să dea asupra lui Luigi Vampa toate informaţiile ce le doreau.

— Ia stai, glăsui Franz oprindu-l pe Pastrini în momentul când acesta deschidea gura; spui că l-ai cunoscut pe Luigi Vampa de copil? Este, va să zică, tânăr?

— De bună seamă că e tânăr, abia avea douăzeci şi doi de ani. Oho, e un flăcău care o să ajungă departe, fiţi sigur.

— Ce spui, Albert, de asta? E frumos ca la douăzeci şi doi de ani să-şi facă cineva o reputaţie, spuse Franz.

— Da, desigur la vârsta asta nici Alexandru, Cezar şi Napoleon, care au stârnit oarecare vâlvă în lume, nu erau aşa de înaintaţi.

— Va să zică, reluă Franz adresându-se gazdei, eroul a cărui poveste o vom auzi, nu are decât douăzeci şi doi de ani?

— Abia, aşa cum am avut onoarea să vă spun.

— Este înalt sau scund?

— De statură mijlocie. Cam ca Excelenţa sa, spuse amfitrionul, arătându-l pe Albert.

— Mulţumesc de comparaţie, glăsui acesta, înclinându-se.

— Continuă, jupâne Pastrini, reluă Franz zâmbind de susceptibilitatea prietenului său. Cărei clase din societate îi aparţine?

— Era un simplu ciobănaş la fermă contelui de San-Felice, situată între Palestrina şi lacul Gabri. Se născuse la Pampinara şi intrase la vârsta de cinci ani în serviciul contelui. Părintele său, de asemenea păstor la Anagni, avea o mică turmă a sa şi trăia din lâna oilor şi din negoţul cu laptele pe care venea să-l vândă la Roma. De copil încă, micul Vampa avea un caracter ciudat. Într-o zi, la vârsta de şapte ani, veni la preotul din Palestrina, rugându-l să-l înveţe cititul. Era lucru anevoios, căci tânărul cioban nu putea să-şi părăsească turma. Bunul preot venea însă în fiecare zi să ţină slujba într-un târguşor sărăcăcios care nu era în stare să plătească un preot şi care, neavând nici măcar un nume, era cunoscut sub acela de dell'Borgo. El îi propuse lui Luigi să-i iasă în cale la ora întoarcerii şi să-l înveţe astfel lecţia, înştiinţându-l că lecţia va fi scurtă şi că, prin urmare, va trebui să profite de ea.

Copilul primi cu bucurie.

În fiecare zi Luigi îşi ducea turma să pască pe drumul dintre Palestrina şi Borgo. În fiecare zi, la nouă dimineaţa, preotul trecea, se aşeza pe marginea unui şanţ şi ciobănaşul asculta lecţia din cartea de rugăciuni a preotului.

După trei luni ştia să citească.

Nu era de ajuns; trebuia acum să înveţe să scrie.

Preotul trimise, printr-un profesor din Roma, trei alfabete: unul cu litere mari, unul cu litere potrivite şi unul cu litere subţiri şi îi arăta că, urmărind alfabetul pe o placă, putea, cu ajutorul unui cui, să înveţe să scrie.

În aceeaşi scară, după ce turma se întorcea la fermă, micul Vampa alerga la lăcătuşul din Palestrina, luă un piron, îl căli, îl ciocăni, îl rotunji şi făcu din el un fel de stil antic.

Adună a doua zi o provizie de plăci şi se apucă de lucru.

După trei luni, ştia să scrie.

Uimit de inteligenţa lui profundă şi mişcat de aptitudinea pe care o avea, preotul îi dădu mai multe caiete, un pachet cu pene şi un briceag.

O nouă învăţătură care însă nu însemna nimic pe lângă cea dintâi. Peste opt zile, mânuia pana aşa cum mânuia şi stiletul.

Preotul istorisi întâmplarea contelui de San-Felice, care se ţinu să-l vadă pe ciobănaş, îl puse să citească şi să scrie în faţa lui. Apoi îi porunci intendentului să-l aşeze la masă cu servitorii şi îi dădu doi piaştri pe lună.

Cu banii aceştia, Luigi cumpăra cărţi şi creioane.

Dovedise la toate obiectele uşurinţa de imitaţie pe care o avea şi asemenea lui Giotto, copil, desena pe plăci, oile sale, arborii, casele.

Apoi, cu vârful briceagului, începu să cresteze lemnul şi să-i dea tot felul de forme. Tot aşa începuse Pinelli, sculptorul popular.

O fată de şase sau şapte ani, adică ceva mai mică decât Vampa, păzea şi ea oile într-o fermă învecinată cu Palestrina; era orfană, se născuse la Valmontone şi o chema Tereza.

Copiii se întâlneau, se aşezau alături, îşi lăsau turmele să se amestece şi să pască împreună, vorbeau, râdeau şi cântau; apoi, seara, alegeau oile contelui de San-Felice din cârdul oilor baronului de Cervetri şi se despărţeau, înapoindu-se fiecare la ferma lui, cu făgăduiala de a se întâlni din nou a doua zi dimineaţa.

A doua zi se ţineau de cuvânt şi creşteau astfel unul lângă altul.

Vampa împlini doisprezece ani şi mica Tereza unsprezece.

Într-un timp, instinctele lor naturale se dezvoltau.

În afară de înclinarea pentru artă pe care Luigi o împinsese cât putuse mai departe în singurătatea sa, el avea gluma tristă, accese de înflăcărare, se mânia din nimic şi era ironic totdeauna. Nici un băiat din Pampinara, Palestrina sau Valmontone nu putuse, nu numai să exercite vreo influenţă asupra lui, dar măcar să-i devină tovarăş. Temperamentul său vo-luntar, înclinat totdeauna să pretindă fără ca vreodată să facă vreo concesie, îndepărtă de el orice pornire prietenească, orice demonstraţie de simpatie. Singură Tereza comanda cu un cuvânt, cu o privire, cu un gest caracterului acesta întreg, care se încovoia sub mâna unei femei şi care, sub mâna oricărui bărbat s-ar fi încordat gata să plesnească.

Tereza era, dimpotrivă, vioaie, sprintenă şi voioasă, dar foarte cochetă. Cei doi piaştri pe care intendentul contelui de San-Felice îi dădea lui Luigi, preţul micilor lucrări sculptate pe care le vindea negustorilor din Roma, erau cheltuiţi pentru cercei de perle, pentru coliere de sticlă, pentru agrafe de aur. Astfel, graţie dărniciei tânărului său prieten, Tereza era cea mai frumoasă şi mai elegantă ţărancă din împrejurimile Romei.

Copiii continuară să crească, petrecându-şi zilele împreună şi lăsându-se în voia instinctelor firii lor primitive. De aceea, în conversaţiile, în dorinţele, în visurile lor, Vampa se vedea totdeauna căpitan de vapor, general de armată sau guvernatorul unei provincii. Tereza se vedea bogată, îmbrăcată în cele mai frumoase rochii şi urmată de servitori în livrea. Apoi, după ce îşi petrecuseră toată ziua brodându-şi viitorul cu asemenea arabescuri nebune şi scânteietoare, se despărţeau, ducându-şi fiecare oile în staul şi recăzând din înălţimea visurilor, în netrebnicia situaţiei lor adevărate.

Într-o zi, tânărul păstor spuse intendentului contelui că a văzut un lup ieşind din munţii Sabiniei şi dând târcoale turmei sale. Intendentul îi dădu o puşcă; asta urmărea Vampa.

Întâmplător, puşca era o admirabilă armă de Brescia, zvârlind glonţul ca o carabină englezească; însă, într-o zi, contele răpunând o vulpe rănită, îi sfărâmase patul şi azvârlise puşca la magazie.

Pentru un sculptor ca Vampa, faptul nu însemna o greutate. Examină patul original, calculă ce trebuia schimbat şi făcu un alt pat, împodobit cu ornamente aşa de minunate încât, dacă ar fi vrut să vândă la oraş numai lemnul, ar fi câştigat, desigur, cincisprezece sau douăzeci de piaştri.

Dar nu-i trecea prin minte aşa ceva. O puşcă fusese multă vreme visul tânărului. În toate ţările unde independenţa ia locul libertăţii, prima nevoie pe care orice inimă tare, orice caracter puternic o încearcă e aceea a unei arme care asigură totdeauna atacul şi apărarea şi care, făcându-l pe acela ce o poartă cumplit, îl face, deseori şi temut.

Din momentul acela, Vampa dărui toate clipele libere exerciţiului cu puşca. Cumpără pulbere şi gloanţe şi totul deveni pentru el o ţintă; trunchiul măslinului trist, pipernicit şi cenuşiu, care creştea pe coastele munţilor Sabinei, vulpea care ieşea din bârlogul ei, seara pentru a începe vânătoarea nocturnă şi vulturul care plutea în văzduh. Deveni în curând aşa de îndemânatic, încât Tereza îşi înfrângea frica ce o încercase la început auzind detunătura şi se înveseli văzând pe tânărul ei tovarăş cum înfige glonţul puştii acolo unde voia, cu tot atâta precizie, ca şi cum l-ar fi înfipt cu mâna.

Într-o seară, un lup ieşi într-adevăr, dintr-o pădure de brazi în apropierea căreia tinerii aveau obiceiul să stea; lupul nu făcuse nici zece paşi pe câmp şi era mort.

Mândru de isprava sa, Vampa îl încărcă pe umeri şi-l aduse la fermă.

Toate aceste amănunte îi dădeau lui Luigi o anume reputaţie în împrejurimile fermei: oriunde se găseşte, omul superior îşi creează o droaie de admiratori. Se vorbea prin partea locului despre tânărul păstor ca despre cel mai îndemânatic, mai puternic şi mai brav contadino care trăia pe o rază de zece leghe; şi, cu toate că, la rândul ei, Tereza era socotită într-un cerc mai întins drept una dintre cele mai frumoase fete ale Sabiniei, nimeni nu se încumeta să-i spună un cuvânt de dragoste, căci se ştia că Vampa o iubeşte.

Şi, cu toate acestea, tinerii nu-şi spuseseră niciodată că se iubesc. Crescuseră alături ca doi arbori care îşi amestecă rădăcinile sub pământ, cu crengile în aer, cu mireasma la cer; dorinţa lor de a se vedea era însă aceeaşi. Dorinţa devenise o nevoie şi ei înţelegeau mai degrabă moartea, decât despărţirea pentru o zi.

Tereza avea şaisprezece ani şi Vampa şaptesprezece.

Pe vremea aceea începu să se vorbească mult despre o bandă de tâlhari care se organizau în munţii Lepini. Tâlhăria n-a fost niciodată stârpită serios în vecinătatea Romei. Uneori lipsesc căpetenii, dar, când un conducător apare, rareori îi lipseşte o bandă.

Celebrul Cucumetto, încolţit în Abruzzi, alungat din regatul Neapolului unde înfruntase un adevărat război, străbătuse Ga-rigliano, ca şi Manfred şi se refugiase între Sonnino şi Iuperno pe malurile Amasinei.

El se îndeletnicea cu reorganizarea unei bande şi mergea pe urmele lui Decesaris şi Gasparone pe care nădăjduia ca, în curând, să-i întreacă. Numeroşi tineri din Palestrina, Frascati şi Pampinara dispărură. Lumea fu la început neliniştită de soarta lor, dar se află curând că intraseră în banda lui Cucumetto.

După câtva timp, Cucumetto deveni obiectul atenţiei generale. Se spuneau despre acest şef de bandiţi întâmplări de o îndrăzneală extraordinară şi de o brutalitate revoltătoare.

Într-o zi, el răpi o fată, pe fiica inginerului hotarnic din Frosinone. Legile bandiţilor sunt categorice; o fată aparţine mai întâi celui ce o răpeşte, apoi ceilalţi o trag la sorţi, astfel că nenorocita serveşte pentru plăcerile întregii bande, până când tâlharii o părăsesc sau până când ea moare.

Când părinţii sunt îndeajuns de bogaţi s-o răscumpere, se trimite un mesager care tratează răscumpărarea. Capul prizonierului răspunde pentru siguranţa emisarului. Dacă răscumpărarea e refuzată, prizoniera e osândită fără apel.

Fata avea un iubit în banda lui Cucumetto, îl chema Carlini.

Recunoscându-l pe tânăr, ea întinse braţele spre el şi se crezu salvată. Dar bietul Carlini, văzând-o, îşi simţi inima zdrobită, căci ştia ce soartă o aşteaptă.

Totuşi, pentru că era favoritul lui Cucumetto, pentru că împărtăşise cu el timp de trei ani primejdiile, pentru că îi salvase viaţa coborând cu un foc de pistol un carabinier ce ridicase sabia deasupra capului acestuia, nădăjduia că, el, Cucumetto, va avea oarecare milă.

Îl luă deci pe şef la o parte, în timp ce fata, rezemată de trunchiul unui pin falnic ce se înălţa în mijlocul unei poiene din pădure, îşi acoperise faţa cu basmaua pitorească a ţărăncilor romane, ferind-o de privirile desfrânate ale bandiţilor.

Îi istorisi totul, dragostea lui pentru prizonieră, jurămintele lor de credinţă şi cum, în fiecare noapte, de când se aflau prin partea locului, îşi dădeau întâlnire într-o ruină.

În seara aceea, Cucumetto l-a trimis pe Carlini într-un sat învecinat, astfel că n-a putut să vină la întâlnire, dar Cucumetto se afla întâmplător acolo, spunea el şi atunci a răpit-o pe fată.

Carlini îşi imploră şeful să facă o excepţie de hatârul lui şi s-o ierte pe Rita, spunându-i că tatăl ei era bogat şi va plăti o răscumpărare bună.

Cucumetto păru că se lasă convins de rugăminţile prietenului său şi îl puse să găsească un păstor pe care să-l poată trimite la Frosinone, la tatăl Ritei.

Atunci, Carlini se apropie voios de fată, îi spuse că e salvată şi o îndemnă să scrie părinţilor ei o scrisoare prin care să-i anunţe ce s-a întâmplat şi să le comunice că răscumpărarea ei a fost fixată la trei sute de piaştri.

Li se acorda un termen de douăsprezece ceasuri, adică până a doua zi, la nouă dimineaţa.

După ce scrisoarea a fost făcută, Carlini o luă numaidecât şi alergă în căutarea unui mesager. Găsi un tânăr păstor care îşi închidea turma. Mesagerii fireşti ai bandiţilor sunt ciobanii, care trăiesc între oraş şi munte, între viaţa sălbatică şi viaţa civilizată.

Tânărul cioban porni numaidecât, făgăduind că până într-un ceas va fi la Frosinone.

Carlini se înapoie plin de bucurie la iubita Iui să-i anunţe vestea cea bună. Găsi banda în poiană, unde se ospăta cu voioşie din proviziile pe care bandiţii le luau de la ţărani sub formă de tribut. Căută zadarnic printre comesenii veseli pe Cucumetto şi pe Rita.

Întrebă unde sunt; bandiţii răspunseră cu un hohot de râs. O sudoare rece se prelinse pe fruntea lui Carlini şi simţi o încrâncenare a neliniştii.

Repetă întrebarea. Un comesean umplu un pahar cu vin de Orvietto şi i-l întinse spunând:

— În sănătatea viteazului Cucumetto şi a frumoasei Rita.

În momentul acela, lui Carlini i se păru că aude un strigăt de femie. Ghici totul. Luă paharul, îl aruncă în faţa celui care i-l întindea şi se năpusti în direcţia strigătului.

La o sută de paşi de acolo, în spatele unui tufiş, o găsi pe Rita leşinată în braţele lui Cucumetto.

Când îl zări pe Carlini, Cucumetto se ridică ţinând câte un pistol în fiecare mână.

Bandiţii se priviră o clipă: unul cu zâmbetul desfrâului pe buze, altul, cu paloarea morţii pe frunte.

S-ar fi crezut că, între cei doi se va întâmpla ceva groaznic. Puţin câte puţin însă, trăsăturile lui Carlini se destinseră. Mâna pe care o dusese la unul din pistoalele de la brâu căzu moale de-a lungul trupului. Rita stătea culcată între ei. Luna lumina scena.

— Ei, ai îndeplinit misiunea pe care ţi-ai luat-o? Îl întrebă Cucumetto.

— Da, căpitane, răspunse Carlini şi mâine înainte de nouă părintele Ritei va fi aici cu banii.

— Bravo. Până atunci o să petrecem o noapte veselă. Fata este încântătoare şi ai într-adevăr gusturi bune, meştere Carlini. De aceea, pentru că nu sunt egoist, ne vom înapoia la tovarăşii noştri şi vom trage la sorţi cui să aparţină acum.

— Aşadar, eşti hotărât s-o laşi în voia legii comune? Întrebă Carlini.

— De ce aş face o excepţie pentru ea?

— Crezusem că după ruga mea…

— Şi ce eşti tu mai mult decât ceilalţi?

— Adevărat.

— Fii însă pe pace, reluă Cucumetto râzând, mai curând sau mai târziu îţi va veni şi ţie rândul.

Dinţii lui Carlini se încleştară să se sfărâme.

— Haide, vii? Îl chemă Cucumetto, făcând un pas spre tovarăşi.

— Te urmez…

Cucumetto se depărtă fără să-l piardă pe Carlini din ochi, căci se temea, desigur, să nu-l lovească pe la spate. Dar nimic din bandit nu trăda o intenţie duşmănoasă. El stătea în picioare, cu braţele pe piept, lângă Rita, care era tot leşinată. Cucumetto se gândi o clipă că tânărul o va lua în braţe şi va fugi cu ea. Prea puţin îi păsa însă acum: avusese de la Rita ceea ce a vrut, iar cât priveşte banii, trei sute de piaştri împărţiţi bandei însemnau o sumă aşa de mică încât nu se prea sinchisea. Îşi continuă deci drumul spre poiană, dar spre marea lui mirare, Carlini sosi aproape o dată cu el.

— Să tragem, să tragem la sorţi! Strigară bandiţii zărindu-l pe şef. Şi ochii tuturor scânteiară de beţie şi de pofte, în timp ce flacăra jarului zvârlea asupra lor o lumină roşiatică, făcându-i să semene cu demonii.

Cererea lor era dreaptă; de aceea şeful făcu din cap un semn, anunţând că este de acord. Puseră toate numele într-o pălărie – numele lui Carlini împreună cu ale celorlalţi – iar cel mai tânăr din bandă scoase din urna improvizată un bileţel.

Bileţelul conţinea numele lui Diavolaccio, acela care închinase în sănătatea şefului şi căruia Carlini îi răspunsese aruncându-i paharul în obraz. Printr-o rană lată, deschisă de la tâmplă la gură, sângele îi curgea în valuri.

Văzându-se favorizat de noroc, Diavolaccio scoase un hohot de râs.

— Căpitane, spuse el, Carlini nu a vrut adineauri să bea în sănătatea ta. Propune-i să bea într-a mea, va avea poate mai mult respect pentru tine decât pentru mine.

Fiecare se aştepta la o explozie din partea lui Carlini; dar, spre marea mirare a tuturor, el luă un pahar într-o mână, o sticlă în cealaltă, apoi umplând paharul:

— În sănătatea ta, Diavolaccio! Spuse el cu voce absolut liniştită şi dădu pe gât conţinutul, fără ca mâna să-i tremure.

Pe urmă, aşezându-se lângă foc:

— Partea mea de mâncare, spuse, cursa pe care am făcut-o mi-a stârnit pofta!

— Trăiască Carlini! Strigară tâlharii.

— Bravo, iată ce înseamnă să priveşti lucrurile ca un tovarăş bun.

Şi toţi refăcură cercul în jurul focului în timp ce Diavolaccio se îndepărta.

Carlini mânca şi bea ca şi cum nimic nu se întâmplase. Bandiţii îl priveau cu mirare, neînţelegând nimic din nepăsarea lui, când auziră dinapoia lor răsunând pe pământ un pas greoi. Întoarseră capul şi-l zăriră pe Diavolaccio ţinând-o pe fată în braţe. Capul ei era răsturnat, iar părul lung îi atârna până la pământ. Pe măsură ce intrau în raza de lumină proiectată de foc, se zărea paloarea fetei şi paloarea banditului.

Apariţia avea ceva ciudat şi solemn, încât se ridicară toţi, afară de Carlini, care rămase jos continuând să bea şi să mănânce, ca şi cum în jurul său nu s-ar fi întâmplat nimic.

Diavolaccio continua să înainteze, în tăcerea cea mai profundă şi o depuse pe Rita la picioarele căpitanului.

Atunci, toată lumea putu să vadă cauza palorii fetei şi a palorii banditului: Rita avea un cuţit înfipt până în prăsele sub sânul stâng.

Toate privirile se îndreptară asupra lui Carlini: teaca era goală la brâul lui.

— Aha, spuse şeful, pricep acum de ce Carlini a rămas în urmă.

Orice fire sălbatică poate să înţeleagă o faptă mare; deşi poate niciunul dintre bandiţi n-ar fi făcut ce făcuse Carlini, toţi înţeleseră ce făcuse el.

— Ei, spuse Carlini ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se de cadavru cu mâna pe pistol, mai e cineva care îmi râvneşte femeia?

— Nu, spuse şeful, este a ta!

Atunci, Carlini o luă în braţe şi o scoase din cercul de lumină pe care îl proiecta flacăra focului.

Cucumetto orândui ca de obicei santinelele, iar bandiţii se culcară, înfăşuraţi în mantale, în jurul jarului.

La miezul nopţii, santinela dădu alarma şi într-o clipă şeful şi tovarăşii săi săriră în picioare.

Tatăl Ritei venea chiar el să aducă răscumpărarea.

— Uite, îi spuse el lui Cucumetto, întinzând o pungă cu bani, uite trei sute de pistoli. Dă-mi copila!

Dar fără să pună mâna pe bani, şeful îi făcu semn să-l urmeze. Bătrânul se supuse. Se depărtară amândoi sub copaci, printre crengile străbătute de razele lunii. În sfârşit, Cucumelto se opri întinzând braţul şi arătând bătrânului două făpturi ghemuite la tulpina unui copac:

— Cere-o pe fiica ta lui Carlini, spuse; îţi va da socoteală el. Şi se înapoie la tovarăşii săi.

Bătrânul rămase nemişcat, cu ochii ficşi. Simţea că deasupra capului său pluteşte o nenorocire necunoscută, imensă, nemaipomenită.

Făcu, în sfârşit, câţiva paşi spre grupul inform.

Auzind zgomotul pe care bătrânul îl făcea înaintând spre el, Carlini înălţă capul, iar formele ambelor făpturi începură să se arate mai lămurite ochilor bătrânului.

O femeie stătea culcată pe pământ, cu capul pe genunchii unui bărbat aplecat deasupra ei. Ridicându-se, bărbatul a descoperit chipul femeii pe care o ţinea strâns, la piept. Bătrânul îşi recunoscu fiica, iar Carlini îl recunoscu pe bătrân.

— Te aşteptam, îi spuse banditul tatălui Ritei.

— Mişelule, strigă bătrânul, ce ai făcut?

Şi privea cu groază la Rita, palidă, nemişcată, însângerată, cu un cuţit în piept.

O rază de lună cădea asupra ei luminând-o cu o licărire alburie.

— Cucumetto a violat-o pe fiica ta, spuse banditul, iar pentru că eu o iubeam, am ucis-o; căci, după el, ea urma să servească de jucărie întregii bande.

Bătrânul nu rosti un cuvânt, deveni doar palid ca un spectru.

— Acum, glăsui Carlini, dacă am greşit, răzbun-o.

Smulse cuţitul din pieptul fetei şi, ridicându-se, îl oferi cu o mână bătrânului, în timp ce cu cealaltă îşi desfăcea veşmântul şi înfăţişa pieptul gol.

— Ai făcut bine, îi spuse bătrânul cu glas înăbuşit. Îmbrăţişează-mă, fiul meu.

Carlini se aruncă plângând în braţele părintelui iubitei. Erau primele lacrimi pe care le vărsa omul acesta sângeros.

— Acum, îi spuse bătrânul lui Carlini, ajută-mă să-mi îngrop copila.

Carlini căută două unelte, iar tatăl şi iubitul începură să scobească pămânlul la tulpina unul stejar ale cărui crengi stufoase vor acoperi mormântul fetei.

După ce mormântul fu săpat, bătrânul o îmbrăţişă cel dintâi, pe urmă o îmbrăţişă tânărul, luând-o unul de picioare, altul de spate, o coborâră în groapă.

Îngenuncheară de o parte şi de alta şi spuseră rugăciunile pentru morţi. Pe urmă zvârliră pământul peste cadavru, până când groapa se acoperi.

— Îţi mulţumesc, fiul meu, spuse bătrânul. Acum lasă-mă singur.

— Dar… Murmură acesta.

— Lasă-mă, îţi poruncesc.

Carlini se supuse. Se duse la tovarăşii săi, se înfăşură în manta şi păru în curând că doarme tot aşa de profund ca şi ceilalţi.

Hotărâseră în ajun să schimbe tabăra. Cu un ceas înainte de ziuă, Cucumetto îşi trezi oamenii şi dădu ordine de plecare. Dar Carlini nu vru să părăsească pădurea, fără a şti ce a devenit părintele Ritei.

Se îndreptă spre locul unde îl lăsase. Îl găsi pe bătrân spânzurat de una din crengile stejarului care adumbrea mormântul fiicei sale. Făcu atunci deasupra cadavrului unuia şi deasupra mormântului celeilalte, jurământul că-i va răzbuna. Nu putu însă să-şi ţină jurământul, căci peste două zile, într-o întâlnire cu carabinierii romani fu ucis. Însă bandiţii se mirară că stând cu faţa spre inamic, el primise un glonţ între umeri. Uimirea încetă când un bandit atrase tovarăşilor săi atenţia că Cucumetto se găsea la zece paşi în urma lui Carlini când acesta căzuse. În dimineaţa plecării din pădurea de la Frosinone, el îl urmărise pe Carlini în întuneric, îi auzise jurământul şi, prevăzător, i-o luase înainte.

Se mai povesteau în legătură cu teribilul şef de bandă alte zece întâmplări nu mai puţin curioase decât aceasta.

Astfel, de la Fondi până la Perusa, toată lumea tremura la auzul numelui de Cucumetto.

Întâmplările acestea fuseseră de multe ori subiect de conversaţii între Luigi şi Tereza.

Fata tremura cumplit auzind povestirile; Vampa o liniştea însă cu un zâmbet, izbindu-şi arma care slobozea aşa de bine glonţul; apoi, dacă ea nu se liniştea, îi arătă la o sută de paşi un corb căţărat pe o creangă uscată, îl lua la ochi, descărca puşca şi pasărea cădea izbită, la piciorul copa-cului.

Vremea se scurgea. Între timp, tinerii hotărâseră că se vor căsători când au să împlinească Vampa douăzeci de ani şi Tereza nouăsprezece.

Erau amândoi orfani şi nu trebuiau să ceară permisiunea decât stăpânului lor. O ceruseră şi o căpătaseră.

Într-o zi, pe când vorbeau despre proiectul lor, auziră două sau trei focuri de puşcă; apoi, deodată, un om ieşi din pădurea lângă care tinerii îşi ţineau de obicei turmele la păscut şi alergă spre ei.

Când ajunse în apropierea lor, le spuse:

— Sunt urmărit, puteţi să mă ascundeţi?

Tinerii îşi dădură seama călugărul era un bandit; dar între ţăranul şi banditul roman există o simpatic înnăscută, datorită căreia primul e totdeauna gata să vină în ajutorul celui de al doilea.

Fără să spună un cuvânt, Vampa alergă la piatra care astupa intrarea peşterii lor. Dând la o parte piatra, făcu semn fugarului să se refugieze în adăpostul necunoscut, puse piatra la loc şi se aşeză din nou lângă Tereza.

Numaidecât, patru carabinieri călări apărură la marginea pădurii; trei păreau în căutarea fugarului, al patrulea târa de gât un bandit prizonier.

Cei trei carabinieri scotociră locul dintr-o ochire, îi zăriră pe tineri, alergară la ei în galop şi-i cercetară.

Ei nu văzuseră nimic.

— Păcat, spuse brigadierul, căci cel pe care-l căutăm este şeful.

— Cucumetto? Nu se putură opri să exclame într-un glas Luigi şi Tereza.

— Da, răspunse brigadierul. Şi deoarece pe capul lui e pus un preţ de o mie de taleri romani, vi s-ar fi cuvenit vouă cinci sute dacă ne dădeaţi ajutor să-l prindem.

Tinerii schimbară o privire. Brigadierul nădăjdui o clipă. Cinci sute de taleri romani înseamnă trei mii de franci şi trei mii de franci sunt o avere pentru doi bieţi orfani care vor să se căsătorească.

— Da, păcat, spuse Vampa, însă nu l-am văzut.

Carabinierii răscoliră ţinutul în fel şi chip, dar degeaba. Apoi rând pe rând, dispărură.

Vampa se duse atunci să tragă bolovanul şi Cucumetto ieşi. El îi văzuse prin crăpăturile porţii de granit pe tineri stând de vorbă cu carabinierii, bănuise subiectul conversaţiei lor, citise pe chipul lui Luigi şi al Terezei hotărârea de a nu-l preda şi scoase din buzunar o pungă plină de aur, oferindu-le-o.

Dar Vampa înălţă capul cu mândrie, ochii Terezei scânteiară, însă, gândindu-se la bijuteriile scumpe şi la veşmintele frumoase pe care ar putea să le cumpere cu punga plină de aur.

Cucumetto era un diavol foarte iscusit. El luase forma unui bandit, în loc s-o ia pe aceea a unui şarpe. Îi surprinse privirea, recunoscu în Tereza o vrednică fiică a Evei şi reintră în pădure, întorcând de mai multe ori capul, sub pretextul că îşi salută liberatorii.

Trecură mai multe zile fără să-l mai vadă pe Cucumetto, fără să mai audă de el.

Capitolul XXXIV Vampa

— Se apropia timpul carnavalului, continuă Pastrini. Contele de San-Felice anunţă un mare bal mascat, unde cea mai elegantă lume a Romei fu invitată.

Tereza ţinea foarte mult să vadă balul. Luigi ceru protectorului său intendentul, îngăduinţa, pentru ca şi pentru el, de a asista, ascunşi printre servitorii casei. Îngăduinţa le fu acordată.

Balul era dat de conte mai mult pentru a face plăcere fiicei sale, Carmela, pe care o adora.

Carmela avea exact vârsta şi statura Terezei, iar Tereza era cel puţin tot aşa de frumoasă ca şi Carmela.

În seara balului, Tereza îşi puse cea mai frumoasă toaletă, cele mai scumpe agrafe, mărgelele cele mai strălucitoare. Purta costumul femeilor din Frascati.

Luigi purta îmbrăcămintea de sărbătoare, atât de pitorească a ţăranului roman.

Se amestecară amândoi, aşa cum li se îngăduise, printre servitori şi ţărani.

Petrecerea era minunată. Nu numai că vila era luminată strălucitor, dar mii de lanterne colorate atârnau prin arborii grădinii. De aceea, în curând invitaţii se revărsară pe terase, pe alei.

La fiecare răspântie erau o orchestră, bufete şi răcoritoare; lumea se oprea, cadriluri se formau şi se dansa acolo unde îi plăcea fiecăruia să danseze.

Carmela era îmbrăcată ca o femeie din Sonnino. Boneta îi era brodată numai cu perle, agrafele din păr erau din aur şi diamante, cordonul de mătase turcească, cu flori mari, brodate, surtucul şi fusta de caşmir, şorţul de muselină indiană, nasturii corsetului din pietre scumpe.

Alte două tovarăşe ale sale erau îmbrăcate, una ca o femeie din Nettuno, cealaltă, ca o femeie din Riceia.

Patru tineri aparţinând celor mai bogate şi mai nobile familii din Roma le însoţeau, cu acea libertate italiană care nu-şi găseşte perechea în nici o altă ţară din lume: erau, la rândul lor, îmbrăcaţi ca ţărani din Albano, Valletri, Civita-Castellana şi Sora.

Se înţelege că veşmintele acestor ţărani ca şi veşmintele ţărăncilor scânteiau de aur şi pietre scumpe.

Carmelei îi veni ideea de a face un cadril, dar lipsea o femeie. Privi în jur, însă niciuna dintre invitate nu avea un costum la fel cu al ei şi cu al tovarăşelor sale. Contele de San-Felice i-o arătă, printre ţărănci, pe Tereza, care se sprijinea de braţul lui Luigi.

— Îmi dai voie, tată? Întrebă Carmela.

— Nici vorbă, răspunse contele. Nu ne aflăm în carnaval?

Carmela se plecă spre tânărul care o însoţea vorbind şi îi spuse câteva cuvinte, arătându-i-o pe fată cu degetul.

Tânărul urmări cu ochii mâna frumoasă care îi servea de călăuză, făcu un gest de supunere şi veni la Tereza s-o invite la cadrilul condus de fiica contelui.

Tereza îşi simţi figura învăpăiată de o flacără. Îl cercetă cu privirea pe Luigi: nu exista putinţă de refuz. Luigi lăsă încetişor braţul Terezei şi Tereza, îndepărtându-se cu elegantul cavaler, intră tremurând în cadrilul aristocratic.

Desigur că, în ochii unui artist, veşmântul exact şi sobru al Terezei ar fi avut cu totul alt caracter decât acela al Carmelei şi al tovarăşilor ei, dar Tereza era o fată frivolă şi cochetă. Broderiile muselinei, florile cordonului, strălucirea caşmirului o uluiau, răsfrângerea safirelor şi a diamantelor îi lua mintea. La rându-i, Luigi simţea născând în el un simţământ necunoscut: o durere înăbuşită îi muşca parcă inima, iar de acolo alerga înfiorată prin vine şi punea stăpânire pe tot corpul. Urmări din ochi cele mai neînsemnate mişcări ale Terezei şi ale cavalerului, când mâinile li se atingeau, simţea parcă ameţeli, arterele îi zvâcneau cu violenţă, iar în urechi părea că îi răsună bătaia unui clopot. Când îşi vorbeau, cu toate că Tereza asculta sfioasă, cu ochii coborâţi, palavrele cavalerului ei.

— Dar pentru că Luigi citea în ochii înflăcăraţi ai tânărului că palavrele acestea erau complimente, i se părea că pământul se învârteşte cu el şi că toate vocile iadului îi suflă idei de crimă şi de asasinat. Atunci, temându-se să nu se lase dus de nebunia sa, se agăţă cu o mână de bolta lângă care stătea, iar cu cealaltă strângea convulsiv pumnalul cu prăsele sculptate, pe care îl ţinea la brâu şi pe care, fără să-şi dea seama, îl scotea din când în când din teacă. Luigi era gelos; simţea că, dusă de firea ei cochetă şi trufaşă, Tereza putea să-i scape.

Şi totuşi, tânăra ţărancă, sfioasă şi aproape speriată la început —, îşi venise curând în fire. Am spus că Tereza era frumoasă. Nu am spus totul; Tereza era graţioasă, graţia aceea sălbatică, mult mai puternică decât graţia noastră schimonosită şi afectată.

Avu aproape onorurile cadrilului: dar dacă ea a pizmuit-o pe fiica contelui San-Felice, n-am îndrăzni să spunem că, la rându-i, Carmela nu era geloasă de ea.

De aceea frumosul cavaler o readuse cu multe complimente la locul de unde a luat-o şi unde Luigi o aştepta.

În două sau trei rânduri, în timpul contradansului, fata îi zvârlise o privire şi, de fiecare dată, îl văzuse palid, cu trăsăturile crispate. Ba, într-un rând, lama cuţitului pe jumătate tras din teacă îi luase ochii ca un fulger sinistru. De aceea, aproape tremurând, ea reluă braţul iubitului.

Cadrilul avusese cel mai mare succes şi era vădit că se vorbea de repetarea lui; se împotrivea numai Carmela. Dar contele de San-Felice îşi rugă cu atâta gingăşie fiica încât, în cele din urmă, ea consimţi.

Îndată, un cavaler înaintă s-o invite pe Tereza, fără de care contradansul nu putea să aibă loc, dar fata dispăruse.

Într-adevăr, Luigi nu se simţise în stare să îndure încă o încercare şi, pe jumătate cu binele, pe jumătate cu forţa, o trăsese pe Tereza într-un alt punct al grădinii. Tereza cedase fără să vrea. Ea văzuse însă din figura tulburată a tânărului şi înţelese din tăcerea lui întretăiată de tresăriri nervoase că ceva ciudat se petrecea într-însul. Nu era scutită nici ea de o frământare lăuntrică şi, fără să fi făcut totuşi ceva rău, pricepea că Luigi avea dreptul s-o dojenească. Pentru ce? Nu ştia. Simţea, cu toate acestea, că mustrările ar fi fost meritate. Totuşi, spre marea uimire a Terezei, Luigi rămase mut şi nici un cuvânt nu-i întredeschise buzele cât ţinu serata. Numai după ce frigul nopţii izgoni musafirii din grădini şi după ce uşile vilei se închiseră, oaspeţii urmând să petreacă înăuntru, el o duse pe Tereza acasă; apoi, când ea se pregătea să intre, o întrebă:

— Tereza, la ce te gândeai când dansai în faţa tinerei contese de San-Felice?

— Mă gândeam, răspunse fata cu toată sinceritatea sufletului ei, că aş da jumătate din viaţă să am o îmbrăcăminte ca aceea purtată de ea.

— Şi ce îţi spunea cavalerul?

— Că n-ar atârna decât de mine s-o am şi că n-aş avea de spus decât un cuvânt pentru aceasta.

— Avea dreptate, răspunse Luigi. O doreşti într-adevăr, cu înflăcărarea de care spui?

— Da.

— Ei bine, o s-o ai.

Fata înălţă capul cu uimire, dar figura lui era aşa de posomorâtă şi de grozavă, încât cuvântul îi îngheţă pe buze. De altminteri, spunând acestea, Luigi se depărtase. Tereza îl urmări din ochi, în noapte, cât putu să-l zărească, apoi, după ce dispăru, intră la ea, oftând.

În noaptea aceea, se întâmplă un mare eveniment, fără îndoială, din imprudenţa vreunui servitor care uitase să stingă luminile. Focul se aprinse la vila San-Felice chiar în dependinţele apartamentului frumoasei Carmela. Trezită în toiul nopţii de lumina flăcărilor, ea sărise din pat, se înfăşurase în capot şi încercase să fugă pe uşă, dar coridorul prin care trebuia să treacă era pradă incendiului. Atunci reintrase în cameră răcnind după ajutor, când, deodată, fereastra aflată la douăzeci de picioare de pământ se deschisese. Un tânăr ţăran dăduse buzna în apartament, o luase în braţe şi, cu o putere şi o agilitate supraomenească, o transportase pe iarba peluzei, unde a leşinat. Când şi-a venit în fire, tatăl ei se afla lângă ea. O înconjurau toţi servitorii, dându-i ajutoare. Arsese o aripă întreagă a vilei dar n-avea importanţă, de vreme ce Carmela era sănătoasă şi teafără.

Salvatorul ei fu căutat pretudindeni, dar el nu se mai arătă. Toată lumea fu întrebată, însă nimeni nu îl văzuse. Carmela fusese aşa de tulburată, încât nu-l recunoscuse.

De altminteri, deoarece contele era fabulos de bogat, paguba pricinuită de flăcări însemna prea puţin pentru el, exceptând pericolul prin care trecuse Carmela şi care, prin felul miraculos al salvării ei, i se păruse mai degrabă o nouă favoare a Providenţei, decât o nenorocire adevărată.

A doua zi, la ceasul obişnuit, tinerii se regăsiră în marginea pădurii. Luigi venise cel dintâi. O întâmpină pe fată cu multă voioşie, părând că a uitat cu totul scena din ajun. Tereza era vădit îngândurată, dar, văzându-l pe Luigi bine dispus, arătă la rându-i nepăsarea zglobie care era caracteristică felului ei de a fi când nimic n-o tulbura.

Luigi o luă de braţ şi o conduse până la intrarea peşterii. Aici se opri. Înţelegând că era vorba de ceva neobişnuit, fata îl privi ţintă.

— Tereza, spuse Luigi, mi-ai spus aseară că ai da totul ca să ai o îmbrăcăminte la fel cu cea a fiicei contelui.

— Da, răspunse Tereza uimită, dar eram nebună, când am rostit aceasta.

— Şi eu ţi-am răspuns: bine, o vei avea.

— Da, spuse fata, a cărei uimire creştea la fiecare cuvânt al lui Luigi, dar de bună seamă că ai răspuns astfel, ca să-mi faci plăcere.

— Nu ţi-am făgăduit niciodată nimic pe care să nu ţi-l fi dat, Tereza, spuse Luigi cu trufie. Intră în peşteră şi îmbracă-te. Dădu piatra la o parte şi~i arătă Terezei peştera luminată de două lumânări care ardeau de o parte şi de alta a unei oglinzi minunate; pe masa grosolană, cioplită de Luigi, se găseau colierul de perle şi agrafele de diamante; pe un scaun, alături, era restul îmbrăcămintei. Tereza scoase un strigăt de bucurie şi, fără să se intereseze de unde venea îmbrăcămintea, fără să mai zăbovească mulţumindu-i lui Luigi, dădu buzna în peştera transformată în cabinet de toaletă. În urma ei Luigi împinse piatra la loc, căci zărise pe creasta unui mic dâmb, din cauza căruia – din locul unde se găsea el – Palestrina nu putea să se vadă, un călător călare. Acesta se oprise o clipă, parcă nesigur de drum, profilându-se pe azurul cerului cu acea precizie de contur caracteristică depărtărilor din ţinuturile meridionale.

Zărindu-l pe Luigi, călătorul îşi îndemnă calul în galop spre el.

Luigi nu se înşelase; călătorul care mergea de la Palestrina la Tivoli era nelămurit asupra drumului.

Tânărul i-l arătă, dar, pentru că la un sfert de milă mai încolo drumul se despărţea în trei poteci şi pentru că, ajuns la aceste trei poteci călătorul putea să se rătăcească din nou, îl rugă pe Luigi să-i servească de călăuză.

Luigi îşi scoase mantaua şi o aşeză pe pământ, îşi aruncă pe umeri carabina şi, uşurat de veşmântul greoi, o luă înaintea călătorului cu pasul repede al munteanului pe care pasul unui cal abia poate să-l urmeze.

În zece minute, Luigi şi călătorul fură la răspântia indicată de tânărul păstor.

Când ajunseră aici, el întinse cu un gest măreţ, ca de împărat, mâna spre cărarea pe care călătorul trebuia s-o urmeze.

— Acesta e drumul dumneavoastră, Excelenţă, spuse el. Acum n-o să vă mai rătăciţi.

— Primeşte-ţi răsplata, zise călătorul, dăruindu-i tânărului păstor câteva monede.

— Mulţumesc, spuse Luigi trăgându-şi mâna, eu fac un serviciu, nu-l vând.

— Dar, dacă refuzi o plată, primeşti cel puţin un cadou? Întrebă călătorul care părea de altminteri obişnuit cu diferenţa între slugărnicia omului de la oraş şi mândria ţăranului.

— A, da, asta e altceva.

— Atunci, spuse călătorul, ia aceşti doi ţechini veneţieni şi dă-i logodnicei tale ca să-şi facă din ei o pereche de cercei.

— Iar dumneavoastră luaţi pumnalul acesta, spuse tânărul păstor; nu veţi găsi altul cu prăsele mai bine sculptate, de la Albano până la Civita-Castellana.

— Primesc, răspunse călătorul; dar în cazul acesta eu sunt îndatoratul tău, căci pumnalul preţuieşte mai mult de doi ţechini.

— Pentru un negustor, poate, dar pentru mine care l-am sculptat singur, el preţuieşte abia un piastru.

— Cum te cheamă? Întrebă călătorul.

— Luigi Vampa, răspunse păstorul cu aerul cu care ar fi răspuns Alexandru, regele Macedoniei. Dar pe dumneavoastră?

— Eu, spuse călătorul, mă numesc Simbad marinarul.

Franz d'Epinay scoase un strigăt de uimire.

— Simbad marinarul? Întrebă el.

— Da, reluă povestitorul, acesta e numele pe care călătorul i l-a spus lui Vampa.

— Ei, dar ce ai împotriva acestui nume? Întrerupse Albert. E un om foarte frumos, iar aventurile acestui domn m-au amuzat, trebuie să mărturisesc, foarte mult în tinereţea mea.

Franz nu stărui. Numele de Simbad marinarul trezise într-însul, aşa cum aţi înţeles, o lume întreagă de amintiri, aşa cum trezise în ajun numele contelui de Monte-Cristo.

— Continuă, spuse el gazdei.

— Vampa băgă cu dispreţ cei doi ţechini în buzunar şi se înapoie agale pe drumul pe care venise. Ajungând la două sau trei sute de paşi de peşteră, i se păru că aude un strigăt. Se opri ascultând. După o clipă, îşi auzi numele pronunţat, lămurit. Strigătul venea dinspre peşteră.

Se năpusti ca o căprioară armându-şi puşca din fugă şi ajunse în mai puţin de un minut pe coama dâmbului din faţa aceluia unde îl zărise pe călător.

Aici, strigătul „Ajutor!” ajunse la el mai lămurit.

Îşi aruncă ochii asupra spaţiului pe care-l domina; un bărbat o răpea pe Tereza, asemenea centaurului Nessus. Omul care se îndrepta spre pădure era la trei sferturi de drum, între peşteră şi pădure. Vampa măsura intervalul; omul avea cel puţin două sute de paşi înaintea lui, astfel că nu exista chip să-l ajungă mai înainte ca acesta intre în pădure.

Tânărul păstor se opri ca şi cum picioarele sale ar fi prins rădăcini. Îşi sprijini patul puştii de umăr, înălţă încetişor ţeava în direcţia răpitorului, îl ochi o clipă şi trase. Răpitorul se opri scurt: genunchii i se încovoiară şi căzu, târând-o în cădere şi pe Tereza. Dar Tereza se ridică îndată. Fugarul rămase culcat, zbătându-se în zvârcolirile agoniei.

Vampa se năpusti îndată spre Tereza, căci, la zece paşi de muribund, picioarele ei se frânseră şi căzu în genunchi. Tânărul se temea ca nu cumva glonţul care îl răpusese pe inamic s-o fi rănit şi pe logodnică. Din fericire nu avea nimic, singură groaza paralizase puterile Terezei. După ce Luigi se încredinţă că ea era teafără se îndreptă spre rănit. Acesta îşi dăduse sufletul cu pumnii încleştaţi, cu gura contractată de durere, cu părul zbârlit sub sudoarea agoniei. Ochii lui rămăseseră deschişi şi ameninţători.

Vampa se apropie de cadavru şi îl recunoscu pe Cucumetto.

Din ziua când banditul fusese salvat de cei doi tineri el se îndrăgostise de Tereza şi jurase că fata va fi a lui. Din ziua aceea o spionase şi, profitând de momentul când iubitul ci a lăsat-o singură pentru a arăta călătorului drumul, o răpise şi o credea a lui, dar glonţul lui. Vampa, călăuzit de ochirea sigură a tânărului păstor, îi străpunsese inima.

Vampa îl privi o clipă fără ca emoţia cea mai mică să se trădeze pe chipul lui, în timp ce Tereza, tremurând încă, nu îndrăznea să se apropie de banditul mort decât cu paşi mărunţi şi aruncă şovăind o privire asupra cadavrului, peste umărul iubitului ei.

După o clipă Vampa se întoarse spre fată:

— Aha, spuse, te-ai îmbrăcat, acum e rândul meu să mă gătesc.

Tereza era îmbrăcată din creştet până în tălpi cu îmbrăcămintea fiicei contelui de San-Felice.

Vampa luă corpul lui Cucumetto în braţe, îl duse în Peşteră, în timp ce Tereza rămânea acum afară.

Dacă un al doilea călător ar fi trecut atunci, el ar fi văzut ceva ciudat: o păstoriţă păzindu-şi oile cu o rochie de caşmir, cu cercei şi colier de perle, cu agrafe de diamante şi cu nasturi de safire, smaralde şi rubine. Fără îndoială, s-ar fi crezut din nou în epoca lui Florian şi ar fi afirmat, înapoindu-se la Paris, că a întâlnit păstoriţa Alpilor la poalele munţilor Sabini.

După un sfert de ceas, Vampa ieşi din peşteră. Costumul lui nu era mai puţin elegant, în genul său, decât al Terezei. Avea o haină de catifea purpurie, cu nasturi de aur cizelat, o vestă de mătase acoperită cu broderii, o eşarfă romană înnodată în jurul gâtului, o cartuşieră de aur şi mătase roşie-verde, pantaloni azurii de catifea, prinşi sub genunchi cu paftale de diamante, ghete din piele de căprioară împestriţate cu mii de arabescuri şi o pălărie de care fâlfâiau agăţate panglici multicolore. Două ceasuri îi atârnau la brâu şi un pumnal era înfipt în cartuşieră. Tereza scoase un strigăt de admiraţie. Cu îmbrăcămintea aceasta, Vampa semăna unei picturi de Leopold Robert sau Schnetz.

Îmbrăcase costumul complet al lui Cucumetto.

Tânărul observă efectul pe care îl producea asupra logodnicei sale şi un zâmbet de mândrie îi înflori pe buze.

— Acum, îi spuse el Terezei, eşti gata să împărţi soarta cu mine, oricare ar fi aceasta?

— O, da! Strigă fata cu entuziasm.

— Să mă urmezi oriunde am să merg?

— Până la capătul lumii.

— Atunci, ia-mă de braţ şi să plecăm, căci n-avem timp de pierdut.

Fata îşi trecu braţul pe sub al iubitului, fără măcar să-l întrebe unde o duce, căci, în momentul acela, el i se părea frumos, mândru şi puternic ca un zeu.

Intrară în pădure. Se înţelege că toate potecile muntelui erau cunoscute de Vampa; merse deci prin pădure fără să şovăiască o clipă, deşi nu era nici un drum croit, dar recunoscând calea ce trebuia urmată după arbori şi tufişuri. Merseră astfel vreun ceas şi jumătate.

Ajunseră în locul cel mai umbros al pădurii. Un pârâu cu albia secată ducea într-o cheie de munte, adâncă. Vampa o luase pe drumul acesta ciudat care, strâns între două maluri şi întunecat de umbra deasă a pinilor, părea, cu excepţia povârnişului mai blând, poteca Infernului despre care vorbeşte Virgiliu.

Tereza, cuprinsă iarăşi de temeri, văzând înfăţişarea locului acela sălbatic şi pustiu, se strângea lângă călăuza ei fără să spună un cuvânt. Dar, pentru că îl vedea calcând mereu cu paşi egali, iar pe figura lui se răsfrângea o linişte profundă, avea puterea să-şi ascundă emoţia.

Deodată, la zece paşi de ei, un om păru că se deslipeşte de lângă un copac dinapoia căruia stătea ascuns şi îl luă pe Vampa la ochi.

— Nici un pas mai mult! Strigă el, altminteri eşti mort.

— Haida, de, spuse Vampa, ridicând mâna cu un gest de dispreţ în timp ce Tereza, nemaităinuindu-şi groaza, se strângea într-însul – de când se sfâşie lupii între ei?

— Cine eşti tu? Întrebă santinela.

— Eu sunt Luigi Vampa, ciobanul de la ferma San-Felice.

— Ce vrei?

— Vreau să vorbesc cu tovarăşii tăi, care se află în poiana Rocca Bianca.

— Atunci urmează-mă, spuse santinela, sau, mai bine zis, de vreme ce cunoşti locul, mergi înainte.

Vampa zâmbi cu dispreţ văzând măsura de precauţie a banditului. O luă înainte, cu Tereza şi îşi continuă drumul cu acelaşi pas apăsat, liniştit, care-l adusese până aici.

După cinci minute, banditul le făcu semn să se oprească. Tinerii ascultară. Banditul imită de trei ori strigătul corbului. Un croncănit răspunse întreitului apel.

— Bun, glăsui banditul. Poţi să-ţi continui drumul.

Luigi şi Tereza porniră mai departe. Dar, pe măsură ce înaintau, Tereza se strângea tremurând lângă iubitul ei, căci printre copaci se vedeau apărând arme şi scânteind ţevi de puşcă.

Poiana Rocca Bianca se afla pe vârful unui munte mic, care, desigur, altădată, fusese un vulcan – vulcan stins mai înainte ca Remus şi Romulus să fi părăsit Alba pentru a veni să construiască Roma.

Tereza şi Luigi atinseră piscul şi se pomeniră faţă în faţă cu vreo douăzeci de bandiţi.

— Uite un tânăr care te caută şi care doreşte să-ţi vorbească, raportă santinela.

— Şi ce vrea să ne spună? Întrebă acela care, în lipsa conducătorului, ţinea loc de căpitan.

— Vreau să spun că mă plictisesc cu meseria de păstor, spuse Vampa.

— Aha, înţeleg, mormăi aghiotantul, ai venit să te primim în rândurile noastre?

— Să fie bine venit! Strigară mai mulţi bandiţi din Ferrusino, Pampinara şi Anagni, care-l recunoscuseră pe Luigi Vampa.

— Da, dar vin să vă cer altceva decât să fiu tovarăşul vostru.

— Şi ce vii să ne ceri? Întrebară bandiţii cu uimire.

— Să fiu căpitanul vostru, spuse tânărul.

Bandiţii izbucniră în râs.

— Şi ce ai făcut ca să năzuieşti la cinstea asta? Întrebă aghiotantul.

— L-am ucis pe conducătorul vostru, Cucumetto, ale cărui straie sunt pe mine, spuse Luigi şi am dat foc vilei San-Felice, ca să dăruiesc o rochie de nuntă logodnicei mele.

Peste un ceas, Luigi Vampa era ales căpitan în locul lui Cucumetto.

— Ei, dragă Albert, spuse Franz, întorcându-se spre prietenul său, ce gândeşti acum despre cetăţeanul Luigi Vampa?

— Spun că e un mit şi că n-a existat niciodată, răspunse Albert.

— Ce e aceea mit? Întrebă Pastrini.

— Ar trebui prea mult ca să-ţi explic, dragul meu amfitrion, răspunse Franz. Şi zici că maestrul Vampa îşi exercită în momentul acesta profesiunea prin împrejurimile Romei?

— Cu o cutezanţă de care, până la el, nici un alt bandit nu a dat dovadă.

— Va să zică, poliţia a încercat zadarnic să-l prindă?

— Ce vreţi? El este înţeles deodată cu păstorii de pe câmpie, cu pescarii Tibrului şi cu contrabandiştii de pe coastă. E căutat prin munţi, el e pe fluviu; e urmărit pe fluviu, ajunge în largul mării. Apoi, deodată, când îl crezi refugiat în insula del Giglio, del Guanouti sau Monte-Cristo, îl vezi reapărând la Albano, la Tivoli sau la Riccia.

— Şi cum procedează cu călătorii?

— O, foarte simplu! După distanţa la care se găsesc de oraş, el le îngăduie opt ceasuri, douăsprezece ceasuri sau o zi, ca să plătească răscumpărarea, apoi, după trecerea acestui timp, le mai acordă un ceas de graţie. Dacă în al şaizecilea minut a acestui ceas n-are banii, zboară creierii prizonierului cu un foc de pistol, sau îi înfige pumnalul în inimă şi gata.

— Ei, Albert, îl întrebă Franz pe tovarăşul său, mai eşti dispusă să mergi la Colosseum prin bulevardele exterioare?

— Absolut, spuse Albert, dacă drumul e mai pitoresc.

În momentul acela, sunară orele două, uşa se deschise şi apăru vizitiul.

— Excelenţă, zise el, trăsura vă aşteaptă.

— Haide la Colosseum, spuse Franz.

— Prin poarta del Popolo, Excelenţă, sau pe străzi?

— La dracu, pe străzi! Exclamă Franz.

— Dragul meu, zise Albert ridicându-se la rându-i şi aprinzându-şi a treia ţigară, nu zău, te credeam mai curajos.

Tinerii coborâră scara şi se urcară în trăsură.

Capitolul XXXV Arătarea.

Franz găsise o cale de mijloc pentru ca Albert să ajungă la Colosseum fără a trece pe dinaintea vreunei ruine antice şi deci fără ca mersul la pas să răpească un deget măcar din giganticile proporţii ale colosului. Vor lua-o pe via Sistinia, vor scurta un unghi drept: pe dinaintea Sfintei Maria-Mare şi vor ajunge prin via Urbana şi San-Pietro în Vincoli până la via del Colosseo.

Itinerariul acesta oferea de altminteri alt avantaj: acela de a nu-l abate cu nimic pe Franz de la impresia ce i-o produsese istoria povestită de Pastrini şi în care se găsea amestecat amfitrionul misterios de la Monte-Cristo. De aceea, se rezemase în ungherul său şi recăzuse în cercetările fără sfârşit al căror obiect era el însuşi şi cărora nu le putuse găsi un răspuns mulţumitor. De altfel, încă un lucru i-l reamintise pe prietenul său Simbad marinarul: legăturile misterioase dintre tâlhari şi mateloţi. Spusele lui Pastrini cu privire la refugiul pe care îl găsea Vampa în bărcile pescarilor şi contrabandiştilor, îi reaminteau lui Franz de cei doi bandiţi corsicani găsiţi cinând cu echipajul micului yacht care se abătuse din drum şi acostase la Porto-Vecchio cu singurul scop de a-i coborî pe uscat. Numele pe care şi-l dădea amfitrionul de la Monte-Cristo, rostit de amfitrionul de la hotelul Londra, îi dovedea că cel dintâi juca acelaşi rol filantropic pe coastele de la Piombino, Civiia-Vecchia, Ostia, Gaete ca şi pe acelea ale Corsicii, Toscanei şi Spaniei; şi, deoarece, după câte îşi putea aminti Franz, amfitrionul îi pomenise de Tunis şi Palermo, însemna că el îmbrăţişa un cerc de relaţii destul de întins.

Dar, oricât de puternice ar fi fost toate aceste gânduri asupra minţii tânărului, ele se risipiră în clipa când văzu înălţându-se în faţa sa imaginea sumbră şi gigantică a Colosseumului, prin deschizăturile căruia luna proiecta razele lungi şi palide ce cad în ochii fantomelor. Trăsura se opri la câţiva paşi de Mesa Sudans. Vizitiul deschise portiera. Tinerii săriră din trăsură şi se pomeniră în faţa unui cicerone răsărit parcă din pământ.

Fiindcă îi urmase şi acela de la hotel, acum aveau două călăuze. E cu neputinţă de altminteri să eviţi la Roma acest lux al călăuzelor: în afară de ciceronele general care se agaţă de tine în momentul când calci pragul hotelului şi care nu te mai părăseşte decât în ziua când ieşi din oraş, se găseşte un cicerone special ataşat fiecărui monument şi aproape, aş spune, fiecărei părticele de monument. Vă închipuiţi, deci, că nu puteau să lipsească ciceroni la Colosseum, adică la monumentul despre care Marţial spunea: „Memphis poate să înceteze a mai lăuda miracolele barbare ale piramidelor sale, să nu mai cânte minunile Babylonului, totul va ceda în faţa muncii imense a amfiteatrului Cezarilor şi toate vocile faimei sunt da-toare să se unească pentru a lăuda monumentul acesta”.

Franz şi Albert nu încercară să se sustragă tiraniei ghidului. De altminteri, aceasta ar fi cu atât mai greu, cu cât numai călăuzele au dreptul să parcurgă monumentul cu torţe. Nu se împotriviră prin urmare deloc şi se predară legaţi conducătorilor lor.

Franz cunoştea promenada, deoarece, o mai bătuse de zece ori. Dar, deoarece tovarăşul său, mai novice, punea pentru prima oară piciorul în monumentul lui Flavius Vespasian, trebuie să mărturisesc, spre lauda sa, că, în ciuda pălăvrăgelii ignorante a călăuzelor, era foarte impresionat. Nu poţi avea nici o idee, despre măreţia unei atare ruine ale cărei proporţii sunt dublate de misterioasa strălucire a lunii meridionale cu raze ce par un asfinţit de occident, dacă nu ai văzut-o.

De aceea, după ce făcu o sută de paşi sub porticurile interioare, părăsindu-l pe Albert în seama călăuzelor care nu voiau să renunţe la dreptul exclusiv de a-i arăta în toate amănuntele groapa cu lei, loja gladiatorilor, podiumul Cezarilor, îngânduratul Franz urcă pe o scară jumătate ruinată şi, lăsându-i să-şi continue drumul simetric, el se aşeză la umbra unei coloane în faţa unei scobituri ce-i îngăduia să îmbrăţişeze gigantul de granit în toată splendida lui întindere.

Franz se afla acolo cam de un sfert de oră. Însoţit de cei doi purtători de torţe, ieşise dintr-un vomitoriu aflat în cealaltă extremitate a Colosseumului; ca nişte umbre care urmăresc un licărit de foc, ei coborau din treaptă în treaptă spre locurile rezervate vestalelor, când i se păru că aude rostogolindu-se în adâncurile monumentului o piatră desprinsă din scara situată în faţa celei pe care urcase el ca să ajungă aici. Fără îndoială, nu e un lucru neobişnuit o piatră care se desprinde sub piciorul timpului şi se rostogoleşte în abis. De data aceasta însă, i se părea că piatra cedase sub picioarele unui om şi că un zgomot de paşi ajungea până la el, cu toate că făptura nevăzută făcea totul ca să-l înăbuşe.

Într-adevăr, după o clipă, se arătă un om ieşind treptat din umbră, pe măsură ce urca scara al cărei orificiu situat în faţa lui Franz era luminat de lună, dar ale cărei trepte, pe măsură ce coborai, se afundau în beznă. Putea să fie un călător ca şi el, preferând o meditaţie solitară flecărelii banale a călăuzelor şi în consecinţă, apariţia sa nu avea nimic surprinzător. Dar, după şovăiala cu care urca ultimele trepte, după felul cum, ajuns pe platformă, se opri şi păru că ascultă, era vădit că venise acolo cu un scop anumit şi că aştepta pe cineva. Cu o mişcare instinctivă, Franz se ascunse cât putu mai mult în spatele coloanei. La zece paşi de locul unde se găseau amândoi, bolta era desfundată şi o deschizătură rotundă, ca aceea a unui puţ, permitea să se zărească cerul înstelat.

În jurul deschizăturii prin care, poate de sute de ani, răzbeau razele lunii, creşteau tufişuri ale căror forme, verzi şi plăpânde, se desprindeau pe azurul mat al firmamentului, în timp ce liane înalte şi tulpini puternice de iederă spânzurau de pe terasa superioară, legănându-se sub boltă ca nişte frânghii plutitoare.

Personajul, a cărui misterioasă sosire atrăsese atenţia lui Franz, stătea într-o semi-penumbră care nu-i îngăduia să-i distingă trăsăturile, dar care nu era totuşi destul de întunecată ca să-l împiedice să-i examineze îmbrăcămintea. Era înfăşurat într-o manta largă, cafenie, cu o pulpană care, zvârlită peste umărul stâng, îi ascundea partea de jos a feţei, în timp ce pălăria cu boruri late îi acoperea partea superioară. Numai extremitatea veşmintelor era luminată de lumina piezişă ce trecea prin deschizătură, permiţând să se distingă un pantalon negru, care acoperea, cochet, o cizmă de lac.

Omul aparţinea, evident, dacă nu aristocraţiei, cel puţin înaltei societăţi. Stătea acolo de câteva minute şi începu să dea semne vădite de nerăbdare, când un zgomot uşor se auzi pe terasa superioară. În clipa aceea, o umbră păru că acoperă lumina. Un om se arătă în deschizătură, îşi cufundă privirea străpungătoare în întuneric şi zări omul cu manta. Se agăţă îndată de lianele care spânzurau şi de iederele plutitoare, alunecă pe ele şi, ajungând la trei sau patru picioare de sol, sări sprinten jos. Acesta purta costumul unui Transteverin.

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse el în dialect roman, că v-am făcut să aşteptaţi. Am întârziat doar câteva minute. Acum au sunat orele zece la Saint-Jean de Latran.

— Eu am venit mai înainte, nu dumneata eşti în întârziere, răspunse străinul, fără ceremonie, cu cel mai curat accent toscan. De altminteri, chiar dacă mă lăsai să aştept, mi-aş fi închipuit că te reţine un motiv independent de voinţa dumitale.

— Şi aţi fi avut dreptate, Excelenţă; vin de la castelul San-Angelo şi am trecut prin toate greutăţile ca să vorbesc cu Beppo.

— Cine e Beppo?

— Un slujbaş al închisorii, căruia i-am făcut un mic venit ca să aflu ce se petrece în castelul Sfinţiei sale.

— Aha, văd că eşti prevăzător, dragul meu.

— Ce vreţi, Excelenţă? Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla; poate că într-o zi am să fiu şi eu prins în plasă, ca bietul Peppino şi o să am nevoie de un şoarece ca să roadă câteva plase ale închisorii.

— Pe scurt, ce ai aflat?

— Vor fi două execuţii marţi, la orele două, aşa cum e obiceiul la Roma, cu prilejul deschiderii sărbătorilor mari. Un condamnat va fi mazzolato, un nenorocit care a ucis un preot ce-l crescuse şi care nu merită nici un interes. Celălalt va fi decapitato şi acesta e bietul Peppino.

— Ce vrei, dragul meu, voi inspiraţi o groază aşa de mare, nu numai stăpânirii pontificale, dar şi regatelor vecine, încât e neapărată nevoie să se dea un exemplu.

— Dar Peppino nici nu face parte din banda mea, e un biet cioban care n-a făcut altă crimă decât că ne-a procurat alimente.

— Ceea ce face ca el să fie socotit complicele vostru. Precum, vezi, sunt plini de atenţii cu el, căci, în loc să-l răpună aşa cum vei fi dumneata dacă au să te prindă, se vor mulţumi să-l ghilotineze. De altminteri, se va aduce o variaţie în plăcerile poporului şi va fi un spectacol pentru toate gusturile.

— Afară de acela pe care i-l pregătesc eu şi la care nu se aşteaptă, declară Transteverinul.

— Dragă prietene, dă-mi voie să-ţi spun că îmi pari pe punctul de a face o prostie, reluă omul cu mantaua.

— Sunt hotărât la orice ca să împiedic execuţia nenorocitului care se află la strâmtoare pentru vina de a mă fi servit; la naiba, m-aş socoti un laş dacă nu aş face ceva pentru bietul băiat.

— Şi ce ai să faci?

— Am să pun douăzeci de oameni în jurul eşafodului, iar în momentul când îl vor aduce, la semnalul dat de mine, ne vom năpusti cu pumnalele asupra escortei şi-l vom răpi.

— Mi se pare foarte riscant şi cred că planul meu e mai bun decât al dumitale.

— Şi care e planul dumneavoastră, Excelenţă?

— Aş da zece mii de piaştri cuiva pe care îl ştiu şi care va obţine amânarea execuţiei lui Peppino pentru la anul, apoi, în timpul anului, aş da încă o mie de piaştri cuiva pe care de asemenea îl cunosc şi i-aş înlesni evadarea din închisoare.

— Sunteţi sigur de reuşită?

— Pardieu! Spuse în franţuzeşte omul cu mantaua.

— Vă rog? Întrebă Transteverinul.

— Spun, dragul meu, că aş face mai mult cu singur cu aurul meu, decât dumneata şi toţi oamenii dumitale, cu pumnalele, pistoalele, carabinele şi tromboanele lor. Lasă-mă pe mine să lucrez.

— Minunat, dar, dacă nu izbutiţi, noi vom fi oricând gata.

— Fiţi oricând gata, dacă vă face plăcere, dar te asigur că eu îl voi salva.

— Băgaţi de seamă că e hotărât pentru poimâine, marţi, nu mai aveţi decât ziua de mâine.

— Da, dar ziua se compune din douăzeci şi patru de ore, fiecare oră se compune din şaizeci de minute, fiecare minut din şaizeci de secunde; în 86.400 de secunde se pot face multe lucruri.

— Cum să aflăm, Excelenţă, dacă aţi izbutit?

— Foarte simplu. Am închiriat ultimele trei ferestre ale cafenelei Rospoli. Dacă am obţinut amânarea, cele două ferestre din colţ vor fi acoperite cu damasc galben, iar aceea din mijloc va avea damasc alb cu o cruce roşie.

— Minunat! Şi prin cine veţi comunica amânarea?

— Trimite-mi pe unul din oamenii dumitale deghizat în călugăr să i-o dau. Graţie costumului său va ajunge până la piciorul eşafodului şi va preda documentul şefului confreriei care, la rându-i, îl va preda călăului. Până atunci, comunicaţi vestea aceasta lui Peppino, să nu moară cumva de frică sau să-şi piardă mintea, căci ar însemna că am făcut o cheltuială inutilă.

— Excelenţă, zise ţăranul, eu vă sunt devotat cu trup şi suflet, iar dumneavoastră sunteţi încredinţat de aceasta, nu-i aşa?

— Nădăjduiesc cel puţin.

— Ei, bine, dacă îl salvaţi pe Peppino, vă voi purta în viitor mai mult decât devotament, vă voi purta supunere.

— Ia seama la ce spui, dragul meu. Poate că într-o zi am să-ţi reamintesc, deoarece s-ar putea să am şi eu nevoie de tine vreodată.

— Excelenţă, mă veţi găsi atunci, în ceas de nevoie, aşa cum v-am găsit eu acum. Chiar de v-aţi afla la capătul celălalt al lumii, nu trebuie decât să-mi scrieţi: „Fă asta” şi eu o voi face…

— Ssst! Spuse necunoscutul. Aud zgomot.

— Sunt nişte călători care vizitează Colosseumul cu făclii.

— Nu trebuie să ne găsească împreună. Copoii de călăuze ar putea să te recunoască şi oricât de onorabilă ar fi prietenia dumitale, dragul meu, dacă s-ar afla că suntem legaţi unul de celălalt, mi-e teamă că legătura aceasta ar ştirbi ceva din creditul meu.

— Aşadar, dacă aveţi amânarea?

— Fereastra de la mijloc îmbrăcată în damasc cu o cruce roşie.

— Dacă n-o aveţi…?

— Trei culori galbene.

— Şi atunci?

— Atunci, dragul meu, mânuieşte pumnalul în voie, îţi îngădui şi voi fi acolo ca să te văd la lucru.

— Cu bine, Excelenţă. Eu contez pe dumneavoastră şi dumneavoastră contaţi pe mine.

După aceste cuvinte, Transteverinul dispăru pe scară, în timp ce necunoscutul, acoperindu-şi şi mai mult figura cu mantaua, trecu la doi paşi de Franz şi coborî în arenă pe treptele exterioare.

În clipa următoare Franz îşi auzi numele răsunând sub bolţi. Îl chema Albert.

Aşteptă până când cei doi se îndepărtară, nevrând să le arate că au avut un martor care, dacă nu le-a văzut chipul, totuşi n-a pierdut un cuvânt din convorbirea lor.

Peste zece minute, Franz gonea spre hotelul Spania ascultând cu o neatenţie nepoliticoasă dizertaţia savantă pe care Albert o făcea, după Pliniu şi Calpurnius, asupra reţelelor cu ţepi de fier care împiedicau animalele sălbatice să se năpustească asupra spectatorilor.

Îl lăsă să vorbească fără să-l contrazică. Era grăbit să rămână singur, pentru a medita în taină ia scena petrecută în faţa sa. Dintre cei doi oameni, unul îi era, cu siguranţă, necunoscut. Îl vedea şi îl auzea pentru întâia oară, dar nu tot aşa era cu celălalt. Cu toate că nu-i zărise chipul cufundat mereu în umbră sau ascuns de manta, inflexiunile glasului îl izbiseră prea mult când le-a auzit prima oară, ca ele să mai poată răsuna vreodată în apropierea sa fără să le recunoască. Cu deosebire în intonaţiile ironice era ceva strident şi metalic care îl făcuse să tresară în ruinele Colosseumului, că şi în peştera de la Monte-Cristo. De aceea, avea ferma convingere că omul acesta nu e altul decât Simbad marinarul.

În orice altă împrejurare, curiozitatea inspirată de acest om ar fi fost aşa de mare, încât i s-ar fi arătat în faţă. De data aceasta însă, conversaţia pe care o auzise era prea intimă ca să nu-l reţină teama chibzuită că apariţia sa nu i-ar fi fost plăcută. Îl lăsase deci să se depărteze, precum aţi văzut, dar făgăduindu-şi, că dacă îl va mai întâlni, să nu piardă al doilea prilej aşa cum îl pierduse pe primul.

Franz era prea frământat de gânduri ca să doarmă bine. Îşi petrecu noaptea evocând toate împrejurările care se legau de omul din peşteră şi de necunoscutul de la Colosseum şi care tindeau să facă din ambele personaje un singur individ. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părerea sa se întărea.

Adormi spre ziuă, astfel că nu se trezi decât foarte târziu. Ca adevărat parizian, Albert îşi luase măsurile de precauţie pentru seara. Trimisese după o lojă la teatrul Argentina.

Franz avea de scris câteva scrisori în Franţa, astfel că lăsă pentru toată ziua trăsura lui Albert.

La orele cinci, Albert se înapoie. Predase scrisorile de recomandaţie, avea invitaţii pentru fiecare seară şi văzuse Roma. O zi îi fusese deajuns pentru toate acestea. Ba, avusese timp să se informeze şi asupra piesei care se juca şi asupra actorilor. Piesa era intitulată Parisina; actorii se numeau: Coselli, Moriani şi Specia.

Tinerii noştri nu erau, precum vedeţi, tocmai nefericiţi: vor asista la reprezentaţia uneia dintre cele mai bune opere a autorului Luciei di Lammermoor, cântată de trei dintre cei mai renumiţi artişti ai Italiei.

Albert nu se putuse obişnui cu teatrele ultramoderne, cu orchestra dincolo de care nu se trece şi care n-au nici balcoane, nici loji descoperite; îi era greu unui om care îşi avea stalul său la Bouffes şi locul său în loja Operei. Ceea ce nu-l împiedica pe Albert să se gătească în culori bătătoare, ori de câte ori mergea la Operă cu Franz. Toalete zadarnice, căci, trebuie să mărturisim spre ruşinea unuia dintre cei mai vrednici reprezentanţi ai aristocraţiei noastre, de patru luni de zile de când cutreiera Italia în lung şi în lat, Albert nu avusese nici o aventură. Încerca uneori să glumească pe tema aceasta, în fond însă, era, el, Albert de Morcerf, unul dintre tinerii cei mai căutaţi, era grozav de nemulţumit de insuccesul său. Lucru era cu atât mai penibil cu cât, potrivit deprinderii modeste a scumpilor noştri compatrioţi, Albert plecase din Paris cu convingerea că va avea în Italia cele mai mari succese şi că va veni să facă deliciile bulevardului Gand cu istorisirea aventurilor sale. Din păcate, nu se întâmplase nimic: fermecătoarele contese genoveze, florentine şi napolitane, rămăseseră fidele nu soţilor, ci amanţilor lor, iar Albert căpătase cruda convingere că italiencele au asupra franţuzoaicelor cel puţin avantajul că sunt fidele infidelităţii lor.

Nu vreau să spun că, în Italia, nu sunt, ca pretutindeni, excepţii. Şi cu toate acestea, Albert era nu numai un cavaler de perfectă eleganţă, ci şi un om cu mult spirit, în plus, era viconte; viconte de nobleţe nouă, este drept, dar astăzi când nu se mai arată dovezile, ce importă că ea datează din 1399 sau din 1815? Pe deasupra, avea un venit de cincizeci de mii de lire. Era mai mult decât trebuie, precum vedeţi, spre a fi la modă la Paris. Se simţea deci întrucâtva umilit că încă nu a fost remarcat serios de nimeni în niciunul din oraşele pe unde trecuse. Nădăjduia însă să-şi scoată paguba la Roma, carnavalul fiind, în toate ţările care celebrează aceasta onorabilă instituţie, o epocă de libertate unde cele mai severe făpturi se lasă îndemnate spre o faptă de nebunie. Şi, deoarece carnavalul se deschidea a doua zi, era foarte important ca Albert să-şi lanseze prospectul înainte de deschidere. Aşadar, închiriase în acest scop una din lojile cele mai arătoase din teatru şi se gătise în mod ireproşabil. Loja se găsea la primul rang, cel care înlocuieşte la noi galeria. De altminteri şi primele trei etaje sunt tot aşa de aristocratice unele ca şi altele şi de aceea li se spune ranguri nobile. Loja în care putea să încapă fără a fi înghesuite, douăsprezece persoane, îi costase pe cei doi prieteni ceva mai puţin decât o lojă de patru persoane la Ambigu.

Albert mai nutrea o speranţă: dacă izbutea să ocupe un loc în inima unei frumoase romane, va putea, în mod firesc, să cucerească şi un posto în trăsură şi deci să vadă carnavalul dintr-un vehicul aristocratic sau dintr-un balcon princiar.

Toate aceste consideraţii îl făceau mai scăpărător de spirit ca oricând. Stătea cu spatele la actori, aplecându-se pe jumătate din lojă şi cercetând toate femeile drăguţe cu un lornion foarte lung. Şi totuşi, nici o femeie frumoasă nu răsplătea cu o singură privire, măcar din curiozitate, manevrele lui Albert.

Într-adevăr, fiecare vorbea despre treburile sale, despre amorurile şi plăcerile sale, despre carnavalul care se deschidea a doua zi după Săptămâna Sfântă, fără să ia seama un singur moment la actori sau la piesă, cu excepţia momentelor indicate, când fiecare se întorcea să audă un fragment din recitativul lui Coselli, să aplaude vreo notă strălucită a lui Moriani sau să strige „Bravo”, Speciei. Apoi conversaţiile particulare reîncepeau.

Spre sfârşitul primului act, uşa unei loji care rămăsese goală până atunci se deschise şi Franz văzu intrând o persoană căreia avusese onoarea să-i fie prezentat la Paris şi pe care o credea încă în Franţa. Albert văzu mişcarea pe care o făcu prietenul său la apariţia făpturii şi întorcându-se spre el, îl întrebă:

— O cunoşti pe femeia aceasta?

— Da, cum ţi se pare?

— Fermecătoare, dragul meu şi blondă. Oh, adorabil păr! E franţuzoaică?

— E veneţiană.

— Şi cum o cheamă?

— Contesa G.

— O, o cunosc după nume! Exclamă Albert, se spune că e tot aşa de spirituală pe cât e de frumoasă. Drace, când mă gândesc că aş fi putut să-i fiu prezentat la ultimul bal al doamnei de Villefort şi că am neglijat. Sunt un mare nătărău.

— Vrei să repar eu greşeala aceasta? Întrebă Franz.

— Cum, o cunoşti aşa de aproape încât poţi să mă conduci în loja ei?

— Am avut onoarea să-i vorbesc de trei sau patru ori, dar să ştii că este destul pentru a nu comite o nepoliteţe.

În momentul acela, contesa îl zări pe Franz şi îi făcu cu mâna un semn graţios, la care el răspunse printr-o respectuoasă înclinare din cap.

— A, dar mi se pare că eşti în relaţii intime cu ea, spuse Albert.

— Uite, nu ai dreptate şi asta ne va face pe noi, francezii, să săvârşim întotdeauna prostii nenumărate. În Spania şi mai cu seamă în Italia, nu. Trebuie să judeci niciodată intimitatea oamenilor după libertatea raporturilor. Am fost în termeni de simpatie cu contesa, atâta tot.

— Simpatie de inimă? Întrebă Albert râzând.

— Nu, de spirit, răspunse Franz cu seriozitate.

— Şi cu ce ocazie?

— Cu ocazia unei promenade la Colosseum, asemenei aceleia pe care am făcut-o noi.

— Sub clar de lună?

— Da.

— Singuri?

— Aproape.

— Şi aţi vorbit…

— Despre morţi.

— Într-adevăr, un subiect foarte recreativ, exclamă Albert. Ei, bine, eu îţi făgăduiesc că, dacă am norocul să fiu cavalerul frumoasei contese la o astfel de promenadă, nu-i voi… Vorbi decât despre vii.

— Şi poate că o să faci rău.

— Până una alta, mă prezinţi, cum mi-ai făgăduit?

— De îndată ce se lasă cortina.

— Ce afurisit de lung e actul ăsta prim!

— Ascultă finalul, este foarte frumos şi Coselli îl cântă admirabil.

— Da, dar ce turnură!

— Specia e cum nu se poate mai dramatică.

— Înţelegi că, atunci când ai auzit-o pe Sontaga şi pe Malibrana…

— Nu ţi se pare că metoda lui Morlani e excelentă?

— Nu-mi plac brunii care cântă blond.

— Ah, dragul meu, spuse Franz întorcându-se, în timp ce Albert continua să arunce ocheade, eşti prea pretenţios.

În sfârşit, cortina căzu spre marea satisfacţie a vicontelui de Morcerf, care îşi luă pălăria, îşi potrivi repede părul, cravata şi manşetele şi-i atrase atenţia lui Franz că-l aşteaptă.

Deoarece la rândul ei contesa, pe care Franz o întrebă din ochi, îi arătă printr-un semn că e bine venit, Franz nu mai zăbovi pentru a satisface graba lui Albert, astfel că, însoţit de tovarăşul său care profita de drum să-şi rectifice cutele gulerului şi reverele hainei, făcu ocolul hemiciclului şi bătu la loja numărul 4, unde se afla contesa.

Imediat, tânărul care stătea lângă ea, în faţa lojei, se ridică cedând, după obiceiul italian, locul său noului venit care, la rându-i, e dator să-l cedeze atunci când o altă vizită se prezintă.

Franz îl prezentă pe Albert contesei ca pe unul dintre cei mai distinşi tineri ai noştri prin poziţia sa socială şi prin inteligenţa sa, ceea ce de altminteri era adevărat, căci la Paris şi în mediul în care trăia, Albert era un cavaler fără cusur. Adăugă amănuntul că, deznădăjduit de a nu fi ştiut să profite de şederea contesei la Paris pentru a i se prezenta, l-a însărcinat pe el să repare greşeala aceasta, misiune de care se achita rugând-o pe contesă, pe lângă care ar fi avut nevoie el însuşi de o protecţie, să-i scuze indiscreţia.

Contesa răspunse adresându-i lui Albert un salut fermecător şi întinzându-i mâna lui Franz.

Invitat de ea, Albert ocupă locul gol din faţă, iar Franz se aşeză în rândul al doilea, în spatele contesei.

Albert găsise un admirabil subiect de conversaţie: Parisul. Îi vorbea contesei despre cunoştinjele lor comune. Franz înţelese că prietenul său se afla pe calea cea bună. Îl lăsa în voie şi cerându-i gigantica lornietă, se apucă la rându-i să exploreze sala.

Singură în faţa unei loji, plasată la al treilea rang vizavi de ei, stătea o femeie splendidă, îmbrăcată cu un costum grecesc pe care îl purta cu atâta graţie încât se vedea că este costumul ei natural.

În spatele ei, în umbră, se schiţa conturul unui bărbat al cărui chip nu putea fi văzut.

Franz întrerupse conversaţia lui Albert şi a contesei, întrebând-o pe aceasta dacă o cunoaşte pe frumoasa albaneză care merita să atragă atenţia nu numai a bărbaţilor, dar şi a femeilor.

— Nu, spuse ea. Tot ce ştiu e că se găseşte la Roma de la începutul sezonului, căci la deschiderea teatrului, am văzut-o acolo unde este şi acum, iar de o lună de zile nu a lipsit de la nici o reprezentaţie, uneori fiind însoţită de bărbatul care e cu ea în momentul acesta, iar alteori urmată numai de un servitor negru.

— Cum vi se pare, contesă?

— Extrem de frumoasă. Desigur că Medora semăna cu femeia aceasta.

Franz şi contesa schimbară un zâmbet. Ea începu să vorbească iarăşi cu Albert, iar Franz să-şi privească albaneza.

Cortina se ridică asupra baletului. Era unul din acele bune balete italiene, puse în scenă de faimosul Henri, care îşi făcuse, cu titlul de coregraf în Italia, o reputaţie colosală, pierdută apoi de nenorocit în teatrul nautic, unul din acele balete unde toată lumea, de la primul până la ultimul, ia parte aşa de activ la acţiune, încât o sută cincizeci de persoane fac în acelaşi moment acelaşi gest şi ridică simultan acelaşi braţ sau acelaşi picior.

Baletul se intitula Polişca.

Franz era prea preocupat de frumoasă-i grecoaică pentru a se ocupa de balet, oricât de interesant ar fi fost acesta. Ea urmărea cu o plăcere vădită spectacolul, plăcere care contrasta enorm cu nepăsarea profundă a însoţitorului ei. Cât timp dură capodopera coregrafică, acesta nu făcu o mişcare, părând să guste plăcerile cereşti ale unui somn calm şi fericit, în ciuda zgomotului infernal pe care îl făceau trompetele şi ţimbalele din orchestră.

În sfârşit, baletul se încheie şi cortina căzu în aplauzele frenetice ale unui parter vrăjit.

Graţie obiceiului de a tăia opera printr-un balet, antractele sunt foarte scurte în Italia, cântăreţii având timpul să se odihnească şi să-şi schimbe costumul în timp ce dansatorii îşi execută piruetele.

Al doilea act începu. La primele atingeri ale arcuşului, Franz îl văzu pe somnoros ridicându-se încet şi apropiindu-se de grecoaică, aceasta se întoarse spre el, îi adresă câteva cuvinte şi se sprijini din nou pe balustrada lojii. Figura interlocutorului ei era tot în umbră, astfel că Franz nu putea să-i distingă nici o trăsătură.

Cortina se ridică, atenţia lui Franz fu în mod natural atrasă de actori, astfel că ochii săi părăsiră o clipă loja frumoasei grecoaice îndreptându-se spre scenă.

Actul începe, după cum ştiţi, cu duetul visului. Parisina, culcată, trădează în faţa lui Azzo secretul dragostei sale pentru Ugo, soţul înşelat trece prin toate furiile geloziei până când, convins că femeia e infidelă, o trezeşte anunţându-i apropiata sa răzbunare.

Duetul este unul din cele mai frumoase, mai expresive şi mai teribile din câte au ieşit din condeiul fecund al lui Donizetti. Franz îl auzea pentru a treia oară şi, deşi nu era un meloman pasionat, duetul produse asupra lui un efect profund. Se pregătea deci să-şi alăture aplauzele aplauzelor sălii când, mâinile sale, gata să se împreune, rămaseră îndepărtate, iar strigătul de „Bravo” care îi scăpa din gură se stinse pe buze.

Bărbatul din lojă se ridicase, iar capul său, găsindu-se în lumină, Franz îl recunoscu pe misteriosul locuitor de la Monte-Cristo, pe acela a cărui statură şi al cărui glas i se păruse că le-a recunoscut în ajun, în ruinele Colosseumlui. Nu mai încăpea îndoială, ciudatul călător locuia la Roma.

Desigur că expresia figurii lui Franz era în armonie cu tulburarea pe care apariţia o producea în spiritul său, deoarece contesa îl privi, izbucni în râs şi îl întrebă ce are.

— Doamnă contesă, răspunse Franz, v-am întrebat dacă o cunoaşteţi pe femeia albaneză, vă voi întreba acum dacă îl cunoaşteţi pe soţul ei?

— Nu mai mult decât pe ea, răspunse contesa.

— Nu l-aţi remarcat niciodată?

— Iată o întrebare specific franţuzească. Ştiţi bine că pentru noi, italiencele, nu există în lume alt bărbat decât acela pe care îl iubim.

— E drept, zise Franz.

— În orice caz, adăugă ea, punându-şi la ochi binoclul lui Albert şi îndreptându-l spre lojă, e desigur vreun proaspăt exhumat, vreun mort ieşit din groapă cu permisiunea groparului, căci mi se pare groaznic de palid.

— Totdeauna e aşa, răspunse Franz.

— A, îl cunoaşteţi, întrebă contesa. Atunci vă voi întreba eu cine este.

— Am impresia că l-am mai văzut şi mi se pare că îl recunosc.

— Înţeleg într-adevăr, spuse ca făcând o mişcare cu umerii săi frumoşi, ca şi cum un fior i-ar fi trecut prin vine, înţeleg că, atunci când ai văzut o dată un astfel de om, nu-l mai uiţi.

Aşadar, efectul încercat de Franz nu era o impresie specială, căci şi altă persoană simţea la fel.

— Ce credeţi despre omul acesta? O întrebă Franz pe contesă, după ce ca îl mai privi o dată cu binoclul.

— Că mi se pare a fi lordul Ruthwen în carne şi oase.

Într-adevăr, evocarea lui Byron îl izbi pe Franz. Dacă un om îl putea face să creadă în existenţa vampirilor, apoi acesta era.

— Trebuie să aflu cine este, zise Franz sculându-se.

— O, nu, exclamă contesa. Nu, nu mă lăsa, contez pe dumneata pentru a mă conduce acasă şi te reţin.

— Serios, vă e frică? Îi spuse Franz plecându-se la urechea ei.

— Ascultă, îi spuse ea, Byron mi-a jurat că el crede în vampiri, mi-a spus că a văzut unul, mi-a descris chipul lor. Ei bine, este întrutotul asemănător: păr negru, ochi mari în care scânteiază o flacără ciudată, paloare mortală. Mai observă că nu este cu o femeie ca toate femeile, e cu o străină… O grecoaică, o schismatică… Fără îndoială o magiciană ca şi el. Te rog, nu pleca. Urmăreşte-l mâine, dacă vrei, dar îţi declar că astăzi te reţin.

Franz stărui.

— Ascultă, spuse ea ridicându-se, eu plec, nu pot să rămân până la sfârşitul spectacolului. Am invitaţi. Ai să fii aşa de puţin galant încât să-mi refuzi tovărăşia dumitale?

Nu exista alt răspuns decât să-şi ia pălăria, să deschidă uşa şi să ofere braţul contesei, ceea ce şi făcu.

Contesa era într-adevăr nespus de tulburată şi nici Franz nu putea să scape de o anume spaimă superstiţioasă, cu atât mai naturală cu cât ceea ce la contesă era produsul unei senzaţii instinctive, la el era rezultatul unei amintiri. Simţi că ea tremura când se urcă în trăsură.

O conduse până acasă. Acolo nu era nimeni şi nu era câtuşi de puţin aşteptată. O dojeni.

— Într-adevăr, îi spuse ea, nu mă simt bine şi am nevoie să fiu singură. Vederea omului acela m-a tulburat.

Franz încercă să râdă.

— Nu râde, îi spuse ea. Nici dumitale nu-ţi vine să râzi. Făgăduieşte-mi un lucru.

— Care?

— Făgăduieşte-mi-l.

— Tot ce veţi vrea, cu excepţia de a nu renunţa la descoperirea omului acela. Am motive pe care nu vi le pot spune să aflu cine este, de unde vine şi încotro se duce.

— De unde vine, nu ştiu, dar unde se duce, pot să-ţi spun; cu siguranţă că în infern.

— Să revenim la făgăduiala pe care o cereaţi de la mine, contesă, zise Franz.

— A, da, să te înapoiezi direct la hotel şi să nu cauţi să-l vezi pe omul acesta în seara asta. Există anumite afinităţi între persoanele de care te desparţi şi persoanele pe care le întâlneşti. Nu servi de intermediar între omul acela şi mine. Mâine, aleargă după el dacă vrei, dar să nu mi-l prezinţi niciodată, dacă nu doreşti să mor de spaimă. Cu acestea zise, bună seara, caută de dormi, eu ştiu bine cine dintre noi nu va dormi.

Cu aceste cuvinte, contesa îl părăsi pe Franz, lăsându-l în dilema de a nu şti dacă ea s-a amuzat pe socoteala lui sau dacă a simţit într-adevăr teama pe care o exprimase.

Când se înapoie la hotel, Franz îl găsi pe Albert în halat, în pantaloni de casă, tolănit voluptuos într-un fotoliu şi frământându-şi ţigara.

— A tu eşti? Spuse el. Pe cuvântul meu, nu te aşteptam decât mâine.

— Dragă Albert, răspunse Franz, sunt bucuros că am prilejul de a-ţi spune o dată pentru totdeauna că ai cea mai greşită idee despre femeile italiene. Cred totuşi că insuccesele tale amoroase ar fi trebuit să te vindece.

— Ei, ce vrei? Nu poţi înţelege nimic cu afurisitele de femei. Îţi dau mâna, ţi-o strâng, îţi vorbesc în şoaptă, se lasă conduse acasă; cu un sfert din manierele acestea o pariziană şi-ar pierde reputaţia.

— Ei, bine, tocmai că nu au nimic de ascuns, pentru că trăiesc în lumina soarelui, fac aşa de puţine mofturi în frumoasa ţară unde răsună si, cum spune Dante. De altminteri, ai văzut cum s-a speriat contesa?

— De ce s-a speriat? De domnul acela cumsecade care stătea în faţa noastră cu frumoasa grecoaică? Eu însă am vrut să mă lămuresc asupra lor şi când au ieşit le-am încrucişat drumul în coridor. Nu ştiu de unde dracu ai luat tu toate ideile acelea despre altă lume. E un tânăr foarte frumos, foarte elegant, făcând impresia că se îmbracă în Franţa, la Blin sau la Humann; cam palid, este drept, dar ştii că paloarea e un semn de distincţie.

Franz zâmbi. Albert avea şi el pretenţia că e palid.

— De aceea, îi spuse Franz, sunt convins că ideile contesei cu privire la omul acesta nu au nici un temei. A vorbit lângă tine şi ai auzit vreun cuvânt?

— A vorbit, dar în romaică. Am recunoscut idiomul după câteva cuvinte greceşti pocite. Trebuie să-ţi spun, dragul meu, că la colegiu eram foarte tare în greacă.

— Va să zică, vorbea romaica?

— Probabil.

— Nu mai încape îndoială, murmură Franz, e el.

— Ce spui?

— Nimic. Ce făceai aici?

— Îţi rezervam o surpriză.

— Care?

— Ştii că nu se poate procura nici o caleaşcă?

— La naiba, am făcut zadarnic tot ce era omeneşte cu putinţă să se facă.

— Ei bine, eu am avut o idee minunată.

Franz îl privi pe Albert cu aerul că nu are prea mare încredere în imaginaţia lui.

— Dragulmeu, spuse Albert, mă onorezi cu o privire care ar merita să-ţi cer reparaţie.

— Sunt gata să ţi-o acord, scumpe prietene, dacă ideea este ingenioasă după cum spui.

— Ascultă.

— Ascult.

— Nu se poate procura nici o trăsură, nu-i aşa?

— Nu.

— Nici cai?

— Nici.

— Dar se poate procura o căruţă?

— Poate.

— O pereche de boi?

— Probabil.

— Ei, bine, dragul meu, s-a făcut. Pun să se decoreze căruţa, ne îmbrăcăm în secerători napolitani şi întruchipăm în mod natural tabloul magnific al lui Leopold Robert. Dacă, pentru mai multă asemănare, contesa vrea să adopte costumul unei femei din Pouzzole sau din Sorrento, travestirea va fi luată drept originalul Femeii cu copilul.

— Drace, exclamă Franz, de data asta aveţi dreptate, domnule Albert, căci ideea dumneavoastră e într-adevăr fericită…

— Şi cât se poate de naţională, dragul meu. Ehei, domnilor romani, credeţi că o să alergăm pe jos, pe străzile voastre, ca nişte lazzaroni şi aceasta pentru că nu aveţi căleşti şi cai? Ei, bine, vom născoci.

— Şi ai mai împărtăşit cuiva imaginaţia asta triumfătoare?

— Amfitrionului nostru. L-am chemat când am venit şi i-am exprimat dorinţele mele. M-a asigurat că nu există ceva mai uşor. Eu voiam să poleiesc coarnele boilor, va trebui deci să renunţăm.

— Şi unde este el?

— Cine?

— Amfitrionul nostru.

— În căutare. Mâine ar fi fost prea târziu.

— Aşadar ne va aduce răspunsul chiar în seara aceasta?

— Îl aştept.

Uşa se deschise în momentul acela şi jupânul Pastrini îşi vârî capul.

— Permesse? Întrebă el.

— Bineînţeles că e permis! Exclamă Franz.

— Ei, ai găsit pentru noi o căruţă şi boii? Întrebă Albert.

— Am găsit mai mult decât atât, răspunse el cu aerul perfect mulţumit de sine.

— Scumpul meu amfitrion, ia seama, glăsui Albert; mai mult, este duşmanul binelui.

— Excelenţele voastre să aibă încredere în mine, spuse Pastrini cu ton sigur de el.

— Ei, ce este? Îl întrebă Franz.

— Ştiţi că – spuse hangiul – contele de Monte-Cristo locuieşte pe acelaşi coridor cu dumneavoastră?

— Îmi închipui, spuse Albert, deoarece graţie lui suntem găzduiţi ca doi studenţi din strada Saint-Nicolas-du-Chardonnet.

— Ei, bine, el cunoaşte încurcătura în care vă aflaţi şi vă oferă două locuri în trăsura sa şi două locuri la ferestrele sale din palatul Rospoli.

Albert şi Franz se priviră.

— Dar, întrebă Albert, se cuvine să acceptăm oferta străinului, un om pe care nu-l cunoaştem?

— Ce fel de om e contele de Monte-Cristo? Îl întrebă Franz pe hotelier.

— Un mare nobil sicilian sau maltez, dar nobil ca un Borghese şi bogat ca o mină de aur.

— Cred că dacă omul acesta e aşa de binecrescut cum îl descrie amfitrionul nostru, îi spuse Franz lui Albert, ar fi trebuit să ne trimită invitaţia într-alt mod, fie scriindu-ne, fie…

În acel moment se auzi o bătaie în uşă.

— Intră, spuse Franz.

Un servitor, îmbrăcat într-o livrea de o eleganţă desăvârşită se arătă în pragul camerei.

— Din partea contelui de Monte-Cristo pentru domnul Franz d'Epinay şi pentru domnul viconte Albert de Morcerf, spuse el.

Şi prezentă hotelierului două cărţi de vizită pe care acesta le înmână tinerilor.

— Domnul Conte de Monte-Cristo, continuă servitorul, cere domnilor permisiunea de a se prezenta ca vecin mâine dimineaţă la dumnealor. Va avea onoarea să se informeze pe lângă domni la ce oră vor fi vizibili.

— Ei nu, spuse Albert lui Franz, nu se poate obiecta nimic.

— Spune contelui, răspunse Franz, că noi vom avea onoarea să-l vizităm.

Servitorul se retrase.

— Iată ce se cheamă a face un asalt de eleganţă, zise Albert. Hotărât lucru, aveai dreptate, jupâne Pastrini, contele dumitale de Monte-Cristo e un om ireproşabil.

— Aşadar, îi acceptaţi oferta? Întrebă amfitrionul.

— O, da, răspunse Albert. Cu toate acestea, îţi mărturisesc, regret căruţa noastră şi pe secerători, iar dacă nu ar fi fereastra palatului Rospoli care să compenseze ceea ce pierdem, cred că aş reveni la prima mea idee. Ce spui, Franz?

— Spun că şi pe mine mă hotărăsc tot ferestrele palatului Rospoli, răspunse Franz.

Într-adevăr, oferta celor două locuri la o fereastră a palatului Rospoli îi reamintise lui Franz conversaţia pe care o auzise în ruinele Colosseumului, între necunoscut şi Transteverin, conversaţie în care omul cu manta îşi luase angajamentul de a obţine graţierea condamnatului. Iar dacă omul cu manta era, după cum toate îl îndemnau pe Franz să creadă, acela a cărui apariţie în sala Argentina îl intrigase aşa de mult, îl va recunoaşte fără îndoială şi atunci nimic nu-l va împiedica să-şi satisfacă pe deplin curiozitatea.

Franz petrecu o parte din noapte visând la cele două apariţii şi dorind să se facă ziuă. A doua zi se va lămuri totul, iar de data aceasta, dacă nu cumva amfitrionul său de la Monte-Cristo poseda inelul lui Gyges şi graţie acestui inel facultatea de a se face invizibil, era vădit că nu-i va mai scăpa. De aceea, se trezi înainte de ceasurile opt.

Neavând aceleaşi motive ca Franz să fie matinal, Albert dormea încă dus.

Franz îl chemă pe hotelier, care se prezentă cu slugărnicia-i obişnuită.

— Jupâne Pastrini, îl întrebă el, nu are loc astăzi o execuţie?

— Da, Excelenţă, dar dacă mă întrebaţi pentru a avea o fereastră, v-aţi gândit prea târziu.

— Nu, reluă Franz, de altminteri, dacă aş ţine să văd neapărat spectacolul, cred că aş găsi loc pe Pincio.

— O, îmi închipuiam că Excelenţa voastră nu vrea să se compromită cu toată gloata.

— Probabil că n-am să mă duc, zise Franz. Aş dori însă câteva amănunte.

— Anume?

— Aş vrea să ştiu numărul condamnaţilor, numele lor şi felul supliciului lor.

— De minune, Excelenţă. Tocmai mi s-au adus tavolettele.

— Ce-s alea tavolette?

— Tavolettele sunt nişte tăbliţe de lemn care în ajunul execuţiilor se spânzură la toate colţurile străzii şi pe care se lipesc numele condamnaţilor, cauza condamnării şi felul caznelor. Scopul înştiinţării este de a-i pofti pe credincioşi să se roage lui Dumnezeu ca vinovaţii să se căiască sincer.

— Şi ţi se aduc tavolettele pentru ca dumneata să adaugi rugăciunile dumitale la acelea ale credincioşilor? Întrebă Franz, cu aer îndoielnic.

— Nu, Excelenţă. M-am înţeles cu lipitorul şi el mi le aduce, aşa cum îmi aduce afişele spectacolelor, pentru că, dacă unii dintre călătorii mei doresc să asiste la execuţie, să ştie.

— Ei, dar asta e o atenţie nespus de delicată! Exclamă Franz.

— O, pot să mă laud că fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i satisface pe nobilii străini care mă onorează cu încrederea lor, glăsui Pastrini zâmbind.

— Îmi dau seama şi voi repeta aceasta oricui, fii sigur. Până una alta, aş dori să citesc una din tavolette.

— E foarte lesne, spuse amfitrionul deschizând uşa, am dat ordin să se pună una pe coridor. Ieşi, desprinse tavoletta şi o prezintă lui Franz.

Iată, cuvânt cu cuvânt, tălmăcirea afişului:

„Se aduce la cunoştinţă tuturor că marţi 22 februarie, prima zi a Carnavalului, vor fi, prin hotărârea tribunalului, executaţi în piaţa del Popolo numiţii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei şi veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jeande-Latranz şi numitul Pepino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Luigi Vampa şi cu oamenii din banda sa.

Primul, va fi mazzoloto. Iar al doilea, decapitato.

Sufletele caritabile sunt rugate să ceară lui Dumnezeu o căinţă sinceră pentru nenorociţii condamnaţi.”

Era exact ce auzise Franz alaltăieri, în ruinele Colosseumului şi nimic nu fusese schimbat în program: numele condamnaţilor, cauza supliciului lor şi felul execuţiei erau exact aceleaşi.

Astfel, după toate probabilităţile, Transteverinul nu era altul decât banditul Luigi Vampa, iar omul cu manta, Simbad marinarul care, la Roma ca şi la Porto-Vecchio şi la Tunis, continua expediţiile sale filantropice.

Vremea trecea, erau orele nouă, iar Franz se pregătea să-l scoale pe Albert când, spre marea sa mirare, îl văzu ieşind îmbrăcat gata din cameră. Carnavalul îi huruise în cap şi-l trezise mai devreme decât spera prietenul său.

— Acum, când suntem gata amândoi, crezi, dragul meu domn Pastrini, că putem să ne prezentăm contelui de Monte-Cristo? Îl întrebă Franz pe hotelier.

— O, da, desigur, răspunse acesta, contele de Monte-Cristo e foarte matinal şi sunt sigur că este sculat de mai bine de două ceasuri.

— Crezi că nu facem vreo gafă prezentându-ne la el acum?

— Niciuna.

— În cazul acesta, Albert, dacă eşti gata…

— În întregime gata, spuse Albert.

— Haide să mulţumim vecinului nostru pentru amabilitatea sa.

— Haide.

Franz şi Albert nu aveau de străbătut decât coridorul. Hangiul le-o luă înainte şi sună pentru ei. Un servitor deschise.

— I signori francesi, spuse hangiul.

Servitorul se înclină şi le făcu semn să intre.

Străbătură două încăperi mobilate cu un lux pe care nu credeau că-l pot găsi în hotelul jupânului Pastrini şi, în sfârşit, ajunseră într-un salon de o eleganţă desăvârşită. Un covor turcesc era întins pe parchet, iar mobilele cele mai confortabile îşi ofereau pernele dolofane şi spătarele răsturnate. Tablouri minunate, executate de maeştri şi trofee de arme splendide atârnau pe pereţi, iar perdele largi de tapiserie fâlfâiau în faţa uşilor.

— Excelenţele lor sunt rugate să ia loc, glăsui servitorul, mă duc să-l anunţ pe domnul conte. Şi dispăru printr-una din uşi.

În momentul când uşa se deschise, sunetul unei guzla ajunse până la cei doi prieteni, dar se stinse îndată: uşa închisă imediat nu îngăduise, pentru a spune astfel, să pătrundă în salon decât o frântură de armonie.

Franz şi Albert schimbară o privire şi îşi îndreptară ochii asupra mobilelor, tablourilor şi armelor. Toate acestea li se părură la a doua vedere mai minunate chiar decât la prima.

— Ei, ce spui? Îşi întrebă Franz prietenul.

— Pe legea mea, dragul meu, spun că, desigur, vecinul nostru e vreun agent de schimb care a jucat à la baisse asupra fondurilor spaniole sau vreun prinţ care voiajează incognito.

— Sst! Făcu Franz, vom afla numaidecât. Uite-l.

Într-adevăr, scârţâitul unei uşi ajunse până la musafiri şi, aproape îndată, prin tapiseria ridicată, intră proprietarul tuturor bogăţiilor dinăuntru.

Albert înaintă în întâmpinarea lui, dar Franz rămase pironit pe loc. Cel care intrase nu era altul decât omul cu manta de la Colosseum, necunoscutul din lojă, amfitrionul misterios de la Monte-Cristo.

Capitolul XXXVI Mazzolata

— Domnilor, vă rog să primiţi toate scuzele mele, spuse contele de Monte-Cristo intrând, că m-am lăsat anunţat, dar mă temeam să nu fiu indiscret prezentându-mă eu mai devreme la dumneavoastră. Mi-aţi comunicat de altminteri că veţi veni şi am stat la dispoziţia dumneavoastră.

— Noi, Franz şi cu mine, suntem obligaţi să vă exprimăm mii de mulţumiri, domnule conte, spuse Albert. Ne scoateţi, într-adevăr, dintr-o mare încurcătură şi eram pe cale să născocim cele mai fantastice vehicule, în momentul când ne-a parvenit graţioasa dumneavoastră invitaţie.

— Oh, e vina nătărăului de Pastrini că v-am lăsat aşa de multă vreme în încurcătură, zise contele, făcând semn tinerilor să ia loc pe divan. Nu-mi spusese nici un cuvânt mie care, singur şi izolat cum sunt aici, nu căutam decât un prilej pentru a face cunoştinţă cu vecinii mei. Din momentul când am aflat că pot să vă fiu de folos cu ceva, aţi văzut cu câtă grabă am prins ocazia pentru a vă prezenta complimentele mele.

Tinerii se înclinară. Franz nu găsise încă un cuvânt de spus, nu luase încă nici o hotărâre şi, deoarece nimic nu arăta la conte dorinţa de a-l recunoaşte sau dorinţa de a fi recunoscut, nu ştia dacă trebuie să facă vreo aluzie la trecut, sau să lase viitorului răgazul de a-i aduce noi dovezi. De altminteri, încredinţat fiind că el se găsea în ajun în lojă, nu putea să răspundă la fel de pozitiv că tot el se afla alaltăieri la Colosseum. Hotărî deci să lase lucrurile în voia lor, fără a da contelui ceva de înţeles. Avea de altminteri o superioritate asupra lui: îi cunoştea secretul, în timp ce, dimpotrivă, contele nu putea să aibă nici o influenţă asupra lui Franz, care nu avea nimic de ascuns. Se hotărî totuşi să îndrepte conversaţia asupra unui punct care, până una alta, putea să lămurească anume bănuieli.

— Domnule conte, îi spuse el, ne-aţi oferit locuri în trăsură şi la ferestrele dumneavoastră din palatul Rospoli, aţi putea să ne spuneţi acum cum o să ne procurăm un loc în piaţa del Popolo?

— A, da, e drept, spuse contele cu aer distrat şi privindu-l pe Morcerf cu atenţie încordată, e în piaţa del Popolo vreo execuţie?

— Da, răspunse Franz, văzând că el venea singur acolo unde voia să-l aducă.

— Staţi, staţi, mi se pare că i-am spus ieri administratorului meu să se ocupe de aceasta, poate o să vă fac şi acest mic serviciu.

Întinse mâna spre un cordon de sonerie, pe care îl trase de trei ori.

— V-aţi preocupat vreodată, îi spuse el lui Franz, de întrebuinţarea timpului şi de mijlocul de a simplifica acest du-te-vino al servitorilor? Eu am studiat chestiunea. Când sun o dată, e pentru valetul meu, de două ori e pentru servitorul hotelului, de trei ori, pentru administratorul meu. În modul acesta, nu pierd nici un minut şi nici un cuvânt. Iată-l pe omul nostru.

Cei doi văzură intrând un individ între 45 şi 50 de ani, care i se păru lui Franz că seamănă ca două picături de apă cu contrabandistul care-l introdusese în peşteră, dar care nu arăta câtuşi de puţin că-l recunoaşte. Îşi dădu seama că aşa era cuvântul de ordine.

— Domnule Bertuccio, întrebă contele, te-ai interesat, după cum ţi-am poruncit ieri, să-mi procuri o fereastră spre piaţa del Popolo?

— Da, Excelenţă, răspunse administratorul, dar era prea târziu.

— Cum, spuse contele încruntând sprâncenele, nu ţi-am spus că vreau să am una?

— Şi Excelenţa voastră are, o are pe aceea care era închiriată prinţului Lobanieff. Am fost însă obligat s-o plătesc cu o sută…

— Bine, bine, domnule Bertuccio, scuteşte-i pe domni de toate aceste amănunte de gospodărie. Ai fereastra, e tot ce trebuie. Dă vizitiului adresa casei şi rămâi pe scară pentru a ne conduce. Atât! Du-te!

Intendentul salută şi făcu un pas spre a se retrage.

— A, reluă contele, fă-mi plăcerea şi întreabă-l pe Pastrini dacă a primit tavoletta şi dacă vrea să-mi trimită programul execuţiei.

— Nu mai e nevoie, interveni Franz, scoţând carnetul din buzunar. Am avut tavolettele sub ochi şi le-am copiat.

— Bine, în cazul acesta, domnule Bertuccio, poţi să te retragi, nu mai am nevoie de dumneata. Să ni se anunţe numai când e servit dejunul. Domnii îmi fac onoarea de a dejuna cu mine? Continuă el, întorcându-se spre cei doi prieteni.

— Domnule conte, ar însemna să abuzăm, spuse Albert.

— Nu, dimpotrivă, îmi faceţi multă plăcere. Îmi veţi înapoia serviciile într-o zi, la Paris, unul sau altul sau, poate, amândoi. Domnule Bertuccio, îngrijeşte să se pună trei tacâmuri.

Luă carnetul din mâna lui Franz.

— Spuneam deci, continuă el cu tonul cu care ar fi citit Petittes Affiches, că „vor fi executaţi astăzi, 22 februarie, numiţii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei şi veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jean-de-Latran şi numitul Peppino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Lu-igi Vampa şi cu oamenii din banda sa… Hm! Primul va fi mazzolato, al doilea decapitato”. Da, într-adevăr, reluă contele, aşa urmau să se petreacă lucrurile la început, mi se pare însă că de ieri a survenit o schimbare în ordinea şi mersul ceremoniei.

— Hm! Făcu Franz.

— Da. Ieri, la cardinalul Rospigliosi, unde am petrecut seara, se vorbea de ceva în sensul unei amânări acordate unuia dintre condamnaţi.

— Lui Andrea Rondolo? Întrebă Franz.

— Nu… Declară cu neglijenţă contele, celuilalt… (aruncă o privire asupra carnetului, ca pentru a-şi reaminti numele) lui Peppino zis şi Rocca Priori. Aceasta vă privează de o ghilotinare, dar vă rămâne mazzolato, care e un supliciu foarte curios, când îl vezi prima şi chiar a doua oară, în timp ce primul, pe care, desigur, că îl cunoşti, e prea simplu, prea otova: nimic neaşteptat într-însul. Mandaia nu se înşală, nu tremură, nu loveşte greşit, nu se repetă de treizeci de ori ca soldatul care tăia capul contelui de Charlais şi căruia, de altfel, poate că însuşi Richelieu i-l recomandase pe osândit. O, să nu-mi vorbiţi de europeni în ce priveşte supliciile, adaugă contele cu dispreţ. Ei nu se pricep şi sunt la vârsta copilăriei sau, mai bine zis, la vârsta bătrâneţii în materie de cruzime.

— S-ar părea, domnule conte, răspunse Franz, că aţi făcut un studiu comparat al supliciilor la diferite popoare.

— Sunt puţine acelea pe care să nu le fi văzut, zise contele cu răceală.

— Şi aţi găsit plăcere asistând la spectacolele acestea oribile?

— Primul meu simţământ a fost repulsia, al doilea indiferenţa, al treilea curiozitatea.

— Curiozitatea? Cuvântul e grozav, ştiţi?

— De ce? Nu există în viaţă decât o preocupare gravă ca moartea. Ei, bine, nu e curios să studiezi în câte feluri sufletul poate să iasă din corp şi cum anume, după caractere, temperamente şi chiar după moravurile ţării, indivizii suportă trecerea supremă de la fiinţă la neant? În ce mă priveşte, vă garantez un lucru: că, cu cât ai văzut mai mult pe alţii murind, cu atât ţi se pare mai uşor să mori. Astfel, după părerea mea, moartea este poate un supliciu, dar nu o ispăşire.

— Nu vă înţeleg tocmai bine, zise Franz, lămuriţi-mă, căci nu vă pot spune, cât de mult îmi aţâţă curiozitatea vorbele dumneavoastră.

— Ascultaţi, zise contele. (Şi pe chipul său se arătă mânia, aşa cum chipul altuia se colorează cu sânge.) Dacă un om a răpus prin torturi nemaipomenite, prin chinuri nesfârşite, pe tatăl, mama, iubita dumneavoastră, în sfârşit, pe una din acele fiinţe care, când sunt smulse din inimă, lasă un gol etern şi o rană totdeauna sângerândă, credeţi că reparaţia pe ca-re v-o acordă societatea e îndestulătoare, deoarece fierul ghilotinei a trecut între baza occipitalului şi muşchii trapezi ai ucigaşului şi pentru că el, care v-a făcut să trăiţi ani de suferinţe morale, a trecut prin câteva clipe de dureri fizice?

— Da, ştiu, zise Franz, justiţia omenească e insuficientă din punctul de vedere al consolării. Ea poate să verse sângele în schimbul sângelui, atâta tot. Trebuie să i se ceară ce poate, iar nu altceva.

— Şi încă eu vă supun aici un caz material, reluă contele, acela când societatea, atacată prin moartea unui individ în fundamentul pe care ea se reazemă, răzbună moartea prin moarte, dar nu există milioane de dureri care pot să sfâşie sufletul omului fără ca societatea să se ocupe câtuşi de puţin de el, fără să-i ofere mijlocul neîndestulător al răzbunării despre care vorbeam adineauri? Nu există crime pentru care ţeapa turcilor, ulucul persanilor, nervii răsuciţi ai irchiezilor ar fi suplicii prea blânde şi pe care, totuşi, societatea indiferentă le lasă nepedepsite?… Răspundeţi, nu există astfel de crime?

— Da, reluă Franz, iar duelul e tolerat pentru a le pedepsi.

— Oh, duelul! Exclamă contele, nu zău, glumeaţă manieră de a ajunge la ţintă când ţinta este răzbunarea. Un om ţi-a răpit iubita, un om ţi-a sedus nevasta, un om ţi-a dezonorat fiica; dintr-o viaţă întreagă care avea dreptul să aştepte de la Dumnezeu partea de fericire făgăduită de el oricărei făpturi omeneşti, când a creat-o, face o existenţă de durere, de mizerie sau de infamie şi te crezi răzbunat pentru că acestui om care ţi-a strecurat în minte delirul şi în inimă deznădejdea, i-ai dat o lovitură de sabie în piept sau i-ai trimis un glonţ în cap? Haida, de! Unde mai pui că, de multe ori, el iese triumfător din luptă, reabilitat în ochii lumii şi oarecum iertat de Dumnezeu. Nu, continuă contele, dacă ar fi să mă răzbun vreodată, nu în felul acesta m-aş răzbuna.

— Aşadar, dumneavoastră dezaprobaţi duelul? Aşadar, nu v-aţi bate în duel? Întrebă la rându-i Albert, uimit că aude o teorie aşa de ciudată.

— O, ba da! Spuse contele. Să ne înţelegem. M-aş bate în duel pentru un moft, pentru o insultă, pentru o dezminţire, pentru o palmă şi acesta cu atât mai multă nepăsare, cu cât, graţie iscusinţei pe care am dobândit-o în toate exerciţiile corporale şi deprinderii cu primejdia, aş fi aproape sigur că-mi ucid adversarul. O, da, m-aş bate în duel pentru toate acestea, dar pentru o durere lentă, profundă, infinită, eternă, aş plăti, dacă ar fi posibil, cu o durere la fel aceluia ce mi-a pricinuit-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cum spun orientalii – maeştrii noştri în toate, aleşii Creaţiunii, care au ştiut să-şi facă o viaţă din visuri şi un paradis din realităţi.

— Dar, îi spuse Franz contelui, cu teoria aceasta, care vă face judecător şi călău în propria dumneavoastră cauză, e greu să păstraţi o măsură din care să scăpaţi întruna puterii legii. Ura e oarbă, furia e năucă, iar cel care îşi toarnă răzbunarea riscă să bea o băutură amară.

— Da, dacă e sărac şi neîndemânatec, nu dacă e milionar şi isteţ. De altminteri, amuzamentul pentru el e ultimul supliciu despre care pomeneam adineauri, cel pe care filantropica revoluţie franceză l-a substituit sfâşierii şi roţii. Ei, bine, ce e supliciul dacă s-a răzbunat? La drept vorbind, îmi pare aproape rău că, după toate probabilităţile, mizerabilul Peppino nu e decapitato, cum spun ei, aţi vedea cât durează operaţia şi dacă într-adevăr merită să se vorbească de ea. Dar, pe cinstea mea, domnilor, avem un ciudat subiect de conversaţie pentru o zi de carnaval. Cum de am ajuns aici? A, îmi reamintesc: mi-aţi cerut un loc la fereastra mea. Bine, o să-l aveţi. Mai întâi, să ne aşezăm însă la masă, deoarece, uite, ni se vesteşte că suntem serviţi.

Într-adevăr, un servitor deschise una din cele patru uşi ale salonului şi rosti cuvintele magice:

— Al suo commodo!

Tinerii se ridicară şi trecură în sufragerie.

În timpul dejunului care era excelent şi servit cu o distincţie infinită, Franz căută privirea lui Albert spre a citi în impresia pe care nu se îndoia că o produseseră cuvintele amfitrionului lor. Dar, fie că datorită nepăsării sale de totdeauna el nu le acordase multă luare-aminte, fie că concesia pe care contele de Monte-Cristo i-a făcut-o în privinţa duelului l-a împăcat cu acesta, fie, în sfârşit, că antecedentele pe care le-am povestit, cunoscute numai de Franz, sporiseră într-însul efectul teoriilor contelui, obervă că tovarăşul său era cât de cât preocupat; dimpotrivă, el se înfrupta din bunătăţile prânzului ca unul comandat de patru sau cinci luni la bucătăria italienească, adică la una dintre cele mai proaste bucătării din lume. Contele abia se atingea de fiecare fel. Părea că, aşezându-se la masă cu invitaţii săi, îndeplinea o simplă datorie de politeţe şi că aştepta plecarea lor pentru a i se servi niscai lucruri ciudate sau speciale.

Fără voie, Franz îşi reaminti spaima pe care contele o inspirase contesei G. şi convingerea ei că omul arătat în loja din faţa ei, contele adică, era un vampir.

La sfârşitul dejunului, Franz îşi scoase ceasul.

— Ei, ce faceţi? Îi întrebă contele.

— Ne veţi scuza, domnule conte, răspunse Franz, dar mai avem o mulţime de lucruri de făcut.

— Anume?

— N-avem costume şi astăzi travestiul e de rigoare.

— Să nu vă preocupaţi de asta. Avem, după câte îmi pare, în piaţa del Popolo, o cameră particulară; voi porunci să fie aduse costumele pe care veţi vrea să mi le indicaţi şi ne vom masca îndată.

— După execuţie? Exclamă Franz.

— Nici vorbă. După, în timpul ei sau înainte de ea, cum veţi vrea.

— În faţa eşafodului?

— Eşafodul face parte din sărbătoare.

— Domnule conte, am reflectat, zise Franz, vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră, dar mă voi mărgini să accept un loc în trăsura dumneavoastră, un loc la fereastra palatului Rospoli şi vă voi lăsa libertatea să dispuneţi de locul meu la fereastra din piaţa del Popolo.

— Vă previn că pierdeţi un lucru foarte curios, răspunse contele.

— Mi-l veţi povesti dumneavoastră, reluă Franz şi sunt convins că, auzita din gura dumneavoastră, istorisirea mă va impresiona aproape tot atât cât şi vederea scenei. De altminteri, în mai multe rânduri mi-am propus să asist la o execuţie, dar niciodată n-am putut să mă hotărăsc; tu ce zici, Albert?

— Eu, răspunse vicontele, am privit executarea lui Castaing, cred însă că eram cam cherchelit în ziua aceea. Era în ziua când am terminat colegiul şi petrecusem noaptea la nu ştiu ce cabaret.

— Nu e un motiv ca, dacă n-aţi făcut ceva la Paris, să nu faceţi în străinătate: omul călătoreşte pentru a se instrui şi schimbă locul pentru a vedea. Gândiţi-vă ce figură veţi face când veţi fi întrebat: cum se fac execuţiile la Roma? Şi când veţi răspunde: nu ştiu. Şi apoi, se spune că osânditul e un ticălos care a ucis cu vătraiul un bun canonic ce-l crescuse ca pe fiul său. Ce Dumnezeu, când ucizi un om al bisericii, iei o armă mai potrivită decât un vătrai, mai cu seamă când acest om al bisericii este, poate, părintele nostru. Dacă aţi călători în Spania, v-aţi duce să vedeţi luptele de tauri? Ei bine, închipuiţi-vă că vom vedea o luptă, amintiţi-vă de vechii romani din circ, de vânătorile unde se ucideau trei sute de lei şi o sută de oameni. Amintiţi-vă de cei optzeci de mii de spectatori care băteau din palme, de matroanele înţelepte ce-şi duceau acolo fetele de măritat şi de încântătoarele vestale care făceau cu degetul un fermecător semn ce însemna: haide, lasă lenevia, dă-l gata pe omul acesta care e pe trei sferturi mort.

— Mergi, Albert? Întrebă Franz.

— O, da, dragul meu! Şovăiam ca şi tine, dar elocvenţa contelui mă convinge.

— Haide, dacă vrei, zise Franz, dar, ducându-mă în piaţa del Popolo, doresc să trec prin strada principală, se poate domnule conte?

— Pe jos, da. În trăsură, nu.

— Atunci am să merg pe jos.

— Este absolut necesar să treceţi prin strada principală?

— Da, am ceva de văzut acolo.

— Ei bine, vom trece prin strada principală, trimitem trăsura să ne aştepte în piaţa del Popolo, prin strada del Babuino, nu-mi pare rău de altminteri nici mie că trec prin strada principală, deoarece am să văd dacă ordinele pe care le-am dat au fost executate.

— Excelenţă, spuse servitorul deschizând uşa, un om îmbrăcat călugăreşte ţine să vă vorbească.

— A, da, glăsui contele, ştiu cine e. Domnilor, vă rog să treceţi iarăşi în salon, veţi găsi pe masa din mijloc ţigări excelente de Havana, vin şi eu într-o clipă.

Tinerii se ridicară şi ieşiră printr-o uşă, în timp ce contele, după ce se scuză iar, ieşea prin cealaltă. Albert, care era un mare amator şi care, de când se afla în Italia, nu socotea ca un sacrificiu mărunt faptul că e privat de ţigările de la Café de Paris, se apropie de masă şi scoase un strigăt de bucurie zărind havane adevărate.

— Ei, ce gândeşti despre contele de Monte-Cristo? Îl întrebă Franz.

— Ce gândesc? Spuse Albert uimit că tovarăşul său îi pune o astfel de întrebare. Gândesc că e un bărbat fermecător, care îşi îndeplineşte de minune îndatoririle de gazdă, care a văzut mult, a studiat mult, a meditat mult, care aparţine ca Brutus şcolii stoice şi care, adăugă el scoţând cu voluptate un fum ce urca în spirală spre tavan.

— Mai presus de orice posedă ţigări excelente.

Aceasta era părerea lui Albert cu privire la conte, dar deoarece Franz ştia că Albert are pretenţia de a nu-şi forma o părere asupra oamenilor şi lucrurilor decât după reflexii mature, nu încercă să şi-o schimbe pe a sa.

— Ai remarcat însă ceva ciudat? Glăsui el.

— Anume?

— Atenţia cu care te privea.

— Pe mine?

— Da, pe tine.

Albert medită.

— A, nici o mirare, spuse el scoţând un oftat. Lipsesc de aproape un an din Paris şi desigur că straiele mele sunt de pe altă lume. Contele mă va fi crezut un provincial. Lămureşte-l tu, dragă prietene şi spune-i, rogu-te, la cel dintâi prilej că se înşeală.

Franz zâmbi; în clipa următoare contele reintră.

— Iată-mă, domnilor, spuse el, stau la dispoziţia dumneavoastră, ordinele sunt date. Trăsura se duce singură spre piaţa del Popolo, iar noi o vom lua, dacă vreţi, prin strada principală. Luaţi câteva din ţigările astea, domnule de Morcerf.

— O, cu multă plăcere, spuse Albert, căci ţigările dumneavoastră italieneşti sunt şi mai rele decât ale regiei. Când veţi veni la Paris vă voi înapoia totul.

— Nu încape refuz. Nădăjduiesc să viu într-o zi şi, deoarece îmi permiteţi, voi bate la uşa dumneavoastră. Haideţi, domnilor, haideţi, n-avem timp de pierdut. Să plecăm, e douăsprezece şi jumătate.

Coborâră tustrei. Vizitiul primi ultimele ordine din partea stăpânului său şi o luă pe via del Babuino, în timp ce pietonii urcau prin piaţa Spaniei şi prin via Frattina, care ieşea de-a dreptul între palatul Fiano şi palatul Rospoli.

Privirile lui Franz se aţintiră asupra ferestrelor ultimului palat. Nu uitase semnalul convenit în Colosseum între omul cu manta şi transteverinul.

— Care sunt ferestrele dumneavoastră? Îl întrebă el pe conte, cu ton cât se poate de natural.

— Ultimele trei, răspunse acesta cu o neglijenţă care nu avea nimic prefăcut, căci nu putea să ghicească în ce scop era pusă întrebarea.

Ochii lui Franz se îndreptară repede asupra celor trei ferestre. Ferestrele laterale erau acoperite cu damasc galben, iar cea din mijloc cu damasc alb, având o cruce roşie.

Omul cu manta se ţinuse de cuvânt faţă de Transteverin şi nu mai încăpea îndoială, omul cu manta era chiar contele.

Cele trei ferestre erau încă goale.

De altminteri, pretutindeni se făceau pregătiri. Se aşezau scaune, se înălţau tribune, se decorau ferestre. Măştile nu puteau să apară, trăsurile nu puteau să circule decât în sunetele clopotului. Simţeai însă măştile în spatele tuturor ferestrelor, trăsurile în spatele tuturor porţilor.

Franz, Albert şi contele coborau pe strada principală. Pe măsură ce se apropiau de Piaţa Poporului, mulţimea devenea mai deasă, iar deasupra captelor mulţimii se vedeau ridicându-se două lucruri: obeliscul cu cruce, care indică centrul pieţii, iar în faţa obeliscului, exact în punctul întretăierii vizuale a străzilor del Babuino, del Corso şi di Ripetta, cele două bârne principale ale eşafodului între care sclipea cuţitul rotunjit al mandaiei.

În coltul străzii, îl găsiră pe administratorul contelui, care îşi aştepta stăpânul.

Fereastra, închiriată cu un preţ desigur exorbitant, pe care contele nu voise să-l împărtăşească invitaţilor săi, se găsea la al doilea etaj al marelui palat situat între strada del Babuino şi Pincio. Era, cum am spus, un fel de cabinet de toaletă răspunzând într-o cameră de culcare. Închizând uşa camerei de culcare, ocupanţii cabinetului erau nestingheriţi. Pe scaune fuseseră aşezate costume de paiaţă din atlas alb şi albastru, cât se poate de elegante.

— Deoarece aţi lăsat în seama mea alegerea costumelor, le spuse contele celor doi prieteni, vi le-am pregătit pe acestea. Mai întâi, pentru că sunt la modă acum şi apoi, pentru că sunt mai comode, fiindcă nu se vede pe ele pudra.

Franz auzi nedesluşit cuvintele contelui şi nu preţui poate la justa ei valoare această nouă amabilitate, căci toată atenţia lui era atrasă de spectacolul pe care-l oferea piaţa del Popolo şi de instrumentul cumplit care constituia în momentul de faţă principala ei podoabă.

Franz vedea pentru prima dată o ghilotină. Spunem ghilotină, căci mandaia italienilor este construită aproape după acelaşi model ca şi instrumentul francez ucigător. Cuţitul, de forma unei seceri, care retează cu partea convexă, cade mai de aproape, atâta tot.

Doi oameni aşezaţi pe scândura cu basculă, unde e culcat condamnatul, dejunau în aşteptare şi mâncau, după câte putu să vadă Franz, pâine cu cârnaţi. Unul ridică seândura podelei, de sub care scoase o sticlă cu vin, trase o duşcă şi trecu sticla tovarăşului său. Cei doi oameni erau ajutoarele călăului. Numai la vederea acestei privelişti, Franz îşi simţi fruntea acoperită de sudoare.

Condamnaţii, aduşi din ajun, seara, din Carceri Nuova în bisericuţa Santa-Maria-del Popolo, petrecuseră noaptea vegheaţi fiecare de câte doi preoţi, într-o capelă încinsă, închisă cu un grilaj prin faţa căruia se plimbau santinele schimbate din oră în oră.

Un dublu şir de carabinieri aşezaţi de fiecare parte a uşii bisericii se întindea până la eşafodul în jurul căruia făcea cerc, lăsând liber un drum cam de zece picioare lăţime, şi, în jurul ghilotinei, un spaţiu de o sută de paşi în circumferinţă. Restul pieţii era înţesat de bărbaţi şi femei. Multe femei îşi ţineau copiii pe umeri. Depăşind gloata cu înălţimea lor, copiii erau admirabil plasaţi.

Dâmbul Pincio părea un amfiteatru vast cu treptele acoperite de spectatori. Balcoanele celor două biserici care formează unghiul străzilor del Babuino şi di Ripetta erau pline de curioşi privilegiaţi. Treptele peristilelor păreau un val mişcător şi pestriţ, pe care un flux neîncetat îl împingea spre porţio: fiecare asperitate a zidului care putea să ofere loc unui om îşi avea statuia sa însufleţită.

Contele avea deci dreptate; ceea ce este mai curios în viaţă e spectacolul morţii.

Şi totuşi, în locul liniştii pe care părea că o impune solemnitatea spectacolului, o hărmălaie grozavă urca din rândurile gloatei, hărmălaie alcătuită din râsete, huiduieli şi strigăte voioase. Era vădit, de asemenea, aşa cum spusese contele, că execuţia nu însemna altceva pentru popor decât începutul carnavalului.

Deodată, zgomotul încetă ca prin farmec; uşa bisericii se deschisese. Îşi făcu apariţia o confrerie de călugări, înveşmântaţi în sac cenuşiu, găurit numai în dreptul ochilor, cu câte o lumânare aprinsă în mână. În frunte mergea căpetenia confreriei.

În urma călugărilor păşea un bărbat înalt. Bărbatul era gol, acoperit numai cu un pantalon scurt din pânză, în partea stângă avea agăţat un cuţit mare, ascuns în teacă. Pe umărul drept purta un buzdugan greu, de fier.

Era călăul. Era încălţat cu sandale prinse de picior cu sfori.

După călău mergeau, în ordinea în care urmau să fie executaţi, Peppino şi Andrea. Fiecare era însoţit de doi preoţi.

Niciunul, nici celălalt nu aveau ochii legaţi.

Peppino mergea cu pas destul de sigur. Fără îndoială, fusese informat de cele ce se puseseră la cale. Andrea era sprijinit de fiecare braţ de câte un preot. Amândoi sărutau, din timp în timp, crucifixul pe care li-l întindea duhovnicul.

Văzând spectacolul, Franz simţi că i se taie picioarele. Se uită la Albert. Acesta era palid ca şi cămaşa sa şi, cu o mişcare maşinală zvârli departe ţigara, deşi nu o fumase decât jumătate.

Singur contele părea netulburat. Ba păru că o îmbujorare uşoară voia să străpungă paloarea lividă a obrajilor săi. Nările îi fremătau ca unui animal sălbatic care adulmecă sângele, iar buzele, uşor întredeschise, arătau dinţii albi, mici şi ascuţiţi, ca de şacal. Cu toate acestea, chipul său avea o expresie de blândeţe surâzătoare, pe care Franz n-o mai văzuse la el. În special ochii săi negri erau admirabili prin expresia lor catifelată şi bună.

Între timp, condamnaţii se apropiau de eşafod şi, pe măsură ce înaintau, li se puteau distinge trăsăturile chipului. Peppino era un flăcău frumos, între 24 şi 26 de ani, cu tenul ars de soare, cu privirea liberă şi sălbatică. Ţinea capul sus şi părea că adulmecă vântul ca să vadă dincotro vine liberatorul.

Andrea era gros şi scurt. Figura sa de o cruzime bestială nu trăda vârsta. Putea să aibă cam 30 de ani. Lăsase barba să-i crească în închisoare. Capul îi cădea pe un umăr, picioarele i se tăiau, întreaga sa făptură se supunea parcă unei mişcări în care voinţa nu mai juca nici un rol.

— M-aţi anunţat parcă, îi spuse Franz contelui, că n-o să fie decât o execuţie.

— V-am spus adevărul, răspunse acesta cu răceală.

— Totuşi, văd doi condamnaţi.

— Da, dar pe unul îl aşteaptă moartea, iar celălalt mai are de trăit ani mulţi.

— Cred însă că, dacă e să vină graţierea, nu mai este timp de pierdut.

— De aceea, uite-o că vine. Priviţi! Spuse contele.

Într-adevăr, în momentul când Peppino ajungea la piciorul mandaiei, un călugăr care părea să fie în întârziere străbătu şirul fără ca soldaţii să-l împiedice şi, înaintând spre căpetenia confreriei, îi înmână o hârtie împăturită în patru.

Privirea ageră a lui Peppino nu pierduse nici un detaliu. Căpetenia confreriei desfăcu hârtia, o citi şi ridică mâna.

— Domnul fie binecuvântat şi Sfinţia să fie lăudată! Spuse el cu glas tare şi răspicat. Se acordă graţia vieţii pentru un condamnat.

— Iertare! Strigă poporul într-un glas. O, iertare!

La auzul cuvântului „iertare”, Andrea zvâcni, îşi înălţă capul.

— Iertare pentru cine? Exclamă el.

Peppino rămase nemişcat, tăcut, cu respiraţia gâfâitoare.

— Este graţiat de pedeapsa cu moartea Peppino zis Rocca Priori, spuse căpetenia confreriei.

Şi întinse hârtia căpitanului de carabinieri care, după ce o cili, i-o înapoie.

— Iertare pentru Peppino? Strigă Andrea trezit din starea de toropeală în care păruse cufundat. De ce milă pentru el şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau.

Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl înşfăcară pe condamnat.

— Ce e? Îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea înţelesese bine.

— Ce să fie? Spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând pumnii spre gloată. Cât de bine vă recunosc şi cât de mult sunteţi întotdeauna vrednici de voi!

Andrea şi ajutoarele călugărului se rostogoleau în praf. Condamnatul striga mereu: „Trebuie să moară! Vreau să moară! Nu e drept să fiu ucis singur”.

— Priviţi, priviţi, continuă contele, apucându-i pe tineri de mână. Priviţi, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa, care mergea la eşafod, care urma să moară, ca un laş, este drept, dar, în sfârşit, fără împotrivire şi fără să cârtească. Ştiţi ce îi dădea oarecare forţă? Ştiţi ce-l mângâia? Ştiţi ce-l făcea să-şi suporte chinul? Faptul că un altul împărtăşea zbuciumul său. Că un altul avea să moară ca şi el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceţi două oi la măcelărie, doi boi la abator şi faceţi unul dintre animale să înţeleagă că tovarăşul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea de aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-şi exprima cugetarea, ce va striga aflând că tovarăşul său e salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creaţiunii! Şi contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care arăta că, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge să râdă astfel.

Între timp, lupta continua şi spectacolul era groaznic. Cele două slugi îl duceau pe Andrea la eşafod. Tot poporul era contra lui şi douăzeci de mii de glasuri strigau ca unul singur: „La moarte! La moarte!”

Franz se trase înapoi, dar contele îi apucă braţul şi-l ţinu în dreptul ferestrei.

— Ce faci?! Îi spuse. Milă? Nu zău! E bine plasată! Dacă aţi auzi lătrând un câine turbat, aţi lua puşca, v-aţi năpusti în stradă, aţi ucide fără milă bietul animal care, la urma urmei, n-ar avea altă vină decât că a fost muşcat de alt câine şi că înapoiază ceea ce i s-a dat; şi iată că vă e milă de un om pe care nu l-a muşcat alt om, care totuşi şi-a ucis binefăcătorul şi care, acum, nemaiputând să ucidă, fiindcă are mâinile legate, vrea din răs-puteri să-l vadă murind pe tovarăşul său de captivitate, pe camaradul său de nenorocire. Nu, nu, priviţi! Priviţi!

Îndemnul devenise aproape inutil. Franz era parcă fascinat de oribilul spectacol. Cele două ajutoare îl urcaseră pe condamnat pe eşafod şi acolo, în ciuda sforţărilor, muşcăturilor şi strigătelor sale, îl siliseră să îngenuncheze. În vremea asta, călăul se aşezase alături, cu buzduganul pregătit. La un semn, ajutoarele se îndepărtară. Condamnatul vru să se ridice, dar, mai înainte de a avea timpul, buzduganul îl lovi peste tâmpla stângă. Se auzi un zgomot înăbuşit, surd; osânditul căzu ca o vită cu faţa la pământ, apoi, cu o zvârcolire, se întoarse pe spate. Atunci, călăul aruncă buzduganul, scoase cuţitul de la brâu şi dintr-o singură lovitură îi tăie beregata. Apoi, urcându-se pe pântec, începu să-l lovească cu picioarele. La fiecare apăsare, un val de sânge ţâşnea din gâtul condamnatului.

Franz nu mai putu să rabde. Se trase înapoi şi căzu aproape leşinat într-un jilţ.

Albert rămase în picioare, cu ochii închişi, dar agăţându-se de perdelele ferestrei.

Contele stătea drept şi triumfător, ca un înger al păcatului.

Capitolul XXXVII Carnavalul la Roma.

Când Franz îşi reveni în fire, îl găsi pe Albert bând un pahar cu apă şi trădând prin paloarea sa că avea mare nevoie să bea şi pe conte, care îşi punea costumul de paiaţă. Aruncă maşinal ochii spre piaţă. Dispăruse totul: eşafod, călăi, victime; nu mai rămăsese decât poporul, zgomotos, preocupat, voios. Clopotul de pe Citolio, ce nu bate decât pentru moartea papei şi pentru deschiderea carnavalului, trăgea de zor.

— Ei, ce s-a întâmplat? Îl întrebă el pe conte.

— Nimic, absolut nimic, după cum vedeţi, spuse acesta. Să ne îmbrăcăm însă repede, căci a început carnavalul.

— Aşa-i, răspunse Franz. Din toată grozăvia scenei, mai stăruie doar umbra unui vis.

— Într-adevăr, n-aţi avut altceva decât un vis, un coşmar.

— Da, eu, dar condamnatul?

— Tot un vis şi el. Atât numai, că el a rămas adormit, în timp ce dumneavoastră v-aţi deşteptat; şi cine ar putea spune cine este mai norocos?

— Dar Peppino, întrebă Franz, ce s-a întâmplat cu el?

— Peppino e un flăcău lipsit de cel mai mărunt amor propriu şi care, spre deosebire de oamenii care sunt furioşi când nu li se dă atenţie, a fost încântat văzând că interesul tuturor se îndreaptă spre tovarăşul său. În consecinţă, a profitat de ocazie pentru a se furişa prin mulţime şi a dispare fără măcar să mulţumească bunilor preoţi care îl însoţiseră. Hotărât lucru, omul e un animal foarte ingrat şi foarte egoist… Dar, îmbrăcaţi-vă. Uite, domnul de Morcerf vă dă exemplu.

Albert îşi trăgea maşinal pantalonii de catifea peste pantalonii săi negri şi peste încălţămintea de lac.

— Ei, Albert, îl întrebă Franz, eşti dispus pentru nebunii? Haide, răspunde-mi sincer.

— Nu, spuse acesta, dar mă bucur acum de cele ce am văzut şi înţeleg ce spunea domnul conte: că, după ce ai asistat o dată la un astfel de spectacol, numai el îţi mai poate da emoţii.

— Unde mai puneţi că numai în momentul acela se pot face studii asupra caracterelor, adăugă contele. Pe prima treaptă a eşafodului, moartea smulge masca pe care omul a purtat-o întreaga viaţă şi adevăratul chip se arată. Trebuie să recunoaştem că acela al lui Andrea nu era plăcut la vedere… Hidos tâlhar… Să ne îmbrăcăm, domnilor!

Ar fi fost ridicol din partea lui Franz să facă mofturi şi să nu urmeze exemplul tovarăşilor săi. Îmbrăcă deci şi el costumul şi-şi puse masca. Aceasta nu era mai palidă decât figura sa.

După ce terminară cu toaleta, coborâră. Trăsura aştepta la uşă, plină de confeti şi de flori.

Intrară în rând.

Cu greu s-ar putea imagina o deosebire mai desăvârşită între spectacolul de acum şi cel de mai înainte. În locul priveliştii de moarte, sumbră şi tăcută, piaţa del Popolo prezenta înfăţişarea unei orgii neutre, zgomotoase. Măşti nenumărate apăreau, năvălind de pretutindeni, ţâşnind prin uşi, coborând prin ferestre. Trăsurile răsăreau la toate colţuri de stradă, încărcate cu pierroţi, arlechini, dominouri, marchizi, transteverini groteşti, cavaleri, ţărani. Toţi strigau, gesticulau, zvârleau ouă pline cu făină, confeti, flori; atacau cu vorba şi cu proiectile prieteni şi străini, cunoscuţi şi necunoscuţi, fără ca cineva să aibă dreptul de a se supăra, fără să facă altceva decât să râdă.

Franz şi Albert erau asemenea oamenilor care, pentru a fi smulşi dintr-o mâhnire violentă, sunt duşi la o petrecere şi care, pe măsură ce beau şi se îmbată, simt o perdea trăgându-se între trecut şi prezent. Vedeau mereu sau, mai bine zis, continuau să simtă urmele celor văzute. Dar, puţin câte puţin, beţia generală îi cuceri. Avură senzaţia că raţiunea şovăielnică îi părăseşte. Încercau o nevoie ciudată de a se împărtăşi din gălăgia aceea, din mişcare, din ameţeală. Un pumn de confeti îl izbi pe Morcerf dintr-o trăsură alăturată, acoperindu-l de pulbere, pe el şi pe tovarăşii săi. Confetiile îi înţepară gâtul şi toată porţiunea chipului neapărată de mască, de parcă ar fi fost izbit cu o sută de ace. Ele îi împinseră în bătălia generală, în care erau angajate toate măştile. Se ridică la rândul său în trăsură, vârî mâinile în saci şi, cu toată forţa şi îndemânarea de care era capabil trimise, la rândul său, vecinilor, ouă şi bomboane.

Din momentul acela, lupta era angajată. Amintirea lucrurilor văzută de ei cu o jumătate de ceas înainte se şterse complet din mintea celor doi tineri, căci spectacolul pestriţ, mişcător, necugetat, din faţa ochilor lor constituia o diversiune. Contele de Monte-Cristo nu fusese, precum am spus, impresionat nici o clipă.

Închipuiţi-vă strada principală mare şi frumoasă, străjuită de la un cap la altul de palate cu câte patru sau cinci etaje, având balcoanele garnisite cu tapiserii şi ferestrele drapate. Închipuiţi-vă, la balcoanele şi ferestrele acestea, trei sute de mii de spectatori romani, italieni, străini, veniţi din cele patru părţi ale lumii. Toate aristocraţiile reunite, aristocraţie de naştere, de bani, de geniu. Femei încânlătoare care, atrase de spectacol, se încovoaie peste balcoane, se apleacă în afara ferestrelor, aruncă asupra trăsurilor ce trec o grindină de confeti. Atmosfera, îmbâcsită de bomboane care cad şi de flori care urcă. Apoi, pe pavajul străzilor, o mulţime voioasă, nebună, cu costume trăsnite: verze gigantice care se plimbă, capete de bivoli care mugesc pe trupuri omeneşti, câini care merg parcă pe picioarele de dindărăt; o mască se înalţă în mulţime, iar în această ispitire a Sfântului Anton visată de Callot, o Astarte arată o figură fermecătoare. Vrei s-o urmăreşti şi eşti despărţit de demoni asemănători acelora care ţi se arată în vis. Închipuiţi-vă toate acestea şi veţi avea o slabă idee despre carnavalul de la Roma.

La al doilea tur, contele opri trăsura şi le ceru tovarăşilor săi permisiunea de a se despărţi, lăsându-le trăsura la dispoziţie. Franz ridică ochii: se găseau în faţa palatului Rospoli, iar la fereastra din mijloc, cea drapată cu damasc alb, având pe el o cruce roşie, stătea un domino albastru, sub care imaginaţia lui Franz şi-o închipuia fără trudă pe frumoasa grecoaică de la teatrul Argentina.

— Domnilor, spuse contele sărind jos, când vă veţi plictisi de a fi actori şi veţi vrea să redeveniţi spectatori, ştiţi că aveţi loc la ferestrele mele. Până atunci, dispuneţi de vizitiu, de trăsură şi de servitorii mei.

Am uitat să spunem că vizitiul contelui era îmbrăcat într-o blană de urs negru, exact ca ceea a lui Odry din Ursul şi paşa şi că cei doi lachei care stăteau în picioare, dindărătul caleştii, aveau costume de maimuţe verzi, potrivite pe statura lor şi măşti cu resorturi, cu care se strâmbau la trecători.

Franz mulţumi contelui pentru îndatoritoarea sa ofertă. Albert cocheta cu o trăsură plină de ţărănci romane, oprită, ca şi cea a contelui, de unul din popasurile obişnuite când se merge în şir.

Din nefericire pentru el, şirul îşi reluă mişcarea şi, în timp ce cobora spre Piaţa Poporului, trăsura care îi atrăsese atenţia urca spre palatul Veneţiei.

— O, dragul meu, îi spuse el lui Franz, n-ai văzut…?

— Ce? Întrebă Franz.

— Uite, caleaşca aceea, care se duce, încărcată cu ţărănci romane.

— Nu.

— Ei bine, am siguranţa că femeile acelea sunt încântătoare.

— Ce păcat că eşti mascat, dragul meu Albert, spuse Franz. Era momentul să-ţi scoţi paguba pentru dezamăgirile tale amoroase.

— Da, răspunse ei pe jumătate râzând, pe jumătate serios. Nădăjduiesc că n-o să se termine carnavalul fără să-mi ofere o despăgubire.

În ciuda speranţei lui Albert, ziua trecu fără altă aventură decât întâlnirea repetată de două sau trei ori a caleştii cu ţărănci romane. La una din aceste întâlniri, din întâmplare sau într-adins, masca lui Albert se desprinse.

El luă atunci restul florilor şi le aruncă în caleaşcă.

Fără îndoială, una din fermecătoarele femei, pe care Albert le ghicea sub costumul cochet de ţărancă, fu mişcată de galanteria lui căci, la rându-i, când se întâlniră din nou, îi aruncă un buchet de violete.

Albert se năpusti asupra buchetului. Deoarece Franz n-avea un motiv să creadă că îi e adresat lui, îl lăsă pe Albert să pună mâna pe el. Albert îl înfipse victorios la butonieră şi trăsura îşi continuă drumul triumfător.

— Ei, acesta e un început de aventură, îi spuse Franz.

— Râzi cât pofteşti, răspunse Albert, însă eu cred că este. De aceea, nu mă mai despart de buchet.

— Bineînţeles, zise Franz râzând, e un semn de recunoaştere.

De altminteri, gluma luă curând un caracter de realitate, căci, duşi mereu de curent, Franz şi Albert se încrucişară din nou cu trăsura contadinelor, femeia care îi zvârlise lui Albert buchetul bătu din palme văzându-l la butoniera lui.

— Bravo, dragul meu, bravo! Îi spuse Franz. Lucrurile se anunţă de minune. Vrei să te las? Îţi este mai plăcut să fii singur?

— Nu, se împotrivi el, să nu bruscăm nimic. Nu vreau să mă las antrenat ca un prost la prima demonstraţie, la o întâlnire sub orologiu, cum spunem noi despre balul de la Operă. Dacă frumoasa ţărancă simte pofta să meargă mai departe, o vom regăsi mâine sau, mai bine zis, ne va regăsi ea. Îmi va da atunci un semn de viaţă şi voi vedea ce am de făcut.

— Într-adevăr, dragă Albert, spuse Franz, eşti înţelept ca Nestor şi prudent ca Ulise. Iar dacă Circe a ta izbuteşte să te preschimbe în vreo fiară, de bună seamă că ea va fi tare îndemânatică sau puternică.

Albert avea dreptate. Frumoasa necunoscută se hotărâse desigur să nu împingă mai departe lucrurile în ziua aceea. Căci, deşi tinerii făcură încă două-trei tururi, nu mai văzură caleaşca pe care o căutară din ochi: dispăruse, fără îndoială, pe una din străzile alăturate.

Reveniră atunci la palatul Rospoli, dar contele dispăruse şi el cu dominoul albastru. Ferestrele tapetate cu damasc galben continuau să fie ocupate de persoane pe care, fără îndoială, le invitase el.

În momentul acela, clopotul, care sunase deschiderea carnavalului, bătu retragerea. Şirul de pe Corso se rupse îndată şi cât ai clipi, trăsurile dispărură pe străzile laterale.

Franz şi Albert se aflau în momentul acela în dreptul vilei delle Maratte. Vizitiul apucă pe ea în tăcere şi, ajungând de-a lungul palatului Poli, în piaţa Spaniei, se opri în faţa hotelului.

Pastrini îşi întâmpină oaspeţii în pragul uşii.

Prima grijă a lui Franz fu să se informeze asupra contelui şi să-şi exprime regretul că nu l-a găsit la timp, dar Pastrini îl linişti spunându-i că acesta a comandat încă o trăsură şi că trăsura aceasta venise să-l ia la ceasurile patru de la palatul Rospoli. Era însărcinat din partea lui, să le ofere celor doi prieteni cheia lojei sale la teatrul Argentina.

Franz îl întrebă pe Albert ce are de gând să facă, dar Albert ţinea să pună în aplicare nişte proiecte mari înainte de a se gândi să meargă la teatru. În consecinţă, în loc să răspundă, îl întrebă pe Pastrini dacă poate să-i procure un croitor.

— Un croitor? Întrebă hangiul. Pentru ce?

— Ca să ne facă până mâine nişte straie de ţărani romani, cât mai elegante cu putinţă, spuse Albert.

Pastrini clătină din cap.

— Să vă facă până mâine două costume? Exclamă el. Să mă ierte Excelenţele voastre, dar asta e o pretenţie franţuzească. Două costume! Când, de astăzi până în opt zile, nu veţi găsi cu siguranţă un croitor care să vrea să coasă şase nasturi la o vestă, chiar de i-aţi plăti fiecare bucată cu un taler!

— Trebuie să renunţ atunci la hainele pe care le doresc?

— Nu, pentru că vom avea hainele acestea de gata. Lăsaţi-mă să mă ocup eu şi mâine veţi găsi la deşteptare o colecţie de pălării, veste şi pantaloni de care veţi fi mulţumiţi.

— Dragul meu, spuse Franz lui Albert, să ne încredem în amfitrionul nostru. El ne-a mai dovedit că este priceput. Să cinăm deci în linişte şi după masă să mergem să vedem Italiana la Alger.

— Bine, să mergem la Italiana la Alger; spuse Albert. Gândeşte-te însă, jupâne Pastrini, că eu şi domnul – continuă el arătând-l pe Franz – ţinem neapărat să avem mâine veşmintele pe care le-am cerut. Hangiul îşi asigură încă o dată oaspeţii să n-aibă nici o grijă, că vor fi serviţi după plac. Franz şi Albert urcară apoi pentru a lepăda costumele de paiaţe.

Dezbrăcându-l pe al său Albert strânse cu grijă buchetul de violete: era semnul de recunoaştere pentru a doua zi.

Prietenii se aşezară la masă, dar, în timp ce mâncau, Albert nu se putu împiedica să nu remarce deosebirea între meritele respectabile ale bucătarului lui Pastrini şi cele ale bucătarului contelui de Monte-Cristo. Adevărul îl sili pe Franz să mărturisească, împotriva rezervelor pe care părea să le aibă faţă de conte, că paralela nu era în avantajul bucătarului lui Pastrini.

La desert, servitorul se informă despre ora pentru care tinerii doreau trăsura. Albert şi Franz se priviră, temându-se să nu fie indiscreţi. Servitorul îi înţelese.

— Excelenţa sa, contele de Monte-Cristo, le spuse el, a dat ordine categorice ca trăsura să rămână toată ziua la dispoziţia înălţimilor voastre, care pot deci să dispună de ea fără teama de a fi indiscreţi.

Tinerii se hotărâră să profite până la capăt de amabilitatea contelui şi porunciră să se înhame caii, în timp ce ei îşi vor schimba toaleta de zi cu una de seară.

Merseră apoi la teatrul Argentina şi se instalară în loja contelui.

În timpul primului act, contesa G. intră în loja ei. Îşi îndreptă imediat privirea în direcţia unde îl văzuse pe conte în ajun, astfel că-i zări pe Franz şi pe Albert în loja celui despre care îi exprimase lui Franz, cu douăzeci şi patru de ore înainte, o opinie aşa de ciudată.

Lornieta ei era îndreptată asupra lui cu atâta stăruinţă, încât Franz îşi dădu seama că ar fi o cruzime să mai zăbovească în a-i satisface curiozitatea. De aceea, uzând de privilegiul acordat spectatorilor teatrelor italieneşti, care fac din sălile de spectacol, saloane de recepţie, prietenii îşi părăsiră loja, ducându-se să-i prezinte contesei omagiile lor.

Cum intrară în loja ei, ea îi făcu semn lui Franz să se aşeze pe locul de onoare.

Albert luă loc în spatele lor.

— S-ar părea, spuse ea, abia dându-i lui Franz răgazul să se aşeze, că n-aţi avut ceva mai urgent de făcut decât de a lega cunoştinţă cu noul lord Ruthwen, căci văd că aţi devenit cei mai buni prieteni.

— Fără să fim aşa de avansaţi, precum sunteţi, într-o intimitate reciprocă, nu pot tăgădui, doamnă contesă, răspunse Franz, că am abuzat toată ziua de amabilitatea sa.

— Cum toată ziua?

— Pe cuvântul meu, chiar aşa. Azi dimineaţă am acceptat dejunul său, în timpul carnavalului am alergat pe Corso în trăsura sa, în sfârşit, astă seară venim la spectacol în loja sa.

— Aşadar, îl cunoaşteţi?

— Da şi nu.

— Cum adică?

— E o poveste lungă.

— Pe care mi-o veţi istorisi?

— V-ar înficoşa prea mult.

— Un motiv în plus.

— Aşteptaţi cel puţin ca istoria să aibă un deznodământ.

— Fie, prefer istoriile complete. Până una alta, cum v-aţi întâlnit? Cine v-a prezentat lui?

— Nimeni, dimpotrivă, el ni s-a prezentat.

— Când?

— Aseară, când m-am despărţit de dumneavoastră.

— Prin ce mijlocire?

— O, Doamne, prin mijlocirea foarte groaznică a hangiului nostru.

— Stă deci la hotelul Spaniei ca şi dumneavoastră?

— Nu numai în acelaşi hotel, dar şi pe acelaşi coridor.

— Cum îl cheamă? Căci, fără îndoială, îi ştiţi numele.

— Contele de Monte-Cristo.

— Ce nume e acesta? Nu e un nume de rasă.

— Nu, e numele unei insule pe care a cumpărat-o.

— Şi e conte?

— Conte toscan.

— În sfârşit, treacă şi asta, împreună cu celelalte, adăugă contesa, care aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii din împrejurimile Veneţiei. Şi ce fel de om este el?

— Întrebaţi-l pe vicontele de Morcerf.

— Auziţi, domnule, sunt trimisă la dumneavoastră, spuse contesa.

— Am fi pretenţioşi dacă nu l-am găsi încântător, doamnă, răspunse Albert. Un prieten de zece ani n-ar fi făcut pentru noi mai mult decât a făcut el şi aceasta cu o graţie, o delicateţe şi o politeţe care indică, într-adevăr, un om de lume.

— Haida, de, spuse contesa râzând, veţi vedea că vampirul meu este pur şi simplu vreun nou îmbogăţit, care vrea să i se ierte milioanele şi care a adoptat privirea lui Lara pentru a nu fi confundat cu domnul de Rotschild. Dar pe ea aţi văzut-o?

— Care ea? Întrebă Franz zâmbind.

— Frumoasa grecoaică de ieri.

— Nu. Ni se pare că am auzit sunetul guzlei sale, dar ea a rămas cu totul invizibilă.

— Dragă Franz, glăsui Albert, când spui invizibilă înseamnă că vrei să faci pe misteriosul. Cine era oare dominoul albastru de la fereastra cu damasc alb?

— Şi unde se găsea fereastra cu damasc alb? Întrebă contesa.

— La palatul Rospoli.

— Contele avea trei ferestre la palatul Rospoli?

— Da. Aţi trecut cumva pe strada principală?

— Fără îndoială.

— Ei bine, aţi remarcat două ferestre tapetate cu damasc galben şi o fereastră cu damasc alb având o cruce roşie? Aceste trei ferestre erau ale contelui.

— Aha, dar omul acesta e un nabab! Ştii cât costă trei ferestre ca acelea, pentru opt zile de carnaval şi încă la palatul Rospoli, adică în poziţia cea mai frumoasă?

— Două sau trei sute de taleri romani.

— Spuneţi două, trei mii.

— Ah, drace!

— Insula aceea îi produce oare acest venit frumos?

— Insula? Ea nu-i produce un gologan.

— Atunci de ce a cumpărat-o?

— Din fantezie.

— Este, va să zică, un original?

— Fapt e că mi s-a părut destul de excentric, spuse Albert. Dacă ar locui la Paris, dacă ar frecventa spectacolele noastre, ţi-aş spune, dragul meu, sau că e un glumeţ de prost gust care pozează sau că e un nenorocit pe care literatura l-a pierdut. A avut într-adevăr astăzi de dimineaţă două, trei ieşiri vrednice de Didier sau de Antony.

În momentul acela intră un musafir şi, potrivit obiceiului, Franz cedă locul său noului venit. Împrejurarea aceasta avu ca rezultat schimbarea subiectului conversaţiei.

Peste un ceas, cei doi prieteni se înapoiau la hotel. Pastrini se ocupase de travestiurile lor pentru a doua zi şi le făgădui că au să fie mulţumiţi de iniţiativa lui inteligentă.

Într-adevăr, a doua zi, la orele nouă, el intră în camera lui Franz, cu un croitor încărcat cu opt sau zece costume de ţărani romani. Prietenii aleseră două costume asemănătoare, care se potriveau taliei lor şi îi spuseră hotelierului să le coasă vreo douăzeci de metri de panglici la fiecare pălărie şi să le procure două din acele încântătoare eşarfe de mătase, cu dungi întretăiate şi colorate viu, cu care, în zilele de sărbătoare oamenii din popor îşi încing de obicei mijlocul.

Albert era nerăbdător să vadă cum îi va veni noua îmbrăcăminte: o vestă şi un pantalon de catifea albastră, ciorapi brodaţi, pantofi cu catarame şi o haină de mătase. Albert nu putea, de altminteri, decât să câştige cu costumul acesta pitoresc. Iar când centura îi strânse talia elegantă, când pălăria uşor înclinată pe o parte lăsă pe umărul său valuri de panglici, Franz mărturisi că îmbrăcămintea ocupă de multe ori un loc important în superioritatea fizică pe care o atribuim anumitor popoare. Turcii, aşa de pitoreşti altădată, în halatele lor lungi, în culori vii, nu sunt oare hidoşi acum cu redingotele albastre, încheiate şi cu fesurile greceşti care le dau aparenţa unor sticle de vin cu peceţi roşii?

Franz îl complimentă pe Albert care, în picioare, în faţa oglinzii, îşi zâmbea cu un aer de satisfacţie lipsit de orice echivoc.

În momentul acela intră contele de Monte-Cristo.

— Domnilor, li se adresă el, deoarece, oricât de plăcut ar fi un tovarăş de petrecere, libertatea este şi mai plăcută, am venit să vă spun că, pentru astăzi şi pentru zilele următoare, las la dispoziţia dumneavoastră trăsura de care v-aţi servit ieri. Hotelierul nostru v-a spus, desigur, că mai am alte trei sau patru trăsuri în pensiune la el. Prin urmare, nu vă abţineţi: folosiţi-vă în toată voia de ea, fie pentru plăcere, fie pentru afaceri. Întâlnirea noastră, dacă avem să ne spunem ceva, e la palatul Rospoli.

Tinerii încercară să obiecteze ceva, dar nu aveau, la drept cuvânt, nici un motiv serios să refuze o ofertă care, de altminteri, le era plăcută. Acceptară deci.

Contele de Monte-Cristo rămase cam un sfert de ceas cu ei, vorbind despre toate lucrurile cu o uşurinţă extremă. Precum aţi putut să remarcaţi, el era în curent cu literatura tuturor ţărilor. O ochire aruncată asupra pereţilor salonului său le dovedise, lui Franz şi lui Albert, că era amator de tablouri. Câteva cuvinte lipsite de pretenţie, aruncate în treacăt, le dovedi că ştiinţele nu-i erau străine. Părea că s-a ocupat mai ales cu chimia.

Prietenii nu aveau pretenţia să înapoieze contelui dejunul oferit de el. Ar fi fost o glumă prea proastă să-i ofere, în schimbul excelentului său prânz, masa mediocră a lui Pastrini. Îi spuseseră aceasta, pe şleau şi el le primi scuzele, apreciind delicateţea lor.

Albert era încântat de manierele contelui, pe care numai ştiinţa lui îl împiedica să-l recunoască drept un autentic gentilom. Libertatea de a dispune în întregime de trăsură îl copleşea de bucurie în mod deosebit. Avea vederile sale asupra graţioaselor ţărănci şi, deoarece ele i se arătaseră în ajun într-o trăsură extrem de elegantă, nu-i părea rău să continuie a se înfăţişa în această privinţă pe picior de egalitate.

La ora unu şi jumătate tinerii coborâră. Vizitiul şi lacheii avuseseră ideea de a-şi îmbrăca livrelele peste blănurile de animale, ceea ce le dădea un aer şi mai grotesc decât în ajun, astfel că Franz şi Albert le adresară laude.

Albert îşi prinsese, sentimental, buchetul de violete veştejite la butonieră.

Porniră la primul sunet al clopotului şi se repeziră în strada principală prin via Vittoria.

La al doilea tur, un buchet de violete proaspete porni dintr-o caleaşcă încărcată cu femei paiaţe şi care căzu în caleaşca contelui, îi arătă lui Albert că, asemenea lui şi prietenului său, ţărăncile din ajun schimbaseră costumul şi că, din întâmplare sau dintr-un sentiment identic aceluia al său, în timp ce el adoptase cu galanterie costumul lor, ele îl îmbrăcaseră pe al său.

Albert puse buchetul proaspăt în locul celuilalt, dar păstră buchetul veştejit în mână iar, când se înrucişă din nou cu caleaşca, îl duse, îndrăgostit, la buze.

Gestul păru că stârneşte bucuria nu numai celei care îl aruncase, dar şi veselelor ei tovarăşe.

Ziua fu la fel de însufleţită ca şi în ajun. Ba, e probabil că un observator profan ar fi constatat o sporire a zgomotului şi a voioşiei. Îl zăriră o clipă pe conte la fereastra lui, dar când trăsura trecu din nou, el dispăruse.

Se înţelege că schimbul de cochetării între Albert şi paiaţa cu buchetele de violete dură toată ziua.

Seara, înapoindu-se, Franz găsi o scrisoare de la ambasadă. I se aducea la cunoştinţă că va avea onoarea să fie primit a doua zi de Sfinţia sa. Ori de câte ori venise la Roma, el solicitase şi obţinuse aceeaşi favoare; şi, atât din religiozitate, cât şi din recunoştinţă, nu voia să pună piciorul în capitala lumii creştine fără a depune respectuosul său omagiu la picioarele unuia din urmaşii Sfântului Petru care a dat exemplul rar al tuturor virtuţilor.

Nu se gândea, deci, în ziua aceea, la carnaval. Căci, în ciuda bunătăţii cu care îşi înconjoară măreţia, totdeauna te pregăteşti să te înclini cu un respect plin de emoţie pofundă în faţa nobilului şi sfântului bătrân care se numeşte Grigore al XVI-lea.

Când ieşi de la Vatican, Franz se înapoie direct la hotel, chiar evitând să treacă pe strada principală. Ducea cu sine o comoară de gânduri pioase, pentru care contactul bucuriilor nebune ale carnavalului ar fi însemnat o profanare.

La ceasurile cinci şi zece minute, Albert se înapoie. Era în culmea bucuriei. Paiaţa îşi reluase costumul de ţărancă şi, încrucişându-se cu caleaşca lui Albert, îşi ridicase masca. Era încântătoare.

Franz îi exprimă lui Albert complimentele sale sincere. El le primi, ca unul căruia i se cuvine. Recunoscuse, spunea el, după anumite semne de eleganţă inimitabilă, că frumoasa necunoscută aparţinea, desigur, celei mai înalte aristocraţii. Era hotărât să-i scrie a doua zi.

Primind destăinuirea aceasta, Franz băgă de seamă că Albert voia parcă să-i ceară ceva şi totuşi ezita. El stărui, declarându-i dinainte că e gata să facă în folosul lui toate sacrificiile care îi vor sta în putinţă. Albert se lăsă rugat exact timpul pe care îl pretindea o politeţe prietenească. În cele din urmă, el îi mărturisi că i-ar face un serviciu lăsându-l a doua zi singur în caleaşcă.

Albert punea în seama neatenţiei prietenului său bunătatea extremă pe care o avusese frumoasa ţărancă scoţându-şi masca.

Se înţelege că Franz nu era atât de egoist încât să-l oprească pe Albert la jumătatea unei aventuri ce făgăduia, totodată, să fie plăcută pentru curiozitatea lui şi măgulitoare pentru amorul propriu. Cunoştea îndeajuns perfecta indiscreţie a vrednicului său prieten pentru a fi sigur că acesta îl va ţine la curent cu cele mai mărunte detalii ale norocului său; şi deoarece în cei doi sau trei ani de când străbătea Italia în lung şi în lat, nu avusese şansa nici măcar să schiţeze o astfel de aventură; Franz era dornic să afle cum decurg lucrurile.

Îi făgădui deci lui Albert că se va mărgini să privească a doua zi spectacolul de la ferestrele palatului Rospoli.

Într-adevăr, a doua zi, îl văzu pe Albert trecând în sus şi în jos. Avea un buchet enorm pe care, fără îndoială, îl însărcinase să fie purtătorul epistolei sale amoroase. Probabilitatea se schimbă în certitudine când Franz revăzu acelaşi buchet, remarcabil printr-un cerc de camelii albe, în mâna unei încântătoare paiaţe, îmbrăcate în atlas roz.

De aceea, seara, n-a mai fost bucurie, a fost delir. Albert nu se îndoia că frumoasa necunoscută îi va răspunde pe aceeaşi cale. Franz i-o luă înainte, spunându-i că hărmălaia îl obosea şi că era hotărât să întrebuinţeze ziua următoare revăzându-şi jurnalul şi luând note.

Albert nu se înşelase de altminteri în prevederi. A doua zi seara, Franz îl văzu dând năvală în cameră şi agitând maşinal un petec de hârtie pe care îl ţinea de un colţ.

— Ei, m-am înşelat? Spuse el.

— A răspuns? Exclamă Franz.

— Citeşte.

Cuvântul fu rostit cu o intonaţie care nu se poate reproduce.

Franz luă biletul şi citi:

„Marţi seara, la şapte, coboară în trăsura dumitale în faţa vilei dei Pontefici şi urmeaz-o pe ţăranca romană care îţi va lua lumânarea. Când vei ajunge pe prima treaptă a bisericii San-Giacomo ai grijă, pentru ca ea să te poată recunoaşte, să înnozi o panglică roz pe umărul costumului dumitale de paiaţă. Până atunci, nu mă vei mai vedea. Statornicie şi discrete. „

— Şi, ce zici de asta, scumpe prietene? Îi spuse el lui Franz, după ce acesta termină lectura.

— Zic că lucrul ia caracterul unei aventuri foarte plăcute, răspunse Franz.

— La fel cred şi eu, spuse Albert şi mi-e tare teamă c-o să mergi singur la balul ducelui de Bracciano.

Franz şi Albert primiseră în dimineaţa aceea câte o invitaţie din partea celebrului bancher roman.

— Ia seama, dragă Albert, spuse Franz, va fi la duce toată aristocraţia, iar dacă frumoasa ta necunoscută face cu adevărat parte din aristocraţie nu va putea să lipsească de acolo.

— Că va fi sau nu acolo, eu îmi menţin părerea asupra ei, continuă Albert. Ai citit biletul?

— Da.

— Cunoşti educaţia sărăcăcioasă pe care o primesc în Italia femeile din burghezie?

— Da, răspunse Franz.

— Ei bine, reciteşte biletul, examinează scrisul şi caută-mi o greşeală de limbă sau de ortografie.

Într-adevăr, scrisul era încântător şi ortografia ireproşabilă.

— Eşti predestinat, îi spus Franz lui Albert, înapoindu-i biletul pentru a doua oară.

— Râzi cât vei vrea, glumeşte cât pofteşti, îi strigă Albert, eu sunt îndrăgostit.

— O, mă înfricoşezi! Exclamă Franz; şi văd nu numai că am să merg singur la balul ducelui de Bracciano, dar şi că, poate, am să mă întorc singur la Florenţa.

— Fapt e că, dacă necunoscuta mea e la fel de simpatică pe cât e de frumoasă, îţi declar că mă stabilesc la Roma şi, de altminteri, am avut totdeauna o înclinaţie pronunţată pentru arheologie.

— Haida, de, încă o întâlnire sau două ca aceasta şi sunt sigur că le voi vedea membru al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase.

Fără îndoială, Albert se pregătea să discute cu seriozitate drepturile sale la fotoliul academic, dar fură anunţaţi că sunt serviţi, iar la Albert, dragostea nu era câtuşi de puţin potrivnică apetitului. Se grăbi deci, ca şi prietenul său, să se aşeze la masă, rămânând să reia discuţia după aceea.

După masă, fu anunţat contele de Monte-Cristo. De două zile tinerii nu-l zăriseră. O afacere, spuse Pastrini, l-a chemat la Civita-Vecchia. Plecase în ajuns, seara şi se înapoiase abia de o jumătate de ceas.

Contele fu încântător. Fie că se observa, fie că prilejul nu trezea într-însul fibrele răutăcioase pe care anumite împrejurări le făcuseră să răsune în două sau trei rânduri în cuvintele-i amare, el fu aproape ca toată lumea. Omul acesta era pentru Franz o adevărată enigmă. Contele nu se putea îndoi că tânărul călător nu l-a recunoscut şi, totuşi, nici măcar un cuvânt nu părea să trădeze că-şi amintea să-l mai fi văzut în altă parte. La rându-i, oricât ar fi vrut Franz să facă aluzie la prima lor întrevedere, temerea de a-i deveni antipatic unui om care îi copleşise, pe el şi pe prietenul său, cu atenţii, îl reţinea; continuă deci să se păstreze în aceeaşi rezervă ca şi el.

Contele aflase că cei doi prieteni au vrut să ia o lojă la teatrul Argentina şi că li s-a răspuns că toate sunt închiriate. Le aducea, în consecinţă, cheia lojei sale. Cel puţin acesta era motivul aparent al vizitei.

Franz şi Albert schiţară o împotrivire, invocând temerea de a nu-l privea pe el, dar contele le răspunse că mergând în seara aceea la teatrul Palli, loja sa la teatrul Argentina va fi pierdută dacă ei nu profită de ea.

Asigurarea îi determină pe prieteni să accepte.

Franz se obişnuise puţin câte puţin cu paloarea contelui, care îl izbise aşa de puternic când l-a întâlnit prima oară. Nu se putea împiedica de a recunoaşte frumuseţea capului lui sever, a cărui paloare era singurul cusur sau poate principala calitate. Adevărat erou al lui Byron, Franz nu putea nu numai să-l vadă, dar măcar să se gândească la el, fără a-şi imagina figura aceea sumbră pe umerii lui Manfred sau sub pălăria lui Lara. Avea acea cută a frunţii care indică prezenţa neîncetată a unui gând amar; avea acei ochi arzători care citesc în străfundul sufletelor; avea buza semeaţă şi batjocoritoare, care dă cuvintelor un caracter particular, graţie căruia ele se gravează adânc în memoria celor ce le ascultă.

Contele nu mai era tânăr. Avea 40 de ani cel puţin şi înţelegea de minune că el e făcut să domine asupra tinerilor pe care îi va întâlni. În realitate, printr-o ultimă asemănare cu eroii fantastici ai poetului englez, contele părea înzestrat cu darul fascinaţiei.

Albert nu mai isprăvea cu norocul pe care el şi Franz îl avuseseră întâlnind un astfel de om. Franz era mai puţin entuziasmat şi totuşi simţea influenţa pe care orice om superior o exercită asupra celor din preajma sa.

Se gândea la proiectul pe care contele îl manifestase în două sau trei rânduri, de a veni la Paris şi nu se îndoia că datorită caracterului său excentric, figurii sale caracteristice şi averii colosale ce-o avea, contele va produce cel mai mare efect.

Şi totuşi, nu dorea să fie la Paris când el va veni.

Seara trecu aşa cum trec de obicei serile la teatru, în Italia, nu ascultându-i pe cântăreţi, ci făcând vizite şi vorbind. Contesa G. voia să readucă conversaţia asupra contelui, dar Franz o anunţă că are ceva mult mai interesant să-i comunice şi, în ciuda protestelor de falsă modestie ale lui Albert, îi istorisi marele eveniment care de trei zile forma obiectul preocupărilor lor.

Deoarece aventurile acestea nu sunt rare în Italia, cel puţin dacă e să-i credem pe călători, contesa nu se arătă deloc sceptică şi-l felicită pe Albert pentru începutul unei aventuri care făgăduia să se termine în mod aşa de satisfăcător.

Se despărţiră, făgăduindu-şi că se vor întâlni la balul ducelui de Bracciano, unde Roma întreagă era invitată.

În sfârşit, veni ziua de marţi, ultima şi cea mai zgomotoasă dintre zilele carnavalului. Marţi, teatrele se deschid la zece dimineaţa, căci, după orele opt seara, se intră în post. Marţi, toţi cei care din lipsă de timp, de bani sau de entuziasm n-au luat încă parte la serbările precedente se învălmăşesc în bacanală, se lasă antrenaţi de orgie şi aduc partea lor de zgo-mot şi de mişcare la agitaţia şi la zgomotul general.

De la orele două până la cinci, Franz şi Albert urmară alaiul, schimbând confeti cu trăsurile din sensul opus şi cu pietonii care circulau printre picioarele cailor, printre roţile cupeurilor, fără să se fi întâmplat în învălmăşeala groaznică, un singur accident, o singură ceartă, o singură încăierare. Italienii sunt oameni ideali în privinţa aceasta. Sărbătorile sunt pentru ei sărbători adevărate. Autorul acestei povestiri, care a locuit în Italia cinci sau şase ani, nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată o solemnitate tulburată de unul din aceste evenimente care servesc totdeauna de corolar solemnităţilor noastre.

Albert triumfa în costumul său de paiaţă. Avea pe umăr un nod din panglică roz, ale cărei capete cădeau până la glezne. Ca să nu producă nici o confuzie între el şi Franz, acesta îşi păstrase costumul de ţăran roman.

Cu cât ziua înainta, cu atât hărmălaia devenea mai mare. Nu exista, pe toate caldarâmurile, în toate trăsurile, la toate ferestrele, o gură care să tacă, un braţ care să rămână leneş. Cu adevărat o vijelie omenească, alcătuită într-un tunet de strigăte şi dintr-o grindină de bomboane, de buchete, de ouă, de portocale, de flori.

La ceasurile trei, zgomotul unor pocnitori care răsunară în acelaşi timp în Piaţa Poporului şi la palatul Veneţiei străpungând cu greu tumultul, anunţă că încep alergările.

Alergările sunt unul din episoadele caracteristice ultimelor zile de carnaval. La zgomotul artificiilor, trăsurile rupseră pe dată rândul, refugiindu-se fiecare în strada laterală cea mai apropiată de locul unde se aflau.

Toate aceste mişcări se fac de altminteri cu o îndemânare de neînchipuit şi cu o iuţeală fără pereche, fără ca poliţia să se preocupe câtuşi de puţin să fixeze fiecăruia locul sau să-i arate drumul.

Pietonii se lipiră lângă palat, apoi se auzi un zgomot mare de cai şi zornăit de săbii.

O echipă de carabinieri alerga în galop pe toată lărgimea străzii principale, curăţind-o pentru a face loc barberilor. Când carabinierii ajunseră la palatul Veneţia, răsunetul altor pocnitori anunţă că strada este liberă.

Aproape imediat, într-o hărmălaie imensă, universală, nemaipomenită, trecură, ca nişte umbre, şapte sau opt cai aţâţaţi de strigătele a trei sute de mii de persoane şi de cravaşele care îi îmboldeau din spate. Apoi, tunul de la castelul San-Angelo trase trei salve, ceea ce însemna că numărul trei câştigase.

Imediat, fără alt semnal, trăsurile se puseră din nou în mişcare năvălind spre Corso, revărsându-se prin toate străzile, ca nişte torente înfrânate o clipă şi care se aruncă toate deodată în albia fluviului alimentat de ele, iar valul imens îşi reluă mai zorit decât oricând cursul între două ţărmuri de granit.

Dar un nou element de zgomot şi de mişcare se amestecase în mulţime: intraseră în scenă negustorii de moccoli.

Moccoli sau moccoletti sunt lumânări a căror grosime variază şi care deşteaptă printre actorii marii scene ce încheie carnavalul roman două preocupări opuse: aceea de a-şi păstra moccoletto aprinsă şi aceea de a stinge moccoletto altora.

Cu moccoletto este ca şi cu viaţa: omul n-a găsit încă un mijloc de a o transmite şi deţine acest mijloc de la Dumnezeu. Dar el a descoperit o mie de mijloace de a o răpi. E drept că, pentru această supremă operaţie, diavolul i-a venit întrucâtva în ajutor.

Moccoletto se aprinde apropiind-o de altă lumină.

Cine va descrie însă nenumăratele mijloace născocite pentru a stinge moccoleto, foalele gigantice, stingătoarele monstruoase, evantaiele supraomeneşti?

Fiecare se grăbi, deci, să cumpere moccoletti. Franz şi Albert făcură la fel.

Noaptea se apropia repede şi o dată cu strigătul de Moccoli! Repetat de glasurile stridente ale nenumăraţilor negustori, două sau trei stele începură să sclipească deasupra mulţimii. A fost ca un semnal. După zece minute, cincizeci de mii de lumini scânteiară coborând de la palatul Veneţia în Piaţa Poporului şi urcând din Piaţa Poporului la palatul Veneţia. Părea sărbătoarea focurelelor.

Nu poţi avea o idee despre această imagine dacă nu ai văzut-o.

Închipuiţi-vă toate stelele desprinzându-se de pe cer şi învălmăşindu-se pe pământ într-un dans smintit.

Totul, însoţit de strigăte pe care nici o ureche omenească nu le-a auzit încă pe restul globului.

În momentul acesta nu mai există nici o deosebire socială. Hamalul se ataşează prinţului, prinţul transteverinului, transteverinul burghezului, fiecare suflând, stingând, reaprinzând. Dacă bătrânul Eol ar apărea în momentul acesta, el ar fi proclamat regele lumânărilor, iar Aquilon moştenitor prezumtiv al coroanei.

Goana nebună, învăpăiată dură vreo două ceasuri; strada principală era luminată ca în toiul zilei, astfel că trăsăturile spectatorilor se distingeau până la etajul al treilea şi al patrulea.

Din cinci în cinci minute, Albert îşi scotea ceasul. În sfârşit, ceasul arătă orele şapte.

Cei doi prieteni se găseau chiar în dreptul vilei dei Pontefici. Albert sări din caleaşcă cu moccoletto în mână. Două sau trei măşti vrură să se apropie de el, să i-o stingă sau să i-o smulgă, dar, boxer iscusit, Albert îi rostogoli pe rând la zece paşi de el şi îşi continuă drumul spre biserica San-Giacomo.

Treptele erau ticsite de curioşi şi de măşti care luptau să-şi smulgă unii altora torţa din mână. Franz îl urmări pe Albert din ochi şi îl văzu punând piciorul pe prima treaptă, apoi, aproape numaidecât, o mască purtând costumul binecunoscut al ţărăncii cu buchet, întinse braţul şi, fără ca el să opună vreo rezistenţă, ea îi smulse moccoletto.

Franz se afla prea departe ca să audă cuvintele schimbate de ei. Fără îndoială însă că ele nu aveau nimic duşmănos, căci îi văzu, pe Albert şi pe ţărancă, depărtându-se la braţ.

Câtva timp îi urmări prin mulţime dar, pe via Macello, îi pierdu din vedere.

Deodată, răsună sunetul clopotului care da semnalul închiderii carnavalului. Şi în clipa aceea, toate lumânările se stinseră ca prin farmec. Parcă o singură şi imensă răbufnire de vânt nimicise totul.

Franz se pomeni în întunericu] cel mai profund. În acelaşi timp, toate strigătele încetară ca şi cum suflul puternic ce luase luminile lua, totodată, zgomotul. Nu se mai auzi decât huruitul cupeurilor care aduceau măştile pe la casele lor. Nu se mai văzură decât luminile stinghere care sclipeau în spatele ferestrelor.

Carnavalul se sfârşise.

Capitolul XXXVIII Catacombele de la San-Sebastian.

Poate că Franz nu încercase niciodată până atunci o impresie aşa de tăioasă, o trecere aşa de rapidă de la voioşie la tristeţe, ca în momentul acesta. Părea că, sub adierea magică a unui demon al nopţii, Roma se schimbase într-un imens mormânt. Printr-o întâmplare care sporea intensitatea beznelor, luna, în decreştere atunci, nu avea să se ridice decât pe la unsprezece seara. Străzile traversate de tânăr erau deci, cufundate în întunericul cel mai adânc. Altminteri drumul era scurt. După zece minute, trăsura sa sau, mai bine zis, a contelui se opri în faţa hotelului Londra.

Masa aştepta. Dar, deoarece Albert înştiinţase că nu crede să se înapoieze curând, Franz se aşeză la masă fără el.

Pastrini, obişnuit să-i vadă mâncând împreună, se informă de cauzele absenţei lui; dar Franz se mărgini să răspundă că Albert primise alaltăieri o invitaţie la care se dusese. Stingerea subită a moccolettelor, întunericul care înlocuise lumina, liniştea care urmase zgomotului lăsaseră în mintea lui Franz o anume tristeţe, nu lipsită de îngrijorare. Cină foarte tăcut, în ciuda amabilităţilor amfitrionului său, care intră de două sau trei ori să-l întrebe dacă nu are nevoie de ceva.

Franz era hotărât să-l aştepte pe Albert cât de târziu. Ceru deci trăsura pentru orele unsprezece rugându-l pe Pastrini să-i dea de veste imediat, chiar dacă Albert revine la hotel doar pentru câteva clipe. La ceasurile unsprezece, Albert nu se înapoiase. Franz se îmbrăcă şi plecă, anunţându-l pe hotelier că va petrece noaptea la ducele de Bracciano.

Casa ducelui de Bracciano e una dintre cele mai fermecătoare din Roma. Soţia lui, una dintre ultimele moştenitoare ale familiei Colona, îndeplineşte onorurile în mod desăvârşit. De aceea, serbările pe care le dă el au o faimă europeană.

Franz şi Albert veniseră la Roma cu scrisori de recomandaţie pentru el, aşa se face că prima întrebare adresată lui Franz a fost cu privire la tovarăşul de călătorie. Franz răspunse că l-a părăsit în momentul când se stingeau lumânările şi l-a pierdut din vedere pe via Macello.

— În cazul acesta, nu s-a înapoiat? Întrebă ducele.

— L-am aşteptat până acum, răspunse Franz.

— Şi ştiţi unde se ducea?

— Nu prea; cu toate acestea, cred că era vorba de o întâlnire.

— Drace, spuse ducele, proastă zi sau, mai bine zis, proastă noapte pentru a întârzia. Nu-i aşa, doamnă contesă?

Ultimele cuvinte se adresau contesei G., care tocmai sosise şi se plimba la braţul domnului Torlonia, fratele ducelui.

— Dimpotrivă, găsesc că e o noapte încântătoare, răspunse contesa, iar cei ce sunt aici n-au să se plângă decât de un lucru: că va trece prea iute.

— De aceea, reluă ducele zâmbind, eu nu vorbesc de persoanele care sunt aici. Ele nu întâmpină alte primejdii decât bărbaţii să se îndrăgostească de dumneavoastră, iar femeile să se îmbolnăvească de gelozie că vă văd aşa de frumoasă. Mă refer la cei care hoinăresc pe străzile Romei.

— Ei, Doamne, cine hoinăreşte pe străzile Romei la ora aceasta, dacă nu pentru a merge la bal? Întrebă contesa.

— Prietenul nostru, Albert de Morcerf, doamnă contesă, pe care l-am lăsat în urmărirea necunoscutei sale pe la orele şapte seara, zise Franz şi pe care de atunci nu l-am mai văzut.

— Cum şi nu ştiţi unde este?

— Câtuşi de puţin.

— Şi are arme la el?

— Este costumat ca paiaţă.

— Dumneavoastră care cunoaşteţi Roma mai bine decât el, n-ar fi trebuit să-l lăsaţi, îi spuse ducele lui Franz.

— Ca să-l opresc ar fi fost tot una cu a încerca să opresc numărul trei care a câştigat astăzi premiul cursei, răspunse Franz; şi apoi, ce vreţi să i se întâmple?

— Cine ştie? Noaptea e foarte întunecoasă, iar Tibrul e prea aproape de via Macello.

Franz simţi un fior trecându-i prin vine la auzul spuselor ducelui şi al contesei.

— De aceea, am dat de ştire la hotel că am onoarea să petrec noaptea la dumneavoastră, domnule duce, spuse Franz şi urmează să mi se anunţe aici înapoierea lui.

— Uite, glăsui ducele, mi se pare că tocmai vă caută un servitor al meu.

Ducele nu se înşela. Zărindu-l pe Franz, servitorul se apropie de el.

— Excelenţă, spuse acesta, stăpânul hotelului Londra vă înştiinţează că un om vă aşteaptă la el cu o scrisoare din partea vicontelui de Morcerf.

— Cu o scrisoare din partea vicontelui? Exclamă Franz.

— Da.

— Şi cine este omul?

— Nu ştiu.

— De ce n-a venit să mi-o aducă aici?

— Mesagerul nu i-a dat nici o explicaţie.

— Şi unde-i mesagerul?

— A plecat de îndată ce m-a văzut intrând în sala de bal pentru a vă da de veste.

— O, Doamne, duceţi-vă repede, spuse contesa. Bietul tânăr, poate i s-a întâmplat un accident.

— Alerg, strigă Franz.

— Vă vom revedea ca să ne daţi noutăţi? Întrebă contesa.

— Da, dacă nu este nimic grav. Altminteri, nu garantez nici de mine.

— În orice caz, prudenţă! Zise contesa.

— O, fiţi pe pace!

Franz îşi luă pălăria şi porni în goană. Dăduse drumul trăsurii, poruncindu-i să se înapoieze la ceasurile două. Din fericire însă, palatul Bracciano care răspunde, dintr-o parte în strada principală, din cealaltă în piaţa Sfinţilor Apostoli, e abia la zece minute depărtare de hotelul Londra. Apropiindu-se de hotel, Franz văzu un om în mijlocul străzii. Nu se îndoi o clipă că acesta era mesagerul lui Albert. Omul era înfăşurat într-o manta largă. Merse spre el; dar, spre marea mirare a lui Franz, omul deschise vorba.

— Ce poftiţi, Excelenţă? Întreba el făcând un pas înapoi, ca omul ce doreşte să rămână în gardă.

— Nu dumneata mi-ai adus o scrisoare de la vicontele de Morcerf? Întrebă Franz.

— Excelenţa voastră locuieşte la hotelul lui Pastrini?

— Da.

— Şi e tovarăşul de călătorie al vicontelui?

— Da.

— Cum se numeşte Excelenţa voastră?

— Baron Franz d'Epinay.

— În cazul acesta scrisoarea e adresată Excelenţei voastre.

— E vreun răspuns? Întrebă Franz luându-i scrisoarea din mână.

— Da, cel puţin aşa nădăjduieşte prietenul dumneavoastră.

— Atunci urcă la mine să ţi-l dau.

— Prefer să-l aştept aici, spuse mesagerul râzând.

— De ce?

— Excelenţa voastră va înţelege după ce va citi scrisoarea.

— Prin urmare te regăsesc aici?

— Fără îndoială.

Franz intră. Pe scară se întâlni cu Pastrini.

— Ei, aţi văzut? Îl întrebă acesta.

— Ce să văd? Răspunse Franz.

— L-aţi văzut pe omul care dorea să vă vorbească din partea prietenului dumneavoastră? Îl întrebă el pe Franz.

— Da, l-am văzut şi mi-a dat scrisoarea aceasta. Aprinde, te rog, la mine.

Hangiul dădu ordin unui servitor să meargă înaintea lui Franz cu o lumânare. Tânărul observase la Pastrini un aer preocupat şi aerul acesta îi sporise dorinţa de a citi scrisoarea lui Albert. Se apropie de lumânare de îndată ce ea fu aprinsă şi defăcu hârtia. Scrisoarea era scrisă de mâna lui Albert şi semnată de el. Franz o reciti de două ori, într-atât de uluitor era conţinutul ei. Iată-l:

„Dragă prietene, de îndată ce vei primi prezenta, fii bun şi ia din portofelul meu, pe care îl vei găsi în sertarul pătrat la biroului, scrisoarea de credit; adaug-o şi pe a ta dacă nu este deajuns. Aleargă la Torlenia, ia imediat de la el patru mii de piaştri şi înmânează-i aducătorului. Este absolută nevoie ca suma să-mi fie adresată fără întârziere.

Nu stăruiesc mai mult, bizuindu-mă pe tine aşa cum şi tu ai putea să te bizui pe mine.

P. S. I Believe now to italian banditti {12}.

Prietenul tău, ALBERT DE MORCERF.”

Dedesubtul acestor rânduri erau scrise de o mână străină aceste câteva cuvinte în italieneşte:

„Se alle şei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere. „

LUIGI VAMPA.

A doua semnătură îi explică totul lui Franz, care acum înţelese refuzul mesagerului de a urca. Strada i se părea mai sigură decât camera lui Franz: Albert căzuse în mâinile faimosului căpitan de bandiţi, în existenţa căruia refuzase atâta timp să creadă.

Nu era vreme de pierdut. Alergă la birou, îl deschise, găsi în sertarul indicat portofelul şi scrisoarea de credit: ea reprezenta în total şase mii de piaştri, dar din cele şase mii de piaştri, Albert cheltuise trei mii. Franz nu avea nici o scrisoare de credit. Deoarece locuia la Florenţa şi venise la Roma numai pentru a petrece şapte-opt zile, luase o sută de ludovici, iar din aceşti o sută de ludovici, mai avea cel mult cincizeci.

Era nevoie deci de încă şapte-opt sute de piaştri pentru ca amândoi, Franz şi Albert, să poată strânge suma cerută. E drept că Franz putea să se bizuie într-un astfel de caz pe bunăvoinţa domnilor Torlonia. Se pregătea deci să se întoarcă la palatul Bracciano fără a pierde o clipă, când deodată o idee luminoasă îi trecu prin minte. Se gândi la contele de Monte-Cristo. Franz se pregătea să-l cheme pe Pastrini, când îl văzu pe acesta ivindu-se în uşă.

— Dragă domnule Pastrini, îi spuse repede, crezi că domnul conte e acasă?

— Da, Excelenţă, s-a înapoiat.

— A avut timp să se culce?

— Mă îndoiesc.

— Sună atunci, te rog, la uşa lui şi cere-i în numele meu permisiunea de a mă prezenta la el.

Pastrini se grăbi să urmeze instrucţiunile. Peste cinci minute era înapoi.

— Contele îl aşteaptă pe Excelenţa voastră, spuse el.

Franz străbătu coridorul şi un servitor îl introduse la conte. Acesta se afla într-un cabinet mic, pe care Franz nu-l văzuse încă şi care era înconjurat de divane. Contele îi ieşi în cale.

— Ei, ce vânt vă aduce la ora aceasta? Îl întrebă el. Nu cumva veniţi să mă invitaţi la masă? Ar fi tare amabil din partea dumneavoastră.

— Vin să vă vorbesc într-o chestiune gravă.

— O chestiune? Întrebă contele privindu-l pe Franz cu privirea lui profundă, caracteristică. Despre ce chestiune?

— Suntem singuri?

Contele se duse la uşă şi reveni.

— Perfect singuri, spuse el.

Franz îi întinse scrisoarea lui Albert.

— Citiţi-o, îi spuse el.

Contele citi scrisoarea.

— Hm! Făcu el.

— Aţi luat cunoştinţă de post-scriptum?

— Da, spuse el, văd:

„Se alle şei della mattina le quattro mila piastre non sono nelle mie mani, alle sette il conte Alberto avra cessato di vivere {13}. „

LUIGI VAMPA

— Ce spuneţi despre asta? Întrebă Franz.

— Aveţi suma care vi s-a cerut?

— Da, minus opt sute de piaştri.

Contele se duse la birou, îl deschise, şi, trăgând un sertar plin cu aur, zise:

— Nădăjduiesc că nu-mi veţi face injuria de a vă adresa altuia decât mie?

— Dimpotrivă, vedeţi că am venit direct la dumneavoastră, spre Franz.

— Şi vă mulţumesc. Poftim. Şi făcu semn lui Franz să scoată din sertar.

— E necesar să trimit suma aceasta lui Luigi Vampa? Întrebă tânărul, privindu-l la rândul său ţintă pe conte.

— Ei, Doamne, spuse el, judecaţi şi dumneavoastră: post-scriptumul e precis.

— Cred că dacă v-aţi da osteneala să căutaţi, aţi găsi un mijloc care ar simplifica mult târgul, spuse Franz.

— Anume? Întrebă contele uimit.

— De exemplu, dacă am merge să-l găsim împreună pe Luigi Vampa, sunt sigur că nu ne-ar refuza libertatea lui Albert.

— Mie? Şi ce influenţă credeţi că am eu asupra banditului?

— Nu i-aţi făcut oare unul din acele servicii care nu se uită?

— Anume?

— N-aţi salvat dumneavoastră viaţa lui Peppino?

— Aha, cine v-a spus asta?

— Ce vă interesează? Ştiu.

Contele rămase o clipă tăcut cu sprâncenele încruntate.

— Dacă m-aş duce să-l găsesc pe Vampa, m-aţi însoţi?

— Dacă tovărăşia mea nu v-ar fi prea neplăcută…

— Ei, bine, fie. Timpul e frumos, o plimbare în câmpia Romei nu poate să ne facă decât bine.

— Trebuie să luăm arme?

— Ce să facem cu ele?

— Bani?

— De prisos. Unde e omul care a adus biletul?

— În stradă.

— Aşteaptă răspunsul?

— Da.

— Trebuie să ştim unde mergem. Mă duc să-l chem.

— Inutil, n-a vrut să urce.

— La dumneavoastră poate, dar la mine nu va face mofturi.

Contele se duse la fereastra cabinetului ce dădea spre stradă şi fluieră într-un anumit mod. Omul cu manta se desprinse de lângă zid şi înaintă până în mijlocul străzii.

— Salite! Strigă contele cu tonul cu care ar fi dat ordin unui servitor.

Mesagerul se supuse fără întârziere, fără şovăială, cu grabă chiar, şi, urcând cele patru trepte ale peronului, intră în hotel. Peste cinci minute era la uşa cabinetului.

— A, tu eşti, Peppino? Spuse contele.

Dar, în loc să răspundă, Peppino se aruncă în genunchi, apucă mâna contelui şi o sărută de mai multe ori.

— Aha, îi spuse contele, încă n-ai uitat că ţi-am salvat viaţa. Ciudat, căci au trecut de atunci opt zile.

— Nu, Excelenţă şi n-am să uit niciodată, răspunse Peppino cu un accent de profundă recunoştinţă.

— Niciodată este prea mult. În sfârşit, însă este destul şi aşa, că îţi închipui. Scoală-te şi răspunde-mi.

Peppino îi aruncă lui Franz o privire neliniştită.

— O, poţi să vorbeşti în faţa Excelenţei sale! Spuse el. Este un prieten al meu.

— Permiteţi-mi să vă dau acest titlu, spuse în franceză contele, întorcându-se spre Franz. E nevoie, pentru a mări încrederea omului.

— Poţi să vorbeşti în faţa mea, zise Franz, sunt un prieten al contelui.

— Atunci e bine, spuse Peppino, întorcându-se la rându-i spre conte. Excelenţa voastră să mă întrebe şi voi răspunde.

— Cum a căzut vicontele Albert în mâinile lui Luigi?

— Excelenţă, caleaşca francezului s-a încrucişat de mai multe ori cu aceea în care se găsea Tereza.

— Amanta căpitanului?

— Da. Francezul i-a făcut ochi dulci, Tereza s-a distrat răspunzându-i, francezul i-a aruncat buchete; i-a aruncat şi ea; toate acestea, bineînţeles, cu învoirea căpitanului care se găsea în aceeaşi caleaşcă.

— Cum, exclamă Franz, Luigi Vampa se găsea în caleaşca ţărăncilor romane?

— El era cel care conducea, deghizat ca vizitiu, răspunse Peppino.

— Pe urmă? Întrebă contele.

— Pe urmă, francezul s-a demascat. Tereza, tot cu învoirea căpitanului, a făcut la fel. Francezul a cerut o întâlnire, Tereza i-a acordat întâlnirea cerută, numai că, în locul Terezei, pe treptele bisericii San-Giacomo a fost Beppo.

— Cum, îl întrerupse iarăşi Franz, ţăranca aceea care i-a smuls lumânarea…?

— Era un flăcău de cincisprezece ani, răspunse Peppino; dar nu e nici o ruşine pentru prietenul dumneavoastră că a fost prins; Beppo a înhăţat şi pe alţii.

— Şi Beppo l-a scos dintre ziduri? Întrebă contele.

— Întocmai. O caleaşcă aştepta la capătul viei Macello. Beppo s-a urcat înăuntru, invitându-l pe francez să-l urmeze. Acesta nu s-a lăsat rugat de două ori. I-a oferit cu galanterie mâna dreaptă lui Beppo şi s-a aşezat lângă el. Beppo l-a anunţat atunci că-l conduce la o vilă situată la o leghe de Roma. Francezul i-a dat asigurări lui Beppo că e gata să-l urmeze până la capătul lumii. Vizitiul a urcat pe strada di Ripetta, a ajuns la poarta San-Paulo, iar la două sute de paşi, în câmpie, fiindcă francezul devenea prea cutezător, Beppo i-a pus o pereche de pistoale în gât; vizitiul a oprit numaidecât caii, s-a răsucit pe scaun şi a făcut la fel. În acelaşi timp, patru dintr-ai noştri, care erau ascunşi pe malurile Almului, s-au năpustit asupra trăsurii. Francezul avea chef să se apere, ba chiar, după câte am auzit, l-a cam gâtuit pe Beppo, însă nu putea face nimic împotriva a cinci oameni înarmaţi. A trebuit să se predea. L-au coborât din trăsură, au mers de-a lungul malurilor râuleţului şi l-au condus la Tereza şi la Luigi, care îl aşteptau în catacombele de la San-Sebastian.

— Ei, dar mi se pare că istoria aceasta este interesantă, spuse contele întorcându-se spre Franz. Ce spuneţi dumneavoastră, că sunteţi cunoscător?

— Spun că aş găsi-o foarte nostimă, răspunse Franz, dacă s-ar fi întâmplat altuia decât bietului Albert.

— Fapt este, spuse contele, că dacă nu mă găseaţi, norocul l-ar fi costat cam scump pe prietenul dumneavoastră. Fiţi însă pe pace, va scăpa doar cu spaima.

— Şi este nevoie să-l căutăm? Întrebă Franz.

— Ba bine că nu. Cu atât mai mult, cu cât el se găseşte într-un loc foarte pitoresc. Cunoaşteţi catacombele de la San-Sebastian?

— Nu, n-am coborât niciodată acolo, dar îmi făgăduiam să cobor într-o zi.

— Uite, aveţi prilejul şi ar fi greu să găsiţi altul mai bun. Aveţi trăsura?

— Nu.

— Nu e nimic; mi se ţine de obicei una înhămată zi şi noapte.

— Înhămată gata?

— Da, sunt o fiinţă foarte capricioasă. Trebuie să vă spun că, uneori, sculându-mă după-masă la mijlocul nopţii, îmi vine pofta să pornesc undeva şi plec.

Contele sună o dată şi cameristul intră.

— Spune să se scoată trăsura din şopron, spuse el şi ia pistoalele din buzunare. Nu e nevoie să-l scoli pe vizitiu, va conduce Ali.

Peste o clipă se auzi huruitul trăsurii care se oprea în dreptul porţii. Contele scoase ceasul.

— Douăsprezece şi jumătate, spuse el. Am fi putut pleca de aici la cinci dimineaţa şi încă să ajungem la timp; dar poate că întârzierea l-ar fi făcut pe tovarăşul dumneavoastră să petreacă o noapte rea, aşa că e mai bine să mergem repede şi să-l scoatem din mâinile trădătorilor. Mai sunteţi hotărât să mă însoţiţi?

— Mai mult decât oricând!

— Atunci veniţi.

Franz şi contele ieşiră, urmaţi de Peppino. La poartă găsiră trăsura. Ali stătea pe capră. Franz îl recunoscu pe sclavul mut din peştera de la Monte-Cristo. Franz şi contele urcară în trăsura care era un cupeu. Peppino se aşeză lângă Ali şi porniră în galop. Ali primise ordine dinainte, căci o luă pe strada principală, străbătu Campo-Vaccino, urcă pe strada San-Gre-gorio şi ajunse la poarta San-Sebastian. Aci, portarul vru să le facă oarecare dificultăţi, dar contele de Monte-Cristo îi prezentă o autorizaţie a guvernatorului Romei de a intra în oraş şi de a ieşi la orice oră din zi şi noapte. Bara fu deci ridicată, portarul primi un ludovic pentru osteneală şi trecură.

Drumul, pe care îl urma trăsura era vechea cale Appiana străjuită de morminte. Din loc în loc, în lumina lunii care începea să se înalţe, lui Franz i se părea că vede o santinelă desprinzându-se dintr-o ruină. Dar, îndată, la un semn schimbat între Peppino şi santinelă, ea reintra în umbră şi dispărea.

Cu puţin înainte de circul Caracalla, trăsura se opri. Peppino deschise portiera, iar contele şi Franz coborâră.

— Peste zece minute, îi spuse contele tovarăşului său, vom ajunge.

Îl luă apoi pe Peppino de-o parte, îi dădu un ordin în şoaptă şi Peppino porni după ce se prevăzu cu o torţă pe care o scoase din cufărul cupeului.

Se scurseră încă cinci minute, în răstimpul cărora Franz îl văzu pe cioban afundându-se pe o potecă mică, printre denivelările de teren care formează solul convulsionat al şesului Romei şi dispărând în ierburile înalte, roşiatice, care par coama zburlită a unui leu gigantic.

— Acum, spuse contele, să-l urmăm.

Franz şi contele porniră, la rândul lor pe aceeaşi cărare, care după o sută de paşi, îi duse pe o pantă înclinată, din fundul unei vâlcele.

În curând, zăriră doi oameni vorbind în umbră.

— Trebuie să mergem mai departe sau să aşteptăm? Întrebă Franz pe conte.

— Să mergem. Desigur că Peppino a înştiinţat santinela despre sosirea noastră.

Într-adevăr, unul dintre cei doi oameni era Peppino, iar celălalt era un bandit, pus acolo de pază.

Franz şi contele se apropiară. Banditul salută.

— Excelenţă, spuse Peppino adresându-se contelui, dacă vreţi să mă urmaţi, gura catacombelor e la doi paşi de aici.

— Bine, spuse contele, ia-o înainte.

Într-adevăr, după un pâlc de tufişuri şi în mijlocul câtorva stânci, apăru o deschizătură prin care un om cu greu putea trece.

Peppino se strecură cel dintâi. Dar, de îndată ce făcu câţiva paşi, trecerea subterană se lărgi. Atunci se opri, îşi aprinse torţa şi se întoarse să vadă dacă este urmat.

Terenul se afunda printr-o pantă lină şi treptat se lărgea. Franz şi contele erau însă nevoiţi să meargă aplecaţi şi cu greu ar fi putut să meargă alături. Mai făcură vreo cincizeci de paşi astfel, pe urmă îi opri strigătul: Cine e? Stai!

Văzură atunci sclipind în întuneric, pe ţeava unei carabine, răsfrângerea propriei lor torţe.

— Prieten! Spuse Peppino.

Înaintă singur şi şopti câteva cuvinte celei de a doua santinele care, ca şi prima, salută făcând semn vizitatorilor nocturni că pot să-şi continue drumul.

În spatele santinelei, era o scară de vreo douăzeci de trepte. Franz şi contele coborâră şi se pomeniră la o răspântie macabră. Cinci drumuri se despărţeau, asemenea razelor unei stele, iar zidurile, scobite de nişte firide suprapuse, având forma unor sicrie, arătau că intraseră, în sfârşit, în catacombe.

Într-o grotă a cărei întindere nu putea fi distinsă se vedeau ziua câteva răsfrângeri de lumină.

Contele puse mâna pe umărul lui Franz.

— Vreţi să vedeţi o tabără de bandiţi în repaus? Îl întrebă el.

— Desigur, răspunse Franz.

— Bine, veniţi cu mine… Peppino, stinge torţa.

Peppino ascultă, astfel că Franz şi contele se pomeniră în întunericul cel mai profund. Dar, la vreo cincizeci de paşi înaintea lor, continuau să danseze de-a lungul zidurilor câteva licăriri roşiatice, devenite şi mai vizibile când Peppino îşi stinsese facla.

Înaintară în tăcere, contele călăuzindu-l pe Franz ca şi cum ar fi fost înzestrat cu darul bizar de a vedea în beznă. De altfel şi Franz distingea mai uşor drumul, pe măsură ce se apropiau de reflexele care îi călăuzeau.

Trei arcade, dintre care cea de la mijloc servea de poartă, le lăsa trecerea liberă. Arcadele se deschideau într-o parte, spre coridorul unde erau contele şi Franz, iar în alta, spre o încăpere mare, pătrată, înconjurată de firide la fel cu acelea despre care am mai vorbit. În mijlocul încăperii se înălţau patru pietre ce serviseră altădată de altar, aşa cum indica crucea înfiptă încă deasupra lor.

O singură lampă aşezată pe un capăt de coloană lumina cu o lumină palidă, şovăielnică, ciudată scena care se oferea ochilor celor doi vizitatori ascunşi în umbră. Un bărbat stătea jos, sprijinit cu cotul de coloană şi citea cu spatele spre arcadele prin a căror deschizătură îl priveau noii sosiţi.

Era Luigi Vampa, conducătorul bandei.

De jur împrejurul lui, grupaţi după toane, culcaţi în mantale sau rezemaţi de un fel de bancă de piatră, care înconjura columbarul, se odihneau vreo douăzeci de tâlhari. Fiecare avea carabina la îndemână.

În fund, tăcută, abia vizibilă şi asemănătoare unei armuri, o santinelă se plimba în lung şi în lat în dreptul unei deschizături care nu se zărea, pentru că acolo bezna părea şi mai groasă.

Când contele socoti că Franz şi-a desfătat îndeajuns privirile urmărind pitorescul tablou, puse degetul la gură recomandându-i tăcere şi, urcând cele trei trepte care duceau din coridor în columbar, intră în încăpere prin arcada de la mijloc şi înaintă spre Vampa, care era aşa de adânc cufundat în lectură încât nu auzi zgomotul paşilor.

— Cine e? Strigă santinela atentă şi care văzu, la licărirea lămpii, o umbră mărindu-se dinapoia căpitanului.

Auzind strigătul, Vampa sări în sus, scoţând în acelaşi timp un pistol de la brâu.

Cât ai clipi, toţi bandiţii fură în picioare şi douăzeci de ţevi de carabină se îndreptară asupra contelui.

— Dragul meu Vampa, spuse acesta liniştit, cu glas cât se poate de calm şi fără ca un singur muşchi să-i tresară pe figură, mi se pare că se fac prea multe formalităţi pentru primirea unui prieten.

— Armele jos! Strigă căpitanul făcând un semn poruncitor cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi scotea respectuos pălăria. Apoi, întorcându-se spre misteriosul personaj care domina toată scena: Iertaţi-mă, domnule conte, îi spuse, dar mă aşteptam aşa de puţin la onoarea vizitei dumneavoastră încât nu v-am recunoscut.

— Se pare că ai memoria scurtă în toate privinţele, Vampa, vorbi contele şi că nu uiţi numai figura oamenilor, dar şi angajamentele încheiate cu ei.

— Şi ce angajamente am uitat, domnule conte, întrebă banditul cu tonul celui care, dacă a săvârşit o greşeală, nu vrea decât s-o repare.

— Nu ne-am înţeles, spuse contele, că nu numai persoana mea, dar şi a prietenilor mei îţi vor fi sacre?

— Şi cu ce m-am abătut de la convenţie, Excelenţă?

— Ai răpit în astă seară şi l-ai transportat aici pe vicontele Albert de Morcerf. Ei, bine, continuă contele cu accent care îl înfioră pe Franz, tânărul acesta face parte dintre prietenii mei. Tânărul stă în acelaşi hotel cu mine, tânărul s-a plimbat pe Corso timp de opt zile în caleaşca mea şi totuşi, îţi repet, l-ai răpit, l-ai transportat aici şi, adăugă contele scoţând scrisoarea din buzunar, ai cerut preţ de răscumpărare ca şi cum ar fi primul venit.

— Voi de ce nu m-aţi înştiinţat cum stau lucrurile? Spuse căpitanul, întorcându-se spre oamenii care se traseră toţi dinaintea privirii sale. De ce m-aţi silit să-mi calc cuvântul faţă de un om ca domnul conte, care ţine în mână viaţa noastră, a tuturora? Pe sângele lui Hristos, dacă mi-aş închipui că unul dintre voi a ştiut că tânărul era prietenul Excelenţei sale, i-aş zbura creierii cu mâna mea.

— Ei, ţi-am spus că la mijloc e o eroare? Zise contele, întorcându-se spre Franz.

— Nu sunteţi singur? Întrebă Vampa neliniştit.

— Sunt cu persoana căreia îi era adresată scrisoarea aceasta şi căreia am vrut să-i dovedesc că Luigi Vampa e un om de cuvânt. Veniţi, Excelenţă, îi spuse el lui Franz, Luigi Vampa vă va spune singur că e foarte mâhnit de greşeala pe care a săvârşit-o. Franz se apropie. Căpitanul făcu câţiva paşi spre ei.

— Fiţi bine venit printre noi, Excelenţă, îi spuse el. Aţi auzit ce v-a spus contele şi ce i-am răspuns eu: voi adăuga că n-aş vrea ca, pentru cele patru mii de piaştri la care fixasem răscumpărarea prietenului dumneavoastră, să se fi întâmplat acest fapt.

— Dar unde e prizonierul, întrebă Franz, privind de jur-împrejur cu nelinişte. Nu-l văd.

— Nădăjduiesc că nu i s-a întâmplat nimic? Zise contele încruntând sprâncenele.

— Prizonierul e acolo, spuse Vampa, arătând cu mâna fundătura în dreptul căreia se plimba banditul de santinelă. Îi voi da de veste eu însumi că e liber.

Căpitanul înaintă spre locul arătat de el ca servind de închisoare lui Albert, iar Franz şi contele îl urmară. -

— Ce face prizonierul? Întrebă Vampa pe santinelă.

— Căpitane, nu ştiu, răspunse acesta. De mai bine de un ceas nu l-am mai auzit mişcându-se.

— Veniţi, Excelenţă, spuse Vampa.

Contele şi Franz urcară şapte sau opt trepte, având înaintea lor pe căpitan, care trase un zăvor şi împinse o uşă. Atunci, la licărirea unei lămpi asemănătoare aceleia care lumina columbarul, putură să-l vadă pe Albert înfăşurat într-o manta pe care i-o împrumutase un bandit, culcat într-un ungher şi dormind dus.

— Haida, de, nu e tocmai rău pentru un om care urma să fie împuşcat la şapte dimineaţa, spuse contele cu zâmbetul ce-i era caracteristic.

Vampa îl privea pe Albert dormind, cu oarecare admiraţie. Se vedea că dovada aceasta de curaj nu-l lăsa rece.

— Aveţi dreptate, domnule conte, spuse el, omul acesta e, de bună seamă, prietenul dumneavoastră.

Apoi, apropiindu-se de Albert şi atingându-l pe umăr, spuse:

— Excelenţă, vă rog să vă sculaţi.

Albert întinse braţele, îşi frecă pleoapele şi deschise ochii.

— Aha, spuse el, dumneata eşti, căpitane? La naiba, ar fi trebuit să mă laşi să dorm. Visam un vis încântător, visam că dansam galopul la Torlonia cu contesa G. Îşi scoase ceasul pe care îl păstrase ca să-şi dea seama de timpul scurs.

— Unu şi jumătate noaptea, spuse. De ce dracu mă scoli la ora astă.

— Ca să vă spun că sunteţi liber, Excelenţă!

— Dragul meu, reluă Albert cu desăvârşită libertate de spirit, ţine minte pe viitor maxima aceasta a lui Napoleon cel Mare: „Nu mă treziţi decât pentru veştile rele”. Dacă mă lăsai să dorm, terminam galopul şi ţi-aş fi fost recunoscător toată viaţa… Ţi s-a plătit va să zică răscumpărarea mea?

— Nu, Excelenţă.

— Atunci cum sunt liber?

— Cineva căruia nu pot a-i refuza nimic a venit să vă reclame.

— Până aici?

— Până aici.

— Drace, acest cineva este foarte amabil.

Albert privi în juru-i şi-l zări pe Franz.

— Cum, tu, dragă Franz, împingi devotamentul până aici? Îi spuse el.

— Nu eu, răspunse Franz, ci vecinul nostru, domnul conte de Monte-Cristo.

— O, la naiba, domnule conte, spuse Albert cu voioşie, potrivindu-şi cravata şi manşetele. Sunteţi un om cu adevărat preţios şi nădăjduiesc că mă veţi primi ca pe veşnicul dumneavoastră îndatorat, mai întâi pentru chestia cu trăsura, apoi pentru aceasta. Şi întinse mâna contelui care se înfioră în momentul când să i-o dea pe a sa, dar care, totuşi, i-o dădu.

Banditul privea scena cu aer buimăcit. Era de bună seamă, deprins să-şi vadă prizonierii tremurând în faţa lui şi iată că avea unul a cărui dispoziţie ironică nu suferise nici o ştirbire. Franz era încântat că Albert susţinuse, chiar faţă de un bandit, onoarea naţională.

— Dragă Albert, îi spuse, dacă te grăbeşti, vom mai avea timp să încheiem noaptea la Torlonia. Îţi vei relua galopul de unde l-ai întrerupt, astfel că nu-i vei păstra pică lui senior Luigi, care s-a purtat în împrejurarea aceasta ca un om galant.

— Adevărat, spuse el, ai dreptate şi vom putea să fim acolo la ceasurile două. Senior Luigi, continuă Albert, mai e vreo formalitate de îndeplinit pentru a mă despărţi de Excelenţa voastră?

— Niciuna, domnule, răspunse banditul şi sunteţi liber ca aerul.

— În cazul acesta, viaţa e plăcută şi veselă. Veniţi, domnilor, veniţi.

Urmat de Franz şi de conte, Albert coborî scara şi străbătu sala mare, pătrată. Bandiţii stăteau în picioare cu pălăriile în mână.

— Peppino, spuse căpitanul, dă-mi torţa!

— Dar ce vrei să faci? Întrebă contele.

— Vă conduc, spuse căpitanul. E cea mai mică onoare pe care o pot înapoia Excelenţei voastre.

Şi, luând torţa aprinsă din mâinile păstorului, merse înaintea oaspeţilor săi, nu ca un valet care îndeplineşte o operă de servilism, ci ca un rege care îşi precede ambasadorii. Când ajunse la poartă, se înclină.

— Şi acum, domnule conte, spuse el, vă repet scuzele mele şi nădăjduiesc că nu veţi păstra nici o ciudă pentru cele întâmplate.

— Nu, dragă Vampa, spuse contele. De altminteri, dumneata îţi răscumperi greşelile într-un mod aşa de galant, încât sunt aproape ispitit să-ţi mulţumesc pentru cele făcute.

— Domnilor, reluă căpitanul întorcându-se spre tineri, poate că invitaţia nu vi se va părea tocmai atrăgătoare. Dar, dacă vă va veni pofta să-mi mai faceţi o vizită, veţi fi bine veniţi oriunde mă voi afla.

Franz şi Albert salutară. Contele ieşi primul, apoi Albert. Franz rămase ultimul.

— Excelenţa voastră vrea să mă întrebe ceva? Spuse Vampa zâmbind.

— Da, mărturisesc, răspunse Franz. Aş fi curios să ştiu ce citeai cu atâta atenţie când am sosit noi.

— Comentariile lui Cezar, spuse banditul. E cartea mea de predilecţie.

— Hai, nu vii? Întrebă Albert.

— Ba da, iată-mă, răspunse Franz. Şi ieşi la rându-i, din gârlici.

Făcură câţiva paşi pe câmpie.

— A, pardon, spuse Albert înapoindu-se. Îmi dai voie, căpitane?

Şi îşi aprinse ţigara de la torţa lui Vampa.

— Acum, domnule conte, glăsui el, cea mai mare grabă cu putinţă. Doresc grozav să închei noaptea la ducele de Bracciano.

Regăsiră trăsura unde o lăsaseră. Contele îi spuse lui Ali un singur cuvânt arab şi caii porniră în goană.

Erau fix orele două la ceasul lui Albert, când cei doi prieteni intrară în sala de dans.

Întoarcerea lor stârni senzaţie. Dar, deoarece intrau împreună, toate îngrijorările cu privire la Albert încetară pe dată.

— Doamnă, spuse vicontele de Morcerf apropiindu-se de contesă, aţi avut ieri bunătatea să-mi făgăduiţi un galop. Vin cam târziu şi reclam graţioasa făgăduinţă, dar prietenul meu, a cărui sinceritate o cunoaşteţi, vă va declara că nu sunt eu de vină.

Şi, deoarece muzica tocmai dădea semnalul valsului, Albert îşi trecu braţul pe după talia contesei şi dispăru cu ea în vârtejul dansatorilor.

În vremea asta, Franz se gândea la înfiorarea ciudată care străbătuse trupul contelui de Monte-Cristo în momentul când a fost oarecum nevoit să-i dea mâna lui Albert.

SFÂRŞIT

{1} Cine are tovarăş, are şi stăpân.

{2} Caţă {3} Armele să cedeze locul togei.

{4} Cântăm surzilor.

{5} Când păstorul le încântă.

{6} Duci mere la casa bunicului.

{7} Frumoasă, nespus de frumoasă.

{8} Care ţine tare de ceva; îndărătnic.

{9} Fugind, cu respiraţia tăiată.

{10} Bărbat drept şi tenace în intenţiile sale.

{11} Nestatornicie, numele tău este femeie!

{12} Acum cred că există bandiţi italieni.

{13} Dacă la orele şase dimineaţa cei patru mii de piaştri nu sunt în mâinile mele, la ceasurile şapte vicontele Albert va înceta să existe.