Capitolul XXIIContrabandiştii

Dantès trăise abia de o zi pe bord şi îşi dăduse seama cu cine avea a face. Fără să fi fost la şcoala abatelui Faria, vrednicul stăpân al „Tinerei Amelia”.

— Acesta era numele corăbiei genoveze —, ştia aproape toate limbile care se vorbesc în jurul acestui mare lac ce se numeşte Mediterana; de la arabă până la provensală; putea astfel, lipsindu-se de tălmaci, oameni totdeauna plicticoşi şi uneori indiscreţi, să comunice în chip foarte lesnicios, fie cu vasele întâlnite pe mare, fie cu micile bărci pe care le observa de-a lungul coastelor, fie, în sfârşit, cu oameni fără nume, fără patrie, fără situaţie, aşa cum se găsesc totdeauna pe lespezile cheiurilor din preajma porturilor mării şi care trăiesc din mijloace misterioase şi tăinuite, ce se trag parcă în linie directă de la Providenţă, deoarece nu au nici o putinţă de trăi, vizibilă cu ochiul liber; aţi ghicit că Dantès se afla pe bordul unui vas ce făcea contrabandă.

De aceea patronul îl primise pe Dantès la bord cu oarecare neîncredere; era cunoscut foarte bine de toţi vameşii coastei şi, deoarece între domnii aceştia şi el era un schimb de şiretenii, unele mai îndemânatice decât altele, îşi închipuise la început că Dantès era un emisar al vămii, care întrebuinţa calea aceasta ingenioasă, pentru a pătrunde câteva dintre secretele meseriei. Dar chipul strălucit în care Dantès scăpase din încurcătură, când a îndrumat vasul, îl convinsese pe deplin; apoi, când a văzut dâra de fum plutind ca un fuior deasupra bastionului Castelului If şi când a auzit detunătura îndepărtată a exploziei, s-a gândit o clipă că a primit la bord pe cel căruia i se acordau onorurile tunului, aşa cum acestea sunt acordate intrărilor şi plecărilor regilor; faptul îl neliniştea mai puţin.

— Trebuie spus.

— Decât dacă noul venit ar fi fost un vameş; dar a doua presupunere dispăru curând ca şi prima, văzând liniştea perfectă a recrutului.

Edmond avu deci avantajul de a şti ce era patronul său, fără ca acesta să poată şti cine era el; oricâte încercări făcu bătrânul marinar sau camarazii săi, el se ţinu bine şi nu destăinui nimic; dădu numeroase amănunte asupra Neapolelui şi asupra Maltei, pe care le, cunoştea cum cunoştea Marsilia şi se menţinu, cu o tărie care făcea cinste memoriei sale, la prima povestire. Oricât de subtil era, genovezul se lăsă deci păcălit de Edmond.

— În favoarea acestuia pledând blândeţea, experienţa nautică şi, în special, cea mai iscusită şiretenie.

Dar poate că genovezul făcea parte din categoria oamenilor inteligenţi, care nu ştiu niciodată decât ce trebuie să ştie şi care nu cred decât ce au interesul să creadă.

În situaţia aceasta ajunseră la Livorno.

Edmond avea să treacă aici un nou examen: să vadă dacă se va recunoaşte singur după trecerea celor de 14 ani; păstrase o idee îndeajuns de precisă despre cum era tânărul; va vedea acum ce a devenit bărbatul. Va citi dorinţa sa în ochii camarazilor; poposise de vreo douăzeci de ori la Livorno şi cunoştea, în strada Sfântul Ferdinand, un bărbier. Intră la el să-şi taie barba şi părul.

Bărbierul se uită cu mirare la omul cu plete lungi şi cu barba deasă şi neagră, care semăna cu un cap frumos de Tizzian. Pe vremea aceea nu erau încă la modă barba şi părul lung: astăzi un bărbier s-ar mira dacă un bărbat înzestrat cu aşa de mari calităţi fizice ar consimţi să renunţe la ele.

Bărbierul livornez se apucă de lucru fără să spună ceva. După terminarea operaţiei, când îşi simţi bărbia rasă complet, când părul fu redus la lungimea obişnuită, Edmond ceru o oglindă şi se privi.

Avea atunci, aşa cum am spus, treizeci şi trei de ani, iar cei paisprezece ani de închisoare produseseră, pentru a spune astfel, o mare schimbare morală în figura sa.

Dantès intrase la castelul If cu chipul rotund, zâmbitor şi înflorit al tânărului fericit, căruia primii paşi în viaţă i-au fost uşori şi care se bizuise pe viitor ca pe continuarea naturală a trecutului. Se schimbase cu totul.

Figura ovală se prelungise, gura zâmbitoare căpătase trăsăturile ferme şi precizate care indică hotărârea; sprâncenele se arcuiseră sub o cută îngândurată, în ochi era întipărită o tristeţe adâncă din care ţâşneau, la intervale, fulgerări sumbre, mizantropice, ură; tenul, îndepărtat atâta timp de lumina zilei şi de razele soarelui, căpătase culoarea mată care constituie frumuseţea aristocratică a oamenilor de la Nord, când chipul lor este încadrat de păr negru; ştiinţa profundă pe care o dobândise a răsfrânt pe întreaga lui figură o aureolă de siguranţă inteligentă; căpătase, de asemeni, deşi avea o statură înaltă, vigoarea îndesată a trupului care îşi concentrează forţele într-însul.

Eleganţa formelor nervoase şi plăpânde îi urmase tăria formelor rotunjite şi musculoase. Rugăciunile, suspinele şi imprecaţiile îi schimbaseră vocea, uneori într-un timbru de o blândeţe ciudată, alteori într-o accentuare aspră şi aproape răguşită.

În afară de aceasta, mereu în semi-obscuritate şi în întuneric, ochii săi căpătaseră darul curios de a distinge obiectele în timpul nopţii, asemenea ochilor hienei şi lupului.

Edmond zâmbi văzându-se: era cu neputinţă ca prietenul său cel mai bun, dacă totuşi mai avea vreun prieten, să-l recunoască; nu se recunoştea nici el.

Patronul „Tinerei-Amelia”, care ţinea mult să păstreze printre oamenii săi un om de valoarea lui Edmond, îi oferise un acont din viitoarele câştiguri şi Edmond acceptase; prima lui grijă ieşind de la bărbierul care operase prima transformare, fu deci, să intre într-o prăvălie şi să cumpere un veşmânt complet de matelot; veşmântul acesta, precum ştiţi, este cât se poate de simplu: se compune dintr-un pantalon alb, dintr-o cămaşă vărgată şi dintr-o bonetă frigiană.

În costumul acesta, înapoindu-i lui Jacopo cămaşa şi pantalonul împrumutaţi, reapăru Edmond în faţa patronului „Tinerei-Amelia”, căruia fu obligat să-i repete povestea. Patronul nu voia să recunoască în matelotul cochet şi elegant pe omul cu barbă deasă, cu alge amestecate în păr şi cu trupul muiat de apa mării, pe care îl urcase, gol, muribund, pe puntea vasului său.

Cucerit de înfăţişarea-i frumoasă, repetă deci lui Dantès propunerile de angajare; dar Dantès, care avea proiectele sale, nu voi să le accepte decât pentru trei luni.

De altminteri echipajul „Tinerei-Amelia” era foarte harnic şi supus ordinelor unui patron obişnuit să nu-şi piardă vremea. Vasul se afla abia de opt zile la Livorno şi coapsele-i rotunde erau pline cu muselinuri colorate, cu bumbacuri prohibite, cu pudră englezească şi cu tutun, pe care regia uitase să-şi depună pecetea. Toate acestea trebuiau să iasă din Livorno porto-franco şi să debarce pe ţărmul Corsicei, de unde anumiţi speculatori îşi luau sarcina să treacă încărcătura în Franţa.

Plecară; Edmond spintecă din nou marea azurie, primul orizont a tinereţii sale, pe care o revăzuse aşa de des în visurile din închisoare. Lăsă la dreapta Gorgona, la stânga Pianosa şi înaintă spre patria lui Paoli şi a lui Napoleon.

A doua zi, urcând pe punte.

— Lucru pe care îl făcea totdeauna devreme – patronul îl găsi pe Dantès rezemat de peretele vasului şi privind cu ochi ciudaţi o îngrămădire de stânci de granit, pe care răsăritul soarelui le inunda cu o lumină roză, insula Monte-Cristo. „Tânăra-Amelia” o lăsă cam la trei sferturi de leghe în tribord şi îşi continuă drumul spre Corsica.

Dantès se gândea, mergând de-a lungul insulei cu nume aşa de răsunător pentru el, că nu i-ar trebui decât să sară în mare şi, într-o jumătate de ceas, ar fi pe pământul făgăduinţei. Dar ce să facă acolo, fără instrumente cu care să descopere comoara, fără arme cu care s-o apere? De altminteri, ce ar spune mateloţii? Ce ar cugeta patronul? Se impunea să aştepte.

Din fericire, Dantès ştia să aştepte: aşteptase 14 ani, libertatea; putea foarte bine, acum când era liber, să aştepte şase luni sau un an, bogăţia.

N-ar fi acceptat oare libertatea şi fără bogăţie, dacă i s-ar fi propus?

De altfel, bogăţia aceasta nu era ea o himeră? Născută în creierul bolnav al bietului abate Faria, nu murise o dată cu el?

E drept, scrisoarea cardinalului Spada era cât se poate de precisă.

Şi Dantès repetă de la un capăt la altul, în memorie, scrisoarea din care nu uitase un cuvânt.

Veni seara: Edmond văzu insula trecând prin toate culorile pe care crepusculul le aduce cu el şi pierzându-se pentru toată lumea în întuneric; dar el, având privirea deprinsă cu întunericul închisorii, a continuat desigur s-o vadă, căci rămase ultimul pe punte.

A doua zi, se treziră în faţa Aleriei. Au gonit toată ziua, iar seara luminile se aprinseră pe coastă. După felul luminilor îşi dădură probabil seama că puteau să debarce, căci un felinar fu urcat în locul pavilionului, pe catargul micului vas şi se apropiară de ţărm la o bătaie de puşcă.

Dantès remarcase, pentru împrejurările acestea solemne, fără îndoială, că patronul „Tinerei-Amelia” montase pe pivot, apropiindu-se de uscat, două tunuri mici ca nişte puşti de metereze, care, fără să facă zgomot mare puteau să trimită o ghiulea zdravănă la o mie de paşi.

Dar, în seara aceea, precauţia fu de prisos; totul se petrecu în chipul cel mai calm şi mai politicos. Patru şalupe se apropiară încetişor de vasul care, fără îndoială, pentru a le face onoare, dădu drumul propriei sale şalupe pe mare; cele cinci şalupe se executară aşa de bine, încât, la ceasurile două noaptea, întreaga încărcătură trecuse de pe bordul „Tinerei-Amelia” pe uscat.

Patronul „Tinerei-Amelia” era un om cu simţul ordinei aşa de dezvoltat, încât, în aceeaşi noapte, câştigurile fură repartizate: fiecare om îşi primi partea sa de 100 lire toscane, adică aproximativ 80 de franci în moneda noastră.

Dar expediţia nu se sfârşise; porniră spre Sardinia. Vasul descărcat trebuia încărcat din nou.

A doua operaţie decurse în chip tot aşa de fericit ca şi prima: „Tânăra-Amelia” avea noroc. Noua încărcătură era pentru ducatul Lucques. Se compunea aproape în întregime din ţigări de Havana, din vin de Xeres şi de Malaga.

Avură însă de furcă, la plecare, cu vama.

— Eterna duşmană a patronului „Tinerei-Amelia”. Un vameş rămase pe caldarâm şi doi mateloţi fură răniţi. Dantès era unul dintre aceştia; un glonţ îi străpunsese muşchii umărului.

Dantès era aproape fericit de încăierare şi aproape mulţumit de rană; ca instanţe severe, ele îi arătaseră lui însuşi cum primea pericolul şi cu ce inimă îndura suferinţa. Privise pericolul râzând şi spusese ca filosoful grec, primind lovitura: „durere, tu nu eşti un rău”.

Îl examinase pe vameşul rănit de moarte şi, datorită înfierbântării sângelui sau răcirii sentimentelor omeneşti, priveliştea nu-i produse decât o uşoară impresie. Dantès se afla pe calea pe care voia s-o parcurgă şi mergea spre ţinta pe care voia s-o ajungă; inima lui începea să se împietrească în piept.

Văzându-l căzând, Jacopo l-a crezut mort, s-a repezit la el, l-a ridicat, iar apoi l-a îngrijit ca un camarad admirabil.

Va să zică, lumea nu era aşa de bună cum o vedea doctorul Pangloss, dar nici aşa de rea cum o vedea Dantès, de vreme ce omul care nu avea de aşteptat de la tovarăşul său decât moştenirea părţii sale din câştig încerca o aşa de vie mâhnire văzându-l ucis?

Din fericire, am spus, Edmond era numai rănit. Graţie unor ierburi culese în anumite epoci şi vândute contrabandiştilor de femei bătrâne din Sardinia, rana se închise curând. Edmond voi atunci să-l ispitească pe Jacopo; îi oferi, în schimbul îngrijirilor primite de la el, partea sa de câştig; Jacopo refuză însă cu indignare.

Datorită devotamentului simpatic pe care Jacopo îl arătase lui Edmond din primul moment când l-a văzut, Edmond acorda lui Jacopo o anume afecţiune. Dar Jacopo nu cerea mai mult; ghicise instinctiv la Edmond superioritatea supremă, superioritatea pe care Edmond izbutise s-o tăinuiască faţă de ceilalţi. Şi, cu puţinul dăruit de Edmond, vrednicul marinar era mulţumit.

De aceea, în zilele lungi de bord, când vasul, alergând în siguranţă pe marea azurie, nu avea nevoie, graţie vântului favorabil ce-i umfla pânzele, decât de ajutorul cârmaciului.

— Edmond, cu o hartă marină în mână, devenea institutorul lui Jacopo, aşa cum bietul abate Faria fusese institutorul lui. Îi arăta ascunzişurile coastelor, îi explica variaţiile busolei, îl învăţa să citească în cartea mare, deschisă deasupra capului nostru, cerul şi unde Dumnezeu a scris pe azur, cu litere de diamant.

Iar când Jacopo îl întreba:

— La ce bun să înveţi toate lucrurile astea pe un biet matelot ca mine?

Edmond răspundea:

— Cine ştie? Poate că într-o zi o să fii căpitan de vas; compatriotul tău Bonaparte a devenit împărat!

Uitasem să spunem că Jacopo era corsican.

Trecuseră două luni jumătate în cursele acestea. Edmond devenise tot aşa de iscusit navigator, după cum era altădată marinar îndrăzneţ; se împrietenise cu toţi contrabandiştii de pe coastă. Învăţase toate semnele masonice cu ajutorul cărora aceşti semi-piraţi se recunosc între ei.

Trecuse de vreo douăzeci de ori pe dinaintea insulei Monte-Cristo fără să găsească măcar o dată prilejul să debarce.

Luase deci o hotărâre:

De îndată ce angajamentul cu patronul „Tinerei-Amelia” se va sfârşi, el va închiria o barcă mică, pe cont propriu (Dantès avea putinţa, căci în cursele pe care le făcuse strânsese 100 de piaştri) şi, sub un pretext oarecare, se va duce pe insula Monte-Cristo.

Aici îşi va face, în toată libertatea, cercetările.

Nu în toată libertatea, căci va fi, fără îndoială, spionat de cei care îl vor conduce.

Dar pe lume se impune să rişti.

Închisoarea îl făcuse pe Edmond prudent şi ar fi vrut să nu rişte nimic.

Oricât iscodise însă în minte, oricât de fecundă îi era imaginaţia, nu găsea alte mijloace pentru a ajunge la insula dorită aşa de mult, decât să se lase condus.

Dantès plutea în şovăiala aceasta când patronul, care căpătase o mare încredere în el şi care ţinea foarte mult să-l păstreze în serviciu, îl luă într-o seară de braţ şi-l duse într-o tavernă de pe strada del Oglio, unde aveau obiceiul să se întâlnească cei mai de seamă contrabandişti din Livorno.

Aici se tratau îndeobşte afacerile. Dantès mai intrase, în două sau trei rânduri, în bursa aceasta maritimă; şi, văzându-i pe cutezătorii piraţi, pe care îi furnizează un litoral de aproape două mii de leghe, se întrebase de câtă putere n-ar dispune un om care ar izbuti să impună voinţa sa tuturor acestor fii reuniţi sau dezbinaţi.

Era vorba acum de o mare afacere: de un vas încărcat cu covoare turceşti, cu stofe din Levant şi cu caşmir; trebuia găsit un teren neutru unde schimbul să se poată face; apoi să se încerce aruncarea obiectelor pe coastele Franţei.

Câştigul era enorm, dacă reuşeau; revenea fiecărui om între 50 şi 60 piaştri.

Patronul „Tinerei-Amelia” propuse ca loc de debarcare insula Monte-Cristo, care, fiind complet pustie şi neavând nici soldaţi, nici vameşi, pare să fi fost aşezată în mijlocul mării, pe timpul Olimpului păgân, de Mercur, zeul negustorilor şi al hoţilor, clase pe care noi le-am despărţit, dar pe care antichitatea, după câte se pare, le aşeza în aceeaşi categorie.

Auzind numele de Monte-Cristo, Dantès tresări de bucurie; se sculă ca să-şi ascundă emoţia şi făcu un ocol prin taverna afumată, unde toate idiomurile lumii cunoscute se topiseră în limba francă.

În momentul când se apropie din nou de doi interlocutori, rămăsese stabilit că vor poposi la Monte-Cristo şi că vor pleca acolo în noaptea următoare.

Îl consultară pe Edmond şi el fu de părere că insula oferea toate garanţiile posibile şi că, pentru a izbuti, acţiunile mari aveau nevoie să fie săvârşite repede.

Nu se schimbă, prin urmare, nimic din programul fixat. Stabiliră că vor porni a doua zi seara şi că, marea fiind frumoasă, iar vântul favorabil, vor căuta să se găsească a treia zi, seara, în apele insulei neutre.